Interactiuni

Ieri, Academia Romana a acceptat cererea unor organizatii non-guvernamentale, hotarind sa modifice in DEX definitiile a doua cuvinte, ‘tigan’ si ‘jidan’, in sensul ca noua editie a dictionarului va consemna ‘caracterul peiorativ’ al acestor termeni (sursa). Cred ca usurinta dovedita de sus-numita institutie in tratarea problemei ridicate tradeaza mai mult teama fata de urmarile juridice ale unui posibil refuz (ONG-urile respective au amenintat cu actionarea Academiei in justitie intr-un asemenea caz) decit o judecata bazata pe argumente academice.

Conjectura de mai sus nu vrea sa spuna mai mult decit ceea ce exprima deschis. Personal nu am o opinie ferma in aceasta privinta: pe de o parte, nu sint un adept al schingiuirii unei limbi pe baza unor motive care tin de corectitudinea politica; pe de alta parte, nu pot sa nu recunosc covirsitoarea putere a unui cuvint – o putere care, folosita in scopuri imorale, poate avea consecinte catastrofale.

As fi dorit insa o dezbatere cu adevarat academica pe marginea acestui subiect. Pe de o parte, beneficiile unei asemenea schimbari par evidente: in primul rind, daca anumite cuvinte au un sens oficial recunoscut drept peiorativ, defaimator si discriminatoriu, se blocheaza posibilitatea folosirii lor in limbajul politic si administrativ. Pe de alta parte, orice individ care foloseste in mod public asemenea cuvinte poate fi actionat in judecata pentru defaimare. Ambele cazuri sint menite sa creasca nivelul de securitate al membrilor grupurilor desemnate de termenii respectivi prin inlaturarea discriminarii directe din discursul public.

Doresc insa sa ridic citeva probleme care ar fi meritat discutate. Sa luam termenul „tigan”: este el cu adevarat defaimator? Depinde: orice om obisnuit cu nuantele va accepta ca termenul are un caracter peiorativ redus fata de (iau doar un alt exemplu) „cioara” sau „cioroi”, insa este totusi defaimator fata de „rom”. Cine insa decide sensul negativ si care sint standardele dupa care este el recunoscut? De exemplu, in zona socrilor mei nu se foloseste nici termenul „tigan” si nici cel de „rom” pentru a desemna o persoana din etnia respectiva, ci (de multe ori lingvistic inadecvat) „şătrar / şătrăriţă”. Sint asemenea termeni defaimatori? La o prima ascultare am putea fi inclinati sa raspundem pozitiv, insa stiintific ar fi sa cercetam mai indeaproape contextul vorbirii, modul in care oamenii din zona respectiva folosesc acest cuvint, si abia apoi sa decidem daca are el un sens pozitiv sau negativ. Sau cel putin asa ne-ar fi cerut Wittgenstein. Iar daca hotarim ca sensul este negativ, probabil cuvintul „şatră”, din care prima notiune este derivata, este si el defaimator? Atunci orice traducator al filmului Tabor ukhodit v nebo (mai cunoscut la noi sub titlurile „Şatra”, „Vremea tiganilor”, sau „Şatra merge spre cer”) ar putea fi acuzat de discriminare. Sau, cum spunea cineva la o emisiune TV, e de vazut ce se va intimpla cu titlul „Tiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu. Iar cintecele tiganesti sau romantele Allei Bayanova ar trebui „curăţate” de termenul considerat defaimator, care apare relativ des in versurile melodiilor sale.Si ma intreb (luind in discutie celalalt termen considerat defaimator) daca vom mai putea vorbi in public despre parabola lui Ahasverus, „jidovul ratacitor” – caci „evreul ratacitor” suna aproape barbar.

Chestiunea este complicata de faptul ca unul si acelasi termen poate fi folosit, in functie de context, atit in sens pozitiv (laudativ) cit si negativ (defaimator). De pilda, in cercul cunoscutilor mei expresia „la voi e ca la tigani” are evident un caracter negativ – dar sintagma „muzica tiganeasca” (vezi aici sau aici), folosita in primul rind pentru a deosebi acest gen de muzica manelistilor, are un pronuntat caracter pozitiv, in sensul ca adevarata muzica tiganeasca, simbolul prin excelenta al culturii rome, are o valoare mult superioara manelelor, ultimele fiind etichetate gresit drept „melodii tiganesti”.

Nu in ultimul rind, a fost eludata complet problema caracterului pur sociologic si istoric al sensului defaimator al unui termen. Sa nu uitam ca unii tigani se autodefinesc astfel, respingind in acelasi timp denominatia „rom”; a le aplica o eticheta straina, chiar daca argumentele politice si academice sint de partea acesteia din urma, s-ar reduce la impunerea deloc respectabila a intereselor unui grup elitist asupra altor grupuri sociale. Mai mult, sa nu uitam ca atit termenul de „tigan” cit si cel de de „jidan” difera in intensitatea caracterului pozitiv sau negativ de-a lungul timpului: bunicii mei, de pilda, foloseau cuvintul „jidan” fara nici o conotatie negativa, iar vecinii lor, evrei sadea, spuneau deseori „la noi, la ovrei….” sau „la noi, la jidani…”.

In final, poate ar trebui sa vedem daca nu cumva o asemenea modificare a definitiilor din DEX ar putea face mai mult rau decit bine. Atitudinile extremiste si discriminatoare, departe de a fi stavilite prin asemenea actiuni, pot cunoaste o noua resurgenţă. Si ar fi pacat.

Evident, cele spuse mai sus nu trebuie vazute ca inclinind balanta spre o rezolvare aspecifica a situatiei date. Am incercat sa ridic unele probleme care nu au aparut, sau au aparut doar tangential, in dezbaterea publica din Romania. Cam singura dezbatere, de altfel, intrucit cea academica a lipsit cu desavirsire.

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Daca in ultimul post am vorbit despre radicalismul feminist, de aceasta data ma intereseaza radicalismul corectitudinii politice in cadrul mediului academic. Si iata cum apare un nou serial dedicat in general atitudinii radicale (vezi in sidebar, sub categoria ‘Seriale’, pagina ‘Tipologii radicale‘), serial ce va fi continuat in viitor cu un post despre noul radicalism in politica europeana.

Despre ipocrizia si radicalismul corectitudinii politice in mediul academic, deci – si am sa pornesc de la doua experiente personale. Trebuie sa mentionez de la bun inceput ca sint un adept al corectitudinii politice, intelegind prin aceasta ca sustin fara rezerve tratamentul egal aplicat tuturor indivizilor indiferent de criterii legate de sex, rasa si asa mai departe. Ma opun insa radicalizarii corectitudinii politice, asa cum lupt impotriva oricarui tip de radicalism in general. Consider ca o asemenea pozitie devine radicala atunci cind: (a) lucreaza impotriva discriminarii atacind in mod formal efectele, si nu cauzele ei; (b) se reduce la inlocuirea unui tip de discriminare cu altul, permutind pozitiile sociale ale grupurilor favorizate sau dezavantajate, dar nereducind discriminarea ca atare; (c) consecintele luptei impotriva discriminarii sint suportate de indivizi inocenti.

Sa exemplificam. Primul caz este deja cunoscut in lumea academica, si el este atit de raspindit incit a ajuns sa fie accceptat drept status quo. De exemplu, intr-un mail primit pe data de 15 noiembrie 2010, aflu ca un anumit department al Universitatii din Viena scoate la concurs un post de ‘visiting professor’. Anuntul este urmat de urmatoarea precizare (traduc direct din engleza):

Universitatea din Viena intentioneaza sa creasca numarul femeilor in corpul profesoral, in special in pozitiile inalte, si de aceea invita in mod particular femeile sa aplice. Intre aplicatii egale din punct de vedere academic, cele ale femeilor vor primi un tratament preferential.

Al doilea caz merge insa mult mai departe. Intr-un mail primit pe 16 septembrie 2010, sint anuntat ca aplicatia mea pentru o scoala de vara a fost refuzata. De obicei, in asemenea scrisori ti se explica formal si politicos ca a fost primit un numar foarte mare de aplicatii, ca in consecinta selectia a fost dura si, din nefericire, nu esti printre cei selectati dar fiind genial desigur ca organizatorii te incurajeaza sa aplici si la anul. De aceasta data insa mesajul suna putin altfel. Iata-l (iarasi, traducere din engleza):

Anul acesta am primit in mod exceptional un numar foarte mare de aplicatii iar competitia a fost extreme de puternica. In scopul de a pastra o balanta adecvata privind nationalitatea si genul participantilor din cadrul fiecarui workshop, din nefericire am fost nevoiti sa refuzam un numar de proiecte foarte bune

Cele doua exemple de mai sus nu au fost alese la intimplare: ele prezinta, in fapt, o succesiune temporala, reflectind pasii radicalizarii corectitudinii politice. Daca in primul exemplu se analizeaza intii calitatea aplicatiilor si apoi se discrimineaza pe criteriul sexual (discriminarea aplicindu-se pe cele mai bune proiecte calitativ), in al doilea caz criteriul primordial il reprezinta discriminarea insasi: intii se hotaraste numarul de locuri alocat fiecarei nationalitati si fiecarui gen in parte, apoi aplicatiile se repartizeaza in functie de acest criteriu, si abia apoi lucrarile sint selectionate in functie de calitatea lor.

Din nefericire, lucrurile nu se vor opri aici. Urmind aceeasi logica, radicalizarea corectitudinii politice in academia va mai cunoaste cel putin doi pasi. Ginditi-va, de exemplu, ca alte grupuri defavorizate vor ataca tipul de selectie din exemplul al doilea. De ce sa fie distribuite locurile conform unei balante care ia in considerare doar nationalitatea si sexul? De ce nu si etnia? Sau apartenenta religioasa (intr-adevar, de ce sa nu fie un numar egal de crestini, musulmani si atei)? Sau capacitatile fizice (de ce nu si locuri fixe pentru persoanele cu dizabilitati)? Sau genul (homosexualii, lesbienele, transsexualii etc. au si ei dreptul sa faca parte dintr-un criteriu selectiv bazat pe apartenenta la grupurile defavorizate!)?

Un al doilea pas l-ar constitui, evident, extinderea ariei aplicatiei radicalismului in corectitudinea politica. De la scoli de vara se va ajunge si la joburile din academia. Conform logicii criteriului apartenentei, in exemplul unu de mai sus favorizarea femeilor in Universitatea din Viena este profund ilegitima: de ce sa nu  fie preferati, intre doua aplicatii de aceeasi calitate, si homosexualii heterosexualilor, persoanele cu dizabilitati persoanelor in plina capacitate fizica, si asa mai departe? Dar progresul radicalismului nu se opreste doar la joburi si la scoli de vara. In curind, cu siguranta, acelasi criteriu se poate aplica pentru conferinte si, de ce nu, pentru jurnalele academice. Desigur ca nici un jurnal mare nu va dori sa fie acuzat de discriminare – si atunci se apuca sa discrimineze: chiar daca articolele peer review nu vor putea fi iscalite de autori, pentru a se asigura anonimitatea si obiectivitatea, totusi autorii vor fi nevoiti sa isi declare apartenenta nationala, etnica, sexuala, de gen, de rasa, si gradul de capacitate fizica. La fel ca si in exemplul doi de mai sus, jurnalele vor publica articole in functie de criteriul apartenentei, si abia apoi apoi in functie de cel valoric. Ai un articol bun, dar nu te incadrezi in locurile alocate sexului tau, sau etniei tale? Ghinion.

Previziunea mea poate sa para incredibila – dar este urmarea fireasca, logica, a aplicarii criteriului apartenentei in detrimentul criteriului valoric. Nici un argument moral sau de alta natura nu poate justifica restrictionarea criteriului apartenentei si al corectitudinii politice doar la joburile din academia si la scolile de vara, excluzind astfel conferintele sau jurnalele; si nimic nu va putea justifica preferinta acordata unui singur grup dezavantajat (femeile) si excluderea celorlalte grupuri dezavantajate (persoanele de culoare, gay, persoane cu dizabilitati, etc.).

De ce spun ca aceasta aplicatie a gindirii corecte politic este radicala si extremista? A venit momentul sa aplicam aceste cazuri la definitia radicalismului corectitudinii politice oferite la inceput:

(a) prin aceasta metoda se ataca in mod formal efectele, si nu cauzele discriminarii sau ale dezavantajului unui grup. Daca, de pilda, persoanele de culoare sint dezavantajate, atunci cauzele sint deopotriva economice (exemplu, lipsa banilor pentru a merge la universitati prestigioase) si sociale (exemplu, mentalitatea majoritatii, discriminarea). Corectitudinea politica abordeaza aceasta situatie atacind output-ul fenomenului (pozitiile sociale finale in care ajung membrii grupurilor discriminate) in loc sa atace inputul, cauzele existentei dezavantajului (mai multe fonduri pentru universitatile de stat, mai multe ajutoare sociale, si nu in ultimul rind educatia multiculturala si in spiritul tolerantei, care ar trebui invatata inca de pe bancile scolii). Atacind insa efectele bolii nu va impiedica sub nici o forma cauzele sa actioneze in continuare, si ca atare fenomenul sa se reproduca la nesfirsit.

(b) aceasta metoda pur si simplu inlocuieste un tip de discriminare cu altul, permutind pozitiile sociale ale grupurilor favorizate sau dezavantajate, dar nereducind discriminarea ca atare. Altfel spus, in loc sa fie interzisa discriminarea pe orice baze in promovarea academica sau in participarea la diverse evenimente (aplicindu-se astfel criteriul calitatii si competentei), corectitudinea politica in forma ei radicala impune o discriminare inversa, numita pervers ‘discriminare pozitiva’. In loc sa aplicam un criteriul aflat total in afara zonei discriminarii, aplicam acelasi criteriu discriminativ – doar ca intors pe dos.

(c) consecintele luptei impotriva discriminarii sint suportate de indivizi inocenti. Oricit de reala ar fi atitudinea discriminativa, cei care trebuie sa plateasca trebuie sa fie cei ce discrimineaza, si nu alte persoane. Pentru a impiedica discriminarea femeilor, de pilda, astazi se impune in academia o cota a pozitiilor care trebuie ocupate de femei (iar mai tirziu de gay, mahomedani, persoane cu dizabilitati, etc.). Dar astfel cei ce platesc sint chiar unii care nu numai ca nu discrimineaza, dar chiar luptra impotriva discriminarii: un barbat alb de la un department de gender care isi face o teza in feminism va avea mai putine sanse intr-o competitie decit… o femeie care se declara ea insasi anti-feminista!!!

Din pacate, ipocrizia formei radicale a corectitudinii politice nu inlatura discriminarea, ci doar inverseaza subiectul cu obiectul ei. Faptul ca nimeni nu ia atitudine impotriva inlocuirii criteriului performantei cu cel al apartenentei releva foarte clar teama de a nu fi acuzat de discriminare. Si in mediul academic, din nefericire, se impune din ce in ce mai mult spaima specifica sistemelor totalitare: daca in acestea din urma declarai ceva impotriva ideologiei oficiale, puteai sa fii inchis si, de multe ori, ucis. In sistemul academic actual, iti poti pierde imediat job-ul si credibilitatea sau imaginea, ceea ce inseamna ca poti ajunge pe drumuri, muritor de foame. Acelasi rezultat, carevasazica.

Perspectivele devin cu atit mai negre cu cit radicalizarea corectitudinii politice va continua. In adolescenta, ma intrebam care carte se va dovedi cu adevarat vizionara: ‘1984’ sau ‘Brave New World’? Desi Orwell este un scriitor mult mai stralucit decit Huxley, cred ca ultimul a cistigat batalia pe planul vizionarismului. Ne aflam la inceputurile bravii lumi noi, iar ceea ce se intimpla in academia nu este decit o mica parte a totalitarismului catre care ne indreptam triumfatori. Pentru mine, abia iesit dintr-un sistem care ingradea libertatea de constiinta si expresie, un sistem care promova indivizii pe orice alte criterii in afara de cel al competentei, a intra intr-un alt sistem concentrationar – cosmetizat, insa de natura identica – este profund dramatic.

De mult timp doream sa relatez o intilnire relevanta avuta in urma cu luni bune cu o all inclusive. Pentru scopurile postului de fata, numesc all inclusive o persoana de sex si/sau gender incert, feminista, lesbiana, radicala, monologica (in sensul necunoasterii regulilor dialogice de baza) si ‘progresista’ (intelegind prin ultimul termen un individ pentru care gindirea morala in general reprezinta un artefact desuet). Citeva idei pe care le-am putut singulariza din avalansa verbala, urmate de modul in care as fi raspuns daca mi s-ar fi oferit ocazia:

(a) diferentele privind orientarea sexuala nu reprezinta doar un simplu fapt social si atit. Ele subintind o diferenta radicala intre doua moduri de a gindi – nici mai mult, nici mai putin decit doua logici diametral opuse: logica hetero si logica gay. Prima este, cu siguranta, stramosul neanderthalian al celei de a doua. Cu alte cuvinte, conform lui all inclusive a fi adeptul logicii hetero inseamna pur si simplu a fi ramas blocat intr-o zona temporala intunecata si rusinoasa, in timp ce progresul a trecut triumfator pe linga tine. Logica hetero acomodeaza perfect teoria pamintului plat, geo- si antropocentrismul, adoratia religioasa, creationismul, morala mic-burgheza. Convers, logica gay merge mina in mina cu heliocentrismul, evolutionismul, ateismul stiintific. Intr-un cuvint, a fi hetero nu inseamna a-ti asuma o optiune, a face o simpla alegere printre multe altele – ci se reduce la a fi inapoiat deopotriva intelectual si moral.

Eroarea lui all inclusive este evidenta si nu cred ca merita comentata prea mult. Argumentul de mai sus a fost expus de fiecare data cind extremistii si xenofobii s-au considerat nevoiti sa marcheze strict o deosebire pe care ei o credeau radicala. Astfel, diferenta dintre german si evreu nu a fost conceputa ca simpla diferenta etnica sau nationala, ci s-a presupus ca este vorba, desigur, de doua moduri incompatibile de a privi lumea, de doua trepte inegale pe linia unidirectionala a evolutiei, unde evreul evident trebuia lasat in urma / exterminat pentru a face posibila continuarea dezvoltarii, pastrarea puritatii rasei. Eroarea argumentului consta in substantializarea radicala a unei diferente altfel minore – aceeasi greseala ca si in teoria lui all inclusive: daca in cazul nazistilor aveam de a face cu substantializarea minorei diferente entice, in cazul feministelor e vorba de aceeasi substantializare a unei alte minore diferente de sex si/sau gender.

(b) sexul hetero este prin insasi natura sa un act submisiv, intrucit nu poate avea loc fara supunerea femeii.

Afirmatia se bazeaza pe doua premise, ambele gresite. Conform primeia, orice act de intromisiune reprezinta ‘supunerea’ femeii. Insa mecanismul prin care un act biologic determina deopotriva un fapt social (relatiile de putere) si o atitudine psihologica (intentia barbatului de a supune prin sex si a femeii de a se supune) ramine totusi neclarificat. Conform celei de a doua premise, voluntarismul femeii care doreste/initiaza constient actul sexual hetero este iluzoriu: de fapt, femeia este supusa si se supune fara ca ea insasi sa realizeze acest fapt. Problema de aceasta data este tocmai savoarea paternalista a argumentului (‘noi stim mai bine ca tine cum stau lucrurile’), un paternalism pe care feministele si all inclusive insesi il exclud din principiu.

(c) motivul pentru care multe femei sint inca hetero este simplul fapt ca nu au incercat sexul cu o alta femeie. Corolar 1: nu te poti pronunta asupra identitatii sexuale pina nu incerci ambele tipuri de a face dragoste; corolar 2: experimentind amorul cu o persoana de acelasi sex si comparind experienta respectiva cu una hetero, orice femeie devine automat lesbiana.

Afirmatiile sint abrupte si evident generalizante: (a) nu poti sa stii ce bun e / sa doresti X pina nu il incerci; (b) daca incerci X vei continua sa-l doresti. Doua consideratii merita luate in calcul. In primul rind, ambele propozitii sint evident false: pot crede in mod logic legitim ca nu-mi place sexul anal ori sa maninc pamint amestecat cu lut chiar daca nu am incercat aceste experiente. De asemenea, chiar daca as fi dispus sa le incerc, nu este deloc evident ca vor fi experiente placute si ca le voi dori ulterior. In al doilea rind, aceste afirmatii se pot intoarce chiar impotriva lui all inclusive: unei lesbiene ‘din nastere’ i se poate spune ca nu e heterosexuala pentru ca pur si simplu nu a incercat acest tip de amor (eventual, cu un ‘barbat adevarat’) si habar n-are ce fain e (argumentul e cunoscut, multi ‘macho’ fac uz de el).

(d) fidelitatea este o practica perimata, spune all inclusive. A cere fidelitate partenerului inseamna a-l abuza, a-l violenta, a-l trata ca pe un obiect care se ofera posesiei. Nu poti avea drept de proprietate asupra unei persoane, ori a cere (prin santaj sentimental) fidelitate partenerului inseamna a-l ingenunchea, a-l reduce la statutul de obiect

O asemenea afirmatie dovedeste neintelegerea atit a iubirii ca sentiment, cit si a relatiilor umane in general. Nu neg posibilitatea ca, in timp, sa apara o mutatie radicala in psihologia umana, astfel incit un om sa poata iubi in acelasi timp si la fel de mult doua personae diferite. Insa deocamdata iubirea ‘romantica’, for better or for worse, este profund exclusivista: nu poti iubi, cu aceeasi masura si in acelasi moment, mai multe persoane (ok, exista exemple in literatura, dar nu cred intr-o asemenea posibilitate in viata reala). Pe de alta parte, orice relatie intre doua persoane presupune o doza de fidelitate, si cu cit relatia este mai apropiata, cu cit oferi mai mult celuilalt,  cu atit nevoia de fidelitate este mai mare. Este firesc sa astepti de la partenerul de afaceri fidelitate, atunci cind, printr-un contract, v-ati pus la dispozitie unul altuia serviciile in mod exclusiv. Iarasi, astept de la un foarte drag prieten sa nu ma tradeze, sa imi fie fidel deci, tocmai pentru ca i-am oferit intreaga afectiune de care sint capabil: fidelitatea lui este motorul, combustibilul  afectiunii mele, de data asta nu ca intr-un contract legal, ci mai curind ca intr-o simbioza perfecta. De asemenea, din partea iubitei mele astept fidelitate nu in forma monedei de schimb, ci ca o intimpinare a iubirii mele, o intretinere a dainuirii ei. A judeca intreaga complexitate a unor astfel de sentimente prin prisma relatiilor de putere si/sau proprietate, precum all inclusive, releva o gindire infantila, incremenita in clisee imprumutate de aiurea si, in definitiv, timpa.

(e) la nivelul politicilor publice, trebuie facuta o diferenta clara intre relatiile ‘romantice’ si casatorie. Dupa all inclusive, casatoria trebuie sa aiba ca scop cresterea copiilor, ca atare este un contract ce isi epuizeaza obiectul cind copiii ajung la virsta maturitatii. O asemenea intelegere legala nu trebuie sa aiba nici o legatura cu emotiile sau sentimentele: poti avea un contract de crestere a copilului (poti fi ‘casatorit’) cu una sau mai multe persoane care sint de acord sa devina parinti – iar in acelasi timp esti liber sa iti iubesti partenerul (care nu trebuie sa fie neaparat si persoana ce si-a luat responsabilitatea de a participa la cresterea copilului) sau sa il schimbi imediat ce emotia a incetat.

Desi sint un adept al familiei ‘clasice’, recunosc nelegitimitatea modului in care statul o sustine official. Moral, nu se pot oferi argumente legitime pentru excluderea familiilor homosexuale sau poligame de sub aripa protectiva a societatii. Totusi, de aici si pina la a ‘sparge’ casatoria in sensul de a desparti sentimentele (afectiunea in cuplu) de cresterea copiilor mi se pare o propunere inumana, atit pentru parinti cit si pentru copii. Si de aceasta data, pot accepta idea ca in viitor cresterea copiilor va putea fi separata de traiul in cuplu – dar nu sint convins ca o asemenea solutie ar face mult bine vreunei persoane implicate.

Am incercat, in cele de mai sus, sa ofer raspunsurile rationale pe care le-as fi putut da in cazul in care as fi avut posibilitatea sa imi duc argumentele pina la capat. Din nefericire, nu a fost cazul: all inclusive vorbea cu ura, vitupera cu violenta, si fiecare raspuns al meu era intrerupt brutal inca de la primele cuvinte. Din astfel de intilniri, cred eu, cel mai mult de pierdut au chiar feministele in cauza. Daca mai sint persoane pentru care feminismul se reduce la imaginea unor descreierate care nu se epileaza si refuza sa se rada sub brat doar pentru a nu face pe plac barbatului, daca relatiile homosexuale inca sint privite cu neincredere, acest lucru se datoareaza, in mare parte, si activistilor radicali feministi si gay. La ura nu se raspunde cu ura, ne-au invatat citeva personaje istorice: Iisus, Mahatma Ghandi si Martin Luther King. Ultimii insa nu pot fi modele pentru all inclusive: nu sint nici lesbiene, nici feministi.

In ultimele zile am avut o discutie interesanta cu o prietena – si din acest motiv o continui aici. Se pare ca deputatul european Szegedi Csanád doreste sa-si deschida un birou parlamentar la Tirgu Mures. Toate bune si frumoase, numai ca domnul respectiv face parte din partidul extremist Jobbik, a declarat ca Transilvania trebuie sa apartina Ungariei si alte mascari de genul asta. Ca atare, vigilentii atitudinii civice din Romania s-au gindit ca e de bon ton s-o puna de-un protest. Prietena mea spune ca semnarea unei asemenea petitii (vezi aici) ar fi un lucru bun. Eu cred ca e un gest grav, indreptat impotriva dreptului fundamental la libera exprimare – iar faptul ca aceasta petitie nu cere o actiune legala din partea autoritatilor statului roman nu diminueaza gravitatea faptului.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Imi repugna pina si ideea ca unii oameni pot adopta sentimente, atitudini si discursuri de genul celor proferate de membrii Jobbik. Si totusi, nu uit doua vorbe de duh, care mi-au calauzit intotdeauna actiunile. Prima ii apartine lui Voltaire: ‘Nu sint de acord cu ceea ce spui, dar voi apara pina la moarte dreptul tau de a o spune’. Si ca sa-i ofer bunului francez o companie placuta, i-l alatur pe Larry Flint: ‘Freedom of thought is not freedom of the though you love, but freedom of the thought you hate – hate the most’.

Din punctual meu de vedere, lucrurile sint simple: domnul Szegedi Csanád este un parlamentar european, face parte dintr-un partid recunoscut si inregistrat legal, ca atare a protesta impotriva dreptului sau de a-si deschide un birou intr-una din tarile Uniunii Europene echivaleaza cu a protesta impotriva libertatii de constiinta, a libertatii de exprimare, a libertatii de miscare si a libertatii de asociere.

Desigur, se poate pune problema daca Jobbik ar trebui scos in afara legii. Sint sceptic in ceea ce priveste un raspuns afirmativ. Ar trebui scoase in afara legii toate partidele extremiste din Europa? Exista obstacole morale, legale si practice impotriva unei asemenea actiuni. Moral si legal, nu poti ingradi nici libertatea de constiinta, nici pe cea de exprimare, nici pe cea de asociere – doua drepturi fundametale, recunoscute prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului (articolele 18, 19 si 20). Practic, este imposibil sa interzici unei imense mase de indivizi europeni dreptul de a exprima ceea ce gindesc. Sa nu uitam ca vorbim de un partid politic extremist (Jobbik) si nu de o miscare paramilitara (Garda Maghiara). Primul nu poate fi interzis, a doua poate fi foarte usor scoasa in afara legii, intrucit libertatea de exprimare si asociere reprezinta drepturi fundamentale, in timp ce nu exista un drept de a te ‘exprima’ prin actiuni paramilitare, violente.

Desigur, doua argumente pot fi oricind ridicate impotriva apararii dreptului la exprimare al persoanelor extremiste. Primul argument spune ca discursul poate face rau, poate rani. Desigur: e destul de dificil sa negi asa ceva si ca atare nici nu am degind sa o fac. Prin discurs poti rani – intrebarea care se pune insa este daca acest tip de ofensa poate fi scos in afara legii, iar practicantii sai pedepsiti. Sustin cu tarie ca moral si legal asa ceva e absurd. Evident, daca eu spun pe toate drumurile ca toate femeile sint proaste si ca toti evreii sint rai nu fac altceva decit sa ranesc. Dar pot fi condamnat pentru acest tip de rau? Imi aduc aminte ca in liceu uram celebrele oracole ale fetelor, incit la intrebarea ‘Ce baiat preferi, blond sau brunet?’, fara exceptie raspunsurile erau: ‘urasc blonzii’. Evident ca eram frustrat in calitatea mea de blond, si un timp am crezut ca n-am nici o sansa sa am o prietena din cauza acestui handicap. Cine nu intelege unde poate duce o asemenea frustrare nu a trecut prin adolescenta… Inseamna insa ca ar trebui sa interzicem femeilor sa spuna ca prefera brunetii doar pentru ca blonzii se simt ofensati? Desigur, e absurd. Nu mai putin absurd este sa interzici barbatilor sa spuna ca femeile sint proaste, sau albilor sa spuna ca albii sint rasa superioara, sau negrilor sa spuna ca ‘black is good, white is bad’.

Exact in acest punct intervine al doilea argument, conform caruia raspunsul la primul argument ‘misses the point’: problema nu este ca discursul ar putea rani pe cineva in sentimentele sale – problema adevarata e ca discursul poate convinge, ideile xenofobe pot fi diseminate, ura este contagioasa si astfel raul poate deveni fizic: exemplul cel mai bun pare, evident, Holocaustul. Un asemenea argument este gresit pentru simplul fapt ca face o confuzie intre un drept fundamental si posibilele sale consecinte negative in cazuri extreme. Sa nu uitam ca nu exista drepturi absolute. Libertatea de miscare, de pilda, e considerata un drept in cadrul oricarei democratii liberale; totusi, acest drept poate fi ingradit in diverse cazuri – cum ar fi de pilda catastrofe naturale, epidemii, si asa mai departe. De asemenea, aceeasi libertate de miscare care sta la baza cetateniei europene este un drept in masura in care nu este exercitat de prea multi oameni (!): de pilda, dreptul romanilor de a calatori, ca cetateni europeni, in tarile UE poate fi legitim suspendat daca 90% din populatie, printr-o miscare spontana, s-ar hotari sa emigreze in Luxemburg, de pilda (motivele morale si legale tin de apararea capacitatii tarii de destinatie de a mentine justitia sociala, ordinea publica, etc.). In aceeasi maniera, dreptul la libera exprimare poate fi confruntat cu o limita: atunci cind aceasta limita ameninta sa fie depasita, el poate fi suspendat temporar. Insa ‘the burden of proof’ este in terenul celor care vor sa il limiteze. Nu eu, sustinator al libertatii de expresie, trebuie sa demonstrez de ce ea trebuuie mentinuta si trebuie sa fie neingradita: dimpotriva, intrucit e vorba de un drept fundamental, cei care vor sa limiteze acest drept sint chemati sa demonstreze de ce trebuie limitat – altfel spus, sa arate cind o asemenea limita a fost atinsa. Deocamdata, in ultimii 60 de ani in Europa niciodata nu s-a atins aceasta limita: chiar in Romania si Franta, tari in care liderii extremisti Corneliu Vadim Tudor si Jean Marie Le Penn au ajuns in turul doi al alegerilor prezidentiale, de fiecare data sistemul democratic s-a dovedit destul de puternic pentru a nu atinge limita de care vorbesc. La fel in Austria, unde desi liderul extremist Jorg Haider si partidul sau au facut parte din coalitia de guvernamint in anul 2000, nici o politica ‘extremista’ nu a putut fi pusa in practica – inca o data, sistemul s-a dovedit destul de sanatos! Ca atare, nici acest al doilea argument impotriva libertatii de expresie nu poate fi sustinut. Cit timp hate-speech-ul nu atinge o limita a practicarii sale el este un drept, oricit de multi oameni s-ar simti ofensati.

Si totusi, in pofida acestor evidente, ne aflam in fata unor tot mai mari limite impuse libertatii de expresie. Ingrijorarea mea privind viitorul dreptului la libera constiinta si libera exprimare a opiniei nu este nefundamentata. Ipocrizia corectitudinii politice ne impinge catre un sistem absolutist si abuziv, unde ‘libertatea de expresie’ devine, contra lui Larry Flint, ‘freedom of the though we love’. Cu alte cuvinte oricine are dreptul sa spuna orice atita timp cit ne place noua – nu si ceea ce ne displace.

Un bun studiu de caz este ipocrizia feminista si cea ‘gender’. Cind am fost primit la o universitate americana din Budapesta, am fost obligat sa semnez o declaratie conform careia ma angajam sa nu am atitudini sau discursuri rasiste, xenofobe, in general – ‘hate speech’. Asta era politica universitatii, o acceptai – erai primit; nu o acceptai – nu erai primit, sau erai dat afara ulterior. Numai ca in curind aveam sa aflu ca nu totul se masoara cu aceleasi ustensile. Existau evident diferente: elementele cretinoide din Departamentul de Gender puteau foarte bine sa foloseasca hate speech-ul, un discurs anti-masculin, sa spuna ca barbatii sint asa si pe dincolo, sa celebreze operele de arta in care prin fata penisurilor se miscau lasciv foarfece sau penisurile insele erau spinzurate de pereti. Nimeni, insa, nu avea dreptul sa sustina un discurs ‘masculinist’, sa spinzure vaginuri, sa spuna ce naspa e femeia si ce slaba e ea. Ca atare, un tip de hate speech (al feministelor) este aprobat ca politica oficiala; tipul echivalent de hate-speech (masculin, sa spunem) este pur si simplu interzis, iar practicarea lui te putea da afara din universitate. Argumentele istorice privind asuprirea sint, evident, nesustenabile. Nu e un lucru nou, desigur, si am putea continua cu multe exemple: si in Franta a fi de stinga e considerat de la sine inteles; a te declara de dreapta iti inchide clar orice posibilitate de acces in universitati.

Ipocrizia se poate observa insa foarte usor atunci cind avem de a face si cu alte discursuri care nu le plac feministelor, deci nu numai cu discursul masculin: in acest caz, din senin, feministele uita ca discursul nu le poate rani doar pe ele. Un alt tip de discurs al urii este indreptat impotriva diverselor religii. Scandalul caricaturilor din ziarele daneze tocmai asta a subliniat: poti rani prin discurs, iar comunitatea musulmana a cerut dreptul de a nu fi ‘ranita’ – asa cum si feministele si alte grupuri gender cer dreptul de a nu fi ‘ranite’. Totusi, a vazut cineva vreo feminista aparind acelasi drept pe care il invoca respectiva comunitate musulmana? Evident ca nu; dimpotriva! Pe noi nimeni nu are voie sa ne raneasca! Pe altii, da! Ipocrizia e la ea acasa, carevasazica. Din nou, impotriva lui Flint, ‘freedom of though is freedom of the thought we love’.

Imi e teama ca spre o astfel de societate ne indreptam, si imi e teama ca ea nu va fi cu nimic mai libera decit sistemul comunist din care am iesit in urma cu 20 de ani. Nu cred intr-o societate in care libertatea constiintei si cea a expresiei se rezuma la libertatea gindului care ne place noua. Singura societate in care cred este aceea in care oamenii nu se pun de acord cu ceea ce cred si spun – dar apara pina la moarte dreptul fiecaruia de a o spune. Pun punct acestui post prea lung, cu o adinca reverenta in fata memoriei lui Voltaire.

More than 35 scholars and researchers from Europe and the United States gathered last weekend at CEU for the 4th Graduate Conference in European History (GRACEH) to discuss challenges of biographical writing and scholarship. The conference, “Biography and Identity: Identity: Dilemmas and Opportunities,” featured a series of seminars and speakers, including OSA director and CEU professor Istvan Rév and CEU Medieval Studies professor Niels Gaul.

Professsor Rev presented a paper on the relationship of biography and politics in accounts of Laszlo Rajk, top party official executed by Hungary’s communist dictator Mátyás Rákosi in the late 1940’s. Professor Gaul’s lecture, “Of Hands and Souls: Mimesis and the Writing of ‘Byzantine’ Identity,”addressed medieval attitudes toward biographical writing. Professor Biljana Kasic of the University of Zadar and the Centre of Women’s Studies in Zagreb presented a feminist and post-colonial approach to the biographer’s ethical role in writing accounts of oppressed people. Willem Frijhoff, Professor Emeritus at the University of Amsterdam, discussed the challenges of writing historical biographies.

The conference was organized by CEU’s history and medieval studies departments and the European University Institute in Florence.

Press release, May 12, 2010

More information about GRACEH 2010.

Am revenit la serialul “Roma Journey” si de data asta poposim in Rusia (in Rusia asa in general fara vreo localizare specifica).  Prima data cand am vazut tigani rusi a fost prin 80 si ceva cand cineva din familia mea (care lucra la o mare ferma de vaci) a adus cativa tigani lautari rusi acasa la cina. Erau trei: unul slab si tatuat puternic pe brate cu femei dezbracate pe jumate si doi mai durdulii care cantau la acordeon. Toti trei conduceau de fapt tractoare si alte combine “Gloria” si erau in Romania intr-un “schimb de experienta” (ca de la kolhoz la kolhoz).  Mi s-a spus ca sunt “baieti muncitori” si  ca nu au probleme chiar asa de mari cu bautura. Nu am reusit sa discutam cu ei in nici un chip dat fiind impasul lingvistic serios.  Desi  familia mea invatase rusa la scoala inca din clasa a cincea mai mult de “buna ziua”, “multumesc” si “bine” nu am mai auzit.

Fotografia de mai sus (cea cu samovarul) imi place foarte mult: incaperea devastata cu pereti darapanati  contrasteaza puternic cu masa “ingrijita”, cu samovarul aranjat cu grija pe tablaua metalica. Tiganul pare ca se roaga (sau asa ceva). In orice caz atmosfera mi se pare una solemna.  Asa cum arata fotografiile din “Roma Journey”, mi se pare ca romii lor seamana foarte mult cu ai nostrii (mai putin pasiunea pentru “Titanic”).

In ceea ce le priveste pe “ele”,  in fotografiile din “Roma Journey” mi se par ca sunt potrivite pentru rolurile dramatice din “Vremea Tiganilor” sau “Satra”. Cele tinere par visatoare si melancolice (adevarate “Primavera” si “Venera”, care desi nu au fost reprezentate in arta “high” de catre un mare artist precum Botticelli merita sa fie subiectul oricarei “capodopere” a artei universale).

Am fost si eu la “Vagina Monologues” dar nu pentru ca “I was worried about vaginas” (cum autoarea Eve Ensler se destainuie chiar de la inceput), ci pentru ca citisem in mai multe ziare cum ca ar fi cea mai diseminata si mai “effective” opera de arta politica contemporana (4000 de reprezentatii in 1500 de locuri de pe glob). Se pare ca autoarea acestei piese de teatru a performat pentru prima data de una singura (ca un one-woman show monologue) intreaga piesa intr-un subsol din cafeneaua SoHo (New York) in 1996. De atunci piesa s-a raspandit in intreaga lume si s-a jucat mai peste tot (de la campusurile universitatilor pana la institutiile catolice si cazinouri). Asa s-a nascut o miscare destul de cunoscuta –V Day (Miscarea pentru incetarea violentei asupra femeilor). Ensler povesteste cum dupa mai multe reprezentatii, femeile din public stateau la coada in fata usei cabinei ei pentru a se confesa cum au fost violate de catre straini sau de catre proprii lor soti sau parteneri; cum vaginul lor este “ceva” asupra caruia ele nu au nici un drept etc. Cred ca “Vagina Monologues” a inceput de la o mare “ingrijorare”: “I was worried about vaginas. I was worried about what we think about vaginas and even more worried that we don’t think about them…So I decided to talk to women about their vaginas, to do vagina interviews, which became vagina monologue. I talked with over two hundred women. I talked to old women, young women, married women, single women, lesbians, college professors, actors, corporate professionals, sex workers, African American women, Hispanic women, Native American Women, Caucasian women, Jewish women. At first women were reluctant to talk. They were a little shy. But once they got going, you couldn’t stop them”.

Ensler a declarat ca inainte ca piesa sa atinga popularitatea “nu se putea pronunta cuvantul vagin la televizor” si ca mai mult de atat “femeilor in general le era rusine sa vorbeasca despre vaginul lor, de parca ar fi fost ceva murdar si interzis …femeile nu au putere si nici drepturi asupra vaginului lor”. Drept sa spun nu stiu daca intr-adevar a fost interzis sa pronunti cuvantul “vagin” la televizor (pentru ca imi amintesc cel putin cateva ocazii in care era si cuvantul asta prin peisaj pe cateva canale importante gen BBC, Rai Uno etc). Daca se pronunta (sau nu) la televizor cuvantul “vagin” (si daca nu se pronunta de ce nu se pronunta etc) ma intereseaza mai putin (spre deloc). Ceea ce mi se pare remarcabil despre “Vagina Monologues” este impactul extraordinar pe care l-a avut (il are) in a trage semnale de alarma asupra violentei sexuale (care in unele zone precum Republica Democrata Congo a atins cote infricosatoare) asupra femeilor si copiilor. Cateva monolguri (Say It, My Vagina was my Village, A Teenage Girl’s Guide to Surviving Sex Slavery) spun povestea femeilor abuzate de catre soldati sarbi, congolezi sau japonezi pe “vreme de razboi sau pace”.  O poveste amara care le-a transformat in ruine. Faptul ca povestea lor este spusa in 1500 de locuri de pe planeta asta ii face pe spectatori sa “vada” cu ochii mintii pentru prima data “cat te cruda violenta sexuala poate sa fie!” …si sunt milioane de oameni care au ocazia sa mearga la “Vagina Monologues”! Normal ca am auzit/citit in presa despre atrocitatile comise asupra femeilor din Bosnia si despre asa-zisul “lagar al sexului” in care au fost fortate sa intre! Fireste ca mi-am spus ca “este groaznic!” dar participand la acest performance am “vazut” cu ochii mintii “cat de groaznic a fost de fapt!!!!!” (femei bosniace violate cu patul pustii!) Datorita campaniei V-Day s-au strans 70 mil de dolari pentru a ajuta victimele abuzului sexual sa aiba parte de tratament psihologic post traumatic, sa aiba un acoperis deasupra capului etc.  Asta ca sa nu mai spuna nimeni ca arta nu are nici o putere sa schimbe ceva. Asta ca sa nu mai spuna nimeni ca “puterea artei sta tocmai in faptul ca este total autonoma”- “Arta pentru arta”.

Au fost insa si parti in “Vagina Monologues” care (cel putin mie) mi s-au parut total deplasate (mai mult, mi s-a parut ca duc in derizoriu povestea si scopul piesei).  Enumar aici doar monologul “My Angry Vagina” (in care o femeie protesteaza: impotriva chilotilor tanga care “chinuie vaginul” numai ca sa faca placere “inamicului barbat” si propune ca femeile sa poarte doar chiloti din bumbac comozi; protesteaza impotriva lotiunilor si gelurilor intime cu miros de trandafir si levantica etc) si monologul “The Flood” (despre “drama” unei femei care este pusa de sot sa se epileze inghinal).  Mai sunt si alte “drame” de aceeasi factura presarate pe ici pe colo dar deja m-am intins prea mult. Mai mentionez doar in treacat ca de cam multe ori am avut impresia ca unele monologuri portretizeaza negativ relatiile sexuale dintre femei si barbati (un puternic anti-barbat bias). Daca tot iti propui sa “increase awareness” nu inlocuiesti o stereotipie cu alta. Inclin sa ii dau dreptate scriitoarei feministe Betty Dodson (autoare a catorva carti despre sexualitatea feminina) care gasea piesa “a blast of hatred at men and heteroxexuality”. Diferenta este ca, din punctual meu de vedere, nu toate monologurile din piesa conduc spre o astfel de concluzie radicala. Dupa cum am spus la inceput “I am not worried about vaginas” (in sensul in care unele dintre monologuri lasa sa se inteleaga), ci grija mea se refera la partea “cu adevarat importanta” si care conteaza intr-adevar, violenta sexuala si abuzul femeilor din unele zone ale lumii. In monologul “My Angry Vagina” se declama cu forta cum vaginul este “maltratat” de catre tampoane si examene ginecologice. Nu vad rostul acestei “plangeri” in economia piesei. Femeile din unele tari din Africa s-ar bucura sa aiba parte de asemenea “tratamente” in locul clitoridermiei sau a altor mutilari genitale. Pai in cazul acesta imi vine si mie sa-i urlu in fata “your vagina is not angry lady” in comparatie cu  cea a femeilor mutilate din Congo sau Camerun!

Sa trecem in incheiere la capitolul “rumors” despre “Vagina Monologues”: am auzit ca in Ucraina s-a jucat intr-un casino si biletul de intrare a costat nici mai mult, nici mai putin de 80 de dolari. Poate ca banii respectivi au intrat in conturile V-Day (asta nu era precizat in “zvon”). Mi s-a parut oarecum ciudat pentru ca de obicei banii s-au adunat din donatii si mai putin de pe pretul biletelor. In Budapesta s-a jucat gratis. La iesire era o urna in care oamenii (profesori si studenti) donau cat le permitea buzunarul.

Incepem astazi un nou experiment pe blog: autorii sai vor prelua o tema si o vor dezbate, aducind argumente “pro” si “contra”. Pentru astazi, am ales articolul domnului Andrei Plesu, publicat in Adevarul: O noua revolutie culturala? “Pro” a scris Andruska, “impotriva” s-a pronuntat Arankas. Enjoy!

Andruska: pro

Inainte sa spun de ce sint de accord cu domnul Andrei Plesu, voi incepe cu o delimitare. Nu cred ca “inflatia” de proiecte privind “drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism…” este un lucru surprinzator, si cu atit mai putin unul revolutionar. Ca europeni raminem, totusi, socratici: ii amintesc autorului ca filosofia nu este tocmai un exercitiu inchis in sine; de la greci am invatat ca ea trebuie sa raspunda in primul rind problemelor practice, actuale, care chiar ne framinta ziua si nu ne lasa sa dormim noaptea. Socrate se intreba, printre altele, care sint calitatile unui bun cetatean si cum ar trebui organizat statul perfect – exact aceeasi intrebare pe care ne-o punem si noi astazi, mai ales in contextul fascinant al integrarii europene. Daca tinerii cercetatori se intereseaza tot mai mult de drepturile omului, de feminism, de ecologie, de integrare europeana, de cetatenie sau imigratie este tocmai pentru ca problemele respective sint urgente, si cu totii asteptam un raspuns. Filosofia este chemata astazi, mai mult decit oricind, sa ofere macar tentative ale unor solutii. A lasa asemenea subiecte exclusiv in voia tehnicienilor mi se pare profund gresit. “Inflatia” de care vorbeste domnul Plesu nu este, in acest context, decit un rezultat al inflatiei problemelor care ne apasa – mare parte din ele nefiind create de noi, dar asteptind, moral incorect, o rezolvare din partea noastra. Asa stind lucrurile, vad plingerea domnului Plesu incadrindu-se intr-un anti-socratism pe care il resping.

Pe de alta parte, sint de acord ca trecem prin inima unei “noi revolutii culturale”, o miscare pe care nu o pot valoriza decit in negativ. Cum domnul Plesu bine observa, factorii ei modelatori sint de natura economica: tinarul cercetator e nevoit sa faca un proiect care poate atrage fonduri, ori poate fi acceptat intr-un program doctoral la o universitate prestigioasa, ori poate asigura nu doar un job bun, ci o paleta destul de larga a ofertelor de angajare, pentru a avea spatele asigurat in cazul nefericit al unui esec in mediul academic. Nimic straniu pina aici. Insa proiectele viabile in sensurile mentionate sint dictate de politici ideologice foarte clar definite. In domeniile umaniste trendul este unilateral: dinspre comprehensiv spre analitic, dintre interpretare spre descriptie, dinspre metode calitative spre metode cantitative. In Statele Unite, de pilda, nu ai nici o sansa sa publici un articol intr-o revista peer-review de stiinte politice daca nu folosesti in articolul tau metode cantitative. Proiectele si articolele devin tot mai standardizate, in detrimentul imaginatiei si a creativitatii; intrebarea de care mi s-a facut greata la CEU era: “si care iti este argumentul?” Dar eu poate nu aveam un argument, poate voiam sa dezvalui o stare de fapt! Intrebarea pe care o aud invariabil la EUI este: “si care iti e variabila independenta, care cea dependenta?” Dar poate nu vreau sa folosesc asemenea tip de explicatie, poate doresc sa ofer un argument!

Standardizarea merge insa mina in mina cu mainstream-ul. Proiectul tau trebuie nu doar sa fie unul standard (indiferent de ce aduce nou, fapt absolut secundar!). El trebuie sa fie si mainstream: chiar in cadrul aceluiasi domeniu, teoria democratiei de pilda, e mult mai intelept sa-l urmezi pe Thomas Christiano decit pe Hardt si Negri. O teza pe o tema care nu este “mainstream” va intimpina dificultati in a-ti oferi mai tirziu argumentul pentru un job bun.

O ultima problema o constituie specializarea tot mai ingusta: deja pe feliuta ta de cercetare, care face parte dintr-un sub-domeniu al unui alt sub-domeniu, s-a scris enorm. Muncesti de dimineata pina seara, si este dificil sa fii tot timpul la curent cu ce se intimpla. Ca atare, asistam, in cadrul acestei adevarate noi revolutii culturale, la un proces de idiotizare intelectuala. Am colegi la stiinte politice care iti vor povesti o zi intreaga despre procentul de democratie existent in Franta si despre modul in care el poate fi cuantificat; daca ii intrebi insa despre tensiunea dintre principiile liberalismului si ale democratiei, se uita la tine ciudat. Daca aduci in discutie, in inima Florentei, pe Machiavelli – se crucesc. Cind ii intrebi daca valorizeaza pozitiv sau negativ modul in care conduce Berlusconi guvernul, raspunsul invariabil este ca nu sint interesati de aspectele normative. Iar daca vrei sa duci discutia dinspre domeniul stiintific spre film, fotografie, sau muzica sint total pierduti si te considera un freak. Personal, ma gindesc cit de fascinat as fi fost sa ii ascult pe Eliade, Cioran si Sebastian la dialogurile Criterion-ului; cit de interesat am fost sa ii ascult pe Afloroaei la Iasi, pe Kis la Budapesta si pe Bauböck la Florenta; si cit de plictisit voi fi sa ii ascult, in viitor, pe bunii mei colegi.

Sa recapitulam: de la comprehensiv la analitic; standardizarea proiectelor; obsesia “mainstream”-ului; si ingustarea intelectuala: toate acestea sint doar citeva aspecte ale noii revolutii culturale pe care domnul Plesu o observa perfect. Sa acceptam ca am identificat corect problema: care este solutia? Personal, nu vad decit una singura: oamenii cu punga plina si cu dare de mina trebuie convinsi sa sustina si tipul de cercetare de care vorbeste domnul Plesu. Ma refer, evident, nu la o biata bursa de un an, ci la universitati private care sa ofere joburi pe termen lung si salarii atractive pentru o teza pe Nietzsche, Gadamer  sau Kierkegaard. Aici intervine rolul diplomatului Plesu. Daca nu va incerca sa faca acest lucru, atunci consider ca plingerea domniei sale nu poate friza decit ipocrizia.

Poate s-or fi citit carti la lumina luminarii, intr-o cabana la Paltinis, domnule Plesu. Dar cultura mare, cea pe care o admiram astazi la italieni, francezi sau germani s-a facut la lumina candelabrelor, in palate de vis, in centre culturale urbane. Este decizia dumneavoastra daca doriti sa oferiti tipului de cultura pe care il sustineti candelabrele si palatele necesare – sau daca va multumiti sa ii deplingeti lenta disparitie, la lumina luminarii unui prohod jenant.

Arankas: contra

Andrei Plesu se intreaba cum s-a ajuns la pierderea “apetitului cultural” de catre tanara generatie de aplicanti la NEC. Domnia sa presupune ca noi nu mai “frisonam” cand citim Shakespeare sau Nietzsche, ca ne-am fi pierdut fiorul pentru “cultura autentica, de buna traditie europeana” si ca toata aceasta orientare pragmatica spre topicuri “hot” (gen drepturile omului, condamnarea comunismului, integrare europeana, minoritati, societate civila, feminism, probleme ecologice etc.) ar fi ingrijoratoare. Intrebarea mea este insa, “pentru cine este ingrijoratoare aceasta invazie masiva si agresiva de noutate?” Pentru cei cativa “filosofi de profesie” (atat de “cativa” incat ii numeri pe degete) care stau bine merci in turnul lor de fildes (tapat cu editiile de lux Kant, Hegel si Nietzsche), discutand la o cafea cu imaginea lor din oglinda de la baie despre Siegfried (bolidul metafizic BMW seria 3) si apoi sovaind dramatic pentru ca nu stiu ce gel de dus sa aleaga dintre mirosurile de ghimbir, ceai verde si lavanda de la Roger & Gallet?

Sau poate tinerii cercetatori (scuzati, “vietatea multicefala”, in limbajul onorabilului domn Plesu), palizi de foame si cu restante la plata caldurii pe ianuarie si februarie, ar trebui ca in numele asa-zisei “culturi autentice” sa nu-si risipeasca pretiosul timp dedicat cugetarii asupra “fiintei ca fiinta” (la lumina lumanarii fireste… ca sa respecte sfatul lui Noica!), cu incercari de a se “inregimenta” in temele actuale pe care finantatorii de oriunde le crediteaza (pentru ca au motive intemeiate sa le crediteze). Nu! Ei trebuie sa ramana “ceea ce au fost – romantici” (ca sa-l citez si pe neica Eminescu, acest depozitar al “culturii autentice si de buna traditie europeana”). Ei trebuie sa ramana cu burta goala dar cu “trairea candida cand se intreaba ‘ce este timpul’ ” (ca vorba aia “filosofica”, “mai fundamentala” este intrebarea “ce este timpul” – in toate variantele si scenariile: cascada, havuz si fluviu – decat statisticile despre violenta sexuala din Caucaz!)

Cat despre specialistii in Nietzsche care se re-orienteaza catre “reconciliere in discursul public” (ce infamie, domnule!)  am numai cuvinte de lauda. Bine ca s-au putut re-orienta si, poate cu putin noroc, vor putea si pune umarul la “reconcilierea” cu pricina (oricum ar fi, este preferabil decat sa stea acasa someri dupa ce cu doi ani in urma si-au luat doctoratul cu summa cum laude pe o teza cu titlul “ Conceptul de timp la Nietzsche”). Eh… si ar mai fi de spus ca, da, domnule Plesu, “frisonez” in continuare cand citesc Shakespeare, Nietzsche sau Baudelaire dar din cand in cand mai trebuie si sa iau cate un paracetamol ca nu pot sa traiesc intr-un frison continuu. Un “intelectual cu insemnele provocatoare ale unei bogate diversificari formative” (atat de pretuit de Plesu) se va chinui cum poate el mai bine sa interpreteze, filosofeze despre lume… dar asta nu este de ajuns (mai trebuie si sa faca ceva concret ca sa o schimbe). Daca reuseste sa o schimbe (chiar si folosindu-se de “retorica la moda”), eu cred ca ar fi un mare castig (nu va mai interesa pe nimeni “coeficientul de previzibil, redundanta si platitudine al acestor proiecte).

Astept sa treaca 2010 asa cum am asteptat sa treaca si 2000. Cred ca din 2020 se va produce un shift de persepectiva (sau cel putin sper). Da’ mai am zece ani nenorociti de asteptat! Zece ani de suportat  vizual si auditiv acei mastodonti cu capul mare si chel (cu proverbialele lor cercuri de grasime pe ceafa) care-si etaleaza ostentativ lantul din aur de 250 g; masina care trebuie sa fie musai mare si musai scumpa;  telefonul mobil de sute de euro care are atatea functii de care “mastodontul” nu va avea niciodata nevoie (dar pe care s-a catadicsit sa si-l achizitioneze doar pentru ca “se vede” de la o pasta ca nu e un telefon ieftin).“Mastodontii” astia umbla liberi si nu doar in spatiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Am remarcat ca in unele “comunitati” (mai ales urbane) se vorbeste doar in cifre si sume: “vad ca ai telefon nou, cat?” – “pai 500 euro” – “tare frate, foarte tare! Al meu e doar 300”.  Partea si mai proasta este ca nu doar “mastodontii” vorbesc “limba” asta noua, ci din ce in ce mai multi (chiar si cei cu mai putini bani, cu mai putine lanturi, cu mai putine SUV-uri si cu mai multe clase si facultati) . Acum nu mai stiu daca “limba asta noua” se transmite ca un virus hepatic sau o fi tinand de vreun “zeitgeist”…

Nici nu mai stiu de cand am remarcat aceasta “tendinta”. Sa tot fie vreo 10 ani? Dar eu ma incapatanez sa cred ca peste inca zece ani se va produce “switch”- ul mult visat. Obsesia asta cu “peste 10 ani” mi se trage de la un paragraf scurt din cartea lui Andy Warhol si Pat Hackett (“Popism”). Se pare ca in anii 50 oamenilor le facea o imensa placere sa-si etaleze in fata prietenilor ce aveau ei mai de pret (blanuri, bijuterii cu diamante, tablouri valoroase etc). Pentru anii aceia nu era nimic “embarrassing” (ci chiar dimpotriva) in a face public “cat de mult a costat”. Din fericire, au urmat anii 60 –“those friendly years”- cand “ieftin”-ul nu mai era rusions, iar “gratis”- ul intra de-a dreptul si direct pe catwalk:

“Marisol was at Sam’s fur party, and Patty and Claes Oldenburg, and Larry and Clarisse Rivers. Sam walked around feeding people grapes, telling anybody who asked where the furs had come from. That was very sixties – being proud of getting things for free. In the fifties people made believe they’d paid a lot for stuff, but in the sixties they would be embarrassed to admit it if they had”.

Asa ca nu stiu voi ce faceti dar eu astept 2020! Nu ma astept ca oamenii sa nu-si mai achizitioneze lucrusoare scumpe. Astept doar sa se schimbe “vocabularul” si sa incolteasca macar o idee decenta.