Interactiuni

Dupa doua incursiuni in bucataria orientala (ananas umplut cu orez si pui cu ghimbir) haideti sa ne intoarcem la bucatele romanesti si in special la preferata mea- mamaliga! De data asta va voi invata sa faceti ursi de mamaliga.

Ingrediente: o cana de apa, o cana de lapte, o cana de malai, preferabil 300g brinza de oi (de burduf) – insa in lipsa merge si telemea de vaci (framintata), 150g cascaval ras, un virf de lingurita de sare.

Mod de preparare: Punem la fiert apa, laptele si putina sare. Cind totul clocoteste, adaugam cite putin malai (in “ploaie”). Acum trebuie sa fim foarte atenti: nu trebuie sa punem prea multa faina de porumb, mai bine sa lasam initial mamaliga mai moale – intrucit, pe masura ce va fierbe, oricum se va intari. Daca varsam din prima prea mult malai vom avea o mamaliga tare ca piatra (deci puneti mai curind “cit trebuie” decit o cana)! Invirtim apoi bine mamaliga, si cind e gata o rasturnam intr-o farfurie si o punem la rece. [Tip: daca aveti mamaliga rece ramasa din ziua precedenta o puteti folosi pe aceasta la ursi, nu mai trebuie sa faceti alta!]

Dupa ce mamaliga s-a mai racit (atit cit sa o putem tine in miini) incepem sa luam din ea cu mina deapta, incercind sa intindem un strat pe mina stinga facuta căuș, ca in fotografia de mai jos:

In căușul rezultat se pune brinza cit incape, ca in fotografia de mai jos:

Peste brinza adaugam cascaval ras:

Apoi adaugam un “capac” din mamaliga si incercam sa facem o bila din ceea ce avem in mina stinga. Atentie! Mamaliga se poate “rupe” si in acest caz compozitia poate iesi afara. In acest caz, vom “cîrpi” ruptura cu alte bucatele din mamaliga. Daca totul a mers bine, din ingredientele anuntate ar trebui sa va iasa patru ursi, ca in imaginea de mai jos:

Ursii se pun pe gratar si se frig pe toate partile (o varianta la fel de buna ar fi sa ii puneti la cuptor). Cind mamaliga incepe sa se rumeneasca ursii sint gata. Se servesc cu ceapa sau cu maioneza de usturoi (combinatia brinza-usturoi am preluat-o din bucataria maghiara si trebuie sa va spun ca nu e deloc rea!).

In final, trebuie sa mentionez doua chestiuni. Unu la mina, ursii se mai numesc si “bulz de mamaliga”, sau “boț de mamaliga”. Doi la mina, exista diverse moduri de a gati ursii – totul depinde de imaginatia bucatarului si de numarul caloriilor pe care doriti sa il aiba preparatul. De exemplu, ca ingrediente se mai folosesc (in plus) iaurtul, ouale si smintina, iar unii “destepti” rau mai adauga chiar si salam, parizer, sunca, kaizer afumat sau cirnaciori prajiti! Bine, nu spun ca ursul nu merge cu ceva cirnati de casa, dar cirnatii trebuie sa stea linga bulz, nu in el! Variante de ursi de mamaliga puteti cerceta aici si aici. Pofta buna!

In episodul trecut al serialului “Filosofia politica pe intelesul tuturor” am incercat sa ofer citeva directii de abordare a problemei dezacordului radical in societate. Ideile generale, pe scurt, sint acestea: (1) scopul primordial al statului este promovarea in mod egal a intereselor tuturor cetatenilor sai; si (2) cetatenii au dreptul sa voteze pentru promovarea propriilor lor interese, dar nu au voie sa impiedice promovarea intereselor altor cetateni.

In aceste conditii putem aborda acum un alt subiect controversat, subsumat categoriei “dezacorduri radicale in societate”: cum ar trebui statul sa trateze problema poligamiei? Pentru a raspunde unei asemenea intrebari, va trebui mai intii sa vedem ce inseamna si ce presupune poligamia. In genere, ea este definita drept “forma de casatorie in care o persoana are mai mult de un sot / o sotie”. Exista trei tipuri diferite de poligamie: poliginie (casatoria unui barbat cu mai multe femei), poliandrie (casatoria unei femei cu mai multi barbati) si casatorie in grup (soti care au mai multe sotii, in timp ce aceste sotii au mai multi soti). Conform Ethnografic Atlas Codebook, din 1231 de societati monitorizate, 186 erau monogame, 453 practicau ocazional poliginia, 588 practicau in mod frecvent poliginia, iar 4 practicau poliandria (sursa). O lista a tarilor care recunosc legal diverse forme de poligamie puteti gasi aici.

Exista un atribut interesant care face din poligamie un subiect cu totul aparte: in privinta acestei practici, atit argumentele pro, cit si cele contra vin deopotriva de pe filiera religioasa, de pe filiera laica si – as adauga eu – de pe cea feminista. Sa le luam pe rind.

Argumentele religioase pro-poligamie sint aduse de acele religii care privesc practica respectiva drept un mod de viata recomandat de divinitate. O parte din mormonii din Hildale, Utah (urmasi ai lui Joseph Smith, care pot avea nu mai mult de 999 sotii de caciula – sursa) sau islamistii (care pot avea pina la patru sotii, in functie de situatia lor financiara, si nu se pot casatori cu alte femei decit cu acordul primei sotii) sint doar doua exemple.

Argumentele religioase anti-poligamie sint atit de cunoscute, incit nici nu mai are rost sa le discutam. De obicei crestinismul, in toate formele sale, considera poligamia drept un pacat capital – nu doar din perspectiva morala, ci si din cea strict religioasa: poligamia nu este un stil de viata propriu crestinului tipic.

Argumentele laice pro-poligamie sint diverse. In tarile mai sarace, poliandria este vazuta ca o sansa in plus pentru un trai mai bun si pentru limitarea cresterii populatiei in raport cu resursele limitate: o femeie care are mai multi soti va primi mai mult ajutor si mai multa sustinere din partea fiecaruia decit ar primi doar de la unul, si astfel ar avea un trai mai bun; de asemenea, copilul ei va fi mai bine intretinut. Monogamia ar insemna, in schimb, mai multi copii de crescut de catre familii monogame foarte sarace. Invers, in tarile occidentale bogate poliginia este de dorit: aceste tari au un surplus de resurse dar o mare problema privind natalitatea, deci poliginia ar ajuta la cresterea sporului pozitiv al populatiei. Un al doilea argument laic este sustinut de anumite grupari feministe: mai multe sotii inseamna in tarile sarace (dar nu numai in ele) o diviziune a muncii, deci mai putina munca pentru o femeie decit ar avea ea in mod normal de facut daca ar trai intr-o familie monogama (vezi exemplul tribului Maasai). La fel, Saba Mahmood arata ca anumite curente feministe islamice vad poligamia drept o posibilitate de emancipare a femeii si de rezistenta impotriva diverselor abuzuri masculine: nu putine sint cazurile in care cele patru femei ale unui sot s-au unit impotriva acestuia si i-au impus ce au dorit ele! In fine, feminismul individualist (printre ai carui sustinatori se afla Wendy McElroy) sustine “libertatea adultilor de a intra voluntar in casatorii poligame” (sursa).

Argumente laice contra-poligamie, sa fiu sincer, nu am prea gasit. Ma gindesc la faptul ca, in statele occidentale cel putin, acceptarea poligamiei ar presupune o intreaga serie de schimbari ale codului familiei, iar aceste revizuiri nu sint deloc facile. De exemplu, ce se intimpla cind una dintre sotiile cuiva doreste sa divorteze? Cum se impart bunurile comune? Dar daca, in cazul femeilor cu mai multi soti, unul din acestia, la divort, cere incredintarea copilului? Dincolo de acest argument de ordin juridic, nu cred sa existe alte argumente serioase. Nu cred (desi recunosc ca nu am argumente bazate pe evidente stiintifice) ca dezvoltarea psihica normala a copiilor intr-o asemenea familie poligama ar avea de suferit. De asemenea, faptul ca o practica minoritara lanseaza provocari moralitatii sustinute de majoritate (aici, majoritatea monogama) nu mai este demult un argument forte, demn de luat in seama, asa cum era pina de curind (ii exclud aici pe comunitarieni, care pun de obicei interesul comunitatii si al traditiei acesteia deasupra intereselor individului). Un alt contra-argument ar fi tratamentul femeilor si copiilor in unele familii de acest tip: lipsa libertatii de miscare, claustrarea fata de lumea exterioara, eventuale traume psihice si fizice. Acest argument este insa unul slab, intrucit aceleasi fenomene au loc si in casatoriile monogame: legatura intre poligamie si privarea individului de drepturile sale de baza nu este un fapt demonstrat.

Argumentul forte in favoarea poligamiei este, evident, unul de tip liberal (nu neaparat libertarian) si individualist. Revin acum la cele doua principii enuntate la inceputul acestui post. Conform celui de al doilea principiu, majoritatea monogama a cetatenilor nu are nici un drept sa impiedice promovarea intereselor poligamilor (indiferent ca interesele acestora din urma sint justificate religios sau cultural, or pur si simplu ca o optiune ori preferinta individuala). Conform primului principiu, job-ul statului este sa promoveze in mod egal interesele tuturor cetatenilor sai – ca atare, si interesele poligamilor. De fapt, sustinatorii poligamiei, la ora actuala, nu vor decit sa fie lasati in pace – cu alte cuvinte, sa nu fie incriminat penal acest tip de viata. Desi sint un adept al familiei monogame (si sint destul de conservator, din acest punct de vedere), totusi nu vad nici un motiv sa le interzic altora sa traiasca conform propriilor lor optiuni si principii. Un stat liberal si democratic trebuie sa accepte poligamia ca pe o forma de casatorie perfect legala.

Este uimitor cum ungurii stiu sa te atraga chiar si in locurile in care, in mor normal, nu prea ai ce vedea. Daca nu e nimic de ginit sau fotografiat, atunci facem noi! – cam asta pare sa fie deviza budapestanilor. Monumentul Măscarea de mai jos se afla in Parcul Elisabeta (Erzsebet Ter) si este de fapt un gard care imprejmuieste un copac. Banuiesc ca e vreun proiect al unui artist contemporan, ca numai astia sint sariti de pe fix.

Ideea este ca indragostitii (localnici sau turisti) vin aici si, dupa o repriza buna de mozoleala, baga un lacat cu aceleasi doua mînuțe nu care vor taia – daca vor taia – intr-o zi tortul de nunta si vor semna – cu siguranta vor semna – hirtiile de divort. Acuma las la imaginatia domniilor voastre insemnatatea acestui act. Eu va propun urmatoarele variante, dar evident ca lista ramine deschisa: (a) (el catre ea:) Ti-am dat un laaaaacaaaaaaaaat / Mare cit inima mea, mare cit inima mea, mare cit inima mea, mare cit…; (b) (el catre ea:) Si daca ramuri bat in geam / Si fierul rugineste / E ca divortul sa il am – / Copilul te priveste!; (c) (ea catre ailaltă:) Curva dreaq’ – ti-am zis ca e al meu!

Interesant e faptul ca, din obervatiile mele, unele lacate sint legate nu direct de gard, ci de alte lacate – asa cum la vecinica pomenire baba Rada nu tine coliva cu miinile ei, ci o apuca pe Marghioala a lui Rasculatu de camasa si da-i cu masajul la bumbac pina iese mucul uscat de ieri! Ma gindesc eu in mintea mea buruienoasa, lacat pe lacat inseamna un fel de “foursome” sau “swingers” (prietenii stiu ce-i aia!)

Dupa cum puteti privi in fotografiile de mai jos, cel mai naspa e cind iti schimbi sufletul-pereche cu alt suflet-pereche si pierzi cheile vechiului lacat. Nu-i nimic, mai pui unul cu “the new one”, asa cum a facut domnisoara Anita mai jos:

Si uite-asa turistii trec, pozele se fac, fauritorii de lacate (“home made”, evident!) cistiga bani, aia care inscriptioneaza fierul cistiga si ei, primaria aduna purcoiul de bani din taxele comerciantilor si din banii degrab’ si fara mila cheltuiti de turisti, si toata lumea e fericita. De ce nu se face asa ceva si pe malul Bahluiului? De pilda, pui un caiet cu foi speciale roz si un pix parfumat intr-un chiosc deservit de un inger cu fusta mini pina la subtiori si decolteu pin’ la genunchi linga Teiul lui Eminescu, si indragostitul cu indragostita vin, indragostitul scoate din buzunar suta de mii ca sa aiba privilegiul de a-i compune muzei (care seamana cu un castravete, avind 90 la suta apa – gata!) o poezea chiar sub copacul poietului national. Ha? Ia sa bag un copyright, ca cine stie

Ultimul meu episod din serialul Post-, Non-, Pdeudo- arTA se referea la doua “povesti” in oglinda. Una era despre eviscerarea imaginara a sfantului patron al marinarilor – Erasmus (o poveste veche tocmai din perioada Evului Mediu Intunecat si “Masculin”) si cealalta poveste era din vremea noastra (relatarea despre artistul contemporan Damien Hirst, care si-a facut un hobby din eviscerarea, impaierea si conservarea in formol a mamiferelor).

De data aceasta promit sa nu va mai povestesc despre felul in care medievalii isi pedepseau corpul pacatos si plin de pofte! Acum este randul contemporanilor sa-si verse oful pe minunatul si nefericitul „body in pain”.

Practica din arta contemporana prin care artistii isi folosesc propriul lor corp ca pe un mediu (in locul lemnului, pietrei, ori panzei in cazul picturii) se numeste “fix” body art (no more no less). In anii ‘60 se fac simtite primele manifestari ale acestei forme de arta. Din cate imi amintesc eu exista foarte multi body artists: Vita Acconci, Janine Antoni, Stuart Brisley, Chris Burden, Stelarc, Ana Mendieta, Tom Marioni, Dennin Oppenheim (nu stiu daca el este sau nu sotul lui Meret Oppenhaim), Terry Fox, Gina Pane, Linda Montano si Mike Parr sunt numai cateva exemple. Toti (sau majoritatea) acestor artisti au experimentat pe propria lor piele (la propriu) tot felul de suplicii (mai ceva ca Sfantul Erasmus!).

Precizare: spre deosebire de eviscerarea medievala imaginara, supliciile body artist-ilor are for real. Nu stiu de ce, da’ parca nu imi vine sa cred ca toti sunt interesati pana peste urechi de ceea ce se numeste „the culture of pain” (David Morris oferea un soi de explicatie pentru atractia artistilor vizavi de durere: “Pain is to somatic stimulation as beauty is to visual stimulus. It is a very subjective experience.” – “Durerea este pentru stimularea somatica precum este frumusetea pentru stimulul vizual. Este o experienta foarte subiectiva”).

Cu ceva timp in urma, o artista de origine franceza mi-a atras atentia in mod deosebit. Doamnelor si domnilor, ea este: Orlan!

(sursa)

Orlan nu este chiar o “body artist” suta la suta ci mai mult ea reprezinta ceea ce se numeste “carnal art” ori “transgresive art”. Arta ei vrea sa spuna ca limitele corpului sunt mobile si modificabile. De aceea ea isi face operatii estetice peste operatii estetice; isi introduce oase suplimentare sub piele si ne spune ca “arta trebuie sa socheze!”. Motivatia ei pare sa fie aceea de a provoca/deconstrui conceptiile traditionale despre frumusete: “I’m against the idea of normal beauty” (Sint impotriva ideii de frumusete normala). De aceea ea isi mutileaza constant corpul, incercand sa imite ba “frumusetile” ne-Europene (gen girafa-femeie Ndebele din Zimbabwe), ba nu stiu ce “vestala” asiatica. In timpul intervetiilor chirurgicale pe care le suporta, ea cere sa fie filmata (ca in cazul performance-ului Omnipresence – Ominiprezenta). Uneori performeaza rolul Madonei catolice cu o cruce alba intr-o mana si cu o cruce neagra in cealalta (in timp ce medicii si asistentele ii cîrpesc fata sau ii curata de sange parul). Orlan spune ca arta ei nu este deloc dureroasa (ca ea nu simte durere in timpul interventiilor).

Criticii de arta, teoreticienii si doamnele care predau in departamentele de Gender Studies de regula iau ca punct de plecare aceasta “opera de arta” intitulata “Omnipresence” pentru a exemplifica, ilustra sau populariza cateva subiecte “hot” din teoria contemporana a artei. De exemplu Peggy Zeglin Brand in “Disinterestedness and Political Art” argumenteaza pentru un switch (interested/disinterested) in atentia cu care receptam arta politica. In viziunea ei performance-ul “Omnipresence” este un exemplu de arta politica feminista. Brand spune ca putem sa “experimentam” estetic acest performance in acelasi fel cum am contempla o opera de arta clasica (sa zicem Primavara lui Boticelli). Intrebarea este: oare?!

Mai jos aveti o fotografie din timpul perfomance-ului “Omnipresence”. Mai multe fotografii aici si aici.

(sursa)

Am mai cistigat un concurs in blogosfera! Dupa ce eu am cistigat concursul initiat de Gramo privind cel mai argumentat post (cu articolul Adevarul: intre Securitate si Dumnezeu), am inscris-o pe Arankas cu Supliciul supliciilor la concursul de pe blogul lui Mircea Popescu, intitulat “Cel mai bun blog al saptaminii” (e vorba de saptamina 16-23 martie). Prima data am primit drept premiu gazduire nelimitata si gratuita la gramo.ro (inca nu m-am hotarit exact ce sa fac cu blogul andruska.gramo.ro). De data asta am primit un link catre postul cistigator pe blogul initiatorului concursului (in sidebar).

Multumesc in numele celor trei autori ai blogului tuturor celor care ne apreciaza, ne premiaza si in primul rind celor care ne citesc zilnic! Vom incerca sa crestem calitatea si diversitatea pe acest blog – si pregatim noi surprize! [nota: Mircea Popescu a anuntat cistigatorul ieri, dar noi va spunem azi, ca sa ne mearga bine toata saptamina ]

Si tot ca sa incepem bine saptamina, o recomandare: Andrei Plesu – Sensul vietii.

Daca tot v-am oferit saptamina trecuta o reteta orientala (ananas umplut cu orez), continui si saptamina asta in acelasi stil. Puiul cu ghimbir, o mincare absolut delicioasa, se mai poate numi si “pui cu zece arome” (va voi explica la sfirsitul postului care sint exact cele zece arome). Gradul de dificultate al retetei este foarte redus, deci nici un motiv sa nu va apucati de treaba!

Ingrediente (pentru doua persoane): 2 pulpe de pui (sau doua bucati piept de pui); 2 bucati praz (numai partea alba); cozile verzi de la citeva cepe; un ardei gras rosu, unul galben si unul verde (sau ce culori aveti la indemina); sare (un virf de lingurita); piper (un virf de lingurita); o lingura de faina; 4-5 catei de usturoi; ghimbir (daca aveti macinat, jumatate de lingurita; daca aveti proaspat, o bucata de 4 cm); citeva ciuperci (cam 200g). Pentru sos: 2 linguri vin alb demi-dulce, doua linguri apa, 2 linguri sos de soia (daca e prea sarat, atunci numai una), o lingurita ghimbir macinat (sau ras), 2 lingurite zahar, o lingurita sambal oelek (ultimul ingredient nu este necesar – doar daca aveti si doar daca preferati mincarurile picante-iuti!).

Mod de preparare: Mie imi place sa pregatesc intii totul, si abia apoi sa ma apuc de gatitul propriu-zis (in felul asta elimin posibilitatea de a arde carnea, de pilda, in timp ce tai ardeii). So: deschidem intii sticla de vin si luam un paharel scurt, ca altfel dam rateuri. Daca tot avem sticla in fata ochilor, sa pregatim sosul: luam o cana si punem in ea unul peste altul ingredientele pentru sos: vinul, apa, soia, ghimbirul, zaharul, eventual sambal oelek. Amestecam bine pina se topeste zaharul si punem cana deoparte. E timpul sa mai luam un pahar de vin, apoi punem rapid sticla in frigider, ca altfel ne terminam inainte de  a termina mincarea. Bun, acuma taiem legumele: eu prefer sa tai ardeii in fisii subtiri si lungi (insa ii puteti taia si cubulete). Spalam ciupercile si le taiem in doua, fara sa le desprindem piciorul. Taiem prazul oblic, pe lungime, in bucati de 2-3 cm; taiem si cozile cepelor, tot pe lungime. Curatam usturoiul si il taiem felii; la fel facem si cu bucata de ghimbir. Acum trecem la carne: daca avem piept de pui, il taiem fisii. Daca sint pulpe, atunci le dezosam si le taiem in bucati. Bucatile le trecem prin faina, pina ce se usuca.

Incepem sa gatim: punem intr-o tigaie ulei la incins, impreuna cu usturoiul si ghimbirul taiate felii. Apoi adaugam carnea , pesaram pe deasupra putin ghimbir macinat, sare si piper si o prajim pe toate partile. Cind e gata, o scoatem din cratita si o punem deoparte, intr-o oala. E rindul legumelor: punem in tigaie ciupercile si le prajim putin pe ambele parti (daca aveti gratar pentru aragaz va recomand sa le faceti pe gratar: se fac mai repede – pentru ca in tigaia cu ulei lasa apa si astfel dureaza mai mult – si sint mai gustoase). Le scoatem, le punem peste carne, apoi in tigaie vom cali pe rind ardeii, apoi (foarte putin) prazul si cozile de ceapa. Cind sint gata, le scoatem si le punem tot peste carne. Acum aruncam uleiul, stergem tigaia cu un servet de bucatarie, si adaugam in ea tot ce am gatit, plus sosul (daca aveti o tigaie prea mica, puteti pune totul intr-un ceaun). Lasam sa se incalzeasca bine, in timp ce mestecam din cind in cind. Cind totul a devenit fierbinte, mai lasam putin, apoi luam de pe foc tigaia si punem rezultatul in farfurii.

Mie nu imi iese niciodata aceasta reteta prea ok din punct de vedere estetic – insa va asigur ca gustul este delicios! Puteti sa o mincati cu orez – in cazul in care doriti sa impresionati pe cineva, puteti folosi reteta de orez pe care am oferit-o aici. Cum avem de a face cu o mincare cu gust dulceag, va recomand un vin alb demi-dulce – eu voi prefera intotdeauna un Tokaji Roy Mathias!

[Nota: o varianta interesanta, dar mai pretentioasa si mai dificil de realizat am gasit aici]

(click pe fotografie pentru a mari imaginea!)

[Nota: cele zece arome sint: 1) ghimbir; 2) usturoi; 3) ardei gras; 4) ceapa si praz; 5) zahar; 6) soia; 7) vin; 8 ) sare; 9) piper; 10) ciuperci]

Spuneam in episodul trecut ca nici una dintre teoriile propuse pina acum nu poate oferi o rezolvare satisfacatoare problemei dezacordului radical in societate. Astazi doresc sa propun o directie pe care am putea merge, pentru a gasi o solutie mai buna. Mentionez de la inceput ca nu am un raspuns clar si definitiv – incerc doar sa il caut, impreuna cu voi.

Mi se pare surprinzator faptul ca nici una din teoriile prezentate in episodul trecut nu porneste de la un subiect crucial: ce este statul? Care sint scopurile crearii unui stat, al traiului in comun? Care este rolul primordial al unui stat: iluminarea cetatenilor prin oferirea adevarului, implementarea rezultatelor stiintei si tehnicii, satisfacerea intereselor membrilor sai? Asemenea intrebari sint extrem de importante, si raspunsurile oferite constituie baza de la care putem porni in descoperirea unei solutii la problema dezacordului in societate. In al doilea episod al acestui serial (De ce traim intr-un stat? Teoria contractului social) am aratat ca oamenii vor renunta la “starea naturala” (cea de dinaintea crearii statului) si vor prefera sa traiasca in societate doar daca un asemenea gest ii va ajuta sa-si urmareasca si sa-si indeplineasca mai bine interesele (privind securitatea personala, conditiile de trai, obtinerea de diverse bunuri de lux, etc.) – mai clar, nimeni nu intra intr-o asociatie daca traiul in asociatia respectiva va fi mai prost decit traiul de unul singur. Rezulta de aici scopul statului: protejarea si promovarea intereselor cetatenilor sai. Evident, aceste interese trebuie promovate in mod egal: nimeni nu va intra intr-o asociatie daca va vedea ca interesele sale sint privite de stat ca secundare fata de interesele altora. De asemenea, e de presupus ca inainte de a trai intr-un stat orice individ va dori sa se asigure ca isi va pastra un anumit grad de libertate (cit mai aproape de cel pe care-l avea inainte de a intra in societate) si ca va fi tratat pe picior de egalitate cu ceilalti membri ai comunitatii. De aici rezulta urmatoarea definitie a statului, pe care am dat-o in postul mentionat anterior:

“Societatea (sau statul) reprezinta un sistem corect (just) de cooperare intre persoane libere si egale, un sistem al carui scop este promovarea in mod egal a intereselor tuturor”

Fac o paranteza pentru a raspunde unei intimpinari pe care am primit-o din partea lui Stefan. El imi spunea ca o asemenea definitie nu e viabila, intrucit nu se poate aplica tuturor statelor existente. Marea Britanie, de pilda, este monarhie, deci nu putem spune ca acolo toate persoanele sint egale in drepturi (fiul reginei, nascut fiind in familia regala, este singurul care are sansa de a urca pe tron). Nu cred ca aceasta intimpinare este foarte puternica. La fel am putea sa spunem ca teoria democratiei nu este viabila, atita timp cit exista state totalitare pe glob – ceea ce este absurd, evident. Definitiile cu care lucram in filosofia si teoria politica nu sint doar descriptive (nu arata doar ceea ce se intimpla de fapt), ci si normative (unele din ele arata cum ar trebui sa stea lucrurile).

Revenim acum si discutam putin despre termenul crucial aici: interesele cetatenilor. Profesorul Janos Kis are o teorie ciudata. Conform opiniei sale, exista o diferenta intre interesele de ordin primar si interesele de ordin secundar ale cetatenilor. Exemplul lui favorit: imi este sete, deci interesul meu secundar este sa beau aceasta cana cu apa din fata mea. Intimplator insa – si eu nu stiu – aceasta cana nu este cu apa, ci cu benzina. Ca atare, interesul meu primar (interesul real, chiar daca nu-l cunosc) este sa nu beau din cana aflata in fata mea. Janos Kis spune ca la fel se intimpla si in viata publica a unui stat: cetatenii pot crede ca anumite politici si legi sint in interesul lor, dar de fapt lucrurile pot sa nu stea, in realitate, in acest fel. Ca atare, altcineva (adica politicienii, reprezentantii cetatenilor) trebuie sa ia decizii in locul lor in privinta afacerilor publice. Foarte pe scurt, exista si o explicatie de ce un politician poate cunoaste mai bine interesele cetatenilor decit cetatenii insisi: politicienii cu asta se ocupa, pe cind cetatenii cu diverse job-uri si alte activitati nu au nici timpul necesar, nici mijloacele financiare potrivite pentru a studia, intelege si afla interesele primare (reale) ale membrilor societatii. Sper ca veti fi de acord cu mine ca o asemenea teorie este absurda. Unu la mina: daca deciziile ar trebui luate de cei care sint in cea mai buna pozitie de a cunoaste interesele cetatenilor, atunci ele ar trebui luate de catre oamenii de stiinta, academicienii si universitarii specializati in teorie politica, in sociologie, si asa mai departe – si nu de politicieni. Dar atunci la ce ne-ar mai folosi democratia – ar fi de ajuns o dictatura a tehnocratiei! Doi la mina: sa luam exemplul eutanasiei. De ce ar fi statul in masura sa stie mai bine daca este in interesul unui bolnav incurabil, suferind de dureri ingrozitoare, sa traiasca sau sa moara? Dupa cum se stie, in majoritatea statelor din Occident eutanasia este interzisa prin lege. Asta pentru ca politicienii, evident, stiu mai bine care este interesul meu, ca cetatean? Pai daca asta e teoria, atunci e gresita, pentru ca in acest caz al eutanasiei politicienii NU stiu mai bine care este interesul meu, si totusi adopta legi in necunostinta de cauza. Ce mai ramine din teoria propusa de Janos Kis?

Sa tragem linie si sa adunam. Pina acum am hotarit ca scopul statului este sa promoveze in mod egal interesele cetatenilor, iar in ceea ce priveste definirea acestor interese, numai cetatenii insisi au dreptul sa hotarasca. Bun, veti spune, dar daca cetatenii hotarasc reintroducerea sclaviei? Raspund ca acest lucru este imposibil, intrucit constitutia garanteaza drepturile de baza ale cetateanului, iar aceste drepturi limiteaza aria problematica asupra careia cetatenii se pot exprima prin vot. Bun, veti spune iarasi, dar cum ramine cu interesele minoritatilor care nu sint garantate de constitutie (de exemplu, dreptul de a te casatori cu o persoana de acelasi sex), interese care sint intotdeauna incalcate de catre interesele majoritatii? Aici ati atins un punct sensibil. Cred ca trebuie sa introducem o alta limita ariei de subiecte asupra careia cetatenii se pot exprima prin vot. Propun urmatorul principiu:

Cetatenii au dreptul sa voteze pentru promovarea propriilor interese, dar nu au dreptul sa voteze pentru impiedicarea promovarii intereselor altora

Dupa cum vedeti, acest principiu este un avatar al ideii conform careia orice individ are un grad de libertate compatibil cu acelasi grad de libertate de care se bucura ceilalti indivizi. Altfel spus, sint liber sa fac ce vreau atita timp cit nu aduc atingere libertatii altora.

Sa luam acum exemplele oferite in postul de saptamina trecuta: dezbaterea dintre creationisti si evolutionisti privind politica educationala, si dezbaterea dintre “traditionalisti” si “progresisti” privind casatoriile intre homosexuali. Cele doua tipuri de dezacord radical sint perfecte: nu e vorba doar de o politica si atit, ci de promovarea unei intregi viziuni asupra lumii, si a unui intreg stil de viata. Sa presupunem ca intr-un stat sustinatorii creationismului si cei ai evolutionismului sint in proportii numerice aproximativ egale. Creationistii vor predarea creationismului in scolile publice si excluderea evolutionismului. Evolutionistii cer sa se intimple exact invers. Ce se intimpla acum?

Evident, se incepe cu dezbateri publice asupra temei respective, si in general asupra a ceea ce se asteapta de la educatia oferita copiilor. Apoi cetatenii sint chemati sa se exprime prin vot (ori asupra politicii in sine ori, in cadrul alegerilor electorale, asupra partidului care le promite scoaterea evolutionismului din scoli). Sa presupunem ca votul da cistig de cauza creationistilor. Ce se intimpla acum? Teoria adevarului spune ca votul nu trebuie luat in considerare: evolutionismul este teoria adevarata si ea trebuie predata in scoli. Nu vad insa care sint mecanismele democratice care pot fi folosite pentru a respinge rezultatul votului. Teoria democratiei spune, dimpotriva, ca in situatia in care procesul de vot a fost corect, rezultatul votului are autoritate si legitimitate. Probabil multi dintre noi insa nu se simt confortabil cu un asemenea rezultat. Ce este de facut?

Vreau sa introduc aici un nou principiu. Daca recititi postul de saptamina trecuta, veti vedea ca Rawls si Nagel vorbesc despre “abstinenta epistemica“. Aceasta ar presupune ca indivizii sa nu propuna statului politici asupra carora exista un dezacord profund in societate. Am spus ca o asemenea cerinta este absurda. Insa eu vreau sa redefinesc acest principiu: el nu trebuie sa se aplice cetatenilor unui stat, ci statului insusi. Ca atare,

Conform definitiei statului, scopul primordial al acestuia este promovarea in mod egal a intereselor cetatenilor sai. Aceasta promovare trebuie sa fie indiferenta cu privire la adevarul / adevarurile pe care se bazeaza interesele sau politicile folosite pentru a le promova.

Revenind la exemplul nostru, statul trebuie sa fie epistemic abstinent cu privire la adevarurile promovate de creationisti si de evolutionisti, asta pentru ca primordiala este promovarea intereselor acestor cetateni, nu adevarurile pe care le revendica. Statul trebuie sa acomodeze cumva interesele ambelor parti – cum poate face asta? Sa ne amintim principiul pe care l-am propus cu ceva timp in urma: cetatenii au dreptul sa voteze pentru promovarea unui interes specific, dar nu au voie sa voteze pentru excluderea intereselor altora. Deci, in statul respectiv, daca votul a dat cistig de cauza creationistilor, atunci creationismul va trebui predat in scoli (sub ce forma si la ce disciplina este o alta discutie dar nu mai intru aici in amanunte, deja postul e prea lung!). Insa, chiar daca ar dori, creationistii nu pot vota pentru eliminarea evolutionismului, pentru ca asta ar contrazice principiul tocmai mentionat. Ca atare, si evolutionismul ramine de predat in scoli. Diferenta fata de situatia de dinainte de vot consta in faptul ca acum creationistii isi vad si ei promovate interesele, prin faptul ca va fi predat in scoli si creationismul.

La fel se intimpla si in cazul casatoriilor gay. Sa spunem ca intr-un stat traditional comunitatea gay devine activa politic si cere legalizarea casatoriilor homosexuale. In cazul unui referendum privind acest subiect “traditionalistii” nu pot vota impotriva intereselor altora – adica impotriva intereselor persoanelor gay. Casatoriile intre homosexuali ar trebui, deci, aprobate.

Sistemul propus de mine se bazeaza pe citeva principii clare: (1) definitia statului; (2) consensul larg al populatiei asupra acestei definitii; (3) votul in favoarea propriilor interese e ok, cel impotriva intereselor altora nu este ok; (4) abstinenta epistemica a statului. Conform acestui sistem, statul trebuie sa promoveze interesele tuturor membrilor sai, indiferent de “adevarurile” sau “erorile” pe care se bazeaza acestea, intrucit statul nu este in masura (nu e job-ul lui) sa hotarasca ce interese trebuie sa aiba proprii sai cetateni. Conform aceluiasi sistem, cetatenii au voie sa isi promoveze orice interese (fie si cele bazate pe opinii false), atita timp cit interesele lor nu aduc atingere directa intereselor altora.

Ar putea exista urmatoarea intimpinare teoriei propuse de mine. Daca statul nu se bazeaza pe ceea ce este adevarat, atunci poate, la limita, sa dispara ca entitate politica. Sa luam exemplul dat in postul anterior: daca somajul ar fi incurajat prin oferirea unor avantaje financiare substantiale, atunci nimeni nu ar mai munci, deci nimeni nu ar mai produce, deci banii s-ar termina curind si statul ar intra in faliment. Acesta este un adevar. Daca nu bazam politicile statului privind somajul pe acest adevar, atunci statul este in pericol de extinctie. Sint de acord cu acest exemplu. Exista insa doua chestiuni aici, care fac din cazul respectiv o intimpinare slaba. In primul rind, dezacordurile radicale din societate despre care vorbim se refera in aproape totalitatea cazurilor la subiecte care tin de conceptii diferite asupra vietii (“worldviews”). Sint de obicei dezacorduri care provin din diferentele existente intre sistemele metafizice si morale pe care le sustinem, si de obicei aceste dezacorduri sint radicale (deci sintem mai putin deschisi spre negociere) tocmai pentru ca este vorba despre credintele noastre, despre ceea ce face din viata noastra o viata care merita traita. Exemplul cu somajul nu este unul de acest fel: el nu are in spate o viziune metafizica sau morala, este vorba doar de o politica ce poate fi – si este – continuu negociata. In al doilea rind, am spus deja ca nu poti vota impotriva intereselor altora. A vota pentru o incurajare a somajului prin oferirea de compensatii financiare substantiale (si pe timp indelungat) duce, cum am vazut, la falimentul statului, adica la atingerea intereselor celor ce nu au sustinut aceasta politica. Nu in ultimul rind, faptul ca in general oamenii sint de acord ca somajul nu trebuie incurajat arata ca exemplul nu este unul care ar putea cadea in categoria “dezacordurilor profunde” in societate.

In cadrul serialului dedicat Ungariei, era practic imposibil sa nu discut despre turism. Asta din cauza unei situatii paradoxale: tara asta nu prea are ce sa ofere – in comparatie cu Romania, de pilda. Exista desigur lacul Balaton, exista un orasel medieval fain (Szentendre), exista regiunea Tokaji (care da si numele celebrului vin) si exista Budapesta cu centrul ei. Cam atit, in mare. Si totusi, situatia paradoxala e constituita de faptul ca ungurii scot bani grei din turism. Au o stiinta a exploatarii resurselor de gen, ceva de speriat. Daca ar stapini si romanii stiinta respectiva, cred ca tara noastra ar deveni rapid una dintre cele mai bogate tari europene.

Astazi insa nu doresc sa discut despre turismul oficial, cel care include vizite la palate, castele si catedrale. Mai curind vreau sa va arat cum se pot scoate bani din piatra seaca, multumind turistii. Repet, ungurii sint incredibili la acest capitol. De exemplu, au un cult pentru statuile si monumentele din bronz, si au reusit sa faca turistii sa se inghesuie la fotografiat lucrarile respective. Iata citeva exemple:

1. Statuia lui Shakespeare de pe esplanada Dunarii. Va veti intreba: ce treaba are Ungaria cu Shakespeare? Pai n-are, dar atunci se poate inventa. In 1960, un australian de origine maghiara a conceput o statuie a dramatugului englez si opera a fost asezata in orasul australian Ballarat. In 1998, un avocat pensionar maghiar (admirator al lui Shakespeare) a vizitat Australia, a vazut statuia si a dorit o reproducere a acesteia taman in buricul Budapestei. Si s-a realizat. Pe piedestal scrie asa (ca sa-i gidile pe turisti): “Fie ca aceasta statuie sa constituie o legatura spirituala intre membrii publicului cunoscator din Australia, Ungaria, Marea Britanie si vizitatori ai Budapestei care vin din orice tara de pe glob”. Sa vedeti cite poze fac turistii acestei statui…

2. Tot pe esplanada Dunarii: “Mica printesa” (Kiskiralylany, a doua fotografie de mai jos) si “Fata cu ciinele” (prima statuie e din bronz, a doua – nu stiu…). “Mica printesa” (sculptor: Marton Laszlo) nu are nici o semnificatie – pur si simplu ungurii au dorit si ei un fel de “Little mermaid“, ca sa nu fie mai prejos decit danezii. Si treaba chiar le-a iesit, turistii se inghesuie sa faca poze cu printesa (care arata de fapt a baiat). Cum succesul a fost atit de mare, au mai pus o statuie, reprezentind o fata asezata pe o banca jucindu-se cu un ciine (am cautat in jurul statuii, nu am gasit nici o explicatie; am cautat pe net, nici asa nu am aflat ce e cu statuia asta si daca are, macar ea, vreo semnificatie).

3. Monumentul in memoria victimelor impuscate pe malul Dunarii de catre nazisti (1944-1945). Monumentul din bronz a fost creat in 2005 si a devenit imediat o atractie turistica, dar si un loc de pelerinaj.

4. Statuia politistului (intre catedrala “Sfintul Stefan” si Cetral European University). Probabil tot din bronz, dar iarasi fara nici o explicatie. La fel, atrage turistii ca un magnet. Ei, si cum cutreieram eu strazile Budapestei pentru a va arata asemenea minunatii, nu mica mi-a fost mirarea sa vad pe bulevardul Andrassy un grup de tineri imbracati in statui din bronz (probabil faceau vreun performance pe undeva)! Aveti mai jos fotografia.

5. Statuia de mai jos se afla pe strada Nagymezo, perpendiculara pe bulevardul Andrassy. Cum aceasta strada se mai numeste, in cultura populara, “The Broadway of Pest” (Broadway-ul Pestei – pentru ca sint foarte multe teatre pe aceasta strada) (sursa), banuiesc ca statuia are o legatura cu teatrul si actorii… Iarasi, turistii fac o groaza de fotografii.

6. Pe aceeasi strada (Nagymezo u.), chiar vizavi de statuia reprezentind alegoric teatrul, se afla statuia lui Kalman Imre (compozitor de opereta, 1882-1953). Mai populara printre straini drept “Omul cu laptopul” – intrucit partea din grupul statuar care reprezinta laptopul ofera ceva informatii despre compozitorul respectiv.

7. Statuia compozitorului Franz Liszt, pe strada care ii poarta numele (pe aceeasi strada se afla Academia de Muzica, fondata de Liszt).

8. Statuia “Anonymus”, sculptata de Miklós Ligeti, il reprezinta pe un cronicar al Regelui Bela, cronicar care a scris istoria poporului maghiar. Problema este ca intre secolele XII si XIII sint mai multi regi maghiari numiti Bela, si nimeni nu stie sub ce rege a trait si scris individul respectiv. In consecinta, identitatea sa ramine necunoscuta. Aflata pe partea opusa intrarii in castelul Vajdhahunyad, este una dintre statuile celebre ale Budapestei, asaltata de forografi amatori si turisti.

Parlamentul European a interzis folosirea cuvintelor “domnisoara” si “doamna”, considerate a deranja cucul si pupaza din capul stimabilelor membre (!) ale respectivei institutii. Mai mult, cuvinte precum “sportsmen” (sportivi), “statesmen” (oameni de stat), “men-made” (creat de om) vor trebui inlocuite cu echivalentele lor “athletes” (atleti), “political leaders” (lideri politici), respectiv “synthetic” (sintetic) sau “artificial” (artificial) (sursa; via Irina).

De asemenea, sint interzisi termeni care desemneaza meserii, precum “fireman” (pompier), “air hostess” (insotitoare de zbor), “headmaster” (director de scoala sau de liceu), “policeman” (politist), “salesman” (vinzator, agent comercial), “manageress” (de obicei inteles ca “directoare” sau “administratoare”, dar probabil ca sensul interzis e “gospodina”), “cinema usherette” (plasatoare la cinema) si “male nurse” (intraductibil, dar incerc: “asistent medical barbat” – pe asta de ce l-o mai fi interzis?!).

Totusi, spune articolul mentionat, membrii Parlamentului European Prostiei Omenesti au voie sa foloseasca cuvintul “midwife” (moașă), dar asta numai pentru ca nu exista un echivalent masculin al termenului. De asemenea, alesii neamurilor europene vor avea voie sa pronunte ticaloasele si injositoarele substantive “waiter” (chelner) si “waitress” (chelnerita), intrucit academicienii limbisti care s-au sters in partile moi cu frumushele granturi europene tot n-au reusit sa gaseasca un termen neutru din punct de vedere al genului (“gender-neutral term”) care sa desemneze aceasta meserie.

Doar Struan Stevenson, un conservator scotian si membru al PE, s-a trezit din somnul ratiunii si a protestat. El si-a amintit ca Parlamentul Europei a mai dorit, in trecut,  sa interzica cimpoaiele (???!!!) si sa dicteze forma bananelor (???!!!). Philip Bradbourn, un alt conservator, i s-a aliat. Vedeti ca sint si conservatorii buni la ceva?

Articolul citat se incheie spectaculos: citeva regulamente bizare ale UE ramin totusi litera de lege, precum directiva care obliga ca fiecare pereche de cizme de cauciuc sa aiba un manual de folosire in 12 limbi!

Mai e ceva de spus? M-am saturat sa militez, pe acest blog, impotriva fanaticilor corectitudinii politice. Si m-am resemnat  cu gindul ca, intr-o zi, voi fi obligat sa intru la pirnaie pentru exprimarea unui cuvint. De exemplu, “domnisoara”. Stiti ce nu e drept? Ca abia am iesit dintr-un sistem concentrationar. Si intram in altul. Aveam si noi dreptul la un respiro…

[Un articol foarte bine scris, cu mult umor si echidistant pe aceasta tema (desi cam lung pentru cine nu e interesat direct) il cititi in Cotidianul]

Cu doua saptamini in urma ma razboiam cu persoanele care inteleg sa iti aplice lovituri in cap sau sub centura la umbra anonimatului. Spuneam acolo ca, desi pseudonimul nu mi se pare tocmai ok atunci cind intri intr-o discutie (cred ca e normal sa iti asumi ideile exprimate, daca tot simti nevoia sa ni le impartasesti), totusi este acceptabil in masura in care respecti o minima etica a dialogului. Asta ar insemna sa discuti civilizat, sa dezbati ideile si sa nu aplici sofismul ad personam (adica sa nu ataci autorul ideilor exprimate).

Dar in momentul in care alegi sa nu respecti aceste trei reguli de minim bun simt, in momentul in care acuzi o persoana, consider normal sa semnezi cu propriul nume. Daca tot vrei razboi cu cineva, nu este corect sa injunghii omul pe la spate, nu poti fi – pe linga nesimtit -  si laș. Desi nu o cred necesara sau binefacatoare, pot intelege dorinta unor frustrati de a se lua de altii, de a musca precum un ciine legat toata viata lui in lanț. Inteleg diversele cauze ale agresivitatii, insa lașitatea nu are scuze.

Intimplator, Andrei Plesu publica un articol excelent in “Adevarul”, exact pe aceeasi tema, si nu pot decit sa ii dau perfecta dreptate. Vi-l recomand, n-o sa va ia mult timp, nu e lung. Ii multumesc cititorului meu Florea pentru trimiterea link-ului respectiv.