Interactiuni

Cazul

In 1986, Ernst Seler, un locuitor al orasului bavarez Schwandorf, s-a plins conducerii scolii in care invata fetita lui de 6 ani ca prezenta crucifixului de 18 cm (reprezentind un barbat gol si plin de singe) in sala de clasa a speriat-o. De comun acord, parintele si profesorii au hotarit sa inlocuiasca respectivul crucifix cu o cruce simpla, mult mai mica. Lucrurile insa nu s-au oprit aici, intrucit pe masura ce si ceilalti copii ai barbatului atingeau virsta scolarizarii, problema se repeta. Seler a hotarit sa-si retraga copiii din cadrul scolii de stat si sa ii inscrie la un institut Waldorf, ale carui principii pedagogice, conform declaratiilor barbatului, erau mult mai apropiate de propriile sale convingeri “antroposofice”. Curind insa Seler nu si-a mai putut permite financiar sustinerea copiilor in institutia privata, ca atare elevii au revenit in scoala publica iar conflictul dintre parinte si conducerea scolii a reinceput. De aceasta data, Seler cerea categoric excluderea crucifixelor din toate salile de clasa. Conducerea scolii a refuzat, conflictul a ajuns la tribunal, insa Curtea Administrativa Bavareza a refuzat sa ia in considerare plingerea tatalui. Toate aceste lucruri se intimplau in 1991. Seler a facut apel la Curtea Constitutionala din Karlsruhe, care in 1995 a decis in favoarea sa.

Justificarea deciziei

In justificarea deciziei, s-a facut apel la precedentul creat in anul 1973, cind un avocat evreu (reprezentind un alt evreu intr-un proces privind crimele nazistilor in perioada celui de al doilea razboi mondial) a refuzat sa pledeze “sub semnul crucii” atirnate pe zidul salii de judecata din Dusseldorf. In acel caz, Curtea Constitutionala a invalidat deciziile curtilor inferioare si i-a dat dreptate avocatului, cerind scoaterea crucifixului din sala de judecata. Justificarea deciziei a tinut cont de faptul ca de-a lungul istoriei evreii au fost persecutati “sub semnul crucii”, chiar daca simbolistica ei (iubire crestina, valori umane, etc.) a fost gresit folosita in acele cazuri. A obliga un avocat sa pledeze “sub semnul crucii” echivaleaza cu a incalca dreptul la libertate religioasa, a decis atunci Curtea. In 1995, privind procesul Seler vs. Bavaria, Curtea si-a justificat decizia intr-un mod asemanator, utilizind ideea libertatii religioase, desi a facut apel la un alt concept considerat (cel putin la acea vreme) obscur de catre juristi, anume cel de “caracter apelativ”: simbolul crucii ar detine acest caracter, in sensul ca simpla sa prezenta transmite elevilor faptul ca un anumit sistem religios este “exemplar si demn de a fi urmat”. Judecatorul insa a tinut sa precizeze foarte clar faptul ca hotarirea Curtii declara ca neconstitutionala legea landului respectiv prin care scolile sint obligate sa puna crucifixe in salile de clasa, insa nu impune excluderea crucifixelor din scolile publice.

Reactia

Reactia bavarezilor a fost generala si extrem de dura fata de Curtea Constitutionala. Edmund Stoiber, pe atunci ministru-presedinte al Bavariei, a etichetat decizia ca reprezentind triumful intolerantei; insusi cancelarului Germaniei Helmut Kohl i s-a parut o hotarire “de neinteles”; ziarele, precum Frankfurter Allgemeine Zeitung, au subliniat dublul standard aplicat de Curtea Suprema, in sensul ca simbolul crucii in scoli era declarat ca avind “caracter apelativ”, in schimb valul purtat de fetele musulmane in scoli nu era privit astfel; in sfirsit, in centrul discutiei se afla ideea conflictului dintre valorile majoritatii si cele ale minoritatii, si modul in care prima era “santajata” de ultima. Reactiile la nivelul politic si al mass-media au oglindit, in fapt, nemultumirea bavarezilor de rind: multi au amenintat ca isi vor retrage copiii din scolile publice; in luna urmatoare deciziei peste 200.000 de scrisori de protest au ajuns in birourile guvernamentale bavareze; iar pe 24 septembrie 2005 in jur de 25.000 de oameni au demonstrat in orasul Munich, sub motto-ul “Crucea ramine!”. Solidaritatea bavarezilor a fost impresionanta; dupa opinia unui analist juridic, “cazul a fost unul dintre putinele care au putut coaliza Biserica, traditionalistii si federalistii bavarezi si grupurile anti-minoritati impotriva Curtii Constitutionale” (Caldwell)

Este reactia justificata? Putina istorie

Pentru a intelege aceasta reactie la scala larga, e necesar sa facem un scurt recurs la istorie. In 1871 Imperiul German se unea cu Imperiul Prusac, constituind astfel statul german modern, format din punct de vedere religios din doua treimi din populatie protestanti si o treime catolici (ultimii aflati in special in landul Bavaria). Imediat dupa unificare, in numele statului national secular, von Bismark si liberalii germani s-au aliat si au inceput persecutia impotriva grupurilor politice catolice: libertatile politice si civile ale catolicilor au fost restrinse, numirile in functiile interne ale Bisericii au inceput sa fie controlate de stat, iar unii preoti au fost chiar extradati. Situatia a continuat pina in 1918, cind monarhia a cazut si a luat fiinta Republica de la Weimar. “Parintii” noii constitutii s-au confruntat cu o puternica presiune conservatoare si catolica, in special in landul Bavaria, al carui guvern local dorea sa primeasca asigurari de la statul german majoritar protestant ca ii vor fi respectate cultura si traditiile. Astfel, conform Constitutiei de la Weimar, bisericile au fost declarate corporatii, iar landurile au primit fiecare dreptul de a organiza cum cred de cuviinta educatia copiilor in propriul teritoriu. Politic vorbind, situatia incepea sa se calmeze iar persecutiile impotriva catolicilor incetasera.

Nu dupa mult timp insa Germania a cazut pe miinile nazistilor, care au preluat metodele “Cancelarului de Fier” privind populatia bavareza. Catolicii s-au vazut din nou persecutati sub Al Treilea Reich. Inca din 1937 nazistii au inceput scoaterea crucifixelor din scoli, generind o puternica reatie de opozitie din partea bavarezilor. Totul a culminat in vara lui 1941 cu largi proteste in orasele landului de care vorbim. Intr-o localitate, o multime de peste 500 de oameni l-a confruntat pe primarul nazist dupa Liturghie, a obtinut de la acesta cheile scolii si a repus crucifixele la locurile lor in salile de clasa. Se pare ca aceste miscari de rezistenta fata de regimul nazist au fost cele mai mari in Bavaria in timpul celui de al treilea Reich (Kershaw).

In fine, dupa infringerea Germaniei hitleriste tara avea nevoie de o noua constitutie. In anii 1948-1949, cei care s-au ocupat de scrierea ei au dorit sa evite noi confruntari intre catolici si protestanti, asa ca pur si simplu au adoptat acolo unde a fost nevoie articolele Constitutiei de la Weimar – articole care sint evident in vigoare si astazi. Prin intermediul unuia dintre ele, landul Bavaria (precum si celelalte landuri) isi mentine controlul asupra educatiei publice.

Concluzie

Abia acum sintem in stare sa vedem adevarata infatisare a conflictului iscat intre landul Bavaria si statul German in anul 1995. Doua dimensiuni trebuie avute aici in vedere. In primul rind, dimensiunea legala: pe de o parte, in Constitutia germana (numele exact este “Legea de Baza”, Grundgesetz) nu este specificata separarea Bisericii de Stat (Caldwell); pe de alta parte, dupa cum am vazut, landurile detin prin chiar legea suprema dreptul de a controla educatia publica. Aceasta este litera legii, care nu poate fi contestata; spiritul legii se confunda cu motivul introducerii respectivului control inca de la bun inceput: anume, garantia oferita de statul german ca landul Bavaria si cetatenii catolici au dreptul sa isi promoveze in continuare traditiile prin intermediul educatiei pe care o ofera generatiilor tinere. Din acest motiv, cazul Seler a generat multe dezbateri legale privind constitutionalitatea deciziei… Curtii Constitutionale! In al doilea rind, trebuie sa avem in vedere dimensiunea politica si umana a conflictului: in conditiile in care multi catolici bavarezi inca isi mai aduc aminte cum, copii fiind, au asistat in salile de clasa la momentele in care soldatii nazisti au intrat si au scos crucifixele, calcindu-le in picioare, decizia Curtii a redeschis rani poate niciodata bine inchise. Insusi Hans Maier – profesor, jurist, specialist in constitutionalism si fost ministru bavarez al culturii – a chemat populatia sa se opuna deciziei, invocind o traditie a “legii naturale” catolice privind dreptul de a te opune impotriva tiranilor. El a facut in acest sens o comparatie directa intre nazisti si Curtea Constitutionala: “Mic copil fiind, am vazut cum soldatii nazisti din Detasamentul de Asalt (Sturmabteilung) scoteau crucile din salile noastre de clasa. Nu am crezut vreodata ca la doar jumatate de secol mai tirziu o Curte creata pentru a ne proteja Constitutia va indrazni sa ceara savirsirea acelorasi acte de infamie” (Caldwell).

[cititi si Episodul 1. Introducere. Urmatorul episod apare vineri, 27 noiembrie si se numeste Precedentul Franta (I): Ayatollahii secularismului?]

[surse: o mare parte a acestui post reprezinta de fapt rezumatul articolului lui Peter C. Caldwell, “The Crucifix and German Constitutional Culture”, Cultural Anthropology, Vol. 11, No. 2 (May, 1996), pp. 259-273 (on-line pe Jstor); momentul rezistentei bavareze impotriva nazistilor si repunerea cucifixului in salile de clasa e preluat din Ian Kershaw, Popular Opinion and Political Dissent in the Third Reich: Bavaria 1933-1945 (sursa pe Google Books) (via); am mai folosit, pentru datele istorice, articolul din Wikipedia]

Cu trei saptamini in urma, pe data de 3 noiembrie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat Italia in cazul Lautsie vs. Italia la plata a 5000 de euro daune morale pentru mama italianca de origine finlandeza care a cerut eliminarea crucifixelor din scoala publica in care invatau copiii ei. Cum toate instantele italiene i-au respins cererea, Lautsie a apelat la CEDO, care in final i-a dat dreptate invocind principiul libertatii religioase. Cazul creeaza un precedent extrem de important la mai multe niveluri.

Din punctul de vedere legal si din cel al politicii externe, se pune problema in ce masura tarile UE isi pastreaza suveranitatea in privinta politicilor educationale si culturale, si pina la ce punct Uniunea Europeana si CEDO se pot amesteca in afacerile interne ale statelor membre; din punctul de vedere al politicii domestice apar o serie de intrebari privind conflictul dintre drepturile majoritatii si drepturile minoritatilor, dintre dreptul statelor de afirmare a identitatii nationale si obligatia de a accepta faptul multiculturalismului, dintre integrarea minoritatilor prin absortie sau prin politici pluraliste. In sfirsit, din perspectiva constructiei europene, este interesant de vazut ce fel de “Europa” ne dorim in privinta modelarii spatiului public si al distinctiei dintre acesta din urma si spatiul privat.

Cazul este extrem de interesant intrucit, pina acum, desi au mai existat conflicte privind relatia dintre religie si spatiul public in cadrul statelor membre ale Uniunii Europene, aceste diferente s-au rezolvat, intr-un fel sau altul, la nivelul politicii (si al justitiei) interne. De aceasta data insa conflictul a luat o amploare la nivelul intregului continent, iar cazul reprezinta un precedent pe baza caruia CEDO poate justifica si deciziile in alte procese viitoare; iar prin aceste decizii va modela direct viitorul spatiului public european. Astazi incep un serial in zece episoade care se va numi Decizia “Crucifixul”: CEDO vs. Italia. Scopul serialului este aprofundarea serioasa a cazului Lautsie vs. Italia si a implicatiilor sale diverse. Pentru o analiza riguroasa, voi incepe serialul cu un numar de episoade care vor avea in centrul lor citeva conflicte privind relatia dintre religie si spatiul public (cu accent pe scolile publice), divergente aparute in Germania, Franta, Marea Britanie si Romania. Va urma apoi prezentarea pe larg a cazului Italiei, dupa care un serial va fi dedicat reactiilor interne si internationale survenite in urma deciziei CEDO. In final, doua episoade vor discuta pe larg implicatiile deciziei Curtii Europene si problemele interesante ridicate de caz in domeniul teoriei politice.

Episoadele acestui serial vor fi publicate (incepind de astazi) din doua in doua zile, la ora 10 dimineata (ora Romaniei), dupa cum urmeaza: Episodul 1: Introducere (luni, 23 noiembrie); Episodul 2: Precedentul Germania: Nazismul Curtii Constitutionale? (miercuri, 25 noiembrie); Episodul 3: Precedentul Franta (I): Ayatollahii secularismului? (vineri, 27 noiembrie); Episodul 4: Precedentul Franta (II): “Problema musulmana”? (duminica, 29 noiembrie); Episodul 5: Precedentul Marea Britanie: lantisorul si cruciulita dauneaza grav sanatatii? (marti, 1 decembrie); Episodul 6: Predecentul Romania: prezenta icoanelor discrimineaza? (joi, 3 decembrie); Episodul 7: Lautsie vs. Italia: cazul (simbata, 5 decembrie); Episodul 8: Lautsie vs. Italia: reactii (luni, 7 decembrie); Episodul 9: Concluzii: Religia si spatiul public: ce fel de Europa ne dorim?(I) (miercuri, 9 decembrie); Episodul 10: Concluzii: Religia si spatiul public: ce fel de Europa ne dorim?(II) (vineri, 11 decembrie). Daca doriti sa recititi un episod la un moment dat va puteti uita in sidebar, iar sub categoria seriale va trebui sa dati click pe serialul Decizia “Crucifixul”: CEDO vs. Italia.

Initial m-am gindit sa suprim comentariile la fiecare episod in parte, pentru a lasa loc dezbaterii exclusiv la sfirsitul serialului (episodul 10), cind vom avea in fata ochilor toate informatiile necesare. O asemenea decizie insa ar dauna in primul rind colectarii informatiilor respective. Desi acest serial se bazeaza pe o cantitate mare de munca in privinta documentatiei, e posibil ca autorul lui sa fi scapat aspecte importante. Daca cineva observa acest lucru, este rugat sa comenteze si sa ofere spre analiza alte documente sau linkuri pe care le crede importante pentru fiecare subiect in parte. Restul cititorilor (ma refer la cititorii interesati de tema) sint rugati sa amine dezbaterea pina la aparitia ultimului episod al serialului, pentru a avea o perspectiva mai informata inaintea confruntarilor opiniilor in agora. Orice comentariu nelalocul lui din acest punct de vedere va fi sau eliminat, sau – dupa caz – va ramine fara raspuns.

Disclaimer: autorul acestui post sustine dreptul oricarei fiinte umane la demnitate si cautarea propriei fericiri. Publicarea citatului de mai jos – in ciuda socului pe care il poate provoca unora, asa cum subsemnatul insusi a fost socat – se justifica prin efortul important de a expune public prejudecatile privind sexualitatea umana, cu scopul de a cunoaste in amanunt logica (sau lipsa logicii) unor actiuni concentrationare cu efecte grave asupra unor oameni nevinovati (si sanatosi).

In anul 2004, prof. dr. Roxana Chirita era sefa Sectiei V de la Spitalul de Psihiatrie “Socola” din Iasi (e posibil sa mai fie si acum, nu stiu!). Iata ce declara cotidianului “Ziarul de Iasi” cu doar cinci ani in urma:

“Potrivit studiilor de specialitate, homosexualitatea poate avea cauze biologice sau biochimice. Practic, la homosexuali s-au descoperit modificari de structura cerebrala, cromozomiala sau hormonala. “In afara modificarilor biologice care, pina la urma inseamna patologie, adica boala, exista si componenta psihica. Un baiat violat in copilarie are mari sanse sa devina la rindul lui homosexual. De asemenea, o mama hiperprotetica si autoritara care il inhiba il va transforma intr-un «prieten» al femeilor si nu intr-un iubit. De aici si relatia de prietenie pe care o vedem, in filme, dintre homosexuali”, mai spune prof.dr. Roxana Chirita, care este de parere ca aceste persoane trebuie sa se trateze. “Tratamentul consta in terapia comportamentala, terapie valabila si in cazul alcoolicilor. Aceasta consta in obtinerea unui reflex de deconditionare. Practic, persoanei in cauza i se administreaza o substanta chimica care ii produce o stare de greata, aceasta fiind asociata cu imaginea unui cuplu homosexual care face dragoste. Conditia este ca barbatul respectiv sa doreasca sa se trateze”, a mai explicat dr. Chirita.”

Articolul poate fi citit in intregime aici. Citeva observatii:

1) Cu siguranta iubirea si atractia fizica au cauze “biologice sau biochimice”, cum spune d-na Chirita. Teoretic o stim cel putin de la Schopenhauer, care era convins ca iubirea e arma pe care o foloseste natura sa ne fraiereasca pentru a ne perpetua specia. Insa medicul nostru pare sa considere ca respectivele cauze “biologice sau biochimice” sint bune in iubirea hetero si rele in cea gay.

2) Ca o consecinta a punctului (1), depresia profunda in urma unei iubiri hetero neimpartasite ar fi ok, cea aparuta in urma iubirii homo neimpartasite e caz clinic.

3) Desi pe la inceputul artticolului medicul iesean recunoaste ca homosexualitatea nu se mai studiaza in facultatea de medicina si nu mai este considerata boala in lumea medicala, D-na Chirita spune in final ca parerea ei e alta: e boala, trebuie tratata. Contesta intreaga comunitate a medicilor, cum ar veni. Poate primeste Nobelul pentru un tratament revolutionar, cine stie!

4) In acelasi paragraf, iubirea heterosexuala este considerata ca avind cauze normale, comparativ cu iubirea homosexuala, pe care nu o pot experimenta decit exclusiv aceia care au avut relatii nefericite cu femei sau au fost abuzati sexual in trecut. As dori tare mult sa imi citeze d-na doctor studiile stiintifice pe care isi bazea aceasta afirmatie.

5) De observat – si poate acesta e lucrul cel mai socant – ar fi caracterul medieval al “tratamentului medical” pe care il foloseste d-na Chirita. A, esti homosexual? Nu-i nimic, te tratam, te punem sa te uiti la filme porno cu homosexuali si iti dam ceva sa-ti borasti si matele din tine!!!! Ma intreb ce tratamente moderne foloseste d-na Chirita pe schizofrenici, de pilda. Nu m-ar mira sa existe la Socola cutii intregi de lanturi, bite de baseball, sobolani si lipitori…

Postul de fata imi va aduce, cu siguranta, multe injuraturi – sau macar o privire chiorisa, acolo. Totusi, vreau sa supun dezbaterii o problema care intr-adevar ne afecteaza pe toti. Subiectul nu il constituie atit incalzirea globala sau ideologia ecologista ca atare, ci politicile hotarite in numele acestora, in fapt practici menite sa menajeze statul sau marile corporatii ca producatori de poluare (de orice tip) si sa defavorizeze cetateanul.

Luati, de pilda, inlocuirea becurilor clasice cu asa-zisele becuri ecologice. Ultimele nu doar costa mai mult – dar, in primul rind, sint foarte chioare. Nu stiu daca un om fara probleme de vedere (sau unul al carui job nu prea are legatura cu rasfoitul cartilor, sau a hirtzoagelor) poate aprecia la justa valoare o asemenea politica “europeana”:  lumina slaba nu iti distruge vederea pe termen lung – ci incepind cu prima zi de folosire a becurilor-lumanare. Cum spuneam, decizia loveste in primul rind cetateanul obisnuit al Uniunii Europene: institutiile statului si cele comunitare, cu obisnuitele candelabre cu zeci de becuri, apoi iluminatul stradal s.a.m.d vor consuma mult mai multa energie in continuare, mai mult decit ar putea sa consume cetatenii obisnuiti.

La lipsa luminii adecvate adaugati si introducerea asa-zisei “hirtii ecologice”. Nu stiu daca ati observat, dar unele institutii au introdus deja aceasta aberatie pe care nu o pot cataloga decit fascista. Hirtia respectiva este intunecata, as spune “neagra” daca nu ar fi politic interzis cuvintul! Orice lectura prelungita pe un asemenea tip de hirtie iti va declansa un siroi de lacrimi mai ceva decit curatatul cepei. Motivatia ar fi ca salvam astfel copacii – halal salvare, daca in acelasi timp scoatem de pe piata pungile de plastic si le introducem in schimb pe cele de hirtie – ecologice, desigur! Aceasta absurditate este promovata, la rindul ei, impotriva cetateanului, pentru a avantaja statul: bietul subsemnat si altii ca el nu vor putea consuma niciodata atita hirtie pe cit consuma la ora actuala institutiile publice! In loc sa se faca economie prin transferarea intregii hirtzogarii birocratice in mediul on-line, ecologistii ne impun noua uzul daunator al “hirtiei ecologice”.

Daca punem impreuna introducerea hirtiei proaste cu iluminatul slab, observam cum ecologismul devine un fascism indreptat impotriva oricarui miop sau astigmatic din lumea asta: intr-o lume in care handicapurile sint numite politic corect “dizabilitati”, iar persoanele cu deficiente sint tratate  respectuos cel putin la nivel oficial, purtatorii de ochelari devin noii handicapati / evrei / afro-americani ai ideologiilor totalitare post-moderne!

Ar mai fi, desigur, paranoia postmoderna a asa-ziselor “produse ecologice”, noua moda – sau noua fitza? – a oamenilor cu buzunarul larg. Acum e cool sa-ti cumperi paste ecologice (orice o mai fi insemnind si asta), piine ecologica, carne ecologica, ba chiar – am vazut in Budapesta! – tzuica si vin ecologice. Si in Italia, eticheta “ecologic” face victime: momentan traiesc la o ferma (ecologica, cum altfel?!) aflata pe un virf de deal in regiunea Toscana, unde sint nevoit sa infrunt cu stoicism tzintarii, mustele si gindacii intrucit proprietarii refuza sa foloseasca orice produse chimice care ar afecta eticheta de mai sus: vinul nostru, uleiul nostru de masline si mierea noastra de albine, toate sint ecologice! Nu folosim pe teritoriul fermei noastre nici un produs chimic! Daca ati vedea cit de “ecologica” a ajuns pielea mea in doar o luna, m-ati intelege.

Nu in ultimul rind, sint ferm convins ca incalzirea globala nu are nici o legatura cu faptul ca eu conduc o masina detinatoare de catalizator Euro 4 pe strazile europene. Nu de putine ori mi-a fost ciuda sa ma tirii in spatele unui autocamion sau tractor apartinind cine stie carei regii de stat care pur si simplu abia isi mai tirau osiile de vechi ce erau! Si sa nu credeti ca o asemenea situatie se intimpla doar in Romania! In Italia, de pilda, probabil numarul masinilor stra-bunici il depaseste pe cel al Daciilor 1300 din Romania! Cine crede ca Romania a devenit cimitirul de masini al Europei, nu a fost in Italia! In fine, ce vreau sa spun este ca introducerea unei taxe de poluare pentru proprietarii de masini este o alta decizie indreptata strict impotriva cetateanului simplu: marii poluatori (din diversele ramuri industriale publice sau de stat) vor polua intotdeauna mult mai mult – imens mai mult! – decit putem polua eu si tu, conducindu-ne masinile pe strazi!

In final, nu vreau sa spun ca ecologismul ar fi ceva profund rau. Nu vreau nici sa insinuez ca nu am avea o responsabilitate morala fata de generatiile viitoare, in ceea ce priveste calitatea vietii pe care le-o pregatim. Ce intentionez sa subliniez este ca, in epoca in care dezinteresul cetateanului fata de politica este cuvintul de ordine (vezi asa-zisa “democratie de televizor” din Italia), politicile “ecologice” promovate de ideologia totalitara postmoderna bazata pe faptul (adevarat sau nu, conteaza mai putin! – al) incalzirii globale se vor indrepta intotdeauna si in primul rind impotriva cetateanului obisnuit, in acelasi timp in care marii poluatori (inclusiv statul) vor scapa basma curata, neatinsi fiind de asemenea legi. In conditiile in care politicile publice “ecologice” ating sanatatea cetateanului – deci siguranta lui – ele nu pot fi catalogate decit “fasciste”. Fara sa ne dam seama, ni se pregateste un holocaust din care nu va mai exista scapare.

[Bonus: despre incalzirea globala ca ideologie: foarte bine documentatul articol al lui Gary North, cu multe link-uri si trimiteri; o noua religie a elitelor urbane ?; oamenii de stiinta care neaga incalzirea globala ca efect direct al activitatii umane sint tratati precum cei ce neaga Holocaustul]

Ma solidarizez cu Ioan T. Morar si Mirela Corlatan, in plus am apreciat atitudinile lui Eugen Istodor si Alin Fumurescu (aici, aici, aici si aici). Cu mult timp in urma il apreciam pe Cornel Nistorescu, in 2004 (cind lucram la un ziar iesean) mi se parea misto ca omul putea scrie in fiecare zi cite un editorial, si nu vorbesc de articole de mina a doua. Intre timp insa, mi s-a acrit de personajul asta. Afacerile lui nu mi se par tocmai ok, prieteniile lui sint dubioase, el insusi imi face sila de fiecare data cind il vad pe sticla ecranului sau pe foaia de ziar. Parca imi disparuse o buna doza de stress zilnic in momentul in care s-a dat la fund – si speram sa ramina acolo. Dar n-a facut-o, a revenit treptat, intii in postura de analist politic la televizor (in definitiv toti sintem analistii lu’ peste, nu vad diferenta intre nea’ Ion de la birtul din Pocreaca si sus-numitul Nistorescu!) si apoi ca sef la Cotidianul. Mie imi pare rau de decizia patronatului, era singurul ziar pe care il citeam zilnic – obicei pe care nu cred ca il voi continua de azi inainte [intreaga poveste aici].

Ma solidarizez cu Andrei Plesu in incercarea sa de a se desparti cu eleganta si “melancolie” de Dilema… “noua” (aici; via Mircea Popescu). Oricit de criticat si criticabil ar fi omul asta, mie mai intotdeauna cartile si articolele sale mi-au placut, le-am savurat cu nesat. Inteligenta sprintena, ironia fina si politetea omului vechi sint calitati rare si care, se pare, au cam disparut din actuala “Dilema” (nici eu nu o mai citesc de ceva timp, si imi pare rau ca nu am prins momentul in care ar fi fost potrivita o explicatie pentru aceasta renuntare). Ii urez si ii doresc domnului Plesu sa ramina… “vechi”.

Ma solidarizez cu varianta de proiect a Ministerului Educatiei, conform careia obligativitatea religiei va fi eliminata din curicula scolara. Formula mi se pare perfecta: religia va fi o disciplina optionala, care va exista in functie de dorinta copilului sau a parintelui. In felul asta, pe de o parte, li se da peste bot fundamentalistilor de orice fel (atei sau religiosi), prin simpla eleganta a solutiei. Pe de alta parte, statul isi confirma, in sfirsit, una din atributiile existentei sale: neutralitatea fata de diversele moduri comprehensive de a privi lumea.

[UPDATE. Intrucit Cotidianul a fost singurul ziar in care am avut incredere si pe care il citeam zilnic,  continui sa mentionez aici intreaga nebunie si situatia absurda generata de sosirea lui Nistorescu: Cristian Patrasconiu a fost concediat. Scriu despre asta Costin Ilie, Costi Rogozanu (ceva mai putin inflamat), Ioan T. Morar, Eugen Istodor si Cristian Teodorescu. De partea cealalta, Nistorescu scrie un text asa-zis explicativ care atenteaza la inteligenta oricarui cititor al fostului "Cotidianul".  Nu prea mai ramin oamenii pe care ii citeam zilnic, deci nici obisnuinta mea de a citi in fiecare zi "Cotidianul" nu mai este justificata. Ramin deci cu Hotnews si EvZ, in lipsa de ceva mai bun...]

Luna trecuta Thomas Pogge (profesor de filosofie politica la Yale, elev al lui Rawls si un VIP al teoriei politice si al eticii) raspundea unei intrebari despre moarte, sex si etica (pe site-ul Ask Philosophers). Intrebarea, extrem de inteligent pusa, suna cam asa (nu dau un citat exact, ci unul tradus si adaptat de mine):

Ultimul tabu al societatii noastre pare sa fie necrofilia. Multi dintre noi simtim repulsie cind vine vorba despre asa ceva. Este insa aceasta o actiune rea din punct de vedere etic? Daca dorim sa spunem ca este, atunci ne aflam intr-o pozitie precara, intrucit va trebui sa sustinem ca anumite comportamente sexuale in care nu exista victime sint rele in ele insele. Intrucit accept ideea ca persoanelor li se poate face rau si dupa moarte, cind vorbesc aici despre necrofilie pornesc de la premisa ca persoana in cauza si-a dat acceptul (pentru actul necrofil) inainte de a muri.

Ei, lui Pogge nu ii vine tocmai usor sa raspunda, asa ca tatoneaza terenul pe trei niveluri:

1) Este permis moral statului sa incrimineze necrofilia? Raspunsul afirmativ se poate baza pe doua argumente: (a) considerente de sanatate publica; (b) considerente de ultraj public (altii s-ar putea simti ofensati). Ce nu spune Pogge este ca ambele argumente sint destul de slabe: sexul cu o persoana care a fost sanatoasa cit a trait si care a murit acum cinci minute (sa spunem, de atac de cord) nu implica pericole privind sanatatea celui care comite aceasta fapta, deci nu sint implicate nici costuri pentru sanatatea publica; apoi, daca actul are loc intr-un spatiu privat, altii nu se pot simti ultragiati (mai tirziu si Pogge aminteste asta).

2) Exista ceva specific rau din punct de vedere etic privind practica necrofiliei? Etica in sens larg, spune Pogge, se preocupa cu viata buna a fiintelor umane. O viata buna implica “relatii personale apropiate, prietenii si relatii de iubire cu oameni pe care ii privim drept egali si cu care ne angajam intr-o arie larga de interactiuni comunicative. Comparata cu asemenea interactiuni, necrofilia este o activitate inferioara, o pierdere de timp”. Insa, recunoaste filosoful, tot pierdere de timp sint jocurile video sau show-rile TV, si este moral ok sa ne deconectam din cind in cind si sa privim la televizor, de pilda. De ce nu ar fi asa si cu necrofilia?

3) Daca luam etica in sens mai strins, va trebui sa spunem asa: necrofilia este rea daca ea implica sa faci rau altor persoane. Insa, zice Pogge, “lasind la o parte raul pe care cineva l-ar putea face altora punind in pericol sanatatea publica si / sau violind legile sistemului nostru legal, si asumind acordul liber si informat, oferit de persoana decedata inaintea mortii sale, e greu de vazut cine ar putea reclama ca i se face un rau daca actul este realizat intr-un loc privat”.

Finalul – intrucit aici doream sa ajung – este demn de luat in seama: “reactia noastra puternica fata de necrofilie nu poate fi explicata prin referinta la gindirea noastra moral-etica moderna. Probabil (aceasta reactie) este legata de obligatiile noastre religioase, de gusturile estetice, si poate chiar de raspunsurile biologice”.

Ce vrea sa spuna Pogge este ca exista limite ale eticii seculariste, asa cum este ea teoretizata in domeniul academic actual. Intrucit aceasta etica se bazeaza de obicei pe teoriile liberale asupra contractului si pe lipsa ultragiului adus altor persoane, daca necrofilia este asigurata de un contract anterior mortii semnat de catre persoana decedata si daca are loc intr-un spatiu privat, atunci etica secularista este neputincioasa in a explica rational reactia puternica si sentimentul de actiune imorala pe care le avem in fata acestui tip de relatie sexuala. As fi extrem de curios sa stiu ce gindesc ateii convinsi despre aceasta situatie, intrucit par sa nu aiba decit doua variante: ori sustin ca necrofilia nu este deloc o actiune rea din punct de vedere moral si repulsia noastra este data de sentimente “medievale” care, din nefericire, inca mai exista in subconstientul nostru; ori vor trebui sa produca un argument rational impotriva necrofiliei. The floor is yours…

Luna viitoare (pe 3 iunie) se implineste un an de la publicarea Declaratiei de la Praga. Intre timp documentul a adunat on-line 3101 de semnatari (pina astazi), printre care – si in urma apelului lui Vladimir Tismaneanu de pe  blogul sau – si multi romani. Numai ca renumitul istoric si politolog roman este nemultumit de numarul mic de romani care au semnat si se intreaba aici: de ce multi indivizi aleg sa nu semneze declaratia? Nu stiu care sint motivele altora – incerc insa sa explic mai jos de ce eu aleg sa nu o semnez.

Doresc insa sa spun de la bun inceput ca in general sint de accord cu ideile exprimate in Declaratie. Si eu sint de accord ca “există similarităţi substanţiale între nazism şi comunism în ceea ce priveşte caracterul lor abominabil şi crimele lor împotriva umanităţii” (Preambul). Insa nu sint de accord cu diverse concluzii pe care le extragem de aici. De pilda: zvastica este un symbol a carui expunere publica este interzisa in multe tari vestice. Ar trebui sa se intimple la fel cu “secera si ciocanul”? Tonul declaratiei indeamna spre un raspuns afirmativ. Raspunsul meu este unul negativ – amanunte insa, mai jos. Enumar deci motivele care ma fac sceptic in privinta acestei declaratii:

1. Declaratia mi-a lasat impresia unui document scris de literati, cu formule bine incondeiate estetic, insa complet lipsita de pragmatism. Evident, inteleg caracterul mai mult simbolic al declaratiei, insa de aici si pina la formule rasuflate de genul “caminul nostru european” sau “societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor” este prea mult. Pentru mine, cel putin. Un ton mai rezervat si orientat catre chestiuni practice ar fi fost binevenit. De exemplu, sustin idea “unui Institut al Memoriei şi Conştiinţei Europene” (art. 15), pot accepta idea unei zile internationale a comemorarii victimelor totalitarismului (23 august) (art. 9), insa sint in ceata cind citesc despre “formularea unei perspective comune privind crimele regimurilor totalitare, inter alia regimurile comuniste, şi propagarea unei conştiinţe europene asupra crimelor comunismului, cu scopul definirii unei atitudini comune faţă de crimele regimurilor comuniste” (art. 3).

2. Declaratia este total rupta de realitate si incearca sa arunce asupra noilor generatii spaimele generatiilor vechi. Punem citi in textul ei ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” (Preambul). Ce poate fi mai departe de adevar? Inteleg sentimentele aflate in spatele acestei atitudini, pentru ca nu sint tocmai tinar. Unchiul meu a fost dat afara de la un liceu de elita din Iasi pentru ca era fiu de preot; mama mea, fiind fiica de preot, nu s-a putut angaja pina nu a declarat in fata secretarului de partid pe institutie ca nu crede in Dumnezeu. Iar bunicul meu, preot, omul caruia ii ramin dator intreaga viata pentru ceea ce sint acum, a fost arestat noaptea si batut prin beciurile politiei pentru ca asculta posturi straine si vorbea de rau regimul. Si acum imi amintesc cum maica-mea imi interzicea sa repet afirmatiile bunicilor (de genul: Ceausescu vorbeste peltic pentru ca si-a tocit limba de la atitea discursuri), de teama ca va face ea puscarie. Ce vreau sa spun cu toate acestea este ca atit familia mea, cit si eu insumi am fost atinsi de acest virus si nu il putem nega, cu atit mai putin neglija sau uita. Si eu ma intristez cind vad ca tinerii de azi nu numai ca nu stiu multe despre communism, dar nici macar nu le pasa. Totusi, nu ii pot condamna. E de ajuns sa invete la scoala ce a insemnat comunismul, asa cum e de ajuns sa invete si despre nazism. Comunismul nu este si nici nu trebuie sa fie o povara pentru constiinta copiilor nostri. Pentru ei comunismul nu este o spaima actuala, ca pentru domnul Tismaneanu si – poate ceva mai putin – pentru mine. Pentru ei comunismul este ceva din cartile de istorie, nu le afecteaza viata cotidiana, si exact asa trebuie sa stea lucrurile. Daca Declaratia crede ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” atunci Declaratia este rupta de realitate. Din fericire, in curind comunismul si nazismul nu vor mai fi decit subiecte strict istorice in constiinta Europei, cam la acelasi nivel cu exterminarea crestinilor de catre romani. Si asa trebuie sa fie: cu cit mai repede, cu atit mai bine.

3. Declaratia este iarasi complet rupta de realitate, atunci cind considera ca “furnizarea de informaţii extinse despre trecutul totalitar comunist care să ducă la o mai bună înţelegere şi abordare a temei este o condiţie necesară pentru o viitoare integrare solidă a tuturor naţiunilor europene” (Preambul). Fals: nu e o conditie necesara. Pragmatic vorbind, o integrare solida a natiunilor europene are intii de trecut obstacole in legatura cu economia, stabilitatea politica, justitia, securizarea granitelor, iar mai apoi obstacole mult mai dificile, privind dezinteresul cetatenilor europeni privind constructia comuna, scepticismul fata de integrare, temerile privind uniformizarea culturala si pierderea suveranitatii, si asa mai departe. Informatiile privind trecutul totalitar communist sint departe de a constitui o conditie necesara pentru integrarea natiunilor europene. Si – as adauga eu in paranteza – ma surprinde sa vad ca atit de multi intelectuali mai accepta sa foloseasca ideea nefericita si periculoasa de “natiune”. Faptul ca m-a scapat barza dincoace de Prut nu e de ajuns sa ma faca parte integranta a “natiunii” romane, domnilor intelectuali! Personal pot sa va spun, alaturi de Cioran, ca sunt mongol!

4. Declaratia, “având în vedere experienţa Comisiei pentru adevăr şi reconciliere din Africa de Sud” (Preambul), solicita “introducerea unei legislaţii care să permită Justiţiei să îi judece şi să îi condamne pe autorii crimelor comuniste şi să compenseze victimele comunismului” (art. 4). In primul rind, capacitatile mele slab intelectuale imi obstructioneaza intelegerea comparatiei cu Africa de Sud. Din cite stiu eu, acolo era destul de clar cine sint victimele si cine sint calaii. Pornind de aici, reconcilierea a devenit posibila. In cazul comunismului insa, spre deosebire de apartheid, stim foarte bine ca multe victime au devenit calai, si invers. Atit simbolic, cit si pragmatic, mocirla este mult mai mare decit in Africa. Pe care calai sa-i judecam? Pe militieni, pe securisti, pe cei care detineau carnetul rosu de partid, pe cei care au tacut atunci cind Gheorghe Ursu era torturat in beciurile Securitatii? In acest caz, am putea judeca o tara intreaga. Si ce victime sa compensam? In definitiv, in ultimii ani si tovarasii Ion Iliescu si Silviu Brucan devenisera victime. Poate ii punem in calendarul crestin-ortodox, asa, drept compensatie, un fel de martiri ai neamului… Daca a fost posibil cu Stefan Cel Mare, nu se stie niciodata…

5. Declaratia cere “recunoaşterea comunismului ca parte integrantă, nocivă, a istoriei comune a Europei” (art. 7) si “acceptarea responsabilităţii paneuropene a crimelor comise de comunism” (art. 8). Aceste solicitari mi se par nu numai absurde, dar si periculoase. O “istorie comuna” a Europei e un construct artificial, in cel mai bun caz putem vorbi de istorii commune ale unor zone din Europa. Nu vad de ce comunismul ar fi parte din “istoria europeana comuna” a Angliei sau a Scotiei (in cazul probabil in care ultima va deveni independenta), si nu vad nici de ce englezii sau scotienii ar trebui sa se simta responsabili pentru crimele comise de comunism. Dar problemele nu tin doar de geografie, ci si de situarea temporala. La fel cum nu inteleg de ce generatiile tinere din Germania ar trebui sa se simta responsabile pentru crimele nazismului, nu inteleg de ce generatiile tinere din fostele tari comuniste ar trebui sa fie responsabile pentru atrocitatile comunismului. Responsabilitatea nu poate fi universala, nici macar “paneuropeana”: responsabilitatea trebuie delimitata in spatiu si timp. Apelul la o “responsabilitate paneuropeana” este deopotriva bazat pe presupozitii false, nedrept si periculos.

6. Declaratia solicita “organizarea unor dezbateri publice referitoare la folosirea comercială şi politică, inadecvată, a simbolurilor comuniste” (art. 11). Nu sint impotriva organizarii dezbaterilor publice pe orice tema. Problema este ca tonul acestui articol, coroborat cu sustinerea similitudinii intre comunism si nazism, poate avea ca rezultat intentia interzicerii folosirii unor simboluri comuniste, dupa modelul interzicerii simbolurilor naziste. Aici sintem in fata unei intregi discutii privind libertatea fundamentala a cuvintului si expresiei, si ne putem intreba daca discursul urii (“hate speech”) poate fi incadrat in sfera acestei libertati. Am discutat despre aceasta tema aici, si nu are rost sa revin. Amintesc doar ca sustin neconditionat libertatea expresiei, si in acest caz asta inseamna ca nu sint de acord nici cu incriminarea negarii Holocaustului, nici cu interzicerea folosirii publice a unor simboluri (fie ele fasciste sau comuniste), nici cu interzicerea publicarii unor carti (de pilda, Mein Kampf). Argumentele le-am expus deja, nu mai are rost sa le reiau. Daca totusi pozitia mea vi se pare absurda insa nici nu aveti rabdare sa-mi cititi argumentele, considerati urmatorul exemplu. Che Guevara este un simbol al comunismului. La ora actuala multi tineri cumpara si poarta tricouri cu Che Guevara (evident, sint convins ca majoritatea habar nu au ca individul a fost un ticalos, un criminal si, din cite se pare, un violator). Motivul pentru care tinerii poarta astfel de tricouri nu tin de comunism ca atare, ci de faptul ca a purta un tricou cu Che Guevara e considerat din varii motive a fi chic, a fi la moda. De asemenea, e “la moda” sa porti o insigna comunista (sau mai multe) asezate pe o sapca militara (astfel de produse se pot cumpara in centrul Budapestei cu preturi cumprinse intre 10 si 20 de euro, in functie de numarul insignelor de pe sapca). Nu mi se pare in regula sa interzici purtarea tricourilor respective sau a insignelor doar pentru ca generatiile batrine se simt ofensate, sau pentru ca ele au temeri pe care tinerii care asculta buena Vista Social Club (si mai ales melodia “Hasta Siempre Commandante Che Guevara“) nu le impartasesc. Ori, Declaratia are exact aceasta intentie, iar daca as semna-o si discutiile publice ar avea ca final interzicerea acestor simboluri, ar fi ca si cum eu am sustinut aceasta interdictie. Si nu o pot sustine.

7. Se mai cere in declaratie “organizarea unei conferinţe internaţionale pe tema crimelor comise de regimurile totalitare comuniste, cu participarea unor reprezentanţi ai guvernelor, alături de parlamentari, profesori, experţi şi delegaţi din partea ONG-urilor, urmând ca rezultatele să fie făcute cunoscute la nivel mondial” (art. 16) si “dezbaterea amănunţită şi extinsă la nivelul întregii Europe cu privire la istoria şi moştenirea comunistă” (art. 18). Nu inteleg rostul cerintelor respective: nu au existat pina acum diverse conferinte internationale pe temele respective? Nu au existat o sumedenie de dezbateri? Si daca au existat, atunci care ar fi diferenta specifica a conferintei cerute de semnatarii Declaratiei, si eventual sustinuta la nivel oficial de catre institutiile europene? Exista premise serioase pentru a crede ca o asemenea conferinta poate aduce informatii noi, sau macar lecturi noi ale unor informatii vechi? Sau e vorba de cheltuirea banilor contribuabilului european pe o inca alta actiune inutila, mai ales in conditii de criza financiara si economica?

8. In final, in art. 19, Declaratia cere “comemorarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, a masacrului din Piaţa Tiananmen şi a macelului din Romania”. Iarasi, cerinta mi se pare vaga: in tarile respective, oricum aceste evenimente se vor comemora (pina si in China, fie si subversiv). Atunci, la ce bun o asemenea cerinta? Poate este vorba de comemorarea oficiala, la nivelul instittutiilor europene? Dar atunci, exact ce anume ar presupune aceasta comemorare? Alte conferinte internationale? Eventual discursuri pompoase si dineuri diplomatice cu sampanie scumpa si caviar?

Pe scurt, consider ca Declaratia este bazata pe idei rupte complet de realitate si reprezinta un cumul de cerinte vagi, premise false si solicitari periculoase (in cazul transformarii lor in legi); in plus, ea deschide drumul unor cheltuieli nejustificate ale banilor contribuabililor europeni. Din aceste motive, aleg sa nu o semnez.

Peter Mair, seful departamentului de Stiinte Sociale si Politice de la European University Institute, a prezentat in cadrul unui simpozion conferinta “The Way We Work Now” (“Cum lucram astazi”), avind ca tema ce inseamna si ce presupun astazi studiile doctorale. Din motive evidente de copyright nu pot pune conferinta aici, insa pot face un rezumat in vederea unei dezbateri (in cazul in care veti fi interesati). Daca doriti sa cititi articolul respectiv, vi-l pot trimite pe mail.

Doctoranzii europeni fata cu cei americani

Peter Mair observa ca exista o discrepanta tot mai mare intre cei care isi iau doctoratul in Europa si absolventii de studii doctorale americani: devine din ce in ce mai dificil pentru europeni sa concureze pe piata muncii din Statele Unite, in timp ce americanii intra tot mai mult (si cu un succes tot mai mare) in competitiile pentru posturile universitare europene. De obicei, indivizii care-si doresc o cariera in SUA sint sfatuiti sa-si ia doctoratul peste ocean inca de la bun inceput (p. 4). Daca-ti iei doctoratul in Europa e probabil ca vei ramine aici, pe cind “graduarea” in State iti ofera cel putin posibilitatea de a opta intre a ramine acolo si a te intoarce pe batrinul continent. Motive pentru aceasta situatie ar fi multe, de exemplu: “anglicizarea” unor programe de doctorat din Germania, Olanda si Italia (in sensul ca respectivele programe folosesc engleza ca mediu de instruire); favorizarea si promovarea publicatiilor in limba engleza de catre departamentele europene; si initierea superioara in metode cantitative pe care studentii americani o primesc, iar celor europeni le cam lipseste.

Ce este doctoratul?

In opinia autorului de care vorbesc, doctoratul nu mai reprezinta o cercetare pe care studentul o intreprinde de unul singur, ci un process “din ce in ce mai mult ghidat si directionat” (p. 3). De asemenea, doctoratul nu mai este azi ceva iesit din comun, un fel de incununare a intregii activitati, cum era in Vest pina prin anii ’70; acum el a devenit o calificare necesara, dar nu si suficienta (p. 5). Cum pe piata muncii exista tot mai multe persoane cu doctorat, aceasta calificare academica, desi necesara, nu mai poate, ea singura, sa faca diferenta intre candidatii pentru obtinerea unui job. Pe linga calitatea tezei, sint si alti factori care pot face diferenta cind aplici pentru un post: capacitatile individuale pentru munca in domeniul cercetarii, pentru activitatea didactica, publicatiile (in plus, capacitatea de a publica in engleza), experienta postdoctorala (postdoctoratul devenind si el un pas tot mai necesar in construirea carierei academice), si asa mai departe (p. 6). “Cu alte cuvinte”, scrie Peter Mair, “un individ bine pregatit pentru piata muncii ar trebui sa aiba doctoratul luat, una sau doua publicatii (in special in revistele internationale unde articolele sint recenzate), studii postdoctorale si experienta didactica”. Ce inseamna toate acestea? Inseamna ca studentii doctoranzi trebuie sa “scrie o teza de o calitate superioara, sa urmeze un program de pregatire mai mult sau mai putin extensiv, sa obtina ceva experienta in predare si sa publice unul sau mai multe articole bune in revistele de specialitate. Si cum atit universitatile, cit si autoritatile care ofera fonduri ii preseaza tot mai mult pe studenti pentru a-si termina tezele la timp, ei trebuie sa indeplineasca toate aceste cerinte intr-o perioada de timp relativ limitata”. Acest proces a devenit atit de dificil si cere un efort atit de mare, incit trebuie sa se renunte la ceva.

Ce este de facut?

Potrivit lui Peter Mair, candidatul cel mai probabil pentru aceasta renuntare este chiar dizertatia doctorala. Evident, nu trebuie sa renuntam la teza ca atare, sau la calitatea ei. In opinia autorului, status-ul tezei trebuie minimizat, in sensul ca trebuie sa renuntam la ambitiile doctoratului. Aceasta, intrucit “ceea ce a fost odata o componenta definitorie a unei cariere academice a devenit acum o simpla calificare profesionala necesara” (p. 7). Si ar fi doua moduri in care s-ar putea renunta la “pretentiile” tezei. Pe de o parte, teza trebuie sa-si piarda din caracterul de “tot unitar” si din cel de “sine-statator”: “In loc de a fi o monografie coerenta si sustinuta, care are sens doar atunci cind este citita de la inceput si pina la sfirsit, teza devine mai curind o punere in comun a unor analize separate si de obicei auto-suficiente, o parte din aceste analize obtinindu-si deja o existenta independenta drept articole sustinute in conferinte, articole publicate in reviste sau capitole ale unor carti (…) Cel mai bun mod prin care un cercetator poate deopotriva sa publice articole si sa-si completeze dizertatia este ca partile tezei sa fie publicate pe masura ce sint scrise. Si cel mai bun mod in care acest lucru poate fi facut in practica si cu posibil succes este ca elementele relevante ale tezei sa fie mai intii scrise ca articole de sine statatoare si abia mai tirziu sa fie transformate in capitole – nu invers!”. Al doilea mod prin care se pot diminua ambitiile doctoratului tine de “greutatea”, de importanta lui: doctoratul “nu mai este munca unei vieti, si nici opera majora ce va trebui completata intr-o lunga cariera” (p. 7). Numele si reputatia cercetatorului nu mai trebuie sa depinda de teza de doctorat, ci mai curind de ceea ce realizeaza dupa terminarea doctoratului: “de indeminarile si capacitatile obtinute in timpul programului doctoral, de capitolele individuale care au fost publicate drept articole si de publicatiile sau proiectele de cercetare dezvoltate in perioada postdoctorala” (pp. 7-8).

Concluzia

“Dat fiind faptul ca doctoratul este acum doar primul dintre multitudinea de pasi pe scara carierei academice, el devine ceva ce trebuie obtinut repede si efficient, iar dupa aceea trebuie lasat deoparte. Dat fiind modul in care lucram acum, cercetatorul aspirant are nevoie de un doctorat, dar nu mai este definit de doctorat. Si in acest sens trebuie sa se renunte la pretentiile tezei” (p. 8).

Ce parere aveti? Eu unul sint total de acord, deci mari subiecte de dezbatere nu am As dori totusi sa supun atentiei marea discrepanta dintre ceea ce ne dorim si ceea ce putem face. Adica sa presupunem ca ideile lui Peter Mair sint extraordinare – cit de usor ar fi sa le punem in practica? Dau numai doua exemple: (1) e foarte fain sa poti publica macar doua articole in revistele recenzate de limba engleza; din pacate insa acestea sint in marea lor majoritate americane, si acolo competitia este atit de mare, incit extrem de rar se intimpla ca un student doctorand (fie el si american) sa poata publica ceva. Solutia ar fi sa avem reviste serioase, acreditate, de limba engleza in Europa continentala. Universitatile ar putea avea grija de asa ceva – din motive necunoscute de mine insa, asemenea initiative sint inexistente. Apoi, (2) este la fel de fain sa poti dobindi experienta didactica inca din timpul programului doctoral, dar este la fel de dificil precum si in cazul publicatiilor. De obicei, universitatile de limba engleza de pe batrinul continent (de exemplu, Central European University din Budapesta si European University Institute din Florenta) nu au programe pentru undergraduate, ci numai programe de master sau de doctorat – in consecinta, studentii doctoranzi nu prea au cui preda. Desigur, solutia ar fi extinderea acestor universitati si pe sectorul de “undergrazi”, dar asta presupune, banuiesc, o groaza de bani, si nu cred ca universitatile respective sint pregatite deocamdata pentru un asemenea pas.

Una dintre obsesiile mele mai vechi este legată de criteriile de apreciere estetică personale. Mă refer aici nu la opiniile avizate ale criticilor, ci la zona de apreciere personală. Ceea ce e obsedant aici nu este nevoia de a găsi criterii universal valabile (am renunţat de mult să mai cred că e posibil) de judecare a artei, în fiecare dintre formele ei, ci mai degrabă o schizoidie pe care o resimt încă din adolescenţă legată de cărţile, filme, picturile, muzica, sculpturile care îmi plac. O schizoidie care s-a născut pe o filieră intelectualizantă, o dată cu învăţarea sau însuşirea plăcerii estetice.

Pe scurt este vorba de un fel de dedublare în receptare. O să recurg la exemple, pentru a mă putea face înţeleasă. În ceea ce priveşte filmele, de pildă, apreciez mult filmele de cinematecă, gen Călăuza (Tarkovski), sau Festen (primul film din Dogma95), ori altele de acest tip, însă într-un mod foarte intelectualizat şi nu ca formă de desfătare artistică. Ca să mă fac înţeleasă, după ce am văzut Călăuza, îmi amintesc că m-a pus realmente pe gânduri zile în şir, ca un fel de puzzle, prin deschiderile de interpretare oferite, prin detaliile semnificative pe care le retrăiam cumva în memorie, spre a le pune cap la cap etc. Întotdeauna voi considera că e un film mare, profund (îmi vine să zic cum numai un rus putea face). Însă trebuie să recunosc că pe parcursul vizionării propriu-zise m-am trezit uşor nu plictisită, dar cel puţin nerăbdătoare, am simţit că ritmul e prea lent şi parcă aş vrea să se termine mai repede. Ca atunci când am citit Ulysse, al lui Joyce. Am făcut eforturi reale să o termin, deşi încă a rămas în mintea mea ca un reper de originalitate, de exerciţiu teribil de stil, de încifrare de simboluri, alegorie etc. Trebuie însă să spun sincer că pe alocuri m-a plictisit teribil. Cum nu m-a plictisit, însă, o carte mult mai superficială şi mai puţin profundă, deşi nu trivială şi nici comercială, Alexis Zorba, a lui Kazantzakis. Acelaşi lucru e valabil pentru filme mai puţin profunde decât Călăuza, dar nu frivole, cu o anume profunzime, dar şi cu un potenţial bun de superficialitate dată de o formă anume de aplecare spre comercial, poate, nu ştiu exact. De pildă Shawshank Redemption (care pe lista mea de preferinţe nu cred că va fi vreodată devansat de vreun alt film), sau American Beauty, sau Cercul poeţilor dispăruţi sau Good Will Hunting şi multe, multe altele. Oricând aş revedea cu plăcere oricare dintre aceste filme, aş reciti Zorba, dar nu cred că aş mai putea citi încă o dată Ulysse, iar Călăuza mi-ar cere un efort real de concentrare.

Încercând să ies puţin din exemplificări spre o formă incipientă de teoretizare, de unde vine o asemenea schizoidie? Este desfătarea estetică intelectualizare pură sau cuprinde în ea o formă de entertainment (sau poate de altceva care îmi scapă) pe care ar fi artificial să o ignorăm. Înclin să optez spre ultima variantă. Iar explicaţia cea mai la îndemână, senzorială aproape, este aceea că rezonez afectiv cu lucruri uşor mai superficiale, iar raţional cu lucruri uşor mai plictisitoare. Are criteriul estetic de a face cu rezonanţa afectivă sau ar trebui să se limiteze la zona intelectului?

Îmi amintesc fără să vreau ceva ce am reprodus cândva aici pe blog într-un comentariu, un citat din Principiul poetic al lui Poe: „Suntem mistuiţi de o sete ce nu se poate stinge. Aceasta sete face parte din nemurirea omului. Ea este consecinţă şi totodată semn al existenţei lui fără sfârşit. Ea este setea fluturelui de noapte după stea. Atunci când Poezia sau Muzica, cea mai îmbătătoare dintre formele poetice, ne-a făcut să ne scăldăm în lacrimi, nu plângem – cum bănuieşte abatele Gravina – din exces de plăcere, ci din pricina unei gândiri pozitive, impetuoase, neliniştite, pe care o simţim din neputinţa noastră de a sesiza acum, din plin, pe acest pământ, o data pentru totdeauna, aceste bucurii divine şi încântătoare, din care nu atingem prin poem sau prin muzica decât scurte şi vagi lumini.” Aici întrevăd acea rezonanţă de care vorbeam, care uneori e atât de adâncă încât capătă instantaneu valoare de criteriu de judecată. Totuşi nu pot să nu observ în mine această formă de schizoidie de care vorbeam la început, ca un fel de război între ceea ce intelectul îmi dictează prin educaţie şi ceea ce instinctualul impune cu forţa sentimentelor. Şi nu văd vreun orizont de împăcare…

Vitalie Sprinceana a descoperit un articol pe care l-am publicat in 2003 in “Convorbiri Literare”, l-a republicat pe blogul sau si a initiat o dezbatere. Cam trei ar fi ideile supuse atentiei: (a) nivelul economic aduce atingere nivelului cultural si academic? (eu cred ca da, Vitalie nu si-a exprimat clar opinia, insa Ion Marandici ma contrazice); (b) exista aspecte pozitive in filosofia practicata (si in modul in care este ea practicata) in Republica Moldova? (eu nu vad nici un aspect pozitiv – si nici in cazul Romaniei nu vad vreunul – insa Vitalie ma contrazice); (c) trebuie filosofia sa se afle sub imperiul actualului? (eu cred ca da, consider ca filosofia trebuie sa abordeze ceea ce ne intereseaza pe noi aici si acum, asa cum si Socrate a facut; mai mult, consider ca nu prea exista probleme perene ale filosofiei – aici sint de acord cumva cu scoala anglo-saxona care sustine acest lucru – iar acolo unde putem totusi generaliza si gasi o problema asa-zis “perena”, ea ar trebui abordata prin prisma a ceea ce ne spune ea astazi, altfel mie cel putin imi este indiferenta).

Dezbaterea are loc pe blogul lui Vitalie (aici) si va invit sa participati, daca doriti si aveti timp.