Interactiuni

Multi au vazut promovarea legii impotriva valului ca fiind o reactie a intregului popor francez fata de teama pierderii propriei identitati nationale, dar si fata de teama privind raspindirea Islamului in Franta. Primii doi oameni in statul francez au alimentat aceste presupuneri prin declaratiile lor. Presedintele Chirac a spus ca “decizia de a interzice simbolurile religioase ostentative in scoli e o decizie care respecta istoria noastra, traditiile noastre, valorile noastre (…) A nu actiona ar fi iresponsabil. Ar fi gresit”. La rindul sau, Primul Ministru Jean-Pierre Raffarin declara: “Anumite simboluri religioase, printre care valul islamic, devin tot mai prezente in scolile noastre. Ele incep sa capete un inteles politic (…) Unii vor sa stie cit de departe pot merge. Astazi le dam un raspuns” (sursa). Intr-adevar, Franta s-a confruntat cu mai multe valuri de imigranti: italienii la sfirsitul secolului al XIX-lea, evreii est-europeni dupa sfirsitul Primului Razboi Mondial, apoi musulmanii din Algeria, Tunisia, Maroc si Senegal in anii 1950. Jeremy Popkin, profesor de istorie a Frantei la universitatea Kentucky, declara ca “Fiecare val a fost insotit de o reactie negativa din partea populatiei franceze. Existau temeri conform carora cultura franceza se va dilua sau tara isi va pierde identitatea”. Cum in 2004 musulmanii reprezentau 8% din populatia Frantei, unii cercetatori, bazindu-se pe studiul comparativ al ratelor natalitatii musulmanilor si francezilor, au anuntat ca musulmanii vor deveni majoritari in 25 de ani, ceea ce a indus un nou val de temeri (aceeasi sursa).

Un alt element care a crescut teama populatiei franceze fata de raspindirea Islamului l-a constituit si diferenta dintre generatia batrina si cea tinara de musulmani. Spre deosebire de parintii lor, tinerii musulmani au revenit la religia islamica, de multe ori in sens fundamentalist. In multe familii musulmane franceze nu este un caz iesit de comun sa intilnesti o fiica purtind val in casa parintilor ei atei, sau cel putin progresisti din punct de vedere religios. Exhibarea simbolurilor islamice nu reflecta doar o atitudine religioasa, ci in acelasi timp reprezenta atit o afirmare a identitatii etnice, cit si o declaratie politica. La aceasta stare de fapt se adauga si situatia economica: in ultimii 20 de ani ramurile cele mai importante ale industriei si-au mutat fabricile in afara granitelor Frantei, creind o problema sociala in primul rind in mijlocul comunitatii musulmane: intrucit parintii lor nu mai aveau slujbe, a aparut o noua generatie de adolescenti slab educati, deziluzionati, lipsiti de sperante privind propriul viitor si constienti de statutul lor de “cetateni de mina a doua”. Cele doua cauze, cea spirituala (intoarcerea la Islam) si cea materiala (starea economica) a favorizat raspindirea radicalismului. Din nefericire, Franta (ca si alte tari care se confruntau cu aceasta problema, precum Belgia si Germania) nu a facut nimic pentru integrarea minoritatii musulmane. (sursa)

Ce ar fi putut sa faca autoritatile ? Francezii sint ei insisi impartiti in doua tabere: cei care sustin integrarea musulmanilor in rindul natiunii pastrind diferentele lor culturale, si cei care considera ca singura solutie este asimilarea, transformarea lor in “cetateni francezi” prin adoptarea valorilor culturii franceze. Discutiile sint aprinse chiar in cadrul familiilor. De pilda, Caroline Fontaine, jurnalista la Paris Match, desi declara ca nu este de acord cu purtarea valului in scoli, spune ca “populatia musulmana din Franta este tinara, iar noua ne este putin frica de ei. Dar in loc sa incercam sa le intelegem cultura si nevoile si frustrarile provenite din faptul ca nu sint tocmai bine primiti in Franta, noi facem o lege impotriva lor”. Mama jurnalistei insa, Laurence Fontaine, profesor universitar la Ecole des Hautes Etudes en Science Sociales din Paris, spune ca eliminarea simbolurilor religioase din scoli va ajuta imigrantii sa se integreze in societate: “E o tara diversa, dar toti sintem foarte mult francezi (sic!)… Asta e unul dintre motivele pentru care trebuie sa fuzionam” (sursa).

Kathleen Peratis, un avocat specializat pe discriminarea la locul de munca si membru in board-ul Human Rights Watch, compara politica franceza de asimilare a musulmanilor (pe care o numeste “take-it-or-leave-it”) cu aceeasi politica a aceluiasi stat privind emanciparea evreilor in 1791. Peratis scrie: “Ca urmare a promulgarii Declaratiei Drepturilor Omului, Contele de Clermont Tonnerre a lansat chemarea faimoasa conform careia toate drepturile cetateniei trebuie extinse si asupra ‘actorilor, calailor si non-catolicilor’, inclusiv asupra evreilor. Dar exista un pret. ‘Ei imi spun ca evreii au proprii lor judecatori si propriile lor legi. Eu le raspund: este vina voastra si nu ar trebui sa le permiteti asta. Trebuie sa refuzam totul evreilor ca natiune si sa le acordam totul evreilor ca indivizi. Trebuie sa le retragem sprijinul judecatorilor lor; ei vor trebui sa apeleze doar judecatorii nostri… Este respingator sa ai intr-un stat… o natiune in cadrul unei natiuni’”. Peratis continua: “De atunci inainte, dizolvarea in sinul majoritatii a fost ceruta, mai mult sau mai putin agresiv, tuturor minoritatilor religioase sau culturale. A fi ‘Francez’ inseamna a nu fi scindat: minoritatile trebuie sa isi lase in urma, sau cel putin sa-si ascunda celelalte identitati nationale si religioase. In Franta, interzicerea valului poate determina tot mai multi elevi musulmani sa mearga la scolile religioase musulmane, un rezultat diametral opus scopurilor asimilationiste franceze. Franta poate fi pornit pe drumul transformarii valului dintr-un simbol al opresiunii intr-un martiriu si loc de intilnire pentru extremisti” (sursa).

Politica asimilationista a Frantei este bineinteles legata de laicitate si ateism. In articolul “Secularism, State Policies, and Muslims in Europe: Analyzing French Exceptionalism” (“Secularism, politicile de stat si musulmanii in Europa: o analiza a exceptionalismului francez”), publicat in revista “Comparative Politics” in octombrie 2008, Ahmet Kuru observa ca in Uniunea Europeana doar Franta are politici restrictive impotriva musulmanilor. Conform autorului, motivul ar fi ca la Paris se confrunta doua viziuni seculariste opuse care doresc sa modeleze legile franceze: “institutiile seculare franceze si politicile de stat privind religia in general si islamul in particular sint produsele luptelor ideologice. In trecut aceste lupte s-au purtat intre grupurile anticlericale si fortele catolice. Astazi politicile sint modelate de luptele ideologice dintre sustinatorii viziunii dominante numite laïcité de combat (secularism combativ) si cei ai viziunii opuse, numite laïcité plurielle (secularism pluralist). Secularismul combativ tinteste sa excluda religia din spatiul public (…) Politicile restrictive impotriva musulmanilor ale statului francez sint parte a politicii sale in privinta religiei in general. Sustinatorii secularismului pluralist, care sint de acord cu vizibilitatea publica a religiei, au contestat agenda secularismului combativ (…) Lupta dintre cele doua grupari s-a concentrat in special pe educatie” (cititi articolul gratis aici; via).

Ca politicile statului francez privind musulmanii sint bazate pe luptele ideologice ar putea fi o concluzie aprobata si de istoricul Joan Wallach Scott. In cartea sa The Politics of the Veil, Scott subliniaza la rindul ei cerinta adresata de catre statul francez musulmanilor: renuntarea la ceea ce ii face diferiti (practicarea religiei islamice) drept pas sine qua non pentru dobindirea calitatii de cetatean francez. Autoarea subliniaza ca religia in acest caz nu este privita ca un set de valori si principii pe care credinciosii le pot adapta pentru a le face potrivite vietii cotidiene, ci ca un “atribut innascut si de nedepasit”. Legatura cu rasismul devine astfel usor de facut: “In timpul controversei asupra valului, se pare ca nu a contat faptul ca mai mult de 80% dintre femeile musulmane din Franta nu poarta valul, sau ca numarul elevelor care poarta valul nu a fost niciodata mai mare de citeva sute. Ceea ce a definit dezbaterile a fost notiunea rasista a diferentelor innascute dintre cetatenii francezi de origine nord-africana si cei de origine europeana. De pilda, surorile Lévy au fost numite uneori in presa drept Alma si Lila Lévy-Omari, pentru a face astfel clara cititorilor legatura lor ancestrala (pe linia mamei) cu Africa de Nord” (sursa).

Folosind aceeasi linie argumentativa, Sarah A. Curtis, profesor asistent de istorie la San Francisco State University, scrie pentru History News Network (apartinind de George Mason University) ca decizia statului francez este de neinteles pentru publicul american de dreapta sau de stinga, obisnuit cu celebrarea multiculturalismului; mai mult, chiar administratia Bush a criticat legea respectiva (sursa). Aceeasi opinie este impartasita si de Kathleen Peratis de la The Jewish Daily Forward, care arata ca in Statele Unite te poti deroga de la anumite datorii cetatenesti facind apel la necesitatea indeplinirii “obligatiei religioase” (sursa). Curtis subliniaza ca, in mod ironic, “anumite familii musulmane practicante au ales sa-si trimita fetele la scolile private catolice, care nu sint obligate sa se supuna legii ce interzice purtarea valului”. Concluzia este evidenta: “interzicerea valului poate crea un sistem de scoli musulmane (sistem care inca nu exista), izolind astfel si mai mult elevele musulmane de societatea franceza contemporana” (sursa). Din pacate insa, consecintele au fost inca mult mai grave: unele eleve, puse in fata alegerii intre continuarea educatiei scolare si purtarea valului, au hotarit sa renunte la scoala (sursa).

In loc de concluzii, doresc sa inchid prezentarea acestui caz (o prezentare care cu siguranta nu a putut cuprinde decit o mica parte a intregii dezbateri privind legea foulard-ului) aratind cit de mare este plaja problematica pe care legea respectiva a deschis-o. Site-ul AWID (Association For Women’s Rights In Development) enumera implicatiile legii pentru tematica drepturilor omului, dupa cum urmeaza: “(a) promovarea unui proces care criminalizeaza comunitatile emigrantilor; (b) implementarea proceselor excluzioniste, cu implicatii directe privid cetatenia (bazate pe notiuni rasiste sau sexiste); (c) crearea unei legaturi automate intre anumite simboluri (aici, valul) si fundamentalismul islamic – si promovarea islamofobiei (asa cum a fost cazul dupa 9/11); si (d) interpretarea simbolurilor religioase ca afirmatii politice si religioase impotriva secularismului sau a statului secular” (sursa).

[Cititi episoadele precedente ale serialului "Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia" aici. Urmatorul episod va fi publicat marti, 1 Decembrie si se va numi "Precedentul Marea Britanie: lantisorul si cruciulita dauneaza grav sanatatii?"]

Cazul privind portul foulard-ului in scoli de catre fetele musulmane din Franta este deja celebru. S-a scris atit de mult despre subiectul respectiv, incit un simplu post pe blog nu poate surprinde riguros toate aspectele conflictului; asa stind lucrurile, in cele ce urmeaza incerc sa reconstruiesc istoria cazului si sa prezint principalele puncte de vedere exprimate pina cum.

Conceptul de laïcité este, cu siguranta, unul prin excelenta francez. Separarea Bisericii de Stat s-a produs inca din secolul XVIII, iar in 1905 a fost data legea care consfintea aceasta separare, lege aflata in vigoare si astazi. In chiar Constitutia sa semnata in anul 1946 (spre deosebire de constitutia statului german!), statul francez se declara “o republica sociala si democratica, indivizibila si seculara”. Cu toate acestea, statul francez recunoaste dreptul fiecarui individ de a-si practica propria religie.

Cazul foulard-ului s-a desfasurat, conform autoarei Joan Wallach Scott (in cartea sa The Politics of the Veil – Politica valului) in trei pasi care au insemnat tot atitea controverse. Cum inca nu am avut acces la carte, voi prelua rezumatul oferit de site-ul www.alternet.org.

Prima controversa a avut loc in octombrie 1989, cind trei eleve musulmane (Samira Saidani si Leila si Fatima Achaboun) au fost exmatriculate din liceul din Creil (situat la nord de Paris) de catre directorul Ernest Chénière, pe motivul ca au refuzat sa isi dea jos valul. A urmat o dezbatere nationala a cazului, cu atit mai animata cu cit contextul era unul propice: fundalul conflictului a fost asigurat de proaspata fatwa impotriva lui Salman Rushdie, de confruntarea Occidentului cu Iranul si de implinirea a fix 200 de ani de la Revolutia franceza. Controversa s-a incheiat in momentul in care Lionel Jospin, pe atunci ministru al educatiei, a ales sa lase Justitia sa decida in acest caz. Conseil d’État (Curtea Constitutionala a Frantei) a hotarit ca elevilor nu li se poate refuza intrarea in scoli doar pentru ca poarta val, dar in acelasi timp a lasat la latitudinea profesorilor si a directorilor puterea de a decide de la caz la caz daca asemenea simboluri care exprima afilierea la o religie sau alta pot fi permise.

A doua controversa a avut loc in anul 1994, si l-a avut in centrul ei pe acelasi Ernest Chénière, care intre timp isi folosise enormul capital public cistigat in conflictul din 1989 pentru a-si asigura un loc in Parlament, din partea partidului de centru-dreapta Rassemblement pour la République (“Adunarea pentru Republica”, ulterior dizolvata in UMP). In aceasta noua capacitate a sustinut o lege care urma sa interzica in scoli orice semne “ostentative” de afiliere religioasa. Desi argumentele oferite au fost aceleasi ca si in 1989, contextul politic era unul total diferit, fiind strins legat de razboiul civil din Algeria (1991-2002). Pentru Chénière si sustinatorii lui, lupta impotriva fundamentalismului islamic din Algeria cerea in mod imperativ o intarire a statului secular la nivelul politicii domestice.

A treia controversa a avut loc in anul 2003 si a fost cea care a constituit debutul lucrarilor comisiei guvernamentale pentru crearea legii interzicerii valului in scoli. Doua surori, Alma si Lila Lévy, au fost exmatriculate din liceul in care invatau, situat in suburbia Parisului numita Aubervilliers, pe motiv ca au refuzat sa isi dea valurile jos in timpul cursurilor. Cele doua surori sint fiicele unui avocat care se considera “un evreu fara Dumnezeu” si a unei profesoare algeriene din etnia Kabyle, care a fost botezata in religia catolica in timpul razboiului algerian (1954-1962). Fetele s-au convertit la Islam dupa divortul parintilor lor si au adoptat in acelasi timp valul ca parte a procesului convertirii. Intr-un interviu acordat ziarului Le Monde, tatal lor a declarat: “Nu sint in favoarea valului, dar apar dreptul copiilor mei sa mearga la scoala. In timpul acestei controverse am descoperit nebunia isterica a anumitor ayatollahi ai secularismului care si-au pierdut in intregime bunul simt”.

In acelasi an, ca urmare a acestor controverse, s-a constituit comisia guvernamentala Stasi, numita asa dupa presedintele ei, fostul ministru Bernard Stasi. Patrick Weil, un membru al comisiei, se intreaba ce s-a schimbat din 1989, cind Curtea Constitutionala a considerat ca valul este permis in scolile publice, si pina in 2004, cind a fost aprobata legea interzicerii lui. Si raspunde: “In aceasta perioada, si in special in ultimii doi-trei ani, a devenit limpede faptul ca in scolile in care citeva fete musulmane poarta valul si altele nu il poarta, exista o puternica presiune pe ultimele ’sa se conformeze’. Aceasta presiune zilnica ia diferite forme, de la insulte si pina la violenta. In viziunea agresorilor (majoritatea barbati), aceste fete sint ‘musulmane rele’, ‘curve’, care ar trebui sa urmeze exemplul surorilor lor care respecta prescriptiile Coranului”. Citatul este preluat de pe site-ul Open Democracy (sursa), unde Patrick Weil a semnat un articol in sprijinul legii respective. Mai jos traduc un alt citat, in care autorul explica decizia luata de comisia Stasi:

“Dupa ce am ascultat toate partile implicate, am ajuns la concluzia ca aveam de facut o alegere dificila in privinta tinerelor fete musulmane care poarta valul in scolile publice. Ori hotaram sa lasam situatia asa cum era, si in acest fel sustineam un context care nega libertatea de alegere celor – marea majoritate – care nu doresc sa poarte valul; ori hotaram sa introducem o lege care rapea libertatea de alegere a celor care doreau sa il poarte. Am hotarit sa oferim libertatea de alegere primelor in timp ce se afla in perimetrul scolii, lasind in acelasi timp ultimelor toata libertatea privind viata lor in afara scolii. Dar in orice caz – si asta vreau sa subliniez de la inceput – libertatea de alegere completa pentru ambele parti nu a fost, din nefericire, o optiune pe care sa o fi avut. A fost vorba mai putin de o alegere intre dreptul la libertate si restringerea lui, cit o alegere intre doua drepturi la libertatea alegerii”.

Legea a fost votata de Parlament pe 10 februarie 2004, cu 494 de voturi “pentru” si 36 “impotriva”. Foarte interesant, cel mai mare partid care a votat impotriva legii a fost Partidul Comunist Francez, cu 14 voturi “impotriva”, 7 “pentru” si 3 abtineri. Cu doar trei luni inainte, conducerea PCF declara ca “Sintem impotriva unei legi care, sub masca secularismului, ar avea drept consecinta stigmatizarea unei intregi populatii” (sursa). Legea a fost semnata de presedintele Chirac in martie si a intrat in vigoare in urmatorul an scolar, adica in septembrie 2004.

Desigur, reactiile au fost dure de ambele parti, cu atit mai mult cu cit legea atingea cel mai mare grup etnic din Franta, unde musulmanii numarau, la acea vreme, intre patru si cinci milioane de indivizi, din totalul populatiei de 60 de milioane de locuitori ai Frantei. Cu putin inainte de aprobarea legii zece mii de persoane, in marea lor majoritate femei musulmane, s-au adunat intr-un mars de protest la Paris. Proteste similare si demonstratii ale femeilor musulmane au avut loc si in alte orase din Europa si Orientul Mijlociu (sursa).

Multe personalitati franceze au sustinut decizia. Presedintele Jacques Chirac a numit valul “o forma de agresiune”, economistul Jacques Attali l-a considerat “un urmas al zidului Berlinului”, iar filosofii Bernard-Henri Lévy, Alain Finkielkraut si André Glucksmann l-au catalogat drept “o parghie in lunga lupta dintre valorile democratice si fundamentalism”, “o insulta la adresa educatiei”, respectiv “o operatiune terorista” (sursa).

De cealalta parte, in mod surprinzator, portavocea sustinatorilor dreptului musulmancelor de a purta valul in scoli a fost chiar prestigioasa organizatie internationala Human Rights Watch. Conform lui Kenneth Roth, directorul executiv al acestei organizatii, legea este “o atingere nejustificata a dreptului privind libertatea practicarii religiei (…) Pentru multi musulmani, purtarea valului nu este doar o expresie a propriei religii, ci este o obligatie religioasa” (sursa). Pe site-ul organizatiei (aceeasi sursa) se spune ca “legea internationala a drepturilor omului obliga statele sa evite constringerile in materie de libertate religioasa, iar aceasta obligatie trebuie avuta in vedere atunci cind se ia in calcul crearea unui cod al uniformei. Prohibitia valului in Franta, la fel ca si legile din anumite tari musulmane care forteaza fetele sa poarte valul in scoli, violeaza acest principiu”.

Mass-media au alimentat la rindul lor puternic conflictul. De pilda, mai toate ziarele franceze si internationale au scris la acea vreme ca legea interzice simbolurile “ostentative” care arata apartenenta religioasa; insa, desi yarmulke-le evreiesti si crucile crestine mari erau de asemenea interzise, nimeni nu putea nega realitatea ca legea era facuta de fapt cu scopul clar al eliminarii valului musulman din scoli (sursa 1; sursa 2). Mai mult, legea nu interzice “medalioanele, crucile mici, stelele lui David, miinile Fatimei si exemplare mici ale Coranului” (sursa). Desigur, ce inseamna o “cruce mica” nu se explica exact…

Confuzia a fost intretinuta de chiar membrii comisiei. Patrick Weil, pe care l-am citat mai sus, a declarat in acelasi articol ca in viitor se vor dezvolta mai multe scoli private musulmane, in care copiii vor putea sa poarte val si sa fie educati inclusiv religios, conform religiei si traditiei lor. Aceste scoli vor urma sa primeasca mari subventii din partea statului (care oricum subventioneaza pe scala larga si scolile catolice), astfel incit educatia in aceste scoli sa nu fie costisitoare pentru parinti. Mai mult, pentru a integra comunitatea musulmana si pentru a arata ca statul francez o respecta, comisia Stasi a propus ca cele mai importante sarbatori religioase ale confesiunilor minoritare (precum Yom Kippur si Eid-al-Adha – sursa) sa fie recunoscute ca sarbatori publice la nivel national. Propunerea a fost respinsa de guvern, insa 40% din populatie a sustinut-o, iar in articolul sau Patrick Weil se declara increzator ca aceasta propunere va reveni pe agenda publica (sursa). Curat secularism, coane Fanica!

In acelasi sens, Laila Lalami, junalista la The Nation, scrie ca notiunea de laïcité pare sa integreze catolicii si sa fie intransigenta cu alte religii: “De exemplu, legea din 1905 care separa biserica de stat a ingaduit elevilor sa aiba ca zi libera duminica, pentru a putea merge la biserica. (…) La ora actuala contributia guvernului francez la bugetele scolilor catolice este de 10%. Calendarul scolar respecta doar sarbatorile catolice. Cu toate acestea, in ciuda dublei masuri cu care conceptul de laïcité este aplicat in scoli, cei care s-au opus valului si-au clamat puternic atit atasamentul lor fata de laïcité, cit si importanta secularismului pentru supravietuirea Republicii” (sursa).

Un alt motiv de confuzie a fost constituit si de sondajele oferite prin intermediul mass-media in acea vreme. De pilda, in cartea sa Why the French Don’t Like Headscarves: Islam, the State, and Public Space, John R. Bowen mentioneaza cum, conform unui sondaj de opinie, 49% dintre femeile musulmane din Franta sustineau legea care interzicea portul valului, in timp ce 43% i se opuneau (sursa). Un alt sondaj a aratat ca 70% din cetatenii francezi sustineau aceasta lege (sursa).

[Nota: Cititi si episoadele precedente ale serialului Decizia "Crucifixul": CEDO vs. Italia: Episodul 1. Introducere; Episodul 2. Precedentul Germania - Nazismul Curtii Constitutionale?; urmatorul episod va aparea poimiine, duminica, 29 noiembrie, si se va numi "Precedentul Franta (II) - 'Problema musulmana?'"]

Cazul

In 1986, Ernst Seler, un locuitor al orasului bavarez Schwandorf, s-a plins conducerii scolii in care invata fetita lui de 6 ani ca prezenta crucifixului de 18 cm (reprezentind un barbat gol si plin de singe) in sala de clasa a speriat-o. De comun acord, parintele si profesorii au hotarit sa inlocuiasca respectivul crucifix cu o cruce simpla, mult mai mica. Lucrurile insa nu s-au oprit aici, intrucit pe masura ce si ceilalti copii ai barbatului atingeau virsta scolarizarii, problema se repeta. Seler a hotarit sa-si retraga copiii din cadrul scolii de stat si sa ii inscrie la un institut Waldorf, ale carui principii pedagogice, conform declaratiilor barbatului, erau mult mai apropiate de propriile sale convingeri “antroposofice”. Curind insa Seler nu si-a mai putut permite financiar sustinerea copiilor in institutia privata, ca atare elevii au revenit in scoala publica iar conflictul dintre parinte si conducerea scolii a reinceput. De aceasta data, Seler cerea categoric excluderea crucifixelor din toate salile de clasa. Conducerea scolii a refuzat, conflictul a ajuns la tribunal, insa Curtea Administrativa Bavareza a refuzat sa ia in considerare plingerea tatalui. Toate aceste lucruri se intimplau in 1991. Seler a facut apel la Curtea Constitutionala din Karlsruhe, care in 1995 a decis in favoarea sa.

Justificarea deciziei

In justificarea deciziei, s-a facut apel la precedentul creat in anul 1973, cind un avocat evreu (reprezentind un alt evreu intr-un proces privind crimele nazistilor in perioada celui de al doilea razboi mondial) a refuzat sa pledeze “sub semnul crucii” atirnate pe zidul salii de judecata din Dusseldorf. In acel caz, Curtea Constitutionala a invalidat deciziile curtilor inferioare si i-a dat dreptate avocatului, cerind scoaterea crucifixului din sala de judecata. Justificarea deciziei a tinut cont de faptul ca de-a lungul istoriei evreii au fost persecutati “sub semnul crucii”, chiar daca simbolistica ei (iubire crestina, valori umane, etc.) a fost gresit folosita in acele cazuri. A obliga un avocat sa pledeze “sub semnul crucii” echivaleaza cu a incalca dreptul la libertate religioasa, a decis atunci Curtea. In 1995, privind procesul Seler vs. Bavaria, Curtea si-a justificat decizia intr-un mod asemanator, utilizind ideea libertatii religioase, desi a facut apel la un alt concept considerat (cel putin la acea vreme) obscur de catre juristi, anume cel de “caracter apelativ”: simbolul crucii ar detine acest caracter, in sensul ca simpla sa prezenta transmite elevilor faptul ca un anumit sistem religios este “exemplar si demn de a fi urmat”. Judecatorul insa a tinut sa precizeze foarte clar faptul ca hotarirea Curtii declara ca neconstitutionala legea landului respectiv prin care scolile sint obligate sa puna crucifixe in salile de clasa, insa nu impune excluderea crucifixelor din scolile publice.

Reactia

Reactia bavarezilor a fost generala si extrem de dura fata de Curtea Constitutionala. Edmund Stoiber, pe atunci ministru-presedinte al Bavariei, a etichetat decizia ca reprezentind triumful intolerantei; insusi cancelarului Germaniei Helmut Kohl i s-a parut o hotarire “de neinteles”; ziarele, precum Frankfurter Allgemeine Zeitung, au subliniat dublul standard aplicat de Curtea Suprema, in sensul ca simbolul crucii in scoli era declarat ca avind “caracter apelativ”, in schimb valul purtat de fetele musulmane in scoli nu era privit astfel; in sfirsit, in centrul discutiei se afla ideea conflictului dintre valorile majoritatii si cele ale minoritatii, si modul in care prima era “santajata” de ultima. Reactiile la nivelul politic si al mass-media au oglindit, in fapt, nemultumirea bavarezilor de rind: multi au amenintat ca isi vor retrage copiii din scolile publice; in luna urmatoare deciziei peste 200.000 de scrisori de protest au ajuns in birourile guvernamentale bavareze; iar pe 24 septembrie 2005 in jur de 25.000 de oameni au demonstrat in orasul Munich, sub motto-ul “Crucea ramine!”. Solidaritatea bavarezilor a fost impresionanta; dupa opinia unui analist juridic, “cazul a fost unul dintre putinele care au putut coaliza Biserica, traditionalistii si federalistii bavarezi si grupurile anti-minoritati impotriva Curtii Constitutionale” (Caldwell)

Este reactia justificata? Putina istorie

Pentru a intelege aceasta reactie la scala larga, e necesar sa facem un scurt recurs la istorie. In 1871 Imperiul German se unea cu Imperiul Prusac, constituind astfel statul german modern, format din punct de vedere religios din doua treimi din populatie protestanti si o treime catolici (ultimii aflati in special in landul Bavaria). Imediat dupa unificare, in numele statului national secular, von Bismark si liberalii germani s-au aliat si au inceput persecutia impotriva grupurilor politice catolice: libertatile politice si civile ale catolicilor au fost restrinse, numirile in functiile interne ale Bisericii au inceput sa fie controlate de stat, iar unii preoti au fost chiar extradati. Situatia a continuat pina in 1918, cind monarhia a cazut si a luat fiinta Republica de la Weimar. “Parintii” noii constitutii s-au confruntat cu o puternica presiune conservatoare si catolica, in special in landul Bavaria, al carui guvern local dorea sa primeasca asigurari de la statul german majoritar protestant ca ii vor fi respectate cultura si traditiile. Astfel, conform Constitutiei de la Weimar, bisericile au fost declarate corporatii, iar landurile au primit fiecare dreptul de a organiza cum cred de cuviinta educatia copiilor in propriul teritoriu. Politic vorbind, situatia incepea sa se calmeze iar persecutiile impotriva catolicilor incetasera.

Nu dupa mult timp insa Germania a cazut pe miinile nazistilor, care au preluat metodele “Cancelarului de Fier” privind populatia bavareza. Catolicii s-au vazut din nou persecutati sub Al Treilea Reich. Inca din 1937 nazistii au inceput scoaterea crucifixelor din scoli, generind o puternica reatie de opozitie din partea bavarezilor. Totul a culminat in vara lui 1941 cu largi proteste in orasele landului de care vorbim. Intr-o localitate, o multime de peste 500 de oameni l-a confruntat pe primarul nazist dupa Liturghie, a obtinut de la acesta cheile scolii si a repus crucifixele la locurile lor in salile de clasa. Se pare ca aceste miscari de rezistenta fata de regimul nazist au fost cele mai mari in Bavaria in timpul celui de al treilea Reich (Kershaw).

In fine, dupa infringerea Germaniei hitleriste tara avea nevoie de o noua constitutie. In anii 1948-1949, cei care s-au ocupat de scrierea ei au dorit sa evite noi confruntari intre catolici si protestanti, asa ca pur si simplu au adoptat acolo unde a fost nevoie articolele Constitutiei de la Weimar – articole care sint evident in vigoare si astazi. Prin intermediul unuia dintre ele, landul Bavaria (precum si celelalte landuri) isi mentine controlul asupra educatiei publice.

Concluzie

Abia acum sintem in stare sa vedem adevarata infatisare a conflictului iscat intre landul Bavaria si statul German in anul 1995. Doua dimensiuni trebuie avute aici in vedere. In primul rind, dimensiunea legala: pe de o parte, in Constitutia germana (numele exact este “Legea de Baza”, Grundgesetz) nu este specificata separarea Bisericii de Stat (Caldwell); pe de alta parte, dupa cum am vazut, landurile detin prin chiar legea suprema dreptul de a controla educatia publica. Aceasta este litera legii, care nu poate fi contestata; spiritul legii se confunda cu motivul introducerii respectivului control inca de la bun inceput: anume, garantia oferita de statul german ca landul Bavaria si cetatenii catolici au dreptul sa isi promoveze in continuare traditiile prin intermediul educatiei pe care o ofera generatiilor tinere. Din acest motiv, cazul Seler a generat multe dezbateri legale privind constitutionalitatea deciziei… Curtii Constitutionale! In al doilea rind, trebuie sa avem in vedere dimensiunea politica si umana a conflictului: in conditiile in care multi catolici bavarezi inca isi mai aduc aminte cum, copii fiind, au asistat in salile de clasa la momentele in care soldatii nazisti au intrat si au scos crucifixele, calcindu-le in picioare, decizia Curtii a redeschis rani poate niciodata bine inchise. Insusi Hans Maier – profesor, jurist, specialist in constitutionalism si fost ministru bavarez al culturii – a chemat populatia sa se opuna deciziei, invocind o traditie a “legii naturale” catolice privind dreptul de a te opune impotriva tiranilor. El a facut in acest sens o comparatie directa intre nazisti si Curtea Constitutionala: “Mic copil fiind, am vazut cum soldatii nazisti din Detasamentul de Asalt (Sturmabteilung) scoteau crucile din salile noastre de clasa. Nu am crezut vreodata ca la doar jumatate de secol mai tirziu o Curte creata pentru a ne proteja Constitutia va indrazni sa ceara savirsirea acelorasi acte de infamie” (Caldwell).

[cititi si Episodul 1. Introducere. Urmatorul episod apare vineri, 27 noiembrie si se numeste Precedentul Franta (I): Ayatollahii secularismului?]

[surse: o mare parte a acestui post reprezinta de fapt rezumatul articolului lui Peter C. Caldwell, “The Crucifix and German Constitutional Culture”, Cultural Anthropology, Vol. 11, No. 2 (May, 1996), pp. 259-273 (on-line pe Jstor); momentul rezistentei bavareze impotriva nazistilor si repunerea cucifixului in salile de clasa e preluat din Ian Kershaw, Popular Opinion and Political Dissent in the Third Reich: Bavaria 1933-1945 (sursa pe Google Books) (via); am mai folosit, pentru datele istorice, articolul din Wikipedia]

Cu trei saptamini in urma, pe data de 3 noiembrie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat Italia in cazul Lautsie vs. Italia la plata a 5000 de euro daune morale pentru mama italianca de origine finlandeza care a cerut eliminarea crucifixelor din scoala publica in care invatau copiii ei. Cum toate instantele italiene i-au respins cererea, Lautsie a apelat la CEDO, care in final i-a dat dreptate invocind principiul libertatii religioase. Cazul creeaza un precedent extrem de important la mai multe niveluri.

Din punctul de vedere legal si din cel al politicii externe, se pune problema in ce masura tarile UE isi pastreaza suveranitatea in privinta politicilor educationale si culturale, si pina la ce punct Uniunea Europeana si CEDO se pot amesteca in afacerile interne ale statelor membre; din punctul de vedere al politicii domestice apar o serie de intrebari privind conflictul dintre drepturile majoritatii si drepturile minoritatilor, dintre dreptul statelor de afirmare a identitatii nationale si obligatia de a accepta faptul multiculturalismului, dintre integrarea minoritatilor prin absortie sau prin politici pluraliste. In sfirsit, din perspectiva constructiei europene, este interesant de vazut ce fel de “Europa” ne dorim in privinta modelarii spatiului public si al distinctiei dintre acesta din urma si spatiul privat.

Cazul este extrem de interesant intrucit, pina acum, desi au mai existat conflicte privind relatia dintre religie si spatiul public in cadrul statelor membre ale Uniunii Europene, aceste diferente s-au rezolvat, intr-un fel sau altul, la nivelul politicii (si al justitiei) interne. De aceasta data insa conflictul a luat o amploare la nivelul intregului continent, iar cazul reprezinta un precedent pe baza caruia CEDO poate justifica si deciziile in alte procese viitoare; iar prin aceste decizii va modela direct viitorul spatiului public european. Astazi incep un serial in zece episoade care se va numi Decizia “Crucifixul”: CEDO vs. Italia. Scopul serialului este aprofundarea serioasa a cazului Lautsie vs. Italia si a implicatiilor sale diverse. Pentru o analiza riguroasa, voi incepe serialul cu un numar de episoade care vor avea in centrul lor citeva conflicte privind relatia dintre religie si spatiul public (cu accent pe scolile publice), divergente aparute in Germania, Franta, Marea Britanie si Romania. Va urma apoi prezentarea pe larg a cazului Italiei, dupa care un serial va fi dedicat reactiilor interne si internationale survenite in urma deciziei CEDO. In final, doua episoade vor discuta pe larg implicatiile deciziei Curtii Europene si problemele interesante ridicate de caz in domeniul teoriei politice.

Episoadele acestui serial vor fi publicate (incepind de astazi) din doua in doua zile, la ora 10 dimineata (ora Romaniei), dupa cum urmeaza: Episodul 1: Introducere (luni, 23 noiembrie); Episodul 2: Precedentul Germania: Nazismul Curtii Constitutionale? (miercuri, 25 noiembrie); Episodul 3: Precedentul Franta (I): Ayatollahii secularismului? (vineri, 27 noiembrie); Episodul 4: Precedentul Franta (II): “Problema musulmana”? (duminica, 29 noiembrie); Episodul 5: Precedentul Marea Britanie: lantisorul si cruciulita dauneaza grav sanatatii? (marti, 1 decembrie); Episodul 6: Predecentul Romania: prezenta icoanelor discrimineaza? (joi, 3 decembrie); Episodul 7: Lautsie vs. Italia: cazul (simbata, 5 decembrie); Episodul 8: Lautsie vs. Italia: reactii (luni, 7 decembrie); Episodul 9: Concluzii: Religia si spatiul public: ce fel de Europa ne dorim?(I) (miercuri, 9 decembrie); Episodul 10: Concluzii: Religia si spatiul public: ce fel de Europa ne dorim?(II) (vineri, 11 decembrie). Daca doriti sa recititi un episod la un moment dat va puteti uita in sidebar, iar sub categoria seriale va trebui sa dati click pe serialul Decizia “Crucifixul”: CEDO vs. Italia.

Initial m-am gindit sa suprim comentariile la fiecare episod in parte, pentru a lasa loc dezbaterii exclusiv la sfirsitul serialului (episodul 10), cind vom avea in fata ochilor toate informatiile necesare. O asemenea decizie insa ar dauna in primul rind colectarii informatiilor respective. Desi acest serial se bazeaza pe o cantitate mare de munca in privinta documentatiei, e posibil ca autorul lui sa fi scapat aspecte importante. Daca cineva observa acest lucru, este rugat sa comenteze si sa ofere spre analiza alte documente sau linkuri pe care le crede importante pentru fiecare subiect in parte. Restul cititorilor (ma refer la cititorii interesati de tema) sint rugati sa amine dezbaterea pina la aparitia ultimului episod al serialului, pentru a avea o perspectiva mai informata inaintea confruntarilor opiniilor in agora. Orice comentariu nelalocul lui din acest punct de vedere va fi sau eliminat, sau – dupa caz – va ramine fara raspuns.

Nu mai citesc Cotidianul, si nu din vina mea. Un amic imi trimite insa un articol excelent publicat in paginile acestui ziar. Doua citate, care arata extremele:

BOR, tehnologie, kitsch, opulentza:

Mare târg de podoabe bisericeşti a fost la Expo Transilvania. Veşminte brodate cu fir aurit, bătute cu pietre Swarovski, viu colorate, galben, mov, roşu, bleu sau alb ca spuma. De la 550 de lei, cel mai modest veşmânt, la 1.100, 1.500 cu broderie pentru ocazii speciale sau veşmânt complet pentru episcop la 5.000 de euro. La două standuri mai încolo, preoţii găseau bijuterii alese. Butoni auriţi cu pietre preţioase, cruci pectorale de aur, lănţişoare, chivoturi, sfeşnice, brelocuri, medalioane auto, sfeşnice aurite, candelabre cu trei rânduri de braţe. Un hectar de exponate strălucitoare, fastuoase. Iconostase lucrate manual, din lemn de cireş, 15.000 de euro, vitralii din termopan, 600 de euro metrul pătrat. Parchet de calitate, marmură pentru placări exterioare şi interioare. Covoare, perdele, icoane. Acoperişuri de ultimă generaţie. Sisteme de sonorizare pentru interior, dar şi pentru exterior. „Am cumpărat unul anul trecut“, spune un preot de lângă Băile Felix. „E foarte bun. Duminica, dacă omul nu poate veni la slujbă, ascultă de acasă, se aude în tot satul.“ Băieţii care vând difuzoarele sunt siguri de piaţa lor. Câştigă de la discoteci şi biserici. Astăzi, explică ei, nu mai este biserică fără sonorizare. Vedeta târgului este însă clopotul cu telecomandă. Poţi trage clopotul de acasă. Trimiţi un SMS şi clopotul din capul satului începe să bată. Îl poţi programa să tragă de trei ori pe zi, scurt sau lung, ca pentru mort. Sau poţi să-l comanzi de la 100 de metri fără SMS, printr-o telecomandă simplă. Iar clopotul se execută. Costă între 1.500 şi 3.000 de euro.

Si diferenta:

Biserica din lemn, oricât de frumoasă ar fi ea, este neîncăpătoare şi la Crăciun sau de Sfântul Ion stăteau oamenii afară, în frig. Aşa că preotul şi sătenii au hotărât să înceapă construcţia unei biserici noi, în vatra satului. Preotul a cumpărat terenul, a pus salariul lui pe un an întreg la bătaie. Şi după ce a început construcţia, preotul Grigore, deşi a avut discuţii cu familia, a pus tot timpul bani de la el din buzunar. Tot salariul din anii 1991-1997. A avut doi copii în facultate la Cluj, numai Dumnezeu ştie cu ce i-a ţinut. Preoteasa Elena îşi aminteşte cum împărţea un cartof şi o felie de salam de la o zi la alta. Soţul ei nu aducea nici un ban în casă. Îi ducea în casa Domnului. Acum, fata lor e bolnavă. Preotul aproape că a terminat biserica nouă. A plătit şi iconostasul. Dar părintele Sabou s-a îmbolnăvit. Are probleme cu inima. Preoteasa are de ani de zile diabet. Încearcă să spună ceva, să se plângă de viaţa grea pe care o duce. Şi de problema cu fata… dar preotul o întrerupe sec: „Elena, taci…“.

Vorbesc despre biserica cea nouă, despre cum s-a înfipt un vecin cu o clădire deşucheată în zidurile bisericii. Acolo va face discotecă, bar, motel… O ruşine. Cât priveşte salariul, preotul Grigore arată fişa de plată de la protopopiat. Ar trebui să primească 1.300 de lei, dar pentru că preoţii sunt plătiţi cu o parte de salariu de la stat şi cealaltă din parohie (din taxa bisericească), impozitul depăşeşte partea ce ar trebui să o ridice de la stat. Trebuie să mai aducă de acasă 90 de lei ca să-şi plătească dările la stat.

„Se spune despre ei că trăiesc bine, că iau de la enoriaşi. Greşit! Poate că au de unde să ia preoţii din oraşe, dar la sate e durere! Ce preot are obrazul să bată în poarta oamenilor care abia au bani de medicamente să le ceară taxa pentru biserică? Se mai spune: au nunţi, botezuri, înmormântări… La înmormântări, preoţii noştri nu primesc, de regulă, şi aşa omul e la necaz, iar nunţi şi botezuri, haideţi să vedem. Finişel: două botezuri într-un an, zero nunţi; Vultureni: zero botezuri, zero nunţi; Cătina: un botez. Ce să vă mai spun? Anul acesta, nu cred că 10% dintre preoţii de ţară îşi vor lua banii de salarii. Nu cred… Dar vedeţi, dumneavoastră, preotul nu poate face grevă…“, spune părintele protopop de Cluj Ioan Jeler.

Luna trecuta Thomas Pogge (profesor de filosofie politica la Yale, elev al lui Rawls si un VIP al teoriei politice si al eticii) raspundea unei intrebari despre moarte, sex si etica (pe site-ul Ask Philosophers). Intrebarea, extrem de inteligent pusa, suna cam asa (nu dau un citat exact, ci unul tradus si adaptat de mine):

Ultimul tabu al societatii noastre pare sa fie necrofilia. Multi dintre noi simtim repulsie cind vine vorba despre asa ceva. Este insa aceasta o actiune rea din punct de vedere etic? Daca dorim sa spunem ca este, atunci ne aflam intr-o pozitie precara, intrucit va trebui sa sustinem ca anumite comportamente sexuale in care nu exista victime sint rele in ele insele. Intrucit accept ideea ca persoanelor li se poate face rau si dupa moarte, cind vorbesc aici despre necrofilie pornesc de la premisa ca persoana in cauza si-a dat acceptul (pentru actul necrofil) inainte de a muri.

Ei, lui Pogge nu ii vine tocmai usor sa raspunda, asa ca tatoneaza terenul pe trei niveluri:

1) Este permis moral statului sa incrimineze necrofilia? Raspunsul afirmativ se poate baza pe doua argumente: (a) considerente de sanatate publica; (b) considerente de ultraj public (altii s-ar putea simti ofensati). Ce nu spune Pogge este ca ambele argumente sint destul de slabe: sexul cu o persoana care a fost sanatoasa cit a trait si care a murit acum cinci minute (sa spunem, de atac de cord) nu implica pericole privind sanatatea celui care comite aceasta fapta, deci nu sint implicate nici costuri pentru sanatatea publica; apoi, daca actul are loc intr-un spatiu privat, altii nu se pot simti ultragiati (mai tirziu si Pogge aminteste asta).

2) Exista ceva specific rau din punct de vedere etic privind practica necrofiliei? Etica in sens larg, spune Pogge, se preocupa cu viata buna a fiintelor umane. O viata buna implica “relatii personale apropiate, prietenii si relatii de iubire cu oameni pe care ii privim drept egali si cu care ne angajam intr-o arie larga de interactiuni comunicative. Comparata cu asemenea interactiuni, necrofilia este o activitate inferioara, o pierdere de timp”. Insa, recunoaste filosoful, tot pierdere de timp sint jocurile video sau show-rile TV, si este moral ok sa ne deconectam din cind in cind si sa privim la televizor, de pilda. De ce nu ar fi asa si cu necrofilia?

3) Daca luam etica in sens mai strins, va trebui sa spunem asa: necrofilia este rea daca ea implica sa faci rau altor persoane. Insa, zice Pogge, “lasind la o parte raul pe care cineva l-ar putea face altora punind in pericol sanatatea publica si / sau violind legile sistemului nostru legal, si asumind acordul liber si informat, oferit de persoana decedata inaintea mortii sale, e greu de vazut cine ar putea reclama ca i se face un rau daca actul este realizat intr-un loc privat”.

Finalul – intrucit aici doream sa ajung – este demn de luat in seama: “reactia noastra puternica fata de necrofilie nu poate fi explicata prin referinta la gindirea noastra moral-etica moderna. Probabil (aceasta reactie) este legata de obligatiile noastre religioase, de gusturile estetice, si poate chiar de raspunsurile biologice”.

Ce vrea sa spuna Pogge este ca exista limite ale eticii seculariste, asa cum este ea teoretizata in domeniul academic actual. Intrucit aceasta etica se bazeaza de obicei pe teoriile liberale asupra contractului si pe lipsa ultragiului adus altor persoane, daca necrofilia este asigurata de un contract anterior mortii semnat de catre persoana decedata si daca are loc intr-un spatiu privat, atunci etica secularista este neputincioasa in a explica rational reactia puternica si sentimentul de actiune imorala pe care le avem in fata acestui tip de relatie sexuala. As fi extrem de curios sa stiu ce gindesc ateii convinsi despre aceasta situatie, intrucit par sa nu aiba decit doua variante: ori sustin ca necrofilia nu este deloc o actiune rea din punct de vedere moral si repulsia noastra este data de sentimente “medievale” care, din nefericire, inca mai exista in subconstientul nostru; ori vor trebui sa produca un argument rational impotriva necrofiliei. The floor is yours…

Intorcindu-ne din Romania in Budapesta, de data asta nu am mai mers pe ruta Vaslui-Piatra Neamt-Bicaz-Toplita-Reghin, ci am preferat sa incercam traseul Vaslui-Suceava-Gura Humorului-Campulung Moldovenesc-Vatra Dornei-Bistrita-Reghin. Desi drumul era mai lung cu vreo 60 de km, am incercat sa vedem si alti munti, si nu ne-a parut rau. Nu vreau sa povestesc despre frumusetile patriei (da, tara e frumoasa, pacat ca e locuita!) – altceva doresc sa spun. Pe ruta Vatra Dornei-Bistrita (din nefericire, nu imi mai amintesc bine numele satelor, si nici nu ne-am mai oprit pentru fotografii) am vazut citeva biserici evanghelice parasite. Ca erau parasite, asta nu ar fi o problema. Dar, fiind declarate monumente culturale (avind citeva sute bune de ani), starea lor jalnica spune mult despre modul in care romanii inteleg sa-si pastreze identitatea si istoria. Una dintre biserici era darimata aproape complet, numai turnul ramasese din ea. O alta avea geamurile sparte, era intr-o stare avansata de degradare si avea un mare lacat pe usa – dar si un indicator pe marginea drumului pe care scria: “Monument cultural”…

Cu sau fara legatura, prietena mea S. imi trimite doua fotografii recent facute in Ithaca, New York. Biserica Reformista s-a mutat, cladirea este de vinzare. Ce va fi acolo de acum inainte? Un bar cu striptease? Un hotel? O alta biserica? O moschee? Vi se pare ok sa poata fi vindute oricum astfel de cladiri? E drept, legatura dintre cladirea ca atare si biserica nu este in toate cultele la fel de puternica precum in crestinism, islamism sau mozaism, si totusi…

Din cauza unor reprezentanti ai sai de-a dreptul mercantili – si deci nevoiti sa pupe poala oricui detine un corn al abundentei – BOR isi vede din nou imaginea sifonata in zilele astea. De fapt, “sifonata” e putin spus. Mi s-au parut absolut gretoase gesturile preotilor porniti ba pe slujbe pentru eliberarea din puscarie a binefacatorului si Intii-statatorului crestin Gigi Becali, ba pe explicatii teologico-filosofice privind imposibilitatea logica a conjunctiei “ctitor” si “infractor” (sursa), ba pe idei de nesupunere sociala, poate chiar o migratie a preotilor spre Bucuresti, pentru o manifestatie a cinstitelor fete in favoarea curateniei si mintuirii de pacate a prea-fericitului Gigi (sursa).

Pentru cei carora chiar le pasa de ortodoxia romaneasca (si imi place sa cred ca ma numar printre acestia), ultimele manifestari ale lingailor in sutana nu pot aduce decit un gust amar. Pentru ca poala linsa acum nu mai este a stapinirii lumesti trecatoare – la asta neamul popesc din Romania a excelat oricum dintotdeauna – ci chiar a banului concret, a banului murdar, a bancnotei intinse cu rinjet dispretuitor de catre un infractor penal. Mai jos decit atit nu se putea ajunge. Daca Patriarhul Daniel mai are ceva onoare ramasa in urma circului alegerii sale in functia ierarhica suprema pe care o detine acum, ar trebui sa reactioneze sanctionind aspru pe acei preoti.

Bunica mea are o vorba: “Dumnezeu te ajuta, dar nu-ti baga in sac!”. Acest lucru as dori sa-l spun si eu preotilor respectivi acum. Degeaba unii oameni bine intentionati incearca sa prezinte ortodoxia romaneasca intr-o lumina buna: de fiecare data cind facem asta parca dinadins intreprindeti ceva pentru a demonstra cit de mult gresim. E pacat. Si e pacat ca indepartati lumea de Biserica – si mai grav, de Crestinism si religie in general – prin comportamentul vostru. Daca voi nu va ajutati, Dumnezeu nu va va baga in sac. Si s-ar putea sa traiti destul incit sa vedeti practic ce inseamna asta.

Bunicul bunicului meu (Gheorghe Ursache) a fost preot. Nu a fost niciodata bogat: in vremurile lui cele mai bune, avea 10 hectare de teren, o pereche de boi si o casa. Cind au trecut rusii frontul si au facut ravagii in Moldova i-au luat preotului Gheorghe tot ce avea. Inclusiv hainele preotesti, plus izmenele: l-au lasat in chiloti si, octogenar cum era, l-au aruncat intr-un sant plin cu noroi. Daca nu l-ar fi scos citiva oameni care il respectau, probabil ar fi putrezit acolo. Oricum, a murit la 92 de ani, sarac lipit: doar cu hainele de pe el.

Bunicul meu (Stavila Constantin) a murit la fel de “bogat”. Dupa 90 de ani de viata si 70 de ani de preotie, a lasat in urma lui trei lucruri: vesmintele preotesti cu care a fost hirotonisit in anii ’40, o cruce pe care o folosea la Liturghie (probabil primita tot atunci) si o Evanghelie – cadou de la un fost enorias, achizitionata cu citiva ani inainte sa moara. Cind si-a simtit sfirsitul aproape, bunicul meu ne-a rugat sa nu-l ingropam conform traditiei, cu hainele preotesti, ci doar cu vechiul anteriu (sutana), cîrpit in multe locuri si decolorat. A spus ca e pacat sa putrezeasca vesmintele odata cu el, mai bine sa le daruim unui preot tinar si sarac.

M-a durut inima, atunci, sa ii spun ca asemenea categorie nu mai exista, iar daca as incerca sa dau vesmintele decolorate, vechi de 60 de ani unui preot relativ sarac, as primi aceleasi injurii pe care le-am primit din partea unui cersetor caruia i-am dat o bucata de slanina, iar el mi-a raspuns ca nu maninca asa ceva: prea multa grasime! Si asa s-a dus bunicul meu in mormint – cu vesmintele si crucea. “Omnia mea mecum porto” (“Toata averea mea o port cu mine”), vorba filosofului. Mi-a ramas, de pe urma lui, doar Evanghelia.

Cum sa-i compar pe cei doi cu preotii de azi, cu lacomia lor? Sa mai povestesc – imi este mie rusine! – cum cei doi popi care l-au ingropat pe bunicul meu (dintre care unul imi considera bunicul prieten si celalalt il vedea ca pe un parinte duhovnicesc) au primit fara pic de rusine bani sa il inmorminteze?! Frate – frate, dar brinza-i pe bani, right?

Si acum, aud ca statul roman, in plina criza, restaureaza si construieste 806 biserici si doar 242 scoli si 36 spitale. Mai mult, in toiul crizei, cind se cere de la salariatii statului moderatie, salariile preotilor vor fi marite. Tot de stat.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Spre deosebire de ciinii de paza ai laicitatii, nu ma opun ideii ca salariile preotilor (din orice biserica) sa fie platite de stat. Faptul ca un stat este laic nu inseamna, evident, ca relatia dintre stat si biserici este un zero absolut. Cel putin nu atita timp cit statul impune o lege a cultelor, atita timp cit bisericile mai iau de pe umerii statului elemente de protectie sociala, si asa mai departe. Plus de asta, intr-o democratie in care credinciosii sint multi, platesc taxe, si vor ca din aceste taxe o parte sa mearga pentru salariile preotilor, nu vad de ce preotii sa nu fie platiti de stat. Statul e format din cetateni, la urma urmei.

Iarasi, nu vreau sa fiu inteles gresit. Sint pentru marirea salariilor preotilor cu venituri incredibil de mici, care nu le asigura un trai decent. Da, exista si asemenea preoti, dupa cum exista si asemenea profesori sau medici. Dar a mari in bloc salariile preotilor, a caror majoritate deja are prea mult, mi se pare aberant. Mi se pare aberant ca Patriarhul sa aiba un salariu de  8.000 lei noi pe luna. Ar trebui sa-i fie rusine sa intilneascaun preot care traieste cu doar 400 de lei.

Stiu, vor sari pe mine atit aparatorii extremi ai laicitatii, cit si bine-credinciosii bine-intentionati. Acestora, le spun doar atit: va respect parerile, atita timp cit le exprimati cu bun simt. Dar va rog sa imi respectati si voi ideile mele.

De data asta e rindul meu sa ma enervez. In situatia economica prin care trecem, actualii parlamentari vor oferi bani pentru construirea sau renovarea a 806 biserici, in timp ce numarul scolilor renovate sau construite este de 242, iar al spitalelor 36:

Amendamentele admise vizează alocarea de sume de bani pentru 806 lăcaşe de cult, 242 şcoli generale, licee şi grădiniţe, 36 de spitale şi 37 de cămine culturale. (sursa)

Sa ne intelegem bine. Chiar si pe timp de criza, sint absolut de acord ca statul sa ofere bani pentru renovarea unor biserici sau manastiri care: (1) sint, in acelasi timp, considerate monumente culturale, precum manastirile din nordul Moldovei sau bisericile fortificate din Transilvania; (2) dainuirea acestor monumente tine de restaurarea lor neintirziata.

Sa dai insa bani pentru pictarea oricarei biserici sau, si mai rau, pentru construirea altora noi, si asta in conditiile in care proportia de biserici si scoli care primesc finantare este de aproximativ 3:1, mi se pare pur si simplu o atitudine nesimtita. Sa nu uitam ca BOR are si ea fonduri pentru asa ceva. Vorbea cineva de Catedrala Mintuirii Neamului? Ok, eu n-am nimic impotriva ei, dar mai intii ar trebui restaurate bisericile-monument, apoi ar trebui sa depasim criza, si abia pe urma putem cladi si edificii de acest gen.

Inteleg iarasi nevoia parlamentarilor de a-si tine promisiunile facute in campanie. Dar, oameni buni, nu eu v-am pus sa fiti populisti! Si oricum datoria prima fata de alegatorii vostri este, in primul rind, sa ii ajutati sa depaseasca criza! Hotarirea voastra, in acest context, este o palma data fiecarui cetatean al tarii pe care o reprezentati!