Interactiuni

Disclaimer: autorul acestui post sustine dreptul oricarei fiinte umane la demnitate si cautarea propriei fericiri. Publicarea citatului de mai jos – in ciuda socului pe care il poate provoca unora, asa cum subsemnatul insusi a fost socat – se justifica prin efortul important de a expune public prejudecatile privind sexualitatea umana, cu scopul de a cunoaste in amanunt logica (sau lipsa logicii) unor actiuni concentrationare cu efecte grave asupra unor oameni nevinovati (si sanatosi).

In anul 2004, prof. dr. Roxana Chirita era sefa Sectiei V de la Spitalul de Psihiatrie “Socola” din Iasi (e posibil sa mai fie si acum, nu stiu!). Iata ce declara cotidianului “Ziarul de Iasi” cu doar cinci ani in urma:

“Potrivit studiilor de specialitate, homosexualitatea poate avea cauze biologice sau biochimice. Practic, la homosexuali s-au descoperit modificari de structura cerebrala, cromozomiala sau hormonala. “In afara modificarilor biologice care, pina la urma inseamna patologie, adica boala, exista si componenta psihica. Un baiat violat in copilarie are mari sanse sa devina la rindul lui homosexual. De asemenea, o mama hiperprotetica si autoritara care il inhiba il va transforma intr-un «prieten» al femeilor si nu intr-un iubit. De aici si relatia de prietenie pe care o vedem, in filme, dintre homosexuali”, mai spune prof.dr. Roxana Chirita, care este de parere ca aceste persoane trebuie sa se trateze. “Tratamentul consta in terapia comportamentala, terapie valabila si in cazul alcoolicilor. Aceasta consta in obtinerea unui reflex de deconditionare. Practic, persoanei in cauza i se administreaza o substanta chimica care ii produce o stare de greata, aceasta fiind asociata cu imaginea unui cuplu homosexual care face dragoste. Conditia este ca barbatul respectiv sa doreasca sa se trateze”, a mai explicat dr. Chirita.”

Articolul poate fi citit in intregime aici. Citeva observatii:

1) Cu siguranta iubirea si atractia fizica au cauze “biologice sau biochimice”, cum spune d-na Chirita. Teoretic o stim cel putin de la Schopenhauer, care era convins ca iubirea e arma pe care o foloseste natura sa ne fraiereasca pentru a ne perpetua specia. Insa medicul nostru pare sa considere ca respectivele cauze “biologice sau biochimice” sint bune in iubirea hetero si rele in cea gay.

2) Ca o consecinta a punctului (1), depresia profunda in urma unei iubiri hetero neimpartasite ar fi ok, cea aparuta in urma iubirii homo neimpartasite e caz clinic.

3) Desi pe la inceputul artticolului medicul iesean recunoaste ca homosexualitatea nu se mai studiaza in facultatea de medicina si nu mai este considerata boala in lumea medicala, D-na Chirita spune in final ca parerea ei e alta: e boala, trebuie tratata. Contesta intreaga comunitate a medicilor, cum ar veni. Poate primeste Nobelul pentru un tratament revolutionar, cine stie!

4) In acelasi paragraf, iubirea heterosexuala este considerata ca avind cauze normale, comparativ cu iubirea homosexuala, pe care nu o pot experimenta decit exclusiv aceia care au avut relatii nefericite cu femei sau au fost abuzati sexual in trecut. As dori tare mult sa imi citeze d-na doctor studiile stiintifice pe care isi bazea aceasta afirmatie.

5) De observat – si poate acesta e lucrul cel mai socant – ar fi caracterul medieval al “tratamentului medical” pe care il foloseste d-na Chirita. A, esti homosexual? Nu-i nimic, te tratam, te punem sa te uiti la filme porno cu homosexuali si iti dam ceva sa-ti borasti si matele din tine!!!! Ma intreb ce tratamente moderne foloseste d-na Chirita pe schizofrenici, de pilda. Nu m-ar mira sa existe la Socola cutii intregi de lanturi, bite de baseball, sobolani si lipitori…

A murit duminica dimineata Claude Lévi-Strauss. Avea 101 ani.

Foto: La Repubblica

Nu, nu este vorba despre Cei trei muschetari… La 20 de ani de la Revolutie, ne-am dat seama ca l-am injurat degeaba pe Silviu Brucan pentru profetia lui crunta: Romania mai are nevoie de alti 20 de ani, si apoi inca 20, si tot asa mult, mult mai departe pina cind – DACA se va intimpla si asta – va ajunge din urma tarile (nu, nu bogate, ci pur si simplu) normale. Chiar ma gindeam la un moment dat ce as putea spune cu ocazia acestei aniversari pe care nici nu stiu cum sa o privesc, altfel decit cu un ochi rizind si altul plingind. Dupa ce am citit postul recent al lui Cezar, mi-ar fi rusine sa mai bigui vreun cuvint. Va rog sa rupeti din timpul vostru doua minute si sa il cititi – este povestea unui om care a trait Revolutia pe viu (nu “in direct”, ca noi astialalti), a primit un upercut zdravan in plina figura din partea tranzitiei catre libertate si economia de piata, iar acum si-a gasit alte rosturi intr-o tara in care, desi romanii sint vazuti chioris, este respectat asa cum merita.

Pe masura (pe)trecerii timpului in Toscana, mi se pare ca legaturile dintre moldoveni si florentini devin tot mai vizibile si mai numeroase. Deocamdata vreau sa ma refer la caracteristica principala care uneste cele doua categorii: nemunca, lenea, taiatul frunzelor la ciini si uitatul pe pereti. Teza pe care o sustin este ca, desi lenea a devenit un dat al zestrei genetice atit in cazul moldovenilor cit si al florentinilor, italienii au ridicat-o la nivel de politica publica. In alte cuvinte, daca moldoveanul se multumeste sa nu faca nimic, in Firenze si prin imprejurimi oamenii tot intreprind ceva: institutionalizeaza lenea.

In primul rind, la nivelul institutiilor publice (iau acest termen in sens larg, care cuprinde orice activitate de interes public, incluzind afacerile private). Extrem de frapant si enervant in acelasi timp, pentru cel care paseste pentru prima data in Italia, este orarul institutiilor statului si al magazinelor. Cu foarte putine exceptii, pina si supermarket-urile sint inchise intre 12:30 si 15:30. Dupa ora 19:00 doar sa vina Papa mai tine patronul deschis vreun magazin. Culmea este ca si benzinariile urmeaza aceeasi regula: scrie pe ele “24 Ore”, insa sint inchise trei ore la prinz si dupa opt seara. Compania Trenitalia nu poate fi, evident, cu nimic mai prejos: rar gasesti vreun tren de noapte, iar daca locuiesti in Firenze si ai avion la 13:30 in Venezia-Treviso, nu gasesti un tren (regional sau national) inainte de ora 8:30 dimineata – ceea ce este evident prea tirziu pentru a mai prinde zborul. Garile sint practic paralizate simbata, duminica si sarbatorile legale – trenurile circula extrem de rar (ceea ce iti poate crea iarasi probleme cu diversele legaturi spre aeroporturi sau autogari) iar ghiseele sint, fara nici o exceptie, inchise: daca esti strain si nu stii sa folosesti automatul de bilete, ghinionul tau! Ori nu te mai urci in tren, ori risti amenda!

In al doilea rind, florentinii instaureaza lenea la nivelul limbajului. Oricit de incredibil poata sa para, pina iti spune un florentin “graaaaaaazzie”, trece si trenul lui Tarkovski! Intrucit prelungirea “a”-ului tine, cronometrat pe ceas, mai mult decit mersul trenului din celebra si plicticoasa secventa a “Calauzei”. Si daca ar fi numai atit! Dupa Papa, pentru florentini vine pe locul doi in gradul beatitudinii Sfintul Pomeriggio (in romaneste, “dupa-amiaza”). V-am spus deja ca zilnic trei ore Italia e moarta pe timpul lui pomeriggio. Cel mai relevant fapt tine insa de modul in care florentinii percep timpul: prima data cind am intrat intr-un magazin in jurul orei 13:00 (era un supermarket mare, singurul deschis toata ziua in orasul in care stau) si am auzit formula de salut “buna seara!”, am crezut ca am probleme prin zona ORL-ului. Dar experienta s-a repetat, in fiecare zi! Intr-adevar, daca trece ora prinzului – gata, pomeriggio e un fel de apus, apoi vine rapid “buona sera!” Daca spui si tu “buongiorno” la 14:00 e clar, florentinii isi dau seama ca esti strain… Nu e de mirare ca “il dolce far niente” este o expresie italiana!

Pronuntia este insa eticheta celebra a graiului florentin, marca de netagaduit a lenei lingvistice si poate cea mai apropiata legatura de rudenie intre acesta si graiul moldovenesc. Pe scurt, si noi si ei folosim “Ș” in loc de “C”. Asa cum spun moldovenii “Și vrai?”, la fel fiorentinii pronunta numele orasului Sieci cam asa: “Șieși”. Si exact cum moldovenii atrag in Romania priviri depreciative cind altii le aud accentul, cam la fel se intimpla si cu florentinii in Italia.

Banuiesc totusi ca o diferennta incepe sa se faca simtita intre moldoveni si florentini: cum orasele tarii lui Stefan cel Mare (si sfint) se golesc din cauza indivizilor plecati la munca in Italia, cum majoritatea acestora vin direct in Toscana, cea mai bogata regiune din aceasta tara, florentinii devin tot mai lenesi: cam greu sa vezi italian in Nord lucrind la munca de jos in constructii, culegind struguri sau maturind strazile. Si astfel, ei devin tot mai lenesi, in timp ce moldovenii, obsedati sa cistige bani pentru a-si lua gip bemveu la mina a doua si casa la tara devin tot mai harnici. Misto imagine, nu?

Disclaimer. Ma aflu momentan intr-o situatie delicata, pentru rezolvarea careia este imperios necesar sa pot discuta cu autoritatile statului roman – in special la nivel guvernamental. Ca atare, instaurarea unui guvern – oricare ar fi el – nu poate decit sa ma bucure. Totusi, personal nu cred in guvernul Croitoru; desi s-au avansat argumente pro si contra fundate pe conflictul constitutional intre Parlament si Presedintie, eu as dori sa privesc situatia acum din alt punct de vedere.

Ginditi-va la un barbat tinar, frumos, bine situat financiar, cu mult succes profesional si foarte bine educat. Acuma, omul nostru se indragosteste de o fata – cam saracuta si scalimba, e drept. O cere in casatorie, dar fata, desi are toate motivele rationale sa ii accepte propunerea, pur si simplu refuza: poate nu il iubeste, sau poate asteapta alte lucruri pe care ea le considera mai importante de la viitorul sot. Teoria rational choice nu prea are loc intr-un asemenea tip de decizie intrucit, evident, le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas. Totusi, nepasindu-i de refuz, tinarul nostru merge inainte, pregatindu-se de nunta: antameaza restaurantul, tocmeste lautari, vorbeste cu popa si rezerva biserica, tipareste invitatiile, face lista cu nuntasi, ce mai! – toate pregatirile necesare intr-un asemenea caz. Intrebarea mea este: cum ati privi actiunile acestui tinar? Vi s-ar parea normal la cap, sau sarit de pe fix, to say the least? In orice caz, veti fi de acord cu mine ca este complet lipsit de simtul ridicolului.

Cam in aceeasi situatie se afla prim-ministrul desemnat Croitoru, impreuna cu fiecare dintre ministrii sai – la rindul lor, desemnati. Omului i s-a spus in fata clar si categoric ca nu va fi acceptat ca prim-ministru de 65% din alesii poporului. Un contra-argument interesant ar fi ca majoritatea unui Parlament nu reflecta automat dorinta majoritatii populatiei unei tari; observatie irelevanta totusi, intrucit in democratie (un sistem departe de a fi perfect, dar cel mai bun pe care il cunoastem momentan) se considera ca, pina la alegerile urmatoare, Parlamentul existent reflecta, atit cit este democratic posibil, vointa electoratului. Altfel spus, prin reprezentantii sai, poporul ii spune in proportie de 65% domnului Croitorul ca nu-l vrea in casatorie.

Totusi, primul ministru desemnat, asemeni tinarului nostru din parabola de mai sus, purcede la treaba si initiaza negocieri pentru crearea noului guvern, numeste ministri si merge in legislativ sa-si ceara votul de investitura. Putem sa-l consideram sarit de pe fix, asa cum l-am catalogat pe amorezul nostru? Nu cred. Lipsit de simtul ridicolului? Nu neaparat. Atunci, cel il face pe domnul Croitoru sa accepte acest joc stupid, in masura in care stie clar ca nu va avea succes? Doua variante mi se par probabile:

Unu, domnul prim-ministru desemnat a facut un tirg. A semnat un contract in urma caruia va cistiga ceva destul de greu pentru a inclina balanta in defavoarea suportabilitatii ridicolului cu care isi minjeste imaginea publica in aceste zile. Ce anume a primit, nu vom afla probabil niciodata. Doi, este destul de apropiat de presedintele Basescu si indeajuns de loial incit sa ii faca jocul. Este evident ca, prin desemnarea unui prim-ministru fara nici o sansa sa fie votat de parlament, Basescu nu face decit sa cistige timp, in asa fel incit guvernul interimar Boc sa fie cel ce va organiza alegerile.

Intre timp, simt zilnic – pentru prima data in viata, pe propria-mi piele – cum gilceava celor de la putere cu cei din opozitie nu numai ca nu are nici o legatura cu interesele celor care i-au trimis acolo sa-i reprezinte – dar, mai grav, cind o asemenea gilceava are loc totul se opreste brusc: institutiile nu mai functioneaza, responsabilii diverselor departamente ale ministerelor dispar ca inghititi de pamint, parca si femeia de serviciu nu mai da cu matura, asteptind sa vada daca va fi schimbata politic sau nu. Este incredibila inertia care cuprinde institutiile statului intr-o asemenea perioada. Este de necrezut cum competitia politica poate lasa o tara complet neguvernata. Este greu de imaginat ca toate astea se intimpla intr-o perioada de criza financiara care a distrus tot ce se realizase in materie fiscala si economica in ultimii ani. Si este imposibil de acceptat imaginea penibila a liderilor politici, care si-au luat copiii de cite un picior si isi pocnesc adversarul cu ei: Basescu l-a prins pe Croitoru si da cu el in capetele lui Antonescu si Geoana, in timp ce ultimii doi tin bine de Johannis si-i dau in cap cu tigva tare a neamtului lui Basescu. Si peste o luna cica sint chemat sa ii votez. Poate cu oua si rosii stricate… Noi vrem respect!

O singura nelamurire am: ce au primit in schimb ministrii desemnati ai lui Croitoru pentru jocul ridicol in care au intrat? Imi e greu sa cred ca fiecaruia i s-a desmnat un post, ceva, dupa ce totul se va fi sfirsit. Probabil ei sint mai curind asemenea amorezului nostru, la care iata ca ne intoarcem spre final: cu siguranta, in ciuda profesionalismului lor, sint sariti de pe fix.

Nu mai citesc Cotidianul, si nu din vina mea. Un amic imi trimite insa un articol excelent publicat in paginile acestui ziar. Doua citate, care arata extremele:

BOR, tehnologie, kitsch, opulentza:

Mare târg de podoabe bisericeşti a fost la Expo Transilvania. Veşminte brodate cu fir aurit, bătute cu pietre Swarovski, viu colorate, galben, mov, roşu, bleu sau alb ca spuma. De la 550 de lei, cel mai modest veşmânt, la 1.100, 1.500 cu broderie pentru ocazii speciale sau veşmânt complet pentru episcop la 5.000 de euro. La două standuri mai încolo, preoţii găseau bijuterii alese. Butoni auriţi cu pietre preţioase, cruci pectorale de aur, lănţişoare, chivoturi, sfeşnice, brelocuri, medalioane auto, sfeşnice aurite, candelabre cu trei rânduri de braţe. Un hectar de exponate strălucitoare, fastuoase. Iconostase lucrate manual, din lemn de cireş, 15.000 de euro, vitralii din termopan, 600 de euro metrul pătrat. Parchet de calitate, marmură pentru placări exterioare şi interioare. Covoare, perdele, icoane. Acoperişuri de ultimă generaţie. Sisteme de sonorizare pentru interior, dar şi pentru exterior. „Am cumpărat unul anul trecut“, spune un preot de lângă Băile Felix. „E foarte bun. Duminica, dacă omul nu poate veni la slujbă, ascultă de acasă, se aude în tot satul.“ Băieţii care vând difuzoarele sunt siguri de piaţa lor. Câştigă de la discoteci şi biserici. Astăzi, explică ei, nu mai este biserică fără sonorizare. Vedeta târgului este însă clopotul cu telecomandă. Poţi trage clopotul de acasă. Trimiţi un SMS şi clopotul din capul satului începe să bată. Îl poţi programa să tragă de trei ori pe zi, scurt sau lung, ca pentru mort. Sau poţi să-l comanzi de la 100 de metri fără SMS, printr-o telecomandă simplă. Iar clopotul se execută. Costă între 1.500 şi 3.000 de euro.

Si diferenta:

Biserica din lemn, oricât de frumoasă ar fi ea, este neîncăpătoare şi la Crăciun sau de Sfântul Ion stăteau oamenii afară, în frig. Aşa că preotul şi sătenii au hotărât să înceapă construcţia unei biserici noi, în vatra satului. Preotul a cumpărat terenul, a pus salariul lui pe un an întreg la bătaie. Şi după ce a început construcţia, preotul Grigore, deşi a avut discuţii cu familia, a pus tot timpul bani de la el din buzunar. Tot salariul din anii 1991-1997. A avut doi copii în facultate la Cluj, numai Dumnezeu ştie cu ce i-a ţinut. Preoteasa Elena îşi aminteşte cum împărţea un cartof şi o felie de salam de la o zi la alta. Soţul ei nu aducea nici un ban în casă. Îi ducea în casa Domnului. Acum, fata lor e bolnavă. Preotul aproape că a terminat biserica nouă. A plătit şi iconostasul. Dar părintele Sabou s-a îmbolnăvit. Are probleme cu inima. Preoteasa are de ani de zile diabet. Încearcă să spună ceva, să se plângă de viaţa grea pe care o duce. Şi de problema cu fata… dar preotul o întrerupe sec: „Elena, taci…“.

Vorbesc despre biserica cea nouă, despre cum s-a înfipt un vecin cu o clădire deşucheată în zidurile bisericii. Acolo va face discotecă, bar, motel… O ruşine. Cât priveşte salariul, preotul Grigore arată fişa de plată de la protopopiat. Ar trebui să primească 1.300 de lei, dar pentru că preoţii sunt plătiţi cu o parte de salariu de la stat şi cealaltă din parohie (din taxa bisericească), impozitul depăşeşte partea ce ar trebui să o ridice de la stat. Trebuie să mai aducă de acasă 90 de lei ca să-şi plătească dările la stat.

„Se spune despre ei că trăiesc bine, că iau de la enoriaşi. Greşit! Poate că au de unde să ia preoţii din oraşe, dar la sate e durere! Ce preot are obrazul să bată în poarta oamenilor care abia au bani de medicamente să le ceară taxa pentru biserică? Se mai spune: au nunţi, botezuri, înmormântări… La înmormântări, preoţii noştri nu primesc, de regulă, şi aşa omul e la necaz, iar nunţi şi botezuri, haideţi să vedem. Finişel: două botezuri într-un an, zero nunţi; Vultureni: zero botezuri, zero nunţi; Cătina: un botez. Ce să vă mai spun? Anul acesta, nu cred că 10% dintre preoţii de ţară îşi vor lua banii de salarii. Nu cred… Dar vedeţi, dumneavoastră, preotul nu poate face grevă…“, spune părintele protopop de Cluj Ioan Jeler.

… depine UNDE, depinde CUM… Pe strazile inguste ale Florentei, mai toti spun ca small is good, big is bad! Chestiune de context, carevasazica… Important e sa duca, nu-i asa?

[click pe imagini pentru a le mari]

Un profesor universitar de nationalitate germana, angajat la Central European University, a primit un mail intr-o limba pe care nu a putut s-o identifice, la prima vedere. Asa ca omul a dat un “mass mail” intregii comunitati CEU (studenti, profesori, staff). Titlul mail-ului este “mysterious language”, iar textul suna cam asa:

can anyone identify this language/translate the text?

“awaii..uraatt mai eshtii!!! libidinosulee;;)”

Si acum ma intreb si eu: cum naiba sa mai iesi in lume si sa spui ca esti roman? Se pare ca decizia mea de a ma declara ungur in Italia (oricine m-ar intreba) nu e tocmai gresita (de fapt este, dar despre asta in alt post!). Sper din tot sufletul sa nu-i fi raspuns nimeni profesorului respectiv…

Postul de fata imi va aduce, cu siguranta, multe injuraturi – sau macar o privire chiorisa, acolo. Totusi, vreau sa supun dezbaterii o problema care intr-adevar ne afecteaza pe toti. Subiectul nu il constituie atit incalzirea globala sau ideologia ecologista ca atare, ci politicile hotarite in numele acestora, in fapt practici menite sa menajeze statul sau marile corporatii ca producatori de poluare (de orice tip) si sa defavorizeze cetateanul.

Luati, de pilda, inlocuirea becurilor clasice cu asa-zisele becuri ecologice. Ultimele nu doar costa mai mult – dar, in primul rind, sint foarte chioare. Nu stiu daca un om fara probleme de vedere (sau unul al carui job nu prea are legatura cu rasfoitul cartilor, sau a hirtzoagelor) poate aprecia la justa valoare o asemenea politica “europeana”:  lumina slaba nu iti distruge vederea pe termen lung – ci incepind cu prima zi de folosire a becurilor-lumanare. Cum spuneam, decizia loveste in primul rind cetateanul obisnuit al Uniunii Europene: institutiile statului si cele comunitare, cu obisnuitele candelabre cu zeci de becuri, apoi iluminatul stradal s.a.m.d vor consuma mult mai multa energie in continuare, mai mult decit ar putea sa consume cetatenii obisnuiti.

La lipsa luminii adecvate adaugati si introducerea asa-zisei “hirtii ecologice”. Nu stiu daca ati observat, dar unele institutii au introdus deja aceasta aberatie pe care nu o pot cataloga decit fascista. Hirtia respectiva este intunecata, as spune “neagra” daca nu ar fi politic interzis cuvintul! Orice lectura prelungita pe un asemenea tip de hirtie iti va declansa un siroi de lacrimi mai ceva decit curatatul cepei. Motivatia ar fi ca salvam astfel copacii – halal salvare, daca in acelasi timp scoatem de pe piata pungile de plastic si le introducem in schimb pe cele de hirtie – ecologice, desigur! Aceasta absurditate este promovata, la rindul ei, impotriva cetateanului, pentru a avantaja statul: bietul subsemnat si altii ca el nu vor putea consuma niciodata atita hirtie pe cit consuma la ora actuala institutiile publice! In loc sa se faca economie prin transferarea intregii hirtzogarii birocratice in mediul on-line, ecologistii ne impun noua uzul daunator al “hirtiei ecologice”.

Daca punem impreuna introducerea hirtiei proaste cu iluminatul slab, observam cum ecologismul devine un fascism indreptat impotriva oricarui miop sau astigmatic din lumea asta: intr-o lume in care handicapurile sint numite politic corect “dizabilitati”, iar persoanele cu deficiente sint tratate  respectuos cel putin la nivel oficial, purtatorii de ochelari devin noii handicapati / evrei / afro-americani ai ideologiilor totalitare post-moderne!

Ar mai fi, desigur, paranoia postmoderna a asa-ziselor “produse ecologice”, noua moda – sau noua fitza? – a oamenilor cu buzunarul larg. Acum e cool sa-ti cumperi paste ecologice (orice o mai fi insemnind si asta), piine ecologica, carne ecologica, ba chiar – am vazut in Budapesta! – tzuica si vin ecologice. Si in Italia, eticheta “ecologic” face victime: momentan traiesc la o ferma (ecologica, cum altfel?!) aflata pe un virf de deal in regiunea Toscana, unde sint nevoit sa infrunt cu stoicism tzintarii, mustele si gindacii intrucit proprietarii refuza sa foloseasca orice produse chimice care ar afecta eticheta de mai sus: vinul nostru, uleiul nostru de masline si mierea noastra de albine, toate sint ecologice! Nu folosim pe teritoriul fermei noastre nici un produs chimic! Daca ati vedea cit de “ecologica” a ajuns pielea mea in doar o luna, m-ati intelege.

Nu in ultimul rind, sint ferm convins ca incalzirea globala nu are nici o legatura cu faptul ca eu conduc o masina detinatoare de catalizator Euro 4 pe strazile europene. Nu de putine ori mi-a fost ciuda sa ma tirii in spatele unui autocamion sau tractor apartinind cine stie carei regii de stat care pur si simplu abia isi mai tirau osiile de vechi ce erau! Si sa nu credeti ca o asemenea situatie se intimpla doar in Romania! In Italia, de pilda, probabil numarul masinilor stra-bunici il depaseste pe cel al Daciilor 1300 din Romania! Cine crede ca Romania a devenit cimitirul de masini al Europei, nu a fost in Italia! In fine, ce vreau sa spun este ca introducerea unei taxe de poluare pentru proprietarii de masini este o alta decizie indreptata strict impotriva cetateanului simplu: marii poluatori (din diversele ramuri industriale publice sau de stat) vor polua intotdeauna mult mai mult – imens mai mult! – decit putem polua eu si tu, conducindu-ne masinile pe strazi!

In final, nu vreau sa spun ca ecologismul ar fi ceva profund rau. Nu vreau nici sa insinuez ca nu am avea o responsabilitate morala fata de generatiile viitoare, in ceea ce priveste calitatea vietii pe care le-o pregatim. Ce intentionez sa subliniez este ca, in epoca in care dezinteresul cetateanului fata de politica este cuvintul de ordine (vezi asa-zisa “democratie de televizor” din Italia), politicile “ecologice” promovate de ideologia totalitara postmoderna bazata pe faptul (adevarat sau nu, conteaza mai putin! – al) incalzirii globale se vor indrepta intotdeauna si in primul rind impotriva cetateanului obisnuit, in acelasi timp in care marii poluatori (inclusiv statul) vor scapa basma curata, neatinsi fiind de asemenea legi. In conditiile in care politicile publice “ecologice” ating sanatatea cetateanului – deci siguranta lui – ele nu pot fi catalogate decit “fasciste”. Fara sa ne dam seama, ni se pregateste un holocaust din care nu va mai exista scapare.

[Bonus: despre incalzirea globala ca ideologie: foarte bine documentatul articol al lui Gary North, cu multe link-uri si trimiteri; o noua religie a elitelor urbane ?; oamenii de stiinta care neaga incalzirea globala ca efect direct al activitatii umane sint tratati precum cei ce neaga Holocaustul]

Motto:

Si il chemam sa vina cu mama de Craciun
Si asa incepea anul si anul era bun
Si-l asteptam de Pasti si atunci era frumos
Vedea crescand nepotii mari si era bucuros
Si parca era vis ca tot se repeta
La fel se ducea anul, la fel anul venea
Cand s-a-mplinit sorocul sa vina de Craciun
Atunci m-a chemat el sa-l duc pe cel din urma drum (Timpuri Noi – Tata)

Cu ideea mortii unei persoane dragi te impaci. Oricit ar fi de greu – si pare imposibil la inceput – asa sintem facuti, sa gasim in interiorul nostru un resort care ne propulseaza inainte – teferi sau putin mai betegi, nu importa! Mergem pe fast forward, este un drum inscris in genele noastre, in adaptarea la mediu, in legile evolutiei, daca vreti. Ceva mai dificil pare insa sentimentul rupturii radicale de tine insuti, pe care il resimti de fiecare data cind te trezesti si in fiecare clipa inainte sa adormi. Omul plecat a luat cu el o buna bucata din tine, si atunci te simti nu atit mai diminuat, cit mai singur – chiar in propria-ti companie, esti mai singur decit erai inainte.

Inca si mai dificil este gindul iminentei mortii altor persoane dragi. Nu poti alunga ideea, oricit te-ai lupta cu ea: ii vezi batrini, tot mai batrini si mai singuri, adaugind inca un an pe umerii si asa destul de slabi si te intrebi – cit vor mai putea? Acum, cind il vad pe omul asta, nu este oare pentru ultima data? Cum poti sa duci cu tine obsesia asta zilnica dar sa ramii in acelasi timp sanatos la cap? Si o noua singuratate te apasa, una mai mare, suprapusa peste cea veche: singuratatea retrospectiva nascuta de moartea omului drag se intilneste cu singuratatea anticipativa a mortii altei persoane iubite. Si in felul asta te insingurezi, te instrainezi de tine insuti inainte de a-ti deveni propriu-zis strain. Si atunci, rupt de tine, intelegi ca nu este nici un paradox in a refuza moartea persoanelor iubite si a-ti accepta propria moarte. E o relatie ce tine de consecinta logica: ceilalti au plecat luind cu ei bucati mari din tine. Cind ai ramas tu fara tine, moartea – de data asta, moartea ta! – chiar nu mai pare ceva de speriat; departe de a fi obiectul refuzului, devine o izbavire dupa care tinjesti…

***

Astazi se implinesc trei ani de la moartea lui. Din intimplare, tot azi dau peste cuvintele tulburatoare ale lui Mircea Albulescu. Redau mai jos un citat:

Care sunt tristeţile dv.?
Cea mai mare tristeţe a mea este singurătatea. Ea, soţia mea, a murit acum doi ani. A fost foarte greu de suportat. După moartea ei, am aruncat casa pe geam, nu a mai rămas nimic, dar chiar nimic din mobilierul vechi. Am fost împreună 55 de ani, unde mă întorceam era un lucru de-al ei, se crease o dependenţă între noi. În ultimii ani, a avut o înfiorătoare suferinţă, stătea pe un pat şi devenise un cadavru viu. Aveam o femeie, care venea şi făcea treabă 8-10 ore pe zi, celelalte ore, până la 24, erau însă ale mele.  Pune ploscă, ia ploscă… Începusem să fiu ea, somatic, se produsese o osmoză. După moartea ei, am chemat un designer şi i-am spus: „Ajută-mă să nu mai fie!”. Am spart uşi, am dărâmat pereţi, am făcut alţi pereţi, alt birou. Am proiectat o oglindă mobilă, care se mişcă dintr-o parte în alta, într-un perete. Oglinda e invenţia mea.  Am dat şi cărţile, le-am păstrat doar pe ale mele şi volumele de specialitate. Poveştile altora nu le-am păstrat, îmi ajung poveştile mele, chiar dacă sunt vesel, sau dacă vreau să plâng sunt eu cu mine însumi, râd de mine, sau mă plâng pe mine.

Declaraţi că „o femeie mai poţi găsi, dar o soţie, mai greu”.
Cu o soţie ajungi într-un soi de relaţie, în care eu am ajuns cu soţia mea. Nu pe toţi ne iubeşte Dumnezeu atât de tare, încât să ne ia fulgerător de aici. Pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu cel mai tare, pentru restul e suferinţă. Totuşi, ce vină are omul de lângă tine, care se chinuie  atâta şi atâta alături de cel bolnav?

Si o ultima melodie…