Interactiuni

Nu am reusit niciodata sa inteleg reprezentantele tipului de feminism pe care il numesc “extremist”. Ma refer la creaturile care nu-si rad parul de sub picioare sau de sub brat, de teama ca asemenea actiuni le subjuga, cel putin la nivel simbolic, privirii agresive si chiar “violatoare” a barbatilor. Evident, tot ce tine de masculinitate le produce scirba, oroare, groaza. Daca sint artiste (contemporane, cum altfel?!) fac o “instalatie” cu un penis spinzurat de tavan: razbunarea ultima pentru veacuri si milenii de sclavie! Daca sint teoreticiene, iti vor demonstra cu incredibile salturi logico-mortale cum iubirea intre doua femei este evident mai pura decit dragostea heterosexuala – “pura” inclusiv la propriu, deci “curata” in alcov, intrucit nu sint implicate scirboasele lichide asociate “violului” (da, propriile-mi urechi au auzit o asemenea enormitate!). Iar “viol” inseamna desigur orice act sexual care implica un barbat. Daca sint membere ale unor ONG-uri implicate in “affirmative action” vor produce intilniri publice in care un penis imens din balon va fi dezumflat, altul imens de hirtie ars, si neaparat unul urias de lut decapitat.

Interesant este faptul ca, abordind agresivitatea pe care singure o declara drept “masculina”, intelegind sa preia calitati tipic masculine (par pe picioare si sub brat) sau haine considerate barbatesti (pantaloni, impreuna cu refuzul total al fustei si al rochiei), cel putin la nivel vizual feministele respective se transforma din victima in ceea ce ele identifica drept “calau”. In loc de a fi consistente in contestatia pe care inteleg sa o afirme extrem de violent, ele sfirsesc prin a prelua – repet, cel putin la nivel vizual – elementele simbolice ale obiectului contestat. Ca si cum am contesta ororile nazismului imbracati in uniforme de ofiter german si defilind pe strazi cu zvastica in frunte!

Si mai interesant este ca aceasta atitudine apare pe un fond mult mai larg al schimbarilor sociale (atit la nivel atitudinal cit si simbolic), in care barbatii insisi devin mult mai atenti cu propria imagine fizica. Tot mai mult barbati se rad sub brat (in fond, este un elemennt de igiena corporala, mai ales vara), merg la manichiurist(a), la saloane de spa, si asa mai departe. Atentia fata de propriul corp, astazi, nu se reduce neaparat la o reverenta umila in fata privirii sexului opus – desi nu vad nimic rau in a dori sa arati bine pentru prietenul sau prietena ta, pentru sotul sau sotia ta. Mai mult insa, ea poate insemna – in acelasi timp sau poate in primul rind – o incercare de a te simti bine in propriul corp. Este, in fapt, o revenire fericita la vechiul ideal grec, mens sana in corpore sano – daca ne educam mintea si o ridicam la nivel de doctorat, sa zicem, de ce sa nu aducem si corpul la acelasi nivel? De ce sa tinem doar la imaginea noastra intelectuala, cind o putem cultiva si pe cea fizica?

Iar daca acceptam cultivarea imaginii propriului corp (pentru noi insine si pentru cei ce dorim sa ne admire, sa ne iubeasca) atunci putem face un pas inainte in argumentul de fata, abordind deschis subiectul diferentelor simbolice si vizuale intre categoriile generale si vagi de “masculin” si “feminin”. Desigur ca asemenea deosebiri sint puternic fundamentate biologic si cultural. Biologic, intrucit pe parcursul evolutiei femeile si barbatii au capatat aptitudini diferite. Citeam undeva, de exemplu (imi pare rau ca nu imi amintesc unde) cum femeile sint mult mai atente la detalii aflate foarte aproape de ele intrucit, o lunga perioada de timp, au fost nevoite sa stea acasa si sa se ocupe de lucrurile din casa. Barbatii sint foarte slabi la atentia acordata detaliilor din jur, insa sint mult mai abili la orientarea in spatiul larg, la cititul si interpretarea hartilor, etc. (calitati necesare atunci cind barbatii plecau la vinatoare). Desigur, vorbim de generalitati si tendinte, nu de aptitudini existente in si exhibate de fiecare reprezentant al respectivului sex. Cultural, intrucit – pentru a lua un singur exemplu – obiectele de vestimentatie, precum rochia si fusta sint elemente tipic feminine in Occident, dar nu si in alte zone – iar pantalonii sint itemi prin excelenta masculini in acelasi spatiu, dar nu si in Orient.

In consecinta, faptul ca o femeie poarta fusta sau rochie nu poate fi interpretat decit cu rea-intentie si agresivitate drept un simbol al opresiunii al carei obiect ar fi ea. Este pur si simplu o diferenta culturala existenta intre termenii generali de “feminin” si “masculin”, la fel cum costumele populare difera de la o zona la asta: cu alte cuvinte, nimic opresiv aici. Cred ca asemenea diferente culturale trebuie cultivate, si nu distruse dintr-o atitudine politic corecta prost inteleasa, asa cum cere feminismul extremist. Cred ca diferentele simbolice intre “masculin” si “feminin” ar trebui pastrate (majoritatea femeilor pe care le-am intilnit, de pilda, nu ar accepta sa fie niciodata cu un barbat scund si slab – nu este ideea lor de “barbat”! – iar majoritatea barbatilor pe care i-am intilnit nu sufera femeile “baietoase”). In cadrul acestor diferente, evident ca cele vestimentare sint extrem de importante. A nu se intelege de aici ca sint impotriva purtarii pantalonilor de catre femei – dimpotriva, in multe combinatii vestimentare panntalonii pot emana feminitate. Insa fusta si mai ales rochia sint, prin excelenta, vectori ai elegantei tipic feminine.

Fotografia de mai sus a fost facuta in Bucuresti, in urma cu aproximativ trei saptamini. Site-ul www.petocuri.ro a lansat campania Poarta rochie! Fii feminina! Cred ca este un demers deopotriva inteligent si important, pe care am dorit sa il anunt si sa il sustin in consecinta. Desigur, sustinerea vine doar din partea mea, nu si din partea blogului (ceilalti autori pot avea evident cu totul alta opinie).

1. Cînd ţi s-a-ntamplat ca lecţiile învăţate de la cei vechi să contribuie la succesul tău?

Depinde ce anume înţelegem prin „cei vechi”. Spre deosebire de Iuli, eu cred că am învăţat foarte multe, şi de la vechi şi de la „mai noi”. Asta nu înseamnă că nu am învăţat şi dând cu capul de pragul de sus… Mi-e greu să enumăr ce şi de la cine am învăţat. Din ce cărţi, din ce filme, de la ce prieteni, de la ce duşmani. Dar da, mi se întâmplă să învăţ multe, iar succesul, în orice domeniu, fie el profesional, personal sau de altă natură, vine din ceea ce învăţăm.

Dacă e să amintesc totuşi un „vechi”, acum îmi vine în minte Steinhardt. Pe lângă multe, multe altele, am învăţat voluptatea soluţiei „Churchill-Bukovski” de evadare dintr-un univers concentraţionar: „să intru în ei ca un tanc”.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?

Pe Fermat. Aş fi curioasă să aflu dacă a imaginat o soluţie mult mai simplă la celebra lui teoremă.

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?

Nu ştiu dacă există o „cea mai influentă persoană” din viaţa mea. Posibil să fie tatăl meu. Totuşi e doar la nivel de posibilitate. Cred că în timp am căpătat un echilibru al independenţei/dependenţei bun care anulează ideea de „cea mai influentă persoană”.

4. Care-i ambiţia ta secreta?

Remarc, ca şi ceilalţi, cât de prost e formulată întrebarea. Dacă e secretă… să rămână secretă.

5. Preţul gloriei?

În glorie mi-aş pierde bruma de umilinţă frumoasă pe care încă o păstrez uneori. Mă domină de multe ori pericolul vanităţii, de aceea cred că gloria m-ar dezechilibra teribil. Nu pot să mă mint, jinduiesc la glorie sau la avataruri ale ei, totuşi uneori mulţumesc cui o fi de mulţumit că nu am avut decât glorii mărunte, care să îmi arate deşertăciunea deşertăciunilor… „dust in the wind”. Suntem prea mici, prea „muşti de-o clipă”, ca gloria efemeră să însemne ceva cu adevărat. Totuşi până la urmă percepem lumea şi valorile subiectiv. Fereşte-mă, deci, doamne, de glorie, că de căutat o caut!

6. Greci sau Romani?

Eu Greci. Şi nu din spirit polemic. Ci dintr-un fel de vis copilăresc din legendele Olimpului care i-au ridicat pe greci în mintea copilului care am fost la dimensiuni mitice. Păstrez, la nivel semi-conştient, încă din copilărie, o admiraţie profundă pentru greci, alimentată ulterior de descoperirea filozofiei greceşti, de fascinaţia pentru limbă şi de uimirea că astăzi mai există greci. Pentru mine, cumva, ei au rămas acolo, undeva, într-un trecut de hârtie, mitizat, exacerbat de entuziasmul genuin al copilăriei, alături de romani, ca forme de glorie ale unui trecut prea puţin real.

Bonus facultativ. Blogger sau WordPress (Joomla sau Drupal)?

Bonus? Pentru mine nu e nici un bonus, e uşor din alte lumi pe care, într-o formă de ignoranţă tehnică poate specific feminină, le consider egale şi greu de descifrat şi de delimitat.

1. Cînd ţi s-a-ntamplat ca lecţiile învăţate de la cei vechi să contribuie la succesul tău?

Eu n-am învăţat vreodată ceva de la alţii… deşi aud că e semn de înţelepciune să poţi face treaba asta. Totul se întîmplă in felul ăsta nu pentru că aş avea eu un proiect sistematic de rejectare a experienţelor altora. Pur şi simplu, nu am puterea să mi le fac proprii. Ce am învăţat eu mereu, dacă am învăţat ceva cu adevărat, a fost exclusiv la modul experierii personale. Probabil că asum că fiecare trăieşte şi pătimeşte în mod cu totul unic, ceea ce înseamnă că experienţele sale nu pot şi nu vor fi niciodată experienţele mele.

De acord cu “galanteria ironică şi detaşată”. Numai că oamenii nu înghit ironia fină cu una cu două. Ba mai mult, au impresia că îi ironizezi constant, dacă se întîmplă să produci ironie din cînd în cînd. Aşa grăieşte experienţa mea.

Revenind la oi mai negre, cînd un “prieten” se poartă frumuşel cu tine, dar vorbeşte oribil despre tine atunci cînd nu eşti prezent (şi probabil în conversaţie cu alţi “prieteni”), acel cineva NU E prieten, chiar dacă a fost sau a părut a fi astfel pînă în acel moment. Şi atunci, numai inerţia (sau ceea ce unii numesc “path dependence”) te mai poate face să vrei să ţii legătura cu el şi să vezi această legătură ca una genuină. Chestiunea interesantă care se ridică e următoarea: de ce se mai oboseşte X să fie “drăguţ” cu tine, cînd ar putea să te evite cu totul? Well, aici e buba… trebuie să existe ceva foarte concret, pe care numai tu i-l poţi oferi. Rămîne să vezi tu ce anume e acel ceva. Mai mult, rămîne să te întrebi ce valoare găseşti în a simţi că ai un “avantaj” asupra lui.

În paranteză fie spus, şi vă las să imaginaţi voi parantezele, pe mine mă amuză teribil “prietenii” care dispar cu secolele din peisaj ca să revină subit la orizont. În chiar clipa în care te contactează, direct sau prin intermediari (variantă mai confortabilă), te întrebi deja: “Acuma ce mai e?” Şi inevitabil, după cîteva “turns” (cum zic analiştii conversaţionali) sau “replici”, cum am zice noi, îţi devine clar de ce anume X e atît de zelos (ba chiar şi duios) în reînnodarea legăturilor cu tine. Cred că e la lucru, în acest mod de a fi, un soi de asumpţie potrivit căreia prietenii sunt un soi de instrumente foarte utile (deşi nu întotdeauna), fapt pentru care reanimezi din cînd în cînd legăturile lăsate în adormire, hibernare, sau chiar putrezire. Şi culmea e că treaba asta merge aproape întotdeauna, mai puţin cînd ajungi să fii din ce în ce mai conştient de mecanismul asta resurecţional.

2. Dacă ai putea invita un mare clasic la cină, cine ar fi acela şi de ce ai face-o?

Kant, fiindcă am înţeles că gătea bine.

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?

Nu e una, ci-s mai multe, i.e. prietenii, însă cei fără ghilimele.

4. Care-i ambiţia ta secretă?

Cînd fi-va să cadă cortina, la sfîrşit de spectacol, aş vrea să-mi pot rula din nou în minte, la modul offline, tot acest lung scenariu, şi să constat că există acolo mai mult sens decît pettiness.

5. Preţul gloriei?

Eu zic, fără să ezit prea tare, că munca e preţul corect. Nimic esenţial nu a sosit în existenţa mea fără să fac efort.

Povestea cu networkarea e puţin greşit pusă, Andruska. Aşa cum a fost propusă de Granovetter, teoria legăturilor e o teorie descriptivă: aflăm că multe bunătăţi ne vin prin legăturile “slabe” pe care le avem, mai degrabă decît prin cele “tari”. E firesc să se întîmple asta, pe undeva, pentru că împărtăşim deja multe cu cei faţă de care suntem foarte apropiaţi, în aşa fel încît e greu să fim “surprinşi” de informaţii noi din partea lor. Or, teoria nu e normativă decît în sensul că trebuie să fim atenţi la potenţialul oamenilor pe care abia dacă îi cunoaştem.  Uneori ei ne pot îndruma în direcţii nebănuite, dar foarte productive. Şi nu e vorba de triada PileCunoştinţeRelaţii. Spre exemplu, două din realizările noastre semnificative recente au rodit dintr-o conversaţie aparent nesemnificativă a Alinei cu o colegă cu care nu avea legături strînse. Evident, conversaţia nu a pornit în ideea de a ajunge la acel efect care s-a produs totuşi în final. Nu văd unde e triada PeCeRie în toată treaba asta; networking aici nu înseamnă că ceilalţi fac treaba pentru tine, ci înseamnă că oamenii sunt dispuşi să te ajute cu informaţii, dacă le au.  Şi o fac pentru că ştiu cine eşti şi că eşti interesat de anumite lucruri. În general, cred că suntem worse off dacă iniţiem relaţii cu alţii doar fiindcă anticipăm un cîştig concret din asta. Realitatea bate cu mult puterea noastră anticipativ-calculativă. Aviz amatorilor de resuscitări sezoniere!

6. Greci sau Romani?

Şi eu merg pe mîna romanilor sau a urmaşilor lor în spirit de astăzi, americanii.

7. Blogger sau WordPress?

Both, deşi WordPress are grafică mai complexă.

Un anunt de casatorie din 1863, din Sacele.

Primele pagini dintr-un pasaport Austro-Ungar. NB: Scria in maghiara si in franceza.

Un anunt de inmormantare, scris in chirilice, asa cum era si potrivit in 1855.

“Lelea viteaza” facea parte din repertoriul laic al corului mitropolitan din Iasi. Cantecul l-am extras dintr-o culegere de 12 melodii nationale, culese, armonizate si aranjate pentru cor mixt si piano de Gavriil Musicescu. Culegerea a fost medaliata la expozitia universala de la Paris din 1889. Mai interesante mi s-au parut versurile destul de razboinice, din penultima poza: “Frunza verde palamida / Plina-i tara de omida / De omida ungureasca / si de gargara saseasca.”

Si un ultim document, din categoria celor “cool” si care n-au mare rost, dar sint ele tare frumoase!

(Toate documentele sint din fondul “Corespondenta comerciantilor romani,” cu exceptia partiturii care e pastrata in fondul “Societatea Progresul Fagaras” – A.N.BV.)

Marina Abramovic e din fosta Iugoslavie (Belgrad), da’ acum sta la New York si e mare “performarita” (ea insasi se autointitulase “bunica performance art-ului”). Nu mai are sens sa va povestesc ce notorietate fenomenala are femeia asta in cercurile artistilor si a criticilor contemporani, cu toate ca unii prieteni imi spuneau (si pe buna dreptate, cred!): “cine e asta? E nevasta lui Abramovich?” Prietenii mei artisti (sau cei care cocheteaza cu artworld –ul) o stiu, o citeaza, scriu articole despre arta ei “bulversanta”, au postere mari cu ea goala imbratisandu-se cu un schelet  pe usa de la dormitor…

Si uite asa toata lumea din “arta contemporana” a auzit macar de Marina Abramovic cea din “proaspatul val de artisti din Europa fost comunista”; “cea care isi rupea aproape parul cu o perie in  performance-ul – protest intitulat Art must be beautiful; Artist must be beautiful; “Marina Abramovic diva”; “Marina Abramovic feminista”; “Marina Abramovic si Valie Export: Aktionshose Genital Panic”; “Marina Abramovic careia nu ii este rusine sau jena sa isi expuna organele genitale sau nuditatea”; “Marina Abramivic isi asuma pozitia unei prostituate din Red Light District” etc. Si toate astea in numele artei (sau a faimei)?

Pe mine m-a izbit cel mai rau “Balkan Erotic Epic”. Despre ce este vorba? What is about? (ca sa reamintesc aboutness-ul lui Danto intr-o situatie pitoreasca) Pai… e vorba despre o serie de video-uri si fotografii in care unii figuranti (precum si Abramovic “in toata splendoarea ei de diva” –ca sa zic asa) imita ritualuri erotice asa-zis “balcanice”, fiind imbracati in costume populare. E o bogatie de organe genitale la vedere pentru a ilustra… “the cultural traditions in the Balkans throughout history” (ca sa fiu si politicoasa si sa citez si artista).  Ea spune ca dupa ce s-a documentat ceva timp, a realizat ca folclorul din Serbia abunda in rituri erotice de tot felul: femeile alearga cu organele genitale la vedere pentru a aduce ploaia (sau daca ploaia nu se mai opreste, femeile din sat isi ridica toate fustele pentru a speria zeii), barbatii se acupleaza cu pamantul pentru a face solul fertil etc. Toate riturile si ritualurile astea au character apotropaic (de a alunga boala, seceta, furtuna…).

Toate bune si frumoase cu documentatia ei prin Antropologie si Etnologie, doar ca “posturile” personajelor mi se par mai curand comice (alunecand usor spre ridicol) decat “ritualice”. Nu spun ca mi se par pornografice (pentru ca intr-adevar nu le gasesc pornografice) dar ma amuza teribil (sincer nu cred ca asta era intentia Marinei Abramovic cu “Balkan Erotic Epic”). Se pare ca artista ar fi dorit ca in urma contactului nostru vizual-artistic cu “Balkan Erotic Epic” sa rezulte o “noua” intelegere, o noua modalitate de a percepe sexualitatea si organele genitale masculine si feminine, care devin elementul cel mai important al ritualului in spatial balcanic. Din pacate, la mine nu s-a produs nici o “epifanie” de tipul celor envizajate de Abramovic. Dimpotriva, nu m-am putut abtine sa  nu zambesc. Acum nu stiu daca din cauza lipsei mele de fior “mistico-mitic“ sau din pricina “punerii in scena” atat de amuzante. Ideea e ca felul in care au fost regizate fotografiile si video-urile cu pricina mi se pare ca aduce mai curand cu atmosfera din Flintstones family (intr-o varianta ceva mai nonconformista) decat cu o piesa sobra a genului epic (mai ales ca nu exista nici o intriga sau deznodamant… mda… dar macar punctual culminant e bine delimitat – vezi secventa cu barbatii care se acupleaza cu campia!). Se pare ca intentiile artistei (cel putin cele declarate) pot face subiectul unei dicutii foarte interesante despre legatura dintre ritualurile balcanice si erotism, insa ceea ce vad eu in “text” nu are nici o legatura cu intentiile ei declarate. Oare sa fi esuat Ambramovic atat de flagrant in realizarea propriilor intentii in “Balkan Erotic Epic”?

“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”: asa isi incepe artistul si criticul de arta ungur Miklos Erdely celebrele teze din 1980 (pentru Marly Conference). Totusi, el tine sa completeze lista tezelor cu urmatoarea asertiune: “doar pentru ca o expozitie este a matter of decision nu inseamna ca aceasta decizie trebuie sa fie arbitrara”. Nu pot decat sa subscriu la ambele teze, dar facand mici observatii la fiecare dintre ele:

Pe de o parte, nici una din definitiile artei pe care le cunosc (esentialista, functionala, institutionala sau procedurala, etc.) pare sa nu se poata aplica tuturor genurilor si tipurilor de arta. Asa spre exemplu, nu toate productiile artistice (asa-numitele “opere de arta”) performeaza o functie estetica (sau furnizeaza placere estetica). Daca o productie ne “trezeste” impulsul de a interveni intr-o situatie mai curand decat “placere estetica”, nu inseamna ca acea “opera” e mai putin arta (sau ca nu e arta deloc). In ceea ce priveste definitia (sau definitiile) de tip esentialist ale artei (X este arta daca si numai daca X poseda calitatea Y), cred ca oricine poate sa observe cu ochiul liber si fara prea multe drumuri la “surse demne de luat in consideratie” ca de-a lungul timpului ceea ce numim “arta” a luat atatea chipuri si atatea continuturi, incat e greu (daca nu si imposibil) sa pariezi ca “aceasta este calitatea esentiala ce face arta – ‘arta’”. Una peste alta, pe mine ma irita cel mai tare definitiile asa-zis “institutionale” (procedurale) ale artei. George Dickie este cred notoriu, in sensul ca se presupune (gresit cumva) ca el este parintele teoriei institutionale a artei. De fapt Dickie a preluat pe filiera Arthur Danto idea de “Artworld” (lumea artei) dar nu s-a oprit la ceea ce “the artworld” insemna pentru Danto. Intr-un articol inubliabil de prin saizeci si ceva, Danto vorbea despre “lumea artei” (The Artworld) in sensul unei comunitati.

Din comunitatea asta a artei ar trebui sa faca parte: artistii, criticii de arta, curatorii, dar si publicul care consuma arta, “operele de arta insele”, precum si istoria artei si atmosfera de teorie a artei din jurul lor. Pentru Danto, “artworld” nu este prin urmare o institutie care decide printr-o procedura anumita ceea ce este arta (ceea ce este expus in galerii si prezervat in muzee drept “arta”). Pentru Dickie, dimpotriva – daca institutia de arta X (cu toata sleahta ei de profesionisti: curatori, critici, directori de muzee etc.) considera Y arta atunci “Y este arta”. La prima vedere s-ar parea ca teoria asta “institutionala” a artei nu contrazice prea mult prima teza a lui Miklos Erdely (“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”). Se pare ca “institutiile artei” decid ceea ce este arta si ceea ce este non-arta fara a tine prea mult cont de definitiile date artei sau “atmosferei de teorie din jurul istoriei artei”.

Problema cu deciziile mi se pare ca ar trebui gandita nu doar unilateral (din sensul institutiilor artei), cat si din prisma fiecarui consumator de arta. Degeaba imi spune mie “Artworld” (in sensul lui Dickie sau whatever) ca Gioconda este nu doar arta (tinuta in muzeu, apreciata de milioane de oameni, etc.) ci chiar o “opera de arta” de mare clasa (“capodopera a istoriei artei universale”, “marca geniului artistului X” bla-bla…). Ce sa inseamne asta? Ca ar trebui sa-mi placa musai? Ca as fi in afara bunului simt (si common sense-ului) daca as indrazni sa spun ca pentru mine respectiva pictura nu e o “capodopera” si in final nu stiu daca sa o consider ori ba “arta”? Poate decizia mea de a considera Y drept arta este total arbitrara (la fel si decizia de a nu considera Y arta). Nu afecteaza pe nimeni si nici nu conteaza. Nu invit pe nimeni sa plateasca bilet la expozitia mea temporara de “panseuri estetice”. Situatia se schimba insa deranjant spre jenant cand e vorba de deciziile arbitrare ale „artworld”. Nu poti cere privitorului (consumatorului) sa se conformeze „povestii“ tale despre arta, sa vada Y in aura in care o vezi tu, sa aprecieze Y doar pentru ca e expusa in Pompidou, pazita cu strasnicie si stearsa de praf printr-un procedeu special din doua in doua zile. Nu poti sustine ca Z (din  publicul de arta) “esueaza” sa perceapa Y ca si arta (sau ca si “opera de arta remarcabila si unanim recunoscuta as such”) doar pentru ca Z este insuficient de educat – sau, pe limba lui Hume sau Kant, “este ceva defect in perceptia lui estetica”.

Totusi, nu cred ca am raspuns clar la problema “arbitrarietatii” deciziilor noastre in ceea ce priveste “arta”. In orice caz, aceasta arbitrarietate se poate colobora cu o alta: cea a obiectului de arta. X este arta pentru mine acum si aici. X nu este arta pentru tine acum si acolo pentru ca Z si nu X este pentru tine si pentru cei din comunitatea ta “arta”. As completa  lista lui Miklos Erdely cu o teza: “in privinta artei nu putem vorbi despre  nici o ‘unitate in diversitate’ pentru ca arta inseamna exact diversitate. A presupune ca produsele artistice ar avea ceva in comun, ceva care sa le confere statutul de arta, inseamna a presupune o unitate pe care produsele artistice nu o poseda”.

In postul trecut va povesteam despre cat de mult ma fascineaza ciudatii. Ei bine de aceeasi “obsesie” suferea si Diane Arbus (biografia si opera). Isi cauta cu asiduitate “personajele”, incerca sa stabileasca o oarecare relatie cu fiecare dintre ele, incerca sa le surprinda exact “povestea’ pe film (si practic numai asta facea). Arbus vorbea cu dezinvoltura despre pasiunea sa pentru “freaks”: “Most people go through life dreading they’ll have a traumatic experience. Freaks were born with their trauma. They’ve already passed their test in life. They’re aristocrats”.

Una dintre fotografiile ei celebre il reprezinta pe Eddie Carmel (mort in 1972) – “The Jewish Giant”. Eddie Carmel suferea de acromegalie (maladie incurabila la acel moment) si singura lui modalitate de a castiga un ban de trait era sa-si exploateze propria ciudatenie jucand in filme mai mult sau mai putin “strange”. In fotografia Dianei, Eddie este surprins intr-o camera normala (in care abia incape atingandu-se cu capul de tavan si sprinjinindu-se intr-o carja).

Nu doar gigantul Eddie Carmel mi-a retinut atentia in timp ce cautam prin fotografiile Dianei Arbus, ci zeci de alte imagini tulburatoare si puternice: femeile de la ospiciu; “barbatul gol” fiind o femeie; piticii si siamezele; pleiada de travestiti; baietelul blond si fragil tinand o grenada in mana (in Parcul Central din New York); si batraneii aceia saraci si cu fetele melancolice care tocmai au castigat un concurs de dans (mantia, sceptrul si coroana regala contrasteaza frapant cu imbracamintea lor ieftina si mainile muncite).

(sursa)

Diane Arbus este o fotografa controversata, deoarece multora nu le place sa vada in arta lucrurile de care se feresc in viata reala. Unii chiar au sustinut sus si tare ca arta Dianei Arbus ar fi “imorala” in sensul ca artista profita de dizabiliatea mentala sau fizica a unor semeni pentru a-si regiza faima. Altii gasesc fotografiile ei respingatoare si atat (nu le vad sensul sau rostul) si adauga: ceva repugnant nu poate fi numit arta.

Mie nu mi s-au parut niciodata fotografiile cu pricina “repugnante” ci mai curand (si intr-un anumit sens ) chiar frumoase. Nu frumoase in sensul acela prafuit prin care se intelege “armonie a partilor”, “ceea ce ne ofera noua, privitorilor, placere estetica”, “calitati formale desavarsite” etc. Nu. Fotografiile cu pricina sunt frumoase in sensul ca ele ofera o fereastra catre partea intunecata a “frumusetii” (dar chiar si intunecata fiind nu inceteaza sa fie “frumusete”). Arbus nu a incercat sa redea “dizabilitatea”, “dementa”, “ciudatenia”, “oribilul” si atat. Nu. Ea a incercat sa redea umanitatea, bucuria, tristetea, melancolia, teama si uimirea (intr-un cuvant – “normalitatea”) internate intr-un corp anormal. A fotografia “anormalitatea” nu e ca si cum ai fotografia  vedete de cinema sau fotomodele pentru coperta de la Elle – ci inseamna a oferi vizibilitate de un anumit fel acelui “dark side of beauty”. Diane Arbus vrea sa spuna de fapt prin fotografiile ei ca “monstrum in fronte, monstrum in anima” (mult-iubita sintagma folosita si de Nietzsche) este inoperabila in cazul “ciudatilor” ei. “Ciudatii” au dreptul la lumina, la a fi vazuti asa cum sunt la suprafata si in profunzime (cei mai multi dintre ei privesc cu curaj si incredere direct in lentila aparatului de fotografiat). Ei sunt suficient de “interesanti”, de “frumosi” si de “importanti” pentru a fi subiectul unei “opere de arta”.  Ei sunt acele fiinte  despre care Arbus ar fi spus ca “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”.

Pe cand eram copil si era comunism, iar „Disneyland”-ul meu preferat se mutase cu totul la iarmaroc, nu citisem o iota despre circ si acrobatii – dar credeam ca stiam totul despre ele (mai ales „trucurile” acelea prin care faceam o piatra din pumnul strans sa dispara).

Dar nu acrobatiile erau cauza pentru care alergam eu de cate ori aveam ocazia la iarmaroc (de obicei venea cate un circ la iarmarocul de Sfanta Maria), ci fiintele acelea hibride despre care nu stiai daca sunt oameni sau mistreti; piticii si uriasii; femeia aceea cu zece maini; asa-zisul „cel mai batran om din lume” care putea face un gramofon sa cante singur si multe alte ciudatenii. De asta mergeam eu la circ. Eram cu totul fascinata de „ciudateniile” astea. Nu le comparam cu nimic altceva. Ce povesti, ce desente animate, ce papusi ? Nimic nu egala emotia si fascinatia mea pentru ceea ce mai tarziu am aflat ca se numeste „freak show”. Trebuie sa recunosc ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici in prezent – doar ca nu mai merg la circ si nici la iarmaroc sa vad „ciudatii” (nu stiu daca la iarmaroacele din ziua de azi se mai aduc astfel de exotisme reale sau facute sa para asa).  In schimb „The Elephant Man” (filmul lui David Lynch) si “De ce fierbe copilul in mamaliga?” (cartea Aglaei Veterany) sunt printre preferatele mele. Le-as putea revedea/reciti la nesfarsit si cred ca emotia  si fascinatia ar fi de fiecare data la fel de vie.

Azi nu prea mai gasesti freak shows (si pe buna dreptate, cred). Cu doar 20 si ceva de ani in urma nu se gandea nimeni la „demnitatea”  sau „pudoarea” nefericitelor exponate vii. Stateau in custi sau in acvarii uriase si performau ceva („orice, numai bani sa iasa!”). Dizabilitatea era o „arta” (una cu gust amar, ce-i drept) iar eu-copilul nu-mi puteam lua pur si simplu ochii de la ea.

[mai multe fotografii cu statui weird puteti vedea aici - de fapt, tot asta e si sursa fotografiilor]

Am povestit unui prieten despre „pasiunea mea secreta” si el, „la schimb”, mi-a marturisit ca si el colectioneaza fotografii cu statui weird sau extremly weird. Mai auzisem povestea asta si chiar citisem si pe cateva bloguri cum unii se plimba de colo pana colo prin lumea asta mare, de la Oslo la Moscova si de la Moscova la New Delhi, sa se convinga cu ochii lor de ciudatenia unor statui. Unele sunt respingatoare si vulgare, altele sunt pur si simplu weird iar altele sunt si ciudate si freaky la un loc. Nu pot sa spun ca imi plac, dar m-as duce si eu sa le vad. Dar nu pentru ca mi-ar placea – pur si simplu pentru ca mi se par fascinante. Poti sa fii fascinat de ceva care nu neaparat iti place. Poate chiar sa-ti displaca total, dar emotia e acolo, pitita in uimire muta.  Statuile cu pricina,  sincer, nu-mi trezesc nici o emotie estetica (sau mai exact nici o emotie strict/pur estetica). Chiar daca prin statutul lor de „statui” ar trebui (s-ar cadea) sa le consider „arta” (buna sau proasta), mie mi se par mai curand niste „curiozitati” fascinante. Ei bine, curiozitatile astea din piatra, bronz sau sticla troneaza in centrele marilor orase ale lumii (uneori chiar umar la umar cu „marile capodopere” ale artei monumentale consacrate la care se face reclama pe toate ghidurile turistice). Asta inseamna ca cineva sutine financiar astfel de proiecte ciudate. Din perspectiva categoriilor estetice, „ciudatul” (la fel ca si „groaznicul”) nu reclama nici un drept la universalitate (de parca „frumosul” ar fi indreptatit sa o faca) – dar in schimb trezeste multe controverse. „Ciudatul” nu delecteaza simturile, nu trezeste placerea estetica si nici nu pare entertaining pentru cei mai multi dintre noi. Doar din cand in cand si doar unora li se pare fascinant. De unde vine fascinatia asta si incotro te duce este deja o alta poveste.

Sebastian’s Woodoo, filmul de numai 4 minute al paraguaianului Joaquin Baldwin, a câştigat premiul Competiţiei online de scurt metraj asociată festivalului de la Cannes. Pe mine m-a impresionat şi am zis să vi-l aduc şi vouă în atenţie. Un filmulet despre prietenie, sacrificiu şi solidaritate.

Şi dacă tot m-am apucat să vorbesc despre scurt-metraje, iată încă vreo cinci din favoritele mele.

The Black Hole al britanicilor Phil Sansom şi Olly Williams a câştigat Virgin Media Short Awards Grand Prize. Tema filmului: lăcomia.

Reach – filmul animatorului Australian Luke Randall, despre cât de departe putem visa şi până unde putem ajunge.

Câştigătorul Oscarului de anul ăsta la categoria scurt metraj, La maison en petits cubes, filmul japonezului Kunio Kato.

Partea întâi

Partea a doua

Şi preferatul meu, poemul lui Charles Bukowski, The Man with Beautiful Eyes.

Încă mă întreb dacă emoţia stârnită de filmele de scurt metraj este una pur estetică şi dacă asemenea creaţii sunt forme de artă (în sensul ei clasic, şi nu în sensul reconstruit de studiile culturale). Avem criterii după care (încă) să judecăm ce este artă şi ce nu este? Şi mai păstrăm un sens clasic al artei sau o integrăm încet-încet în ceea ce numim astăzi cultura de masă? Sunt conştientă de complexitatea răspunsurilor şi, cred, întrebările sunt mai mult retorice. Totuşi nu am putut să nu le scriu.

Nu am fost niciodata o mare admiratoare a formelor rubensiene in pictura si nici vreo aclamatoare a Barocului (fie el din Tarile de Jos sau Italian). Are Rubens o “Susana” masiva si puhava ca un cazonac bine dospit, precum si multe alte scene “memorabile” gen “ Rapirea fiicelor lui Leucipp” (in care “gratioasele”  fiice par uriase in mainile rapitorilor lor si senzatia data este ca cei doi rapitori, insotiti de un Cupidon, le-ar putea scapa din brate in orice secunda) care mi se par niste caricaturi inocente si inofensive. Asta daca nu pun la socoteala faptul ca prolificul flamand este expus in cele mai mari muzee ale lumii. Chiar in unele dintre ele lucrarile lui constituie asa-zisul “centru de interes” al galeriei.

Totusi are Rubens un “Masacru” (ultra-cunoscutul Masacru al Inocentilor facand trimitere la pruncii ucisi de Irod) care mie mi se pare fulminant. Dramatismul si cruzimea scenei iti rapeste pur si simplu atentia in asa masura incat “uiti” de rotunjimi. In arta contemporana Rubens pare sa aiba un urmas: artistul columbian Fernando Botero (chiar daca Velasquez este mai indreptatit in a fi numit predecesorul  lui Botero). Botero este cunoscut mai ales pentru reproducerile lui ludice (cumva „cartoonish”) dupa  diverse picturi mai mult sau mai putin celebre. Una dintre ele este de-a dreptul savuroasa. Este reproducerea mea preferata marca „Botero”- Rubens si Sotia Lui (datata 1965).

(sursa)

Nota: Rubens are doua autoportrete celebre „cu sotia” (ca sa nu mai pun la socoteala cele „fara sotie”). In unul dintre ele  ( cel din 1639), artistul si sotia sa Helena Fourment par a plimba „copilul in lesa”, iar in celalalt din seria „cu sotia” (1609) Reubens si Isabella Brant „pozeaza” elegant in brocarturi si dantele fine. Ei bine, reproducerea lui Botero se refera la cea de-a doua pictura (cea cu sotia Isabella Brant).

(sursa)

Numai ca ceea ce mi se pare de-a dreptul stunning la arta lui Botero este seria de 80 de gravuri si picturi „Abu Ghraib” inspirate de fotografiile jurnalistilor la inchisoarea irakiana cu acelasi nume. Botero pastreaza formele rubensiene in portretizarea detinutilor, doar ca in acelasi timp acele corpuri sunt reprezentate ca fiind supuse unor cruzimi care pica greu la ochi si la stomac. Bine-cunoscutul „umor” boterian nu distruge efectul grav al respectivelor imagini, dimpotriva. Chiar daca unii critici ar spune ca teatrul cruzimii de la Abu Ghraib a fost suficient de „crud” cat sa nu mai aiba nevoie de nici o amplificare artistica, cred ca „amplificarea artistica” nu face decat sa intipareasca in constiinta privitorului „cat de oribila tortura este de fapt”. Teoretic toti „stim”, avem argumente logice, credem, sau doar „am auzit”, sau ni s-a spus ca tortura este ceva rau, degradant, inuman etc. Intrebarea ar fi „cat de rau este?” Arta lui Botero raspunde la aceasta intrebare plasandu-ne ca privitori mai aproape de prizonieri, de agonia lor, de ceea ce se numeste „the body in pain”. Noi stiam din presa  ca prizonierii de la Abu Ghraib sufera tratamente sinistre si ca soldatii americani se distreaza copios in acel „zoo” indepartat si exotic. Ceea ce nu stiam este „cat de rau sufera detinutii aceia?” In acest sens martiriul reprezentat de Botero imi aduce aminte de martiriul lui Reubens (si nici macar nu mai conteaza daca in cazul martiriului lui Botero victimele sunt inocente sau ba). Artistul crede ca „arta este si trebuie sa fie o acuzatie permanenta”  si ca atrocitatile petrecute la Abu Ghraib vor fi in viitor fie uitate, fie clasate la dosarul war’s happenings, daca nu vor fi imortalizate in arta. El spune: „cine ar mai pomeni de Guernica astazi daca nu ar fi fost Picasso sa o imprime in constiinta noastra?” si mi se pare  foarte aproape de adevar.  Poate critici consacrati  si cu scaunele caldute si catifelate in artworld-ul contemporan  (precum Rosalind Krauss) vor spune ca arta lui Fernando Botero (si in special seria “Abu Ghraib”) este „patetica” – si chiar de-ar fi asa „patetismul” seriei respective tot mi se pare unul remarcabil, aproape de Laoocon Preotul Troian si de punerea in practica a dictum-ului actual „not again, not under our eyes!”.

(sursa; vezi tot aici mai multe fotografii)