Interactiuni

Postul de fata imi va aduce, cu siguranta, multe injuraturi – sau macar o privire chiorisa, acolo. Totusi, vreau sa supun dezbaterii o problema care intr-adevar ne afecteaza pe toti. Subiectul nu il constituie atit incalzirea globala sau ideologia ecologista ca atare, ci politicile hotarite in numele acestora, in fapt practici menite sa menajeze statul sau marile corporatii ca producatori de poluare (de orice tip) si sa defavorizeze cetateanul.

Luati, de pilda, inlocuirea becurilor clasice cu asa-zisele becuri ecologice. Ultimele nu doar costa mai mult – dar, in primul rind, sint foarte chioare. Nu stiu daca un om fara probleme de vedere (sau unul al carui job nu prea are legatura cu rasfoitul cartilor, sau a hirtzoagelor) poate aprecia la justa valoare o asemenea politica “europeana”:  lumina slaba nu iti distruge vederea pe termen lung – ci incepind cu prima zi de folosire a becurilor-lumanare. Cum spuneam, decizia loveste in primul rind cetateanul obisnuit al Uniunii Europene: institutiile statului si cele comunitare, cu obisnuitele candelabre cu zeci de becuri, apoi iluminatul stradal s.a.m.d vor consuma mult mai multa energie in continuare, mai mult decit ar putea sa consume cetatenii obisnuiti.

La lipsa luminii adecvate adaugati si introducerea asa-zisei “hirtii ecologice”. Nu stiu daca ati observat, dar unele institutii au introdus deja aceasta aberatie pe care nu o pot cataloga decit fascista. Hirtia respectiva este intunecata, as spune “neagra” daca nu ar fi politic interzis cuvintul! Orice lectura prelungita pe un asemenea tip de hirtie iti va declansa un siroi de lacrimi mai ceva decit curatatul cepei. Motivatia ar fi ca salvam astfel copacii – halal salvare, daca in acelasi timp scoatem de pe piata pungile de plastic si le introducem in schimb pe cele de hirtie – ecologice, desigur! Aceasta absurditate este promovata, la rindul ei, impotriva cetateanului, pentru a avantaja statul: bietul subsemnat si altii ca el nu vor putea consuma niciodata atita hirtie pe cit consuma la ora actuala institutiile publice! In loc sa se faca economie prin transferarea intregii hirtzogarii birocratice in mediul on-line, ecologistii ne impun noua uzul daunator al “hirtiei ecologice”.

Daca punem impreuna introducerea hirtiei proaste cu iluminatul slab, observam cum ecologismul devine un fascism indreptat impotriva oricarui miop sau astigmatic din lumea asta: intr-o lume in care handicapurile sint numite politic corect “dizabilitati”, iar persoanele cu deficiente sint tratate  respectuos cel putin la nivel oficial, purtatorii de ochelari devin noii handicapati / evrei / afro-americani ai ideologiilor totalitare post-moderne!

Ar mai fi, desigur, paranoia postmoderna a asa-ziselor “produse ecologice”, noua moda – sau noua fitza? – a oamenilor cu buzunarul larg. Acum e cool sa-ti cumperi paste ecologice (orice o mai fi insemnind si asta), piine ecologica, carne ecologica, ba chiar – am vazut in Budapesta! – tzuica si vin ecologice. Si in Italia, eticheta “ecologic” face victime: momentan traiesc la o ferma (ecologica, cum altfel?!) aflata pe un virf de deal in regiunea Toscana, unde sint nevoit sa infrunt cu stoicism tzintarii, mustele si gindacii intrucit proprietarii refuza sa foloseasca orice produse chimice care ar afecta eticheta de mai sus: vinul nostru, uleiul nostru de masline si mierea noastra de albine, toate sint ecologice! Nu folosim pe teritoriul fermei noastre nici un produs chimic! Daca ati vedea cit de “ecologica” a ajuns pielea mea in doar o luna, m-ati intelege.

Nu in ultimul rind, sint ferm convins ca incalzirea globala nu are nici o legatura cu faptul ca eu conduc o masina detinatoare de catalizator Euro 4 pe strazile europene. Nu de putine ori mi-a fost ciuda sa ma tirii in spatele unui autocamion sau tractor apartinind cine stie carei regii de stat care pur si simplu abia isi mai tirau osiile de vechi ce erau! Si sa nu credeti ca o asemenea situatie se intimpla doar in Romania! In Italia, de pilda, probabil numarul masinilor stra-bunici il depaseste pe cel al Daciilor 1300 din Romania! Cine crede ca Romania a devenit cimitirul de masini al Europei, nu a fost in Italia! In fine, ce vreau sa spun este ca introducerea unei taxe de poluare pentru proprietarii de masini este o alta decizie indreptata strict impotriva cetateanului simplu: marii poluatori (din diversele ramuri industriale publice sau de stat) vor polua intotdeauna mult mai mult – imens mai mult! – decit putem polua eu si tu, conducindu-ne masinile pe strazi!

In final, nu vreau sa spun ca ecologismul ar fi ceva profund rau. Nu vreau nici sa insinuez ca nu am avea o responsabilitate morala fata de generatiile viitoare, in ceea ce priveste calitatea vietii pe care le-o pregatim. Ce intentionez sa subliniez este ca, in epoca in care dezinteresul cetateanului fata de politica este cuvintul de ordine (vezi asa-zisa “democratie de televizor” din Italia), politicile “ecologice” promovate de ideologia totalitara postmoderna bazata pe faptul (adevarat sau nu, conteaza mai putin! – al) incalzirii globale se vor indrepta intotdeauna si in primul rind impotriva cetateanului obisnuit, in acelasi timp in care marii poluatori (inclusiv statul) vor scapa basma curata, neatinsi fiind de asemenea legi. In conditiile in care politicile publice “ecologice” ating sanatatea cetateanului – deci siguranta lui – ele nu pot fi catalogate decit “fasciste”. Fara sa ne dam seama, ni se pregateste un holocaust din care nu va mai exista scapare.

[Bonus: despre incalzirea globala ca ideologie: foarte bine documentatul articol al lui Gary North, cu multe link-uri si trimiteri; o noua religie a elitelor urbane ?; oamenii de stiinta care neaga incalzirea globala ca efect direct al activitatii umane sint tratati precum cei ce neaga Holocaustul]

Lupta impotriva unei noi forme de cenzura:

“Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgmental‘‘ este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit, iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata. Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie atunci sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual. Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism. Totul trebuie sa poata fi supus criticii, inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e pretul pe care trebuie sa-l platim. Teza mea este ca, de dragul libertatii, al autenticitatii si al progresului intelectual, trebuie sa aparam dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru altii, ci mai ales pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobam, ci in special la adresa valorilor pe care le pretuim.

(…)

Dar de ce ar fi rau sa faci, in dezbaterea publica, judecati? In primul rand, pentru ca, se considera, a face judecati inseamna a discrimina, iar noi, oamenii civilizati, militam pentru o societate a non-discriminarii. In al doilea rand, pentru ca judecatile ofenseaza. Judecatile ofenseaza, ni se spune, atat daca se refera direct la oameni, ca persoane, cat si daca se refera la valorile in care oamenii cred, ori de la care acestia se revendica. Problema, se pare, este sensibilitatea oamenilor, care ar trebui protejata prin suspendarea benevola ori interzicerea silita a judecatii. Acest punct de vedere, in opinia mea, este deopotriva gresit in ordine morala, fals in ordine logica si periculos din punct de vedere social.

(…)

Dreptul de a ofensa pentru care militez nu este nici dreptul de a jigni, nici o licenta pentru defaimare. Revendic acest drept in domeniul criticii. Critica poate fi si artistica, nu doar intelectuala. Critica poate imbraca si hainele malitiozitatii, glumei, canularului ori sarjei. Din punct de vedere juridic, cred ca se poate distinge o critica ofensatoare de o jignire sau o defaimare. In viata de zi cu zi, daca exista buna-credinta, cred ca se poate deosebi in mod rezonabil intre obiectie si injurie. Si anume, ceea ce separa critica de injurie este continutul rational. Critica este in esenta o judecata bazata pe argument, in timp ce injuria este exprimarea unei vehemente emotionale, fara suport analizabil rational.”

Articolul intreg aici. Uneori e tonifiant sa observi ca o ideologie care devine dominanta (de data asta, “political correctness”) nu este, ipso facto, o ideologie buna, sau bazata pe principii morale sigure.

Ma solidarizez cu Ioan T. Morar si Mirela Corlatan, in plus am apreciat atitudinile lui Eugen Istodor si Alin Fumurescu (aici, aici, aici si aici). Cu mult timp in urma il apreciam pe Cornel Nistorescu, in 2004 (cind lucram la un ziar iesean) mi se parea misto ca omul putea scrie in fiecare zi cite un editorial, si nu vorbesc de articole de mina a doua. Intre timp insa, mi s-a acrit de personajul asta. Afacerile lui nu mi se par tocmai ok, prieteniile lui sint dubioase, el insusi imi face sila de fiecare data cind il vad pe sticla ecranului sau pe foaia de ziar. Parca imi disparuse o buna doza de stress zilnic in momentul in care s-a dat la fund – si speram sa ramina acolo. Dar n-a facut-o, a revenit treptat, intii in postura de analist politic la televizor (in definitiv toti sintem analistii lu’ peste, nu vad diferenta intre nea’ Ion de la birtul din Pocreaca si sus-numitul Nistorescu!) si apoi ca sef la Cotidianul. Mie imi pare rau de decizia patronatului, era singurul ziar pe care il citeam zilnic – obicei pe care nu cred ca il voi continua de azi inainte [intreaga poveste aici].

Ma solidarizez cu Andrei Plesu in incercarea sa de a se desparti cu eleganta si “melancolie” de Dilema… “noua” (aici; via Mircea Popescu). Oricit de criticat si criticabil ar fi omul asta, mie mai intotdeauna cartile si articolele sale mi-au placut, le-am savurat cu nesat. Inteligenta sprintena, ironia fina si politetea omului vechi sint calitati rare si care, se pare, au cam disparut din actuala “Dilema” (nici eu nu o mai citesc de ceva timp, si imi pare rau ca nu am prins momentul in care ar fi fost potrivita o explicatie pentru aceasta renuntare). Ii urez si ii doresc domnului Plesu sa ramina… “vechi”.

Ma solidarizez cu varianta de proiect a Ministerului Educatiei, conform careia obligativitatea religiei va fi eliminata din curicula scolara. Formula mi se pare perfecta: religia va fi o disciplina optionala, care va exista in functie de dorinta copilului sau a parintelui. In felul asta, pe de o parte, li se da peste bot fundamentalistilor de orice fel (atei sau religiosi), prin simpla eleganta a solutiei. Pe de alta parte, statul isi confirma, in sfirsit, una din atributiile existentei sale: neutralitatea fata de diversele moduri comprehensive de a privi lumea.

[UPDATE. Intrucit Cotidianul a fost singurul ziar in care am avut incredere si pe care il citeam zilnic,  continui sa mentionez aici intreaga nebunie si situatia absurda generata de sosirea lui Nistorescu: Cristian Patrasconiu a fost concediat. Scriu despre asta Costin Ilie, Costi Rogozanu (ceva mai putin inflamat), Ioan T. Morar, Eugen Istodor si Cristian Teodorescu. De partea cealalta, Nistorescu scrie un text asa-zis explicativ care atenteaza la inteligenta oricarui cititor al fostului "Cotidianul".  Nu prea mai ramin oamenii pe care ii citeam zilnic, deci nici obisnuinta mea de a citi in fiecare zi "Cotidianul" nu mai este justificata. Ramin deci cu Hotnews si EvZ, in lipsa de ceva mai bun...]

Luna trecuta Thomas Pogge (profesor de filosofie politica la Yale, elev al lui Rawls si un VIP al teoriei politice si al eticii) raspundea unei intrebari despre moarte, sex si etica (pe site-ul Ask Philosophers). Intrebarea, extrem de inteligent pusa, suna cam asa (nu dau un citat exact, ci unul tradus si adaptat de mine):

Ultimul tabu al societatii noastre pare sa fie necrofilia. Multi dintre noi simtim repulsie cind vine vorba despre asa ceva. Este insa aceasta o actiune rea din punct de vedere etic? Daca dorim sa spunem ca este, atunci ne aflam intr-o pozitie precara, intrucit va trebui sa sustinem ca anumite comportamente sexuale in care nu exista victime sint rele in ele insele. Intrucit accept ideea ca persoanelor li se poate face rau si dupa moarte, cind vorbesc aici despre necrofilie pornesc de la premisa ca persoana in cauza si-a dat acceptul (pentru actul necrofil) inainte de a muri.

Ei, lui Pogge nu ii vine tocmai usor sa raspunda, asa ca tatoneaza terenul pe trei niveluri:

1) Este permis moral statului sa incrimineze necrofilia? Raspunsul afirmativ se poate baza pe doua argumente: (a) considerente de sanatate publica; (b) considerente de ultraj public (altii s-ar putea simti ofensati). Ce nu spune Pogge este ca ambele argumente sint destul de slabe: sexul cu o persoana care a fost sanatoasa cit a trait si care a murit acum cinci minute (sa spunem, de atac de cord) nu implica pericole privind sanatatea celui care comite aceasta fapta, deci nu sint implicate nici costuri pentru sanatatea publica; apoi, daca actul are loc intr-un spatiu privat, altii nu se pot simti ultragiati (mai tirziu si Pogge aminteste asta).

2) Exista ceva specific rau din punct de vedere etic privind practica necrofiliei? Etica in sens larg, spune Pogge, se preocupa cu viata buna a fiintelor umane. O viata buna implica “relatii personale apropiate, prietenii si relatii de iubire cu oameni pe care ii privim drept egali si cu care ne angajam intr-o arie larga de interactiuni comunicative. Comparata cu asemenea interactiuni, necrofilia este o activitate inferioara, o pierdere de timp”. Insa, recunoaste filosoful, tot pierdere de timp sint jocurile video sau show-rile TV, si este moral ok sa ne deconectam din cind in cind si sa privim la televizor, de pilda. De ce nu ar fi asa si cu necrofilia?

3) Daca luam etica in sens mai strins, va trebui sa spunem asa: necrofilia este rea daca ea implica sa faci rau altor persoane. Insa, zice Pogge, “lasind la o parte raul pe care cineva l-ar putea face altora punind in pericol sanatatea publica si / sau violind legile sistemului nostru legal, si asumind acordul liber si informat, oferit de persoana decedata inaintea mortii sale, e greu de vazut cine ar putea reclama ca i se face un rau daca actul este realizat intr-un loc privat”.

Finalul – intrucit aici doream sa ajung – este demn de luat in seama: “reactia noastra puternica fata de necrofilie nu poate fi explicata prin referinta la gindirea noastra moral-etica moderna. Probabil (aceasta reactie) este legata de obligatiile noastre religioase, de gusturile estetice, si poate chiar de raspunsurile biologice”.

Ce vrea sa spuna Pogge este ca exista limite ale eticii seculariste, asa cum este ea teoretizata in domeniul academic actual. Intrucit aceasta etica se bazeaza de obicei pe teoriile liberale asupra contractului si pe lipsa ultragiului adus altor persoane, daca necrofilia este asigurata de un contract anterior mortii semnat de catre persoana decedata si daca are loc intr-un spatiu privat, atunci etica secularista este neputincioasa in a explica rational reactia puternica si sentimentul de actiune imorala pe care le avem in fata acestui tip de relatie sexuala. As fi extrem de curios sa stiu ce gindesc ateii convinsi despre aceasta situatie, intrucit par sa nu aiba decit doua variante: ori sustin ca necrofilia nu este deloc o actiune rea din punct de vedere moral si repulsia noastra este data de sentimente “medievale” care, din nefericire, inca mai exista in subconstientul nostru; ori vor trebui sa produca un argument rational impotriva necrofiliei. The floor is yours…