Interactiuni

Nu mai citesc Cotidianul, si nu din vina mea. Un amic imi trimite insa un articol excelent publicat in paginile acestui ziar. Doua citate, care arata extremele:

BOR, tehnologie, kitsch, opulentza:

Mare târg de podoabe bisericeşti a fost la Expo Transilvania. Veşminte brodate cu fir aurit, bătute cu pietre Swarovski, viu colorate, galben, mov, roşu, bleu sau alb ca spuma. De la 550 de lei, cel mai modest veşmânt, la 1.100, 1.500 cu broderie pentru ocazii speciale sau veşmânt complet pentru episcop la 5.000 de euro. La două standuri mai încolo, preoţii găseau bijuterii alese. Butoni auriţi cu pietre preţioase, cruci pectorale de aur, lănţişoare, chivoturi, sfeşnice, brelocuri, medalioane auto, sfeşnice aurite, candelabre cu trei rânduri de braţe. Un hectar de exponate strălucitoare, fastuoase. Iconostase lucrate manual, din lemn de cireş, 15.000 de euro, vitralii din termopan, 600 de euro metrul pătrat. Parchet de calitate, marmură pentru placări exterioare şi interioare. Covoare, perdele, icoane. Acoperişuri de ultimă generaţie. Sisteme de sonorizare pentru interior, dar şi pentru exterior. „Am cumpărat unul anul trecut“, spune un preot de lângă Băile Felix. „E foarte bun. Duminica, dacă omul nu poate veni la slujbă, ascultă de acasă, se aude în tot satul.“ Băieţii care vând difuzoarele sunt siguri de piaţa lor. Câştigă de la discoteci şi biserici. Astăzi, explică ei, nu mai este biserică fără sonorizare. Vedeta târgului este însă clopotul cu telecomandă. Poţi trage clopotul de acasă. Trimiţi un SMS şi clopotul din capul satului începe să bată. Îl poţi programa să tragă de trei ori pe zi, scurt sau lung, ca pentru mort. Sau poţi să-l comanzi de la 100 de metri fără SMS, printr-o telecomandă simplă. Iar clopotul se execută. Costă între 1.500 şi 3.000 de euro.

Si diferenta:

Biserica din lemn, oricât de frumoasă ar fi ea, este neîncăpătoare şi la Crăciun sau de Sfântul Ion stăteau oamenii afară, în frig. Aşa că preotul şi sătenii au hotărât să înceapă construcţia unei biserici noi, în vatra satului. Preotul a cumpărat terenul, a pus salariul lui pe un an întreg la bătaie. Şi după ce a început construcţia, preotul Grigore, deşi a avut discuţii cu familia, a pus tot timpul bani de la el din buzunar. Tot salariul din anii 1991-1997. A avut doi copii în facultate la Cluj, numai Dumnezeu ştie cu ce i-a ţinut. Preoteasa Elena îşi aminteşte cum împărţea un cartof şi o felie de salam de la o zi la alta. Soţul ei nu aducea nici un ban în casă. Îi ducea în casa Domnului. Acum, fata lor e bolnavă. Preotul aproape că a terminat biserica nouă. A plătit şi iconostasul. Dar părintele Sabou s-a îmbolnăvit. Are probleme cu inima. Preoteasa are de ani de zile diabet. Încearcă să spună ceva, să se plângă de viaţa grea pe care o duce. Şi de problema cu fata… dar preotul o întrerupe sec: „Elena, taci…“.

Vorbesc despre biserica cea nouă, despre cum s-a înfipt un vecin cu o clădire deşucheată în zidurile bisericii. Acolo va face discotecă, bar, motel… O ruşine. Cât priveşte salariul, preotul Grigore arată fişa de plată de la protopopiat. Ar trebui să primească 1.300 de lei, dar pentru că preoţii sunt plătiţi cu o parte de salariu de la stat şi cealaltă din parohie (din taxa bisericească), impozitul depăşeşte partea ce ar trebui să o ridice de la stat. Trebuie să mai aducă de acasă 90 de lei ca să-şi plătească dările la stat.

„Se spune despre ei că trăiesc bine, că iau de la enoriaşi. Greşit! Poate că au de unde să ia preoţii din oraşe, dar la sate e durere! Ce preot are obrazul să bată în poarta oamenilor care abia au bani de medicamente să le ceară taxa pentru biserică? Se mai spune: au nunţi, botezuri, înmormântări… La înmormântări, preoţii noştri nu primesc, de regulă, şi aşa omul e la necaz, iar nunţi şi botezuri, haideţi să vedem. Finişel: două botezuri într-un an, zero nunţi; Vultureni: zero botezuri, zero nunţi; Cătina: un botez. Ce să vă mai spun? Anul acesta, nu cred că 10% dintre preoţii de ţară îşi vor lua banii de salarii. Nu cred… Dar vedeţi, dumneavoastră, preotul nu poate face grevă…“, spune părintele protopop de Cluj Ioan Jeler.

Luna trecuta Thomas Pogge (profesor de filosofie politica la Yale, elev al lui Rawls si un VIP al teoriei politice si al eticii) raspundea unei intrebari despre moarte, sex si etica (pe site-ul Ask Philosophers). Intrebarea, extrem de inteligent pusa, suna cam asa (nu dau un citat exact, ci unul tradus si adaptat de mine):

Ultimul tabu al societatii noastre pare sa fie necrofilia. Multi dintre noi simtim repulsie cind vine vorba despre asa ceva. Este insa aceasta o actiune rea din punct de vedere etic? Daca dorim sa spunem ca este, atunci ne aflam intr-o pozitie precara, intrucit va trebui sa sustinem ca anumite comportamente sexuale in care nu exista victime sint rele in ele insele. Intrucit accept ideea ca persoanelor li se poate face rau si dupa moarte, cind vorbesc aici despre necrofilie pornesc de la premisa ca persoana in cauza si-a dat acceptul (pentru actul necrofil) inainte de a muri.

Ei, lui Pogge nu ii vine tocmai usor sa raspunda, asa ca tatoneaza terenul pe trei niveluri:

1) Este permis moral statului sa incrimineze necrofilia? Raspunsul afirmativ se poate baza pe doua argumente: (a) considerente de sanatate publica; (b) considerente de ultraj public (altii s-ar putea simti ofensati). Ce nu spune Pogge este ca ambele argumente sint destul de slabe: sexul cu o persoana care a fost sanatoasa cit a trait si care a murit acum cinci minute (sa spunem, de atac de cord) nu implica pericole privind sanatatea celui care comite aceasta fapta, deci nu sint implicate nici costuri pentru sanatatea publica; apoi, daca actul are loc intr-un spatiu privat, altii nu se pot simti ultragiati (mai tirziu si Pogge aminteste asta).

2) Exista ceva specific rau din punct de vedere etic privind practica necrofiliei? Etica in sens larg, spune Pogge, se preocupa cu viata buna a fiintelor umane. O viata buna implica “relatii personale apropiate, prietenii si relatii de iubire cu oameni pe care ii privim drept egali si cu care ne angajam intr-o arie larga de interactiuni comunicative. Comparata cu asemenea interactiuni, necrofilia este o activitate inferioara, o pierdere de timp”. Insa, recunoaste filosoful, tot pierdere de timp sint jocurile video sau show-rile TV, si este moral ok sa ne deconectam din cind in cind si sa privim la televizor, de pilda. De ce nu ar fi asa si cu necrofilia?

3) Daca luam etica in sens mai strins, va trebui sa spunem asa: necrofilia este rea daca ea implica sa faci rau altor persoane. Insa, zice Pogge, “lasind la o parte raul pe care cineva l-ar putea face altora punind in pericol sanatatea publica si / sau violind legile sistemului nostru legal, si asumind acordul liber si informat, oferit de persoana decedata inaintea mortii sale, e greu de vazut cine ar putea reclama ca i se face un rau daca actul este realizat intr-un loc privat”.

Finalul – intrucit aici doream sa ajung – este demn de luat in seama: “reactia noastra puternica fata de necrofilie nu poate fi explicata prin referinta la gindirea noastra moral-etica moderna. Probabil (aceasta reactie) este legata de obligatiile noastre religioase, de gusturile estetice, si poate chiar de raspunsurile biologice”.

Ce vrea sa spuna Pogge este ca exista limite ale eticii seculariste, asa cum este ea teoretizata in domeniul academic actual. Intrucit aceasta etica se bazeaza de obicei pe teoriile liberale asupra contractului si pe lipsa ultragiului adus altor persoane, daca necrofilia este asigurata de un contract anterior mortii semnat de catre persoana decedata si daca are loc intr-un spatiu privat, atunci etica secularista este neputincioasa in a explica rational reactia puternica si sentimentul de actiune imorala pe care le avem in fata acestui tip de relatie sexuala. As fi extrem de curios sa stiu ce gindesc ateii convinsi despre aceasta situatie, intrucit par sa nu aiba decit doua variante: ori sustin ca necrofilia nu este deloc o actiune rea din punct de vedere moral si repulsia noastra este data de sentimente “medievale” care, din nefericire, inca mai exista in subconstientul nostru; ori vor trebui sa produca un argument rational impotriva necrofiliei. The floor is yours…

Intorcindu-ne din Romania in Budapesta, de data asta nu am mai mers pe ruta Vaslui-Piatra Neamt-Bicaz-Toplita-Reghin, ci am preferat sa incercam traseul Vaslui-Suceava-Gura Humorului-Campulung Moldovenesc-Vatra Dornei-Bistrita-Reghin. Desi drumul era mai lung cu vreo 60 de km, am incercat sa vedem si alti munti, si nu ne-a parut rau. Nu vreau sa povestesc despre frumusetile patriei (da, tara e frumoasa, pacat ca e locuita!) – altceva doresc sa spun. Pe ruta Vatra Dornei-Bistrita (din nefericire, nu imi mai amintesc bine numele satelor, si nici nu ne-am mai oprit pentru fotografii) am vazut citeva biserici evanghelice parasite. Ca erau parasite, asta nu ar fi o problema. Dar, fiind declarate monumente culturale (avind citeva sute bune de ani), starea lor jalnica spune mult despre modul in care romanii inteleg sa-si pastreze identitatea si istoria. Una dintre biserici era darimata aproape complet, numai turnul ramasese din ea. O alta avea geamurile sparte, era intr-o stare avansata de degradare si avea un mare lacat pe usa – dar si un indicator pe marginea drumului pe care scria: “Monument cultural”…

Cu sau fara legatura, prietena mea S. imi trimite doua fotografii recent facute in Ithaca, New York. Biserica Reformista s-a mutat, cladirea este de vinzare. Ce va fi acolo de acum inainte? Un bar cu striptease? Un hotel? O alta biserica? O moschee? Vi se pare ok sa poata fi vindute oricum astfel de cladiri? E drept, legatura dintre cladirea ca atare si biserica nu este in toate cultele la fel de puternica precum in crestinism, islamism sau mozaism, si totusi…

Din cauza unor reprezentanti ai sai de-a dreptul mercantili – si deci nevoiti sa pupe poala oricui detine un corn al abundentei – BOR isi vede din nou imaginea sifonata in zilele astea. De fapt, “sifonata” e putin spus. Mi s-au parut absolut gretoase gesturile preotilor porniti ba pe slujbe pentru eliberarea din puscarie a binefacatorului si Intii-statatorului crestin Gigi Becali, ba pe explicatii teologico-filosofice privind imposibilitatea logica a conjunctiei “ctitor” si “infractor” (sursa), ba pe idei de nesupunere sociala, poate chiar o migratie a preotilor spre Bucuresti, pentru o manifestatie a cinstitelor fete in favoarea curateniei si mintuirii de pacate a prea-fericitului Gigi (sursa).

Pentru cei carora chiar le pasa de ortodoxia romaneasca (si imi place sa cred ca ma numar printre acestia), ultimele manifestari ale lingailor in sutana nu pot aduce decit un gust amar. Pentru ca poala linsa acum nu mai este a stapinirii lumesti trecatoare – la asta neamul popesc din Romania a excelat oricum dintotdeauna – ci chiar a banului concret, a banului murdar, a bancnotei intinse cu rinjet dispretuitor de catre un infractor penal. Mai jos decit atit nu se putea ajunge. Daca Patriarhul Daniel mai are ceva onoare ramasa in urma circului alegerii sale in functia ierarhica suprema pe care o detine acum, ar trebui sa reactioneze sanctionind aspru pe acei preoti.

Bunica mea are o vorba: “Dumnezeu te ajuta, dar nu-ti baga in sac!”. Acest lucru as dori sa-l spun si eu preotilor respectivi acum. Degeaba unii oameni bine intentionati incearca sa prezinte ortodoxia romaneasca intr-o lumina buna: de fiecare data cind facem asta parca dinadins intreprindeti ceva pentru a demonstra cit de mult gresim. E pacat. Si e pacat ca indepartati lumea de Biserica – si mai grav, de Crestinism si religie in general – prin comportamentul vostru. Daca voi nu va ajutati, Dumnezeu nu va va baga in sac. Si s-ar putea sa traiti destul incit sa vedeti practic ce inseamna asta.

Bunicul bunicului meu (Gheorghe Ursache) a fost preot. Nu a fost niciodata bogat: in vremurile lui cele mai bune, avea 10 hectare de teren, o pereche de boi si o casa. Cind au trecut rusii frontul si au facut ravagii in Moldova i-au luat preotului Gheorghe tot ce avea. Inclusiv hainele preotesti, plus izmenele: l-au lasat in chiloti si, octogenar cum era, l-au aruncat intr-un sant plin cu noroi. Daca nu l-ar fi scos citiva oameni care il respectau, probabil ar fi putrezit acolo. Oricum, a murit la 92 de ani, sarac lipit: doar cu hainele de pe el.

Bunicul meu (Stavila Constantin) a murit la fel de “bogat”. Dupa 90 de ani de viata si 70 de ani de preotie, a lasat in urma lui trei lucruri: vesmintele preotesti cu care a fost hirotonisit in anii ’40, o cruce pe care o folosea la Liturghie (probabil primita tot atunci) si o Evanghelie – cadou de la un fost enorias, achizitionata cu citiva ani inainte sa moara. Cind si-a simtit sfirsitul aproape, bunicul meu ne-a rugat sa nu-l ingropam conform traditiei, cu hainele preotesti, ci doar cu vechiul anteriu (sutana), cîrpit in multe locuri si decolorat. A spus ca e pacat sa putrezeasca vesmintele odata cu el, mai bine sa le daruim unui preot tinar si sarac.

M-a durut inima, atunci, sa ii spun ca asemenea categorie nu mai exista, iar daca as incerca sa dau vesmintele decolorate, vechi de 60 de ani unui preot relativ sarac, as primi aceleasi injurii pe care le-am primit din partea unui cersetor caruia i-am dat o bucata de slanina, iar el mi-a raspuns ca nu maninca asa ceva: prea multa grasime! Si asa s-a dus bunicul meu in mormint – cu vesmintele si crucea. “Omnia mea mecum porto” (“Toata averea mea o port cu mine”), vorba filosofului. Mi-a ramas, de pe urma lui, doar Evanghelia.

Cum sa-i compar pe cei doi cu preotii de azi, cu lacomia lor? Sa mai povestesc – imi este mie rusine! – cum cei doi popi care l-au ingropat pe bunicul meu (dintre care unul imi considera bunicul prieten si celalalt il vedea ca pe un parinte duhovnicesc) au primit fara pic de rusine bani sa il inmorminteze?! Frate – frate, dar brinza-i pe bani, right?

Si acum, aud ca statul roman, in plina criza, restaureaza si construieste 806 biserici si doar 242 scoli si 36 spitale. Mai mult, in toiul crizei, cind se cere de la salariatii statului moderatie, salariile preotilor vor fi marite. Tot de stat.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Spre deosebire de ciinii de paza ai laicitatii, nu ma opun ideii ca salariile preotilor (din orice biserica) sa fie platite de stat. Faptul ca un stat este laic nu inseamna, evident, ca relatia dintre stat si biserici este un zero absolut. Cel putin nu atita timp cit statul impune o lege a cultelor, atita timp cit bisericile mai iau de pe umerii statului elemente de protectie sociala, si asa mai departe. Plus de asta, intr-o democratie in care credinciosii sint multi, platesc taxe, si vor ca din aceste taxe o parte sa mearga pentru salariile preotilor, nu vad de ce preotii sa nu fie platiti de stat. Statul e format din cetateni, la urma urmei.

Iarasi, nu vreau sa fiu inteles gresit. Sint pentru marirea salariilor preotilor cu venituri incredibil de mici, care nu le asigura un trai decent. Da, exista si asemenea preoti, dupa cum exista si asemenea profesori sau medici. Dar a mari in bloc salariile preotilor, a caror majoritate deja are prea mult, mi se pare aberant. Mi se pare aberant ca Patriarhul sa aiba un salariu de  8.000 lei noi pe luna. Ar trebui sa-i fie rusine sa intilneascaun preot care traieste cu doar 400 de lei.

Stiu, vor sari pe mine atit aparatorii extremi ai laicitatii, cit si bine-credinciosii bine-intentionati. Acestora, le spun doar atit: va respect parerile, atita timp cit le exprimati cu bun simt. Dar va rog sa imi respectati si voi ideile mele.

De data asta e rindul meu sa ma enervez. In situatia economica prin care trecem, actualii parlamentari vor oferi bani pentru construirea sau renovarea a 806 biserici, in timp ce numarul scolilor renovate sau construite este de 242, iar al spitalelor 36:

Amendamentele admise vizează alocarea de sume de bani pentru 806 lăcaşe de cult, 242 şcoli generale, licee şi grădiniţe, 36 de spitale şi 37 de cămine culturale. (sursa)

Sa ne intelegem bine. Chiar si pe timp de criza, sint absolut de acord ca statul sa ofere bani pentru renovarea unor biserici sau manastiri care: (1) sint, in acelasi timp, considerate monumente culturale, precum manastirile din nordul Moldovei sau bisericile fortificate din Transilvania; (2) dainuirea acestor monumente tine de restaurarea lor neintirziata.

Sa dai insa bani pentru pictarea oricarei biserici sau, si mai rau, pentru construirea altora noi, si asta in conditiile in care proportia de biserici si scoli care primesc finantare este de aproximativ 3:1, mi se pare pur si simplu o atitudine nesimtita. Sa nu uitam ca BOR are si ea fonduri pentru asa ceva. Vorbea cineva de Catedrala Mintuirii Neamului? Ok, eu n-am nimic impotriva ei, dar mai intii ar trebui restaurate bisericile-monument, apoi ar trebui sa depasim criza, si abia pe urma putem cladi si edificii de acest gen.

Inteleg iarasi nevoia parlamentarilor de a-si tine promisiunile facute in campanie. Dar, oameni buni, nu eu v-am pus sa fiti populisti! Si oricum datoria prima fata de alegatorii vostri este, in primul rind, sa ii ajutati sa depaseasca criza! Hotarirea voastra, in acest context, este o palma data fiecarui cetatean al tarii pe care o reprezentati!

Despre povestea Carolinei Petrie, asistenta medicala britanica suspendata pentru ca s-a oferit sa se roage pentru un bolnav, puteti citi in engleza aici si in romana aici.

Ideea e urmatoarea: daca esti medic sau asistent in Marea Britanie, nu ai voie sa vorbesti despre convingerile tale religioase cu pacientii. Bun, daca e vorba de prozelitism, sint de acord. Dar atunci cind un medic sau o asistenta spune, pur si simplu, unui pacient ca se va ruga pentru el – ca o expresie a umanitatii, a compasiunii, a bunului simt – si cind o asemenea persoana este data afara de la locul de munca doar pentru acest lucru, nu imi pot stapini sentimentul de greata fata de lumea in care traim, o lume falsa, impregnata de idiotenia corectitudinii politice intelese gresit si de timpenia ateilor care spun ca, vezi-draga doamne, populatia ar trebui “luminata”. Daca asta e iluminarea propagata, atunci prefer sa ma fac calugar.

In alta ordine de idei, joia viitoare se implinesc 200 de ani de la nasterea lui Charles Darwin. Eu ma incapatinez sa cred ca exista in lumea asta loc pentru toti, creationisti sau evolutionisti, darwinisti sau credinciosi. Daca taberele astea doresc neaparat sa lupte pentru ceva, mai bine si-ar uni fortele si ar lupta pentru dreptul la libera exprimare. Intrucit, de vom pierde acest drept, teama imi e ca ambele tabere vor avea de suferit.

Discutia pe care am avut-o cu “v” (probabil vidal) aici m-a provocat sa scriu acest post. Problema este urmatoarea: cum sa interpretam afirmatia lui Dostoievski, conform careia “Daca Dumnezeu nu exista, atunci totul este permis”?

“v” propunea sa intelegem afirmatia ca pe un argument logic, si oferea urmatoarea interpretare:

Premisa 1: Nu exista sisteme de morala seculare, ci doar sistemul moral crestin (religios).

Premisa 2: Sistemul moral crestin nu este autonom, ci se bazeaza pe o autoritate, aceea a lui Dumnezeu.

Premisa 3: Daca autoritatea pe care se bazeaza un sistem moral nu exista, atunci sistemul moral bazat pe acea autoritate este distrus.

Premisa 4: Dumnezeu nu exista

Concluzie intermediara A (din 2, 3 si 4): Morala crestina este distrusa

Concluzie intermediara B (din premisa 1 si concluzia A): nu exista nici un sistem de morala

Concluzie finala: totul este permis (in sensul ca nimic din comportamentul nostru nu este ingradit de un sistem moral).

In aceasta interpretare, argumentul este fals. Pot fi mai multe motive, dar cel mai evident este acela ca premisa 1 (care sustine ca nu exista sisteme morale seculare) este falsa.

Eu nu il inteleg asa pe Dostoievski. Eu consider ca afirmatia lui este un avertisment, nu un argument. Propun urmatoarea interpretare:

Fapt: exista sisteme morale seculare si exista sisteme morale religioase. Presupunere: (cel putin la ora actuala) sistemele morale seculare nu ofera un stimulent destul de puternic (sau cel putin la fel de puternic precum autoritatea religioasa) care sa determine oamenii sa le urmeze. Ca atare, este probabil ca, in masura in care s-ar putea demonstra cu certitudine inexistenta autoritatii religioase, oamenii sa nu mai urmeze nici o morala, si atunci orice echilibru moral (dar si ordinea, pacea sociala) ar putea fi in pericol de a fi distruse.

Interpretez aceasta afirmatie a lui Dostoievski in sensul a doua avertismente: (1) un avertisment adresat eticienilor de a cauta in insasi morala seculara si resursele sale un imbold (incentive) destul de suficient si puternic pentru a suplini imboldul oferit de autoritatea religioasa; (2) un avertisment adresat tuturor, despre ce s-ar putea intimpla in viitor, in cazul in care morala religioasa nu ar mai fi un motiv suficient de puternic pentru multe persoane pentru a se comporta moral.

Imi sustin aceasta interpretare cu doua argumente:

1) Argumentul teoretic: il putem banui pe Dostoievski de subiectivism, cum spune “v” (el era un om credincios). Il putem banui chiar si de fundamentalism religios. Dar nu il putem banui de incultura. Chiar nu cred ca Dosttoievski nu era la curent cu diverse sisteme de morala seculara, de la cele din Grecia antica si pina la cele oferite de moralistii francezi. Problema este ca el, Dostoievski, nu credea in capacitatea lor de a oferi un imbold destul de puternic precum autoritatea religioasa. Si atunci, daca nu ar exista Dumnezeu, ideea lui Dostoievski este ca sistemele morale seculare existente nu sint pregatite sa inlocuiasca sistemul moral crestin.

2) Argumentul practic: sa nu uitam ca Dostoievski face aceasta afirmatie intr-un roman, deci e mai probabil sa doreasca sa lanseze un avertisment decit sa ofere un argument logic, stiintific. Mai mult, Ivan Karamazov face aceasta declaratie in contextul dostoievskian al unui popor rus incult, indobitoci de bautura, si intotdeauna doritor de o autoritate care sa emita ordine. In acest context literar, afirmatia are sensul ei.

In tarile lumii “civilizate” e plictiseala. Este pretul pe care trebuie sa il platim pentru siguranta, pentru democratie, pentru libertate. Omul insa are nevoie, datorita constitutiei sale, de lupta, de razboi – ceea ce democratia constitutionala nu ii poate oferi. Are nevoie de proteste, de ilegalitate, de un tel pentru care sa se incrunte, are nevoie sa spumege, sa urle, sa faca bale in timp ce-i ies ochii din cap. Asa ca au aparut diverse asociatii “militante”. Greenpeace deja ma scirbeste cu activismul abject – si este doar un exemplu. Acum avem altul – anume, asa-zisele “campanii impotriva lui Dumnezeu“.

Personal nu ma consider nici ateu, dar nici credincios. Ma declar mai degraba un semi-agnostic care vrea sa creada – atit. Si oricum ar fi, cred ca in lumea libera fiecare are dreptul si locul sa-si practice propriile credinte fara a-i jigni pe ceilalti, fara a se lupta cu ei. Din pacate, altii nu cred acest lucru. De exemplu, am doi amici atei care sint absolut obsedati de subiect: fac ce fac, si tot la inexistenta lui Dumnezeu ajung. Si vad totul ca o lupta decisiva intre Bine (i.e. Stiinta) si Rau (i.e. Crestinismul). E problema lor. Mie, vorba poetului, mi se falfaie.

Sa revin. In Marea Britanie, Spania si Italia exista asociatii ale ateilor. Frumos, e dreptul lor sa se intilneasca si sa se plinga unul altuia de cit de dobitoci, medievali, needucati si idioti sint credinciosii. Dar se pare ca doar asta nu le ajunge. Preluind chiar metodele dusmanilor lor de moarte, ateii au devenit activisti: de pilda, dau bani grei pentru reclame pe autobuze cu inscrisuri de genul “Dumnezeu nu exista”. Iarasi e treaba lor. Dar ca oameni luminati (spre deosebire de credinciosii analfabeti) ar fi bine sa demonstreze o educatie mai mare decit cea pe care o exhibeaza momentan. Exemple:

1) Un slogan suna asa: “Probabil ca Dumnezeu nu exista. Asa ca nu va mai faceti griji si bucurati-va de viata”. Inteligent, n-am ce zice. Unu la mina: de parca nu poti crede in Dumnezeu si in acelasi timp sa te bucuri de viata! Doi la mina, vorba lui Dostoievski: “Daca Dumnezeu nu exista, atunci totul este permis”. Asa ca dati drumul la orgii, violuri, crime – ce dreaq, sa ne traim viata!

2) Alt slogan: “De ce să crezi într-o divinitate? Mai bine fii bun“. Aha, deci ori esti bun, ori crezi in divinitate, tertul este exclus!

3) Cel mai penibil slogan: “Sărbătoriţi raţiunea“. Rau e sa fii incult. Din cite stiu eu, Sfintul Thomas de Aquino si Sfintul Aureliu Augustin, ambii considerati stilpi ai crestinismului, cereau exact acelasi lucru – iar Thomas se considera discipol al lui Aristotel! Si n-as fi sigur ca perioada medievala, de pilda, a fost total lipsita de ratiune!

In fine… Cei care doresc sa se lupte sa vor lupta in continuare, vor duce micul lor razboi – de, ce ar face fara el!? Eu as spune, ca un nostalgic hippiot, “All you need is love!” – ba as mai zice eu de treaba cu “sex on the streets”, dar se uita urit prietena mea :p

Cum din intimplare (asa fac atunci cind sint presat de timp: fug!) am ajuns sa lecturez istorii cu Papi, iata o chestiune iesita din comun. E vorba de Sinodul Cadavrului (sau Procesul Cadavrului), care a avut loc la Roma, in ianuarie 897.  Puteti citi si voi despre asta pe Wikipedia, dar daca nu aveti timp sau nu stiti engleza, iata o traducere selectiva. Sa o luam cronologic:

(sursa imaginii)

864: Formosus devine episcop de Porto (sub pontificatul Papei Nicolae I). Are activitate de misionariat printre bulgari, iar acestia il iubesc atit de mult, incit cer Papei sa li-l trimita drept episcop. Papa refuza, intrucit legile de la Vatican interzic migratia episcopilor.

875: Formosus fuge din Roma de teama noului Papa Ioan VIII (motivele fugii nu sint cunoscute).

876: la Sinodul din Santa Maria Rotunda Papa Ioan VIII il acuza pe Formosus ca a corupt mintile bulgarilor, in asa fel incit, atita timp cit Formosus este in viata, ei nu vor accepta alt episcop trimis de Roma. Alte acuzatii facute de Papa: Formosus ar fi complotat impotriva pontificatului sau, impotriva tarii si impotriva regelui Carol cel Chel. Formosus si asociatii sai sint excomunicati.

878: La Conciliul de la Troyes Formosus il implora pe Papa sa ridice excomunicarea si jura ca, in schimb, va ramine mirean toata viata, nu va mai intra in Roma si nu va incerca sa-si recistige episcopatul din Porto (acest episod este controversat)

882: Papa Ioan VIII moare, iar Formosus isi reia episcopatul din Porto.

891 (6 octombrie): Formosus este ales Papa.

892: de nevoie, Formosus il incoroneaza pe Lambert de Spoleto drept conducator al Sfintului Imperiu Roman. Varul lui Lambert, Guy IV, ataca orasul Benevento si ii expulzeaza pe Bizantinii de aici. De frica lui Guy, Fromosus cauta ajutor in Bavaria si reuseste sa-l incoroneze (dupa o prima incercare esuata) pe Carolingianul Arnulf de Carinthia drept conducator al Sfintului Imperiu Roman (in 896).

896: Papa Formosus moare. Este urmat de Papa Bonifacius VI, care moare la doua saptamini dupa ce a fost ales. Noul Papa devine Stefan VI. Arnulf de Carinthia moare si el.

897 (ianuarie): Lambert intra in Roma si varul sau, Guy IV, il forteaza pe Papa Stefan VI sa convoace Sinodul Cadavrului pentru se razbuna pe Formosus. La ordinul Papei, cadavrul lui Formosus este exhumat si adus la judecata in fata Curtii Vaticanului. Trupul, imbracat in vesminte papale, a fost asezat pe scaunul papal. Formosus a fost acuzat de violarea legii canonice, de sperjur, si de faptul ca a activat ca episcop, desi era mirean. Papa Stefan a intrebat cadavrul: “De cei ai uzurpat scaunul episcopal al Romei, impins de un asa de mare spirit al ambitiei?” Apoi a ordonat ca trupul sa fie dezbracat de hainele papale, sa i se taie cele trei degete ale miinii drepte  care erau folosite pentru binecuvintari, si a declarat toate actele si ordinele lui Formosus drept nule (printre aceste ordine, era si cel care il facea pe Stefan VI episcop de Anagni!). Cadavrul a fost ingropat intr-un cimitir pentru straini, insa nu mult dupa aceea a fost iarasi dezgropat, legat cu greutati si aruncat in riul Tibru. Aceste intimplari l-au facut foarte nepopolar pe Stefan VI. Au inceput sa circule zvonuri conform carora trupul lui Formosus, dupa ce a ajuns la mal, a inceput sa faca miracole. A urmat o rascoala populara, soldata cu decaderea Papei Stefan VI din scaunul papal si trimiterea lui in inchisoare (unde, in iulie sau august 897, a murit strangulat).

897 (noiembrie): Papa Teodor II a convocat un sinod care a anulat hotaririle Sinodului Cadavrului, l-a reabilitat pe Formosus si a decis ca trupul lui, recuperat din Tibru, sa fie inmormintat in Basilica Sfintului Petru in vesminte papale.

898: Papa Ioan IX a intarit deciziile lui Teodor II, a anulat si el Sinodul Cadavrului si a interzis pe viitor judecarea unei persoane moarte.

Totusi, Papa Sergiu III (904-911), care ca episcop a facut parte din Sinodul Cadavrului (ca judecator al lui Formosus) a invalidat deciziile Papilor Teodor II si Ioan IX, reconfirmind condamnarea lui Formosus. De asemenea, a pus sa se scrie un epitaf laudativ pe mormintul Papei Stefan VI.

(Nota: Acest post este o selectie din articolul Wikipedia pe aceasta tema (in limba engleza). Traducerea imi apartine. Intregul articol poate fi citit in engleza aici si tot in engleza, mai pe larg, aici).