Interactiuni

For the readers of this blog, I have two announcements to make. Please circulate the news among your friends and peers.

The first announcement concerns only CEU and Cornell graduate students. It is a new exchange program between the Central European University and the Cornell University initiated by the Telluride Association. Departments to which CEU candidates may apply are the Cornell programs in History, Medieval Studies, City and Regional Planning, and the Cornell Institute of Public Affairs. The deadline for CEU candidates is December 20, 2009. Further information on both legs of the exchange program, here.

The second announcement is a Call for Papers for a graduate student conference in European history, titled “Biography and Identity: Dilemmas and Opportunities,” to be held at the Central European University in Budapest, in May 2010. The Graduate Conference in European History (GRACEH) is the fourth in a series of conferences organized by the Central European University (Budapest) and the European University Institute (Florence). It is a forum for graduate students to share their research with students and scholars. There will be no registration fee and lunches and coffee will be provided. Funding for travel and accommodation may be available on an individual basis based on request. For further information, please see the GRACEH website.

Disclaimer: autorul acestui post sustine dreptul oricarei fiinte umane la demnitate si cautarea propriei fericiri. Publicarea citatului de mai jos – in ciuda socului pe care il poate provoca unora, asa cum subsemnatul insusi a fost socat – se justifica prin efortul important de a expune public prejudecatile privind sexualitatea umana, cu scopul de a cunoaste in amanunt logica (sau lipsa logicii) unor actiuni concentrationare cu efecte grave asupra unor oameni nevinovati (si sanatosi).

In anul 2004, prof. dr. Roxana Chirita era sefa Sectiei V de la Spitalul de Psihiatrie “Socola” din Iasi (e posibil sa mai fie si acum, nu stiu!). Iata ce declara cotidianului “Ziarul de Iasi” cu doar cinci ani in urma:

“Potrivit studiilor de specialitate, homosexualitatea poate avea cauze biologice sau biochimice. Practic, la homosexuali s-au descoperit modificari de structura cerebrala, cromozomiala sau hormonala. “In afara modificarilor biologice care, pina la urma inseamna patologie, adica boala, exista si componenta psihica. Un baiat violat in copilarie are mari sanse sa devina la rindul lui homosexual. De asemenea, o mama hiperprotetica si autoritara care il inhiba il va transforma intr-un «prieten» al femeilor si nu intr-un iubit. De aici si relatia de prietenie pe care o vedem, in filme, dintre homosexuali”, mai spune prof.dr. Roxana Chirita, care este de parere ca aceste persoane trebuie sa se trateze. “Tratamentul consta in terapia comportamentala, terapie valabila si in cazul alcoolicilor. Aceasta consta in obtinerea unui reflex de deconditionare. Practic, persoanei in cauza i se administreaza o substanta chimica care ii produce o stare de greata, aceasta fiind asociata cu imaginea unui cuplu homosexual care face dragoste. Conditia este ca barbatul respectiv sa doreasca sa se trateze”, a mai explicat dr. Chirita.”

Articolul poate fi citit in intregime aici. Citeva observatii:

1) Cu siguranta iubirea si atractia fizica au cauze “biologice sau biochimice”, cum spune d-na Chirita. Teoretic o stim cel putin de la Schopenhauer, care era convins ca iubirea e arma pe care o foloseste natura sa ne fraiereasca pentru a ne perpetua specia. Insa medicul nostru pare sa considere ca respectivele cauze “biologice sau biochimice” sint bune in iubirea hetero si rele in cea gay.

2) Ca o consecinta a punctului (1), depresia profunda in urma unei iubiri hetero neimpartasite ar fi ok, cea aparuta in urma iubirii homo neimpartasite e caz clinic.

3) Desi pe la inceputul artticolului medicul iesean recunoaste ca homosexualitatea nu se mai studiaza in facultatea de medicina si nu mai este considerata boala in lumea medicala, D-na Chirita spune in final ca parerea ei e alta: e boala, trebuie tratata. Contesta intreaga comunitate a medicilor, cum ar veni. Poate primeste Nobelul pentru un tratament revolutionar, cine stie!

4) In acelasi paragraf, iubirea heterosexuala este considerata ca avind cauze normale, comparativ cu iubirea homosexuala, pe care nu o pot experimenta decit exclusiv aceia care au avut relatii nefericite cu femei sau au fost abuzati sexual in trecut. As dori tare mult sa imi citeze d-na doctor studiile stiintifice pe care isi bazea aceasta afirmatie.

5) De observat – si poate acesta e lucrul cel mai socant – ar fi caracterul medieval al “tratamentului medical” pe care il foloseste d-na Chirita. A, esti homosexual? Nu-i nimic, te tratam, te punem sa te uiti la filme porno cu homosexuali si iti dam ceva sa-ti borasti si matele din tine!!!! Ma intreb ce tratamente moderne foloseste d-na Chirita pe schizofrenici, de pilda. Nu m-ar mira sa existe la Socola cutii intregi de lanturi, bite de baseball, sobolani si lipitori…

A murit duminica dimineata Claude Lévi-Strauss. Avea 101 ani.

Foto: La Repubblica

Un profesor universitar de nationalitate germana, angajat la Central European University, a primit un mail intr-o limba pe care nu a putut s-o identifice, la prima vedere. Asa ca omul a dat un “mass mail” intregii comunitati CEU (studenti, profesori, staff). Titlul mail-ului este “mysterious language”, iar textul suna cam asa:

can anyone identify this language/translate the text?

“awaii..uraatt mai eshtii!!! libidinosulee;;)”

Si acum ma intreb si eu: cum naiba sa mai iesi in lume si sa spui ca esti roman? Se pare ca decizia mea de a ma declara ungur in Italia (oricine m-ar intreba) nu e tocmai gresita (de fapt este, dar despre asta in alt post!). Sper din tot sufletul sa nu-i fi raspuns nimeni profesorului respectiv…

Din nefericire, am putut participa doar partial astazi la debutul unui workshop pe tema ultimelor doua carti ale lui James Tully (Democracy, Freedom and Imperalism: Debating James Tully’s Public Philosophy in a New Key). James Tully a fost in trecut profesor in cadrul departamentelor de filosofie si stiinte politice ale universitatilor McGill si Toronto, iar acum se afla la University of Victoria.

Trebuie sa recunosc faptul ca m-a fascinat usurinta pe care Tully parea sa o aiba in a se misca intre filosofia continentala si cea analitica. E interesant sa vezi cum se poate lega “public reason”-ul lui Rawls de “practical reason”-ul lui Gadamer, de pilda (poate ca detractorii lui Gadamer – si ai celor care il citesc – ar trebui sa ia aminte). Nu mai putin interesant e sa observi intilnirea dintre filosofia politica pluralista a lui Spinoza cu teoria constructiei relatiilor de putere a lui Foucault, sau cu pozitiile ideologice minoritare ale momentului (feminism, multiculturalism, etc.).

Inca o data, ma bucur sa vad ca exista oameni care trec dincolo de prejudecati si etichete stupide. Cazul lui Tully (dar si mult mai cunoscutele cazuri ale unor Richard Rorty, Jurgen Habermas sau Charles Taylor) arata ca a ramine in continuare in interiorul distinctiei analitic / continental (de orice parte a baricadei te-ai afla), a adopta in continuare o atitudine zeflemisto-razboinica fata de “tabara opusa” reflecta o gindire obtuza – to say the least. Ma bucur sa vad ca filosofia politica lasa in urma asemenea distinctii desuete si ca filosofii politici sint cu un pas inaintea celorlalti, in aceasta privinta.

Peter Mair, seful departamentului de Stiinte Sociale si Politice de la European University Institute, a prezentat in cadrul unui simpozion conferinta “The Way We Work Now” (“Cum lucram astazi”), avind ca tema ce inseamna si ce presupun astazi studiile doctorale. Din motive evidente de copyright nu pot pune conferinta aici, insa pot face un rezumat in vederea unei dezbateri (in cazul in care veti fi interesati). Daca doriti sa cititi articolul respectiv, vi-l pot trimite pe mail.

Doctoranzii europeni fata cu cei americani

Peter Mair observa ca exista o discrepanta tot mai mare intre cei care isi iau doctoratul in Europa si absolventii de studii doctorale americani: devine din ce in ce mai dificil pentru europeni sa concureze pe piata muncii din Statele Unite, in timp ce americanii intra tot mai mult (si cu un succes tot mai mare) in competitiile pentru posturile universitare europene. De obicei, indivizii care-si doresc o cariera in SUA sint sfatuiti sa-si ia doctoratul peste ocean inca de la bun inceput (p. 4). Daca-ti iei doctoratul in Europa e probabil ca vei ramine aici, pe cind “graduarea” in State iti ofera cel putin posibilitatea de a opta intre a ramine acolo si a te intoarce pe batrinul continent. Motive pentru aceasta situatie ar fi multe, de exemplu: “anglicizarea” unor programe de doctorat din Germania, Olanda si Italia (in sensul ca respectivele programe folosesc engleza ca mediu de instruire); favorizarea si promovarea publicatiilor in limba engleza de catre departamentele europene; si initierea superioara in metode cantitative pe care studentii americani o primesc, iar celor europeni le cam lipseste.

Ce este doctoratul?

In opinia autorului de care vorbesc, doctoratul nu mai reprezinta o cercetare pe care studentul o intreprinde de unul singur, ci un process “din ce in ce mai mult ghidat si directionat” (p. 3). De asemenea, doctoratul nu mai este azi ceva iesit din comun, un fel de incununare a intregii activitati, cum era in Vest pina prin anii ’70; acum el a devenit o calificare necesara, dar nu si suficienta (p. 5). Cum pe piata muncii exista tot mai multe persoane cu doctorat, aceasta calificare academica, desi necesara, nu mai poate, ea singura, sa faca diferenta intre candidatii pentru obtinerea unui job. Pe linga calitatea tezei, sint si alti factori care pot face diferenta cind aplici pentru un post: capacitatile individuale pentru munca in domeniul cercetarii, pentru activitatea didactica, publicatiile (in plus, capacitatea de a publica in engleza), experienta postdoctorala (postdoctoratul devenind si el un pas tot mai necesar in construirea carierei academice), si asa mai departe (p. 6). “Cu alte cuvinte”, scrie Peter Mair, “un individ bine pregatit pentru piata muncii ar trebui sa aiba doctoratul luat, una sau doua publicatii (in special in revistele internationale unde articolele sint recenzate), studii postdoctorale si experienta didactica”. Ce inseamna toate acestea? Inseamna ca studentii doctoranzi trebuie sa “scrie o teza de o calitate superioara, sa urmeze un program de pregatire mai mult sau mai putin extensiv, sa obtina ceva experienta in predare si sa publice unul sau mai multe articole bune in revistele de specialitate. Si cum atit universitatile, cit si autoritatile care ofera fonduri ii preseaza tot mai mult pe studenti pentru a-si termina tezele la timp, ei trebuie sa indeplineasca toate aceste cerinte intr-o perioada de timp relativ limitata”. Acest proces a devenit atit de dificil si cere un efort atit de mare, incit trebuie sa se renunte la ceva.

Ce este de facut?

Potrivit lui Peter Mair, candidatul cel mai probabil pentru aceasta renuntare este chiar dizertatia doctorala. Evident, nu trebuie sa renuntam la teza ca atare, sau la calitatea ei. In opinia autorului, status-ul tezei trebuie minimizat, in sensul ca trebuie sa renuntam la ambitiile doctoratului. Aceasta, intrucit “ceea ce a fost odata o componenta definitorie a unei cariere academice a devenit acum o simpla calificare profesionala necesara” (p. 7). Si ar fi doua moduri in care s-ar putea renunta la “pretentiile” tezei. Pe de o parte, teza trebuie sa-si piarda din caracterul de “tot unitar” si din cel de “sine-statator”: “In loc de a fi o monografie coerenta si sustinuta, care are sens doar atunci cind este citita de la inceput si pina la sfirsit, teza devine mai curind o punere in comun a unor analize separate si de obicei auto-suficiente, o parte din aceste analize obtinindu-si deja o existenta independenta drept articole sustinute in conferinte, articole publicate in reviste sau capitole ale unor carti (…) Cel mai bun mod prin care un cercetator poate deopotriva sa publice articole si sa-si completeze dizertatia este ca partile tezei sa fie publicate pe masura ce sint scrise. Si cel mai bun mod in care acest lucru poate fi facut in practica si cu posibil succes este ca elementele relevante ale tezei sa fie mai intii scrise ca articole de sine statatoare si abia mai tirziu sa fie transformate in capitole – nu invers!”. Al doilea mod prin care se pot diminua ambitiile doctoratului tine de “greutatea”, de importanta lui: doctoratul “nu mai este munca unei vieti, si nici opera majora ce va trebui completata intr-o lunga cariera” (p. 7). Numele si reputatia cercetatorului nu mai trebuie sa depinda de teza de doctorat, ci mai curind de ceea ce realizeaza dupa terminarea doctoratului: “de indeminarile si capacitatile obtinute in timpul programului doctoral, de capitolele individuale care au fost publicate drept articole si de publicatiile sau proiectele de cercetare dezvoltate in perioada postdoctorala” (pp. 7-8).

Concluzia

“Dat fiind faptul ca doctoratul este acum doar primul dintre multitudinea de pasi pe scara carierei academice, el devine ceva ce trebuie obtinut repede si efficient, iar dupa aceea trebuie lasat deoparte. Dat fiind modul in care lucram acum, cercetatorul aspirant are nevoie de un doctorat, dar nu mai este definit de doctorat. Si in acest sens trebuie sa se renunte la pretentiile tezei” (p. 8).

Ce parere aveti? Eu unul sint total de acord, deci mari subiecte de dezbatere nu am As dori totusi sa supun atentiei marea discrepanta dintre ceea ce ne dorim si ceea ce putem face. Adica sa presupunem ca ideile lui Peter Mair sint extraordinare – cit de usor ar fi sa le punem in practica? Dau numai doua exemple: (1) e foarte fain sa poti publica macar doua articole in revistele recenzate de limba engleza; din pacate insa acestea sint in marea lor majoritate americane, si acolo competitia este atit de mare, incit extrem de rar se intimpla ca un student doctorand (fie el si american) sa poata publica ceva. Solutia ar fi sa avem reviste serioase, acreditate, de limba engleza in Europa continentala. Universitatile ar putea avea grija de asa ceva – din motive necunoscute de mine insa, asemenea initiative sint inexistente. Apoi, (2) este la fel de fain sa poti dobindi experienta didactica inca din timpul programului doctoral, dar este la fel de dificil precum si in cazul publicatiilor. De obicei, universitatile de limba engleza de pe batrinul continent (de exemplu, Central European University din Budapesta si European University Institute din Florenta) nu au programe pentru undergraduate, ci numai programe de master sau de doctorat – in consecinta, studentii doctoranzi nu prea au cui preda. Desigur, solutia ar fi extinderea acestor universitati si pe sectorul de “undergrazi”, dar asta presupune, banuiesc, o groaza de bani, si nu cred ca universitatile respective sint pregatite deocamdata pentru un asemenea pas.

Participantii la dialogul “Moral Realism, For and Against” sint Peter Railton (University of Michigan) si Don Loeb (University of Vermont). Dialogul are 85 de minute (asa-s filosofii, vorbesc mult!) si cuprinde urmatoarele teme: (1) What is moral realism?; (2) If there are moral facts, are they part of he natural world?; (3) What moral irrealists deny; (4) Don on metaethical cacophony of moral talk; (5) Peter on morality as a common enterprise; (6) Is there really such a thing as moral discovery?

Discutia poate fi urmarita aici. Multumesc mult prietenului care mi-a trimis link-ul.

In seara asta, la statia de metrou Deak Ferenc Ter, doi batrini – un el si o ea – se tineau de mina, discutau blind si isi zimbeau unul altuia cu drag. Imaginea, poate banala pentru voi (dar nu pentru ca ati vedea-o prea des!) m-a emotionat profund: ma aflam, deodata, intr-un timp si loc de care nu apartineam, devenisem contemporanul indiscret al unor valori demult apuse. Dar nu despre sentimentul puternic incercat vreau sa vorbesc acum. Bunicii astia mi-au confirmat ceva – o confirmare de care chiar aveam nevoie. Fara sa stie, mi-au spus ca nu eu sint nebun – nebuni sint ceilalti!

Intimplator sau nu, astazi dimineata vorbeam cu o prietena (proaspat venita din Statele Unite) despre stilul american de viata academica. Impresia ei (ca sa-i dau dreptate, nu intotdeauna negativa!) este ca studentul american doritor de cariera universitara, dar si profesorul lui sint un fel de roboței: harnici si fara interioritate. Muncă multa, de dimineata pina seara, stres maxim, viată familiala zero, prieteni ioc (pardon, se mai intilnesc la bere tot cu studentii lor, care se schimba de la an la an), si in general toata lumea e obsedata de “networking”: adica sa-si faca o “retea” de cunostinte – retea din care, la un moment dat, se va ivi o oferta de job, un anunt, o soapta importanta, o bursa grasa. Aceiasi oameni obsedati de respectiva retea nu sint insa prea doritori de apropieri sincere: daca ai si tu o problema intima dar dureroasa, daca vrei sa vorbesti cu cineva, respectivii se inchid imediat, ca la comanda. Ai o problema? Si ce dreaq vii la mine, eu nu le am pe ale mele? La psiholog, birjar!

Pentru ca nu e timp. Prietena mea sta intr-o casa cu 17 oameni si 15 comitete. Exista comitetul de curatenie, ala financiar, cel de primire al oaspetilor, cel de organizare a petrecerilor, comitetul de conferinte, ala de renovare, cel de studierea noilor candidaturi pentru locuirea in “casa” in viitorul an universitar, si asa mai departe. Munca si stresul in nenorocita aia de casa (plata pentru sederea si mincarea moca) nu sint nici mai mici, nici mai mari decit munca universitara propriu-zisa. Acolo comunitatea conteaza, nu individul. Daca esti intrebat cum te simti si raspunzi “bine”, vine imediat intrebarea: “De ce doar ‘bine’?”. Acolo trebuie sa fii tot timpul la masa cu ceilalti, sa fii prezent la intrunirile organizate si la toate sedintele, sa zimbesti chiar daca esti darimat. Iarasi ca sa fiu drept cu ce mi-a spus, prietenei mele ii plac o mare parte din lucrurile astea. Eu le-as considera o tortura.

O mare de oameni interesati de networking si atit. De perspectiva unui job bun. Intrebarea chinuitoare care mi-ar veni in cap o data, si inca o data: omului astuia chiar ii place sa bea berea cu mine, sau vrea doar sa se asigure ca il voi ajuta cind va avea nevoie? Si raspunsul implacabil.

Plus lipsa de timp. A fi profesor la universitate nu mai inseamna acum sa ai pur si simplu un job, ci este un mod de viata. Nu ai timp de tine, de familie, iar atunci cind vrei sa citesti si tu pentru tine insuti – asa cum imi marturisea un alt prieten (care este tot acolo si care ma va critica primul pentru acest post) – simti ca esti un tradator, ca nu muncesti pentru ceea ce ai fost chemat sa faci. Daca asta inseamna succesul, sau job-ul bun, sau traiul decent, atunci ma lipsesc bucuros si prefer ratarea profesionala. Nu dau apropierea persoanei iubite pentru perspectiva unui job bun. Nu dau nici un minut petrecut cu ea pentru un articol stiintific citit in plus. Prietenii mei buni (aia doi sau trei, citi o fi) sint titani pe linga multimea de trepadusi din orice networking. Si coada ciinelui meu, miscind vioi a bucurie cind vin acasa, nu se compara cu nici o recomandare calduroasa a oricarui monstru (sacru sau nu) intelectual de pe lumea asta.

Si mergind singur pe strada, mi-am dat seama de un lucru ciudat. Am trecut prin citeva universitati, am fost la citeva conferinte si am intilnit o sumedenie de oameni inteligenti, unii dintre ei VIP-uri ale domeniilor in care activeaza. Cu unii am avut onoarea sa vorbesc – o ora, o zi, cinci zile la rind. Dupa fiecare conversatie imi spuneam “Dumnezeule, ce destept poate fi omul respectiv!”. Acuma, cind stau si ma gindesc, realizez ca niciodata nu am exclamat: “Ce om fain, ce suflet mare!” E ciudat, stiu, dar e adevarat.

In schimb, am intilnit astfel de oameni – nu multi, e drept – printre studenti, profesori de liceu, artisti saraci si geniali (in propriul lor cap), scriitori de mina a treia, producatori de softuri, web analisti, tarani, preoti (stiu, nu credeti, dar si preoti!). Pe cei mai multi dintre ei i-am intilnit intimplator, la o bere sau la mai multe, la o expozitie, la un chef, la o sarbatoare. I-am reintilnit apoi sporadic: oameni faini, multi buni de pusi la rana, oameni cu care poti ride sanatos, oameni care ar sari noaptea din pat daca ii chemi in ajutor. Si tot pe cei mai multi dintre ei nu am reusit sa mi-i fac prieteni – nu ca n-as fi dorit, dar asa mi-a fost soarta – ori eu sa vagabondez din loc in loc, ori ei.

Acestia sint oamenii care, asemenea batrineilor mei din seara asta, vor zimbi la finalul vietii, tinindu-si partenerul cu drag de mina. Oameni cu suflet mare si atit – fara relatii, fara bani, fara pozitii, fara networking si nu neaparat sclipitori. Ceilalti, universitarii, aia cu succes in viata si purcoiul de studente futute (de fapt, singurul subiect pe care il discuta si ei la mesele de dupa conferinte!) nu vor zimbi. Cel mult, vor necheza a satisfactie de fiecare data cind i-or mai da in cap unuia ca ei, aratindu-i superior ca teoria domniei sale e eronata. Asa au fost invatati sa o faca, asa am fost invatat si eu, inca din anul intii: deviza este fii cit mai ironic, da-i cit mai mult in cap celuilalt! Iata ce uneste, transeuropean si transatlantic, universitatile din Iasi, Budapesta si New York! O vreme am crezut ca asta e reteta prieteniei, sa il capacesti pe celalalt de cite ori ai ocazia. Numeam asta “ironie fina”. Am aflat – si nu in cel mai soft mod posibil – ca ironia prea multa intr-o prietenie face la fel de mult rau precum sarea in exces: nu mai simti gustul mincarii.

Multumesc, batrinilor mei dragi. Sper sa traiti ani multi – ca fericiti vor fi, cu siguranta. Mi-ati oferit linistea pierduta, calmul omului care stie ca se afla pe calea cea buna. Acum sint constient: nebun nu sint eu – nebuni sint ceilalti!

Incep povestirea intr-un context mai larg. Nici nu se stinsese bine ecoul plagiatului ministrului Beuran, ca in primavara anului 2004 trei mari scandaluri de plagiat au zguduit facultatea de filosofie a universitatii “Al. I. Cuza” din Iasi. Primul l-a vizat pe M.N., profesor de estetica si de istoria religiilor. Fosti studenti au descoperit ca omul plagiase in cartea sa, intitulata chiar “Istoria religiilor”, citate intregi dintr-o carte aparuta in anii ‘60, cu titlul… “Calauza ateistului”! Al treilea scandal l-a vizat pe G.N., un profesor din sectia de sociologie a facultatii de filosofie. Se pare ca respectivul nu era doar plagiator, ci in plus mai si facea ochi dulci studentelor, care nu au mai suportat si au facut scandal.

Ei, si acum sa vorbim de al doilea caz. Este vorba de N.R. (numele complet il veti afla in documentul in format pdf de la sfirsitul acestui paragraf). Omul tocmai fusese ales pentru a doua oara consecutiv şeful catedrei de „Istoria filosofiei şi hermeneutică” (în secţia „Filosofie” a Facultăţii de Filosofie fiind doar două catedre, ca rezultat al fuzionării tuturor catedrelor existente până acum câţiva ani în două grupe mari. Cealaltă catedră: „Logică şi epistemologie”). Ei bine, eu am fost cel care a descoperit ca intr-una din cartile domniei sale respectivul profesor l-a plagiat masiv pe canadianul Jean Grondin! Cum lucram atunci la cotidianul local “Lumea ieseanului” (“vinovat” si pentru dezvaluirea celorlalte doua cazuri de plagiat), evident ca am convins echipa editoriala sa scriem despre acest subiect. In documentul de mai jos, pe care il puteti downloada in format pdf, aveti puse in paralel citate intregi din cartile respective. Va puteti face singuri o parere: plagiat

Ce a urmat a fost lesne de inteles. Scandal monstru, mai ales ca plagiatorul se afla in comisia de ancheta preocupata cu scandalul de plagiat al lui M.N., profesorul de istoria religiilor de care am vorbit mai sus. Cum toti profesorii ma cunosteau, imediat au inceput presupunerile: cine se afla in spatele meu? Decanul de atunci, S.A., declara ziarului nostru (citez din memorie): “E greu sa fii zilele astea la aceasta facultate. Colegii mei se suspecteaza unii pe altii, mergi pe culoare si nu stii cine te saluta sincer si cine nu”.

Primul lucru trist in legatura cu acest caz a fost ca, pentru intreaga facultate, era mai important sa afle cine m-a indemnat sa fac aceasta dezvaluire, decit plagiatul in sine. Nu puteau concepe, pur si simplu, ca un student care a muncit pentru fiecare lucrare – buna sau rea – s-a enervat vazind ca unii devin universitari prin puterea plagiatului. Asta a fost singurul meu motiv, iar daca ei nu au crezut putin imi pasa. Oricum, s-a facut o alta comisie care – ati ghicit – a declarat ca acuzatia de plagiat e falsa, ca N.R. a scris o carte originala, si deci poate dormi linistit!

Scandalul privind plagiatul a ajuns si la Bucuresti. El a fost amintit in treacat intr-un articol excelent din Idei in dialog (2006), scris de Catalin Avramescu si axat pe tema “profesionalismului” aceluiasi N.R.

Al doilea lucru trist a fost ca multi prieteni, fosti profesori ai mei (preparatori si asistenti) in facultate (la momentul scandalului, terminasem masterul) m-au felicitat in particular pentru gestul facut. Cind a fost insa vorba sa denunte si ei public plagiatul, au tacut milc. Am inteles motivul tacerii si am trecut peste asta – dar m-a durut mult.

Si al treilea lucru trist: nu m-a interesat atit de mult la vremea aceea faptul ca toate aluziile (e drept, niciodata promisiuni ferme) privind o eventuala intrare a mea in sistemul universitar au incetat subit. Insa mi-a fost ciuda sa aud ca, in timp ce ditamai profesorul plagiator a scapat basma curata, in acel ani citiva studenti prinsi copiind la examen au fost eliminati din universitate! Si iarasi, mi-a fost ciuda cind, mergind pe culoarele Facultatii de Filosofie din Iasi, profesorul N.R. era salutat cu plecaciuni de colegii sai, pe cind eu eram privit cu incruntare si neincredere. El era obiectul rusinii, insa in mod ciudat rusinea o simteam tot eu!

Iar acum imi este ciuda sa aflu ca o carte a aceluiasi plagiator a fost premiata de Academia Romana cu doua luni in urma, in decembrie 2008! Ce se mai poate spune? Va ascult parerile voastre…

Vasile Ișan, rectorul Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, domneste peste un clan format din nu mai putin de 55 “famiglii” de universitari. Despre sotii, fiice, nepoti si fini aciuati prin catedre puteti citi in articolul publicat de Cristina Lucaci in Ziarul de Iasi, aici. [Multumesc, Oana!]