Interactiuni

Motto:

Si il chemam sa vina cu mama de Craciun
Si asa incepea anul si anul era bun
Si-l asteptam de Pasti si atunci era frumos
Vedea crescand nepotii mari si era bucuros
Si parca era vis ca tot se repeta
La fel se ducea anul, la fel anul venea
Cand s-a-mplinit sorocul sa vina de Craciun
Atunci m-a chemat el sa-l duc pe cel din urma drum (Timpuri Noi – Tata)

Cu ideea mortii unei persoane dragi te impaci. Oricit ar fi de greu – si pare imposibil la inceput – asa sintem facuti, sa gasim in interiorul nostru un resort care ne propulseaza inainte – teferi sau putin mai betegi, nu importa! Mergem pe fast forward, este un drum inscris in genele noastre, in adaptarea la mediu, in legile evolutiei, daca vreti. Ceva mai dificil pare insa sentimentul rupturii radicale de tine insuti, pe care il resimti de fiecare data cind te trezesti si in fiecare clipa inainte sa adormi. Omul plecat a luat cu el o buna bucata din tine, si atunci te simti nu atit mai diminuat, cit mai singur – chiar in propria-ti companie, esti mai singur decit erai inainte.

Inca si mai dificil este gindul iminentei mortii altor persoane dragi. Nu poti alunga ideea, oricit te-ai lupta cu ea: ii vezi batrini, tot mai batrini si mai singuri, adaugind inca un an pe umerii si asa destul de slabi si te intrebi – cit vor mai putea? Acum, cind il vad pe omul asta, nu este oare pentru ultima data? Cum poti sa duci cu tine obsesia asta zilnica dar sa ramii in acelasi timp sanatos la cap? Si o noua singuratate te apasa, una mai mare, suprapusa peste cea veche: singuratatea retrospectiva nascuta de moartea omului drag se intilneste cu singuratatea anticipativa a mortii altei persoane iubite. Si in felul asta te insingurezi, te instrainezi de tine insuti inainte de a-ti deveni propriu-zis strain. Si atunci, rupt de tine, intelegi ca nu este nici un paradox in a refuza moartea persoanelor iubite si a-ti accepta propria moarte. E o relatie ce tine de consecinta logica: ceilalti au plecat luind cu ei bucati mari din tine. Cind ai ramas tu fara tine, moartea – de data asta, moartea ta! – chiar nu mai pare ceva de speriat; departe de a fi obiectul refuzului, devine o izbavire dupa care tinjesti…

***

Astazi se implinesc trei ani de la moartea lui. Din intimplare, tot azi dau peste cuvintele tulburatoare ale lui Mircea Albulescu. Redau mai jos un citat:

Care sunt tristeţile dv.?
Cea mai mare tristeţe a mea este singurătatea. Ea, soţia mea, a murit acum doi ani. A fost foarte greu de suportat. După moartea ei, am aruncat casa pe geam, nu a mai rămas nimic, dar chiar nimic din mobilierul vechi. Am fost împreună 55 de ani, unde mă întorceam era un lucru de-al ei, se crease o dependenţă între noi. În ultimii ani, a avut o înfiorătoare suferinţă, stătea pe un pat şi devenise un cadavru viu. Aveam o femeie, care venea şi făcea treabă 8-10 ore pe zi, celelalte ore, până la 24, erau însă ale mele.  Pune ploscă, ia ploscă… Începusem să fiu ea, somatic, se produsese o osmoză. După moartea ei, am chemat un designer şi i-am spus: „Ajută-mă să nu mai fie!”. Am spart uşi, am dărâmat pereţi, am făcut alţi pereţi, alt birou. Am proiectat o oglindă mobilă, care se mişcă dintr-o parte în alta, într-un perete. Oglinda e invenţia mea.  Am dat şi cărţile, le-am păstrat doar pe ale mele şi volumele de specialitate. Poveştile altora nu le-am păstrat, îmi ajung poveştile mele, chiar dacă sunt vesel, sau dacă vreau să plâng sunt eu cu mine însumi, râd de mine, sau mă plâng pe mine.

Declaraţi că „o femeie mai poţi găsi, dar o soţie, mai greu”.
Cu o soţie ajungi într-un soi de relaţie, în care eu am ajuns cu soţia mea. Nu pe toţi ne iubeşte Dumnezeu atât de tare, încât să ne ia fulgerător de aici. Pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu cel mai tare, pentru restul e suferinţă. Totuşi, ce vină are omul de lângă tine, care se chinuie  atâta şi atâta alături de cel bolnav?

Si o ultima melodie…

And then, before it all began again, there was a club. A Ping-Pong Club, as it was called, and it did not show up on Google (perhaps not until now, with reference to the H. city) and few locals actually knew where it was, but most of the young people had at least heard of it. The club, so that you know, is open only during summers, only on Wednesday nights, and only from 10 p.m. to 2 a.m. And yes, the most important thing to mention is that the club is only for friends, and sometimes for friends of friends. The password that you need to know – “J. ist dorf” – may be useless, as the real trial is to get there, to find your way, not very far from the city center, but in a semi-industrial zone, where hundreds of metal gates make it difficult to recognize the right gate, to know which parking lot to enter. As you go in, the barbed wire above your head, you see trucks lined up, and a few dozen bikes around the corner in front of a shabby house – this is your club. If you ever imagined that when you grow older, you’d have your own publishing house, your own bookshop, and bar, and movie theater, and university (did I forget anything from our dreams? A kindergarten in the backyard perhaps?), then this ping-pong club is part of our alternative bohemian dreams. This is the kind of club where the familiar becomes unfamiliar. At the beginning, the new comer takes baby steps into a large and colorful living room, as if entering the strange story written by Poe (the one with the red mask), and finding there as bartender the little man from Lynch’s movie. After half an hour, holding green Jever bottles in their hands, the newly arrived group of friends closely sitting together looks around and wonders “What’s the catch?”. The toilet – with flower bouquets in front of the mirror and hand creams for everyone’s use – makes you feel as if you’re an intruder into someone’s house who’s been so kind to leave the door open for you, but who’s never going to introduce herself to the guests. She simply enjoys having friends and half-strangers in her home-club, playing the “who’s who” game from a distance. And what’s left of the last open night in the Ping-Pong Club? A refreshing and lingering feeling of in-between-ness of a different sort than the one experienced in airports, transvestite clubs, subways, and other city places. It’s as simple and mysterious as that.

Lupta impotriva unei noi forme de cenzura:

“Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgmental‘‘ este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit, iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata. Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie atunci sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual. Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism. Totul trebuie sa poata fi supus criticii, inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e pretul pe care trebuie sa-l platim. Teza mea este ca, de dragul libertatii, al autenticitatii si al progresului intelectual, trebuie sa aparam dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru altii, ci mai ales pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobam, ci in special la adresa valorilor pe care le pretuim.

(…)

Dar de ce ar fi rau sa faci, in dezbaterea publica, judecati? In primul rand, pentru ca, se considera, a face judecati inseamna a discrimina, iar noi, oamenii civilizati, militam pentru o societate a non-discriminarii. In al doilea rand, pentru ca judecatile ofenseaza. Judecatile ofenseaza, ni se spune, atat daca se refera direct la oameni, ca persoane, cat si daca se refera la valorile in care oamenii cred, ori de la care acestia se revendica. Problema, se pare, este sensibilitatea oamenilor, care ar trebui protejata prin suspendarea benevola ori interzicerea silita a judecatii. Acest punct de vedere, in opinia mea, este deopotriva gresit in ordine morala, fals in ordine logica si periculos din punct de vedere social.

(…)

Dreptul de a ofensa pentru care militez nu este nici dreptul de a jigni, nici o licenta pentru defaimare. Revendic acest drept in domeniul criticii. Critica poate fi si artistica, nu doar intelectuala. Critica poate imbraca si hainele malitiozitatii, glumei, canularului ori sarjei. Din punct de vedere juridic, cred ca se poate distinge o critica ofensatoare de o jignire sau o defaimare. In viata de zi cu zi, daca exista buna-credinta, cred ca se poate deosebi in mod rezonabil intre obiectie si injurie. Si anume, ceea ce separa critica de injurie este continutul rational. Critica este in esenta o judecata bazata pe argument, in timp ce injuria este exprimarea unei vehemente emotionale, fara suport analizabil rational.”

Articolul intreg aici. Uneori e tonifiant sa observi ca o ideologie care devine dominanta (de data asta, “political correctness”) nu este, ipso facto, o ideologie buna, sau bazata pe principii morale sigure.

Zamolxis transforma interviul luat de Forbes lui Tim O’Reilly intr-o leapsa interesanta. De obicei nu raspund la lepse (chiar mi se par prostesti, un fel de oracole din perioada liceului), insa mi-am dat seama ca raspunzind intrebarilor acestei lepse invat eu insumi despre mine. So, here it goes:

1. Cand ti s-a-ntamplat ca lectiile invatate de la cei vechi sa contribuie la succesul tau?

De la Cioran am invatat ca e cool sa fii student pina la 40 de ani. Mai am putin si il ajung – si da, e cool!

Revenind la lucruri ceva mai serioase, am invatat de la moralistii francezi ca modul cel mai inteligent de raportare la societate si la celalalt este amuzamentul discret si intelepciunea tolerantei. Atunci cind intelegi efemeritatea moravurilor si slabiciunea caracterului inerenta speciei umane, galanteria ironica si detasata devine un element prim al supravietuirii si al sanatatii mentale. Un exemplu: sa spunem ca afli cum un prieten vechi, foarte dragut cu tine cind va aflati impreuna, pe la spate te vorbeste de rau, chiar foarte urit (mi s-a intimplat de curind). De ce sa te enervezi? De ce sa te certi, sau sa rupi brusc legatura cu el? Ai un avantaj asupra lui: tu ii stii josnicia, el nu stie ca tu stii. Calea e deschisa puternicii arme a galanteriei ironice…

Si am mai invatat de la Ovidiu (via Descartes) ca “bene vixit qui bene latuit” (“a trait bine cel ce s-a ascuns bine”). Desi deocamdata imi e dificil sa pun in practica invatatura poetului, sint convins ca o viata de succes presupune lipsa succesului inteles drept “glorie”. Tradusa in mileniul trei, vorba lui Descartes spune cam asa: “a trait bine cel ce a trait in afara spotlight-urilor”.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?

Pe Socrate nu l-as invita, intrucit, dupa cum il cunosc, mi-ar goli tot vinul din magazie si tot ar mai cere de baut. De fapt, daca largim termenul “clasic”, as invita la masa un personaj clasic al istoriei si literaturii romanesti – da, pe Alexandru Lapusneanul! As vrea sa-l ascult povestind pe larg cum a reusit sa adune toti boierii la masa, cum i-a pacalit pentru ca, ulterior, sa le taie cu usurinta capetele! Cum am eu un cui impotriva multor universitari ieseni (iar acum, impotriva multora de la CEU Budapesta) tare l-as mai invita la masa pe Lapusneanul, sa-l iau drept consilier de cattering pentru un asemenea ospat pe care-l visez de mult timp!

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?

Cele mai influente persoane in viata mea au fost bunicii. Bunicul, un preot ortodox, a murit de curind, la 90 de ani. Bunica, spre bucuria mea, traieste. Tot ce sint acum le datorez lor si numai lor. Nu prea imi e usor sa vorbesc despre asemenea lucruri. Cind am reusit s-o fac, am scris despre asta aici.

Care-i ambitia ta secreta?

Precum ceilalti care au raspuns inaintea mea, ar trebui sa zic si eu ca daca v-as spune care este ambitia mea secreta, atunci ea nu ar mai fi secreta. Dar uite ca v-o spun si astfel cade cortina: as dori ca, in momentul mortii mele, sa pot exclama, asemeni lui Kant: “Es is gut!” (“E bine!”). Habar nu aveti ce ambitii stau in spatele unei asemenea ambitii – dar daca macar jumatate din ele vor fi implinite, atunci chiar pot spune ca am avut succes. Si glorie, orice va fi insemnind asta.

5. Pretul gloriei?

Ca sa vorbesc eu de pretul gloriei, ar trebui sa fi gustat copios din cupa asta dulce-otravitoare. Din pacate sau din fericire, nu am facut-o – asa ca vorbesc din auzite. Unii spun ca pretul gloriei e munca sustinuta – relativ fals! Am intilnit direct sau indirect, atit in Academia cit si in piata publica, destule persoane ajunse VIP care abia miscau un deget in fiecare zi a saptaminii!

Altii sint convinsi ca pretul gloriei se confunda cu propria sa cauza, si vorbesc de genialitate. Aiurea! Exemplul lui Susan Boyle arata clar ca poti fi tu oricit de genial, tot nu atingi gloria, daca nu te descopera cineva! Oare citi Dostoievski in devenire or fi murit de foame prin stepele Rusiei? Sau citi de Mozart s-au stins fara a fi avut sansa unui binefacator? Si sinteti convinsi ca Anton Holban, unul dintre nuvelistii mei preferati, nu ar fi luat Nobelul daca nu ar fi murit la o virsta indecent de tinara? Decideti voi…

In sfirsit, ultimii spun ca pretul gloriei este munca si genialitatea individului in… a se inchina la zeul “networking”-ului! Ei bine, aici ne apropiem de adevar, cumva! Pare clar ca, indiferent de cit de genial sau muncitor ai fi, important e sa cunosti cit mai multe persoane, din masa carora se va ridica una, la un moment dat, care te va putea ajuta, propulsindu-te pe culmile gloriei. Tind sa cred ca asta e pretul adevarat al gloriei: zimbetul fals, pierderea voita a identitatii sub masca unei figuri nesincer prietenoase. Si sa nu spuneti ca asta e valabil doar in Romania! Sistemul PCR (Pile, Cunostinte, Relatii) a fost “spalat” pe culmile Occidentului si transformat glorios in “networking”.

In final: habar n-am care este pretul gloriei, stiu insa care nu ar trebui sa fie pretul ei, cel putin pentru mine: vorbesc de timpul meu liber, timpul personal, la care nu sint dispus sa renunt. Daca gloria inseamna sa nu am timp sa lenevesc pe canapea impreuna cu persoana pe care o iubesc (oricind avem noi chef), daca gloria ma impiedica sa ma joc cu ciinii mei, daca aceeasi nenorocita glorie imi interzice sa imi vad macar din cind in cind de pasiuni (cum ar fi bucataria si cactusii), atunci, ei bine, eu unul nu am nevoie de glorie!

[N.B.: Cioran spunea, cu un pronuntat iz de sexualitate, ca gloria obtinuta intre patru pereti depaseste cu mult gloria oricarui razboinic din istoria lumii (il citez, evident, din memorie). Si cred ca nu gresea prea mult!]

6. Greci sau Romani?

Categoric, romani. Dreptul roman a ramas inca un punct de referinta pentru zilele noastre, in conditile in care diverse sisteme legale (sau chiar morale) s-au perindat intr-o viteza ametitoare prin fata ochilor oricarui posibil privitor a-temporal. De asemenea, ideea unei “Pax Romana” a fost reluata, de-a lungul timpului, de diverse imperii militare si / sau culturale, in asa fel incit unii dintre noi vorbesc chiar si astazi – si nu fara temei – despre o “Pax Americana” (un concept pe care se intimpla sa il sustin). Nu in ultimul rind, desi stoicismul a fost inventat de greci, cred ca Seneca si – poate chiar mai mult – Marcus Aurelius sint cei mai tari reprezentanti ai curentului pe care multa vreme l-am admirat.

Bonus facultativ. Blogger sau WordPress (Joomla sau Drupal)?

WordPress, din doua motive: (1) the “first come, first served” basis (adica wordpress-ul mi-a iesit primul in cale); (2) pe de o parte sint prea mosneag, pe de alta parte prea ocupat sa ma apuc sa invat alte platforme de blogging. Chiar am altceva mai bun de facut, si atita timp cit nu sint un specialist in softuri (deci nu pot sa fac o comparatie autorizata intre mai multe platforme de blogging, la fel cum pentru mine – un amator de vin – majoritatea berilor au acelasi gust) sint multumit cu platforma pe care am inceput, atita timp cit imi pot exprima gindurile intr-un mod rezonabil de “reader-friendly”.

Leapsa merge la ceilalti autori ai acestui blog (daca au timp si chef, desigur). Si mai merge la Blogescu - daca mai exista , la Ion Marandici, Cezar Paul-Badescu si Marian Coman.

Este impresionant modul in care oamenii de linga noi pot fi atinsi de personalitatea unui individ providential, a unui geniu care  patrunde pe nesimtite in mintea si sufletul lor si ramine acolo, probabil pentru totdeauna. Indiferent ca vorbim despre omul obisnuit sau despre cineva important in societate (tata sau bunica, un profesor, un scriitor sau filosof, ori poate un cintaret sau o actrita), figura neobisnuita intiparita pe traseul destinului nostru nu poate fi extirpata usor. Iar daca unitatea de masura a vietii noastre, cauza standardului social si uman pe care am ajuns sa-l acceptam, prezenta continua si difuza pe care nu o receptam constient in fiecare moment dar care asigura din background functionarea in parametrii normali a ceea ce suntem dispare in neant, sentimentul lipsei reperelor nu poate fi luat in ris. Te trezesti deodata singur in desert, nu exista nord sau sud, sursa de apa se dovedeste o himera iar deznadejdea pune stapinire pe intreaga ta fiinta.

Probabil Dumnezeu ma iubeste, intrucit am intilnit asemenea personalitati in calea mea, oameni care mi-au trasat conturul a ceea ce sint, sau ar trebui sa fiu. Una din ele nu mai este, celelalte doua – din fericire pentru mine – ma protejeaza si ma iubesc in continuare. Persoanele de care vorbesc insa nu sint genii sau VIP-uri, ci fiinte apropiate, fara de care viata mea nu ar mai fi a mea, sau nu  ar mai fi deloc. Din pacate, nu pot spune ca nu pot trai fara Dostoievski sau Kant, fara Mozart sau Picasso, fara Anthony Quinn sau Iron Maiden, ca viata fara ei mi-ar fi parut o viata searbada sau un ciudat mod de existenta in ne-fiinta. Asta nu inseamna insa ca nu-i inteleg pe cei ce isi definesc propriul drum in functie de indivizii providentiali pe care i-au intilnit, direct sau mediat.

Nu ma pot abtine insa sa nu ma intreb: cine sint geniile care ne alcatuiesc astazi viata, ce presupun ele? Este evident ca Michael Jackson nu se poate compara cu Wolfang Amadeus Mozart – nu atit din punctul de vedere al stilurilor muzicale diferite, nici din perspectiva elitisto-sclifosita a intelectualului incrincenat! Ma refer pur si simplu la personalitatile respective ca atare: atit Wolfgang cit si Michael au fost geniali de mici copii, insa geniul primului s-a propagat singur, in timp ce calitatile celui de al doilea au fost – acesta e cel mai corect cuvint – promovate. Promovate de alte genii.

V-ati gindit vreodata la geniile care au facut din Michael Jackson un geniu? La geniul acela cu ureche muzicala perfect educata care l-a descoperit, la geniul inventatorilor care au descoperit tehnica de inregistrare si distributie moderna, la geniul impresarului care l-a promovat, la geniul oamenilor care au gindit si organizat sute de concerte in toata lumea, la geniul fotografului care l-a imortalizat in ipostazele deja celebre, si asa mai departe? Nu-mi spuneti ca aici nu e vorba de genii, nu-mi vorbiti despre distinctia greceasca dintre arta si tehnica! Ma poate instrui oricine cit de mult e in stare – desi sint un fan al artei fotografice, nu voi ajunge niciodata un fotograf desavirsit, oricit as dori! Sau un impresar desavirsit, sau un cameraman de geniu!

Toate aceste genii care ii fac pe altii sa devina genii [sau, ma rog, daca nu vreti sa vedeti geniile (si) ca pe un produs mediatic, atunci cititi: "care fac cunoscut geniul altora"] traiesc si mor in anonimat, desi au influentat inca mult mai multa lume decit au facut-o propriile lor produse. Spuneti repede, cine l-a descoperit pe  Michael Jackson? Cine a fost antrenorul de fitness care s-a ocupat de corpul lui Farrah Fawcett? Oameni probabil geniali, dar care au trecut pe linga noi necunoscuti, ca o adiere de vint, si poate nici macar atit. Nu vreau sa fiu inteles gresit. Desi nu ma omor dupa muzica lui Michael, nu ii contest geniul si influenta personalitatii sale. Desi nu o consider o mare actrita, nu neg frumusetea geniala a lui Farrah (si daca voi credeti ca frumusetea o ai sau nu, pentru ca e data de natura, lasati-ma sa va spun: gresiti, frumusetea se lucreaza!). Intentia mea e sa atrag atentia asupra unor oameni geniali care ii ajuta pe altii sa devina genii dar care mor necunoscuti. Personalitati pe care nimeni nu le plinge. Si asupra acelor indivizi – pentru a vorbi de o alta categorie, off topic in acest post – care au influentat vietile noastre mai mult decit ne putem imagina, dar care au ramas anonimi, ori i-am uitat. Spuneti-mi repede, si fara a cauta pe Google: cine a inventat penicilina? Sau becul electric? Sau tiparul? Tinind cont de IQ-ul cititorilor acestui blog, banuiesc ca ei pot raspunde imediat. As vrea insa sa-i intreb si pe ei: daca miine ar muri domnu’ Gutenberg – ati plinge, ati considera ca viata voastra nu mai are sens, sau ca sinteti lipsiti de repere, asa cum simt fanii lui Michael Jackson sau cei ai lui Farrah Fawcett?

As dori sa ne intoarcem privirea si asupra ilustrilor necunosuti, acesti ciini vagabonzi imposibil de extirpat din vietile noastre. Iubiti-i si pe ei! Plingeti si la moartea lor! Hai sa declaram ziua mortii lui Michael Jackson drept Ziua Internationala a Geniilor Anonime sau Uitate. A oamenilor providentiali care au creat alti oameni providentiali, ori au influentat viata unei omeniri intregi sau doar a unor persoane particulare, indivizi  pe care nimeni nu ii cunoaste, sau care sint cunoscuti doar in cercuri restrinse. Toti acesti oameni merita recunostinta noastra.

Pina atunci, nu pot spune decit : RIP* Michael**, RIP Farrah***, RIP the unknown genius! Odihniti-va in pace!

*RIP = “Rest In Peace”

** Despre Michael Jackson, moartea si influenta sa au mai scris foarte frumos in presa romaneasca Razvan Exarhu (aici), Vlad Stoicescu (aici) si Costi Rogozanu (aici)

*** Despre cancer si Farrah Fawcett am mai scris aici.

In seara asta, la statia de metrou Deak Ferenc Ter, doi batrini – un el si o ea – se tineau de mina, discutau blind si isi zimbeau unul altuia cu drag. Imaginea, poate banala pentru voi (dar nu pentru ca ati vedea-o prea des!) m-a emotionat profund: ma aflam, deodata, intr-un timp si loc de care nu apartineam, devenisem contemporanul indiscret al unor valori demult apuse. Dar nu despre sentimentul puternic incercat vreau sa vorbesc acum. Bunicii astia mi-au confirmat ceva – o confirmare de care chiar aveam nevoie. Fara sa stie, mi-au spus ca nu eu sint nebun – nebuni sint ceilalti!

Intimplator sau nu, astazi dimineata vorbeam cu o prietena (proaspat venita din Statele Unite) despre stilul american de viata academica. Impresia ei (ca sa-i dau dreptate, nu intotdeauna negativa!) este ca studentul american doritor de cariera universitara, dar si profesorul lui sint un fel de roboței: harnici si fara interioritate. Muncă multa, de dimineata pina seara, stres maxim, viată familiala zero, prieteni ioc (pardon, se mai intilnesc la bere tot cu studentii lor, care se schimba de la an la an), si in general toata lumea e obsedata de “networking”: adica sa-si faca o “retea” de cunostinte – retea din care, la un moment dat, se va ivi o oferta de job, un anunt, o soapta importanta, o bursa grasa. Aceiasi oameni obsedati de respectiva retea nu sint insa prea doritori de apropieri sincere: daca ai si tu o problema intima dar dureroasa, daca vrei sa vorbesti cu cineva, respectivii se inchid imediat, ca la comanda. Ai o problema? Si ce dreaq vii la mine, eu nu le am pe ale mele? La psiholog, birjar!

Pentru ca nu e timp. Prietena mea sta intr-o casa cu 17 oameni si 15 comitete. Exista comitetul de curatenie, ala financiar, cel de primire al oaspetilor, cel de organizare a petrecerilor, comitetul de conferinte, ala de renovare, cel de studierea noilor candidaturi pentru locuirea in “casa” in viitorul an universitar, si asa mai departe. Munca si stresul in nenorocita aia de casa (plata pentru sederea si mincarea moca) nu sint nici mai mici, nici mai mari decit munca universitara propriu-zisa. Acolo comunitatea conteaza, nu individul. Daca esti intrebat cum te simti si raspunzi “bine”, vine imediat intrebarea: “De ce doar ‘bine’?”. Acolo trebuie sa fii tot timpul la masa cu ceilalti, sa fii prezent la intrunirile organizate si la toate sedintele, sa zimbesti chiar daca esti darimat. Iarasi ca sa fiu drept cu ce mi-a spus, prietenei mele ii plac o mare parte din lucrurile astea. Eu le-as considera o tortura.

O mare de oameni interesati de networking si atit. De perspectiva unui job bun. Intrebarea chinuitoare care mi-ar veni in cap o data, si inca o data: omului astuia chiar ii place sa bea berea cu mine, sau vrea doar sa se asigure ca il voi ajuta cind va avea nevoie? Si raspunsul implacabil.

Plus lipsa de timp. A fi profesor la universitate nu mai inseamna acum sa ai pur si simplu un job, ci este un mod de viata. Nu ai timp de tine, de familie, iar atunci cind vrei sa citesti si tu pentru tine insuti – asa cum imi marturisea un alt prieten (care este tot acolo si care ma va critica primul pentru acest post) – simti ca esti un tradator, ca nu muncesti pentru ceea ce ai fost chemat sa faci. Daca asta inseamna succesul, sau job-ul bun, sau traiul decent, atunci ma lipsesc bucuros si prefer ratarea profesionala. Nu dau apropierea persoanei iubite pentru perspectiva unui job bun. Nu dau nici un minut petrecut cu ea pentru un articol stiintific citit in plus. Prietenii mei buni (aia doi sau trei, citi o fi) sint titani pe linga multimea de trepadusi din orice networking. Si coada ciinelui meu, miscind vioi a bucurie cind vin acasa, nu se compara cu nici o recomandare calduroasa a oricarui monstru (sacru sau nu) intelectual de pe lumea asta.

Si mergind singur pe strada, mi-am dat seama de un lucru ciudat. Am trecut prin citeva universitati, am fost la citeva conferinte si am intilnit o sumedenie de oameni inteligenti, unii dintre ei VIP-uri ale domeniilor in care activeaza. Cu unii am avut onoarea sa vorbesc – o ora, o zi, cinci zile la rind. Dupa fiecare conversatie imi spuneam “Dumnezeule, ce destept poate fi omul respectiv!”. Acuma, cind stau si ma gindesc, realizez ca niciodata nu am exclamat: “Ce om fain, ce suflet mare!” E ciudat, stiu, dar e adevarat.

In schimb, am intilnit astfel de oameni – nu multi, e drept – printre studenti, profesori de liceu, artisti saraci si geniali (in propriul lor cap), scriitori de mina a treia, producatori de softuri, web analisti, tarani, preoti (stiu, nu credeti, dar si preoti!). Pe cei mai multi dintre ei i-am intilnit intimplator, la o bere sau la mai multe, la o expozitie, la un chef, la o sarbatoare. I-am reintilnit apoi sporadic: oameni faini, multi buni de pusi la rana, oameni cu care poti ride sanatos, oameni care ar sari noaptea din pat daca ii chemi in ajutor. Si tot pe cei mai multi dintre ei nu am reusit sa mi-i fac prieteni – nu ca n-as fi dorit, dar asa mi-a fost soarta – ori eu sa vagabondez din loc in loc, ori ei.

Acestia sint oamenii care, asemenea batrineilor mei din seara asta, vor zimbi la finalul vietii, tinindu-si partenerul cu drag de mina. Oameni cu suflet mare si atit – fara relatii, fara bani, fara pozitii, fara networking si nu neaparat sclipitori. Ceilalti, universitarii, aia cu succes in viata si purcoiul de studente futute (de fapt, singurul subiect pe care il discuta si ei la mesele de dupa conferinte!) nu vor zimbi. Cel mult, vor necheza a satisfactie de fiecare data cind i-or mai da in cap unuia ca ei, aratindu-i superior ca teoria domniei sale e eronata. Asa au fost invatati sa o faca, asa am fost invatat si eu, inca din anul intii: deviza este fii cit mai ironic, da-i cit mai mult in cap celuilalt! Iata ce uneste, transeuropean si transatlantic, universitatile din Iasi, Budapesta si New York! O vreme am crezut ca asta e reteta prieteniei, sa il capacesti pe celalalt de cite ori ai ocazia. Numeam asta “ironie fina”. Am aflat – si nu in cel mai soft mod posibil – ca ironia prea multa intr-o prietenie face la fel de mult rau precum sarea in exces: nu mai simti gustul mincarii.

Multumesc, batrinilor mei dragi. Sper sa traiti ani multi – ca fericiti vor fi, cu siguranta. Mi-ati oferit linistea pierduta, calmul omului care stie ca se afla pe calea cea buna. Acum sint constient: nebun nu sint eu – nebuni sint ceilalti!

E clar, a venit primavara! Sint 9 grade afara si au aparut ghioceii (pe cel de mai jos Helga l-a descoperit, azi dimineata). Asa ca, intrucit pe aici nu am vazut martisoare si banuiesc ca ungurii nu au o asemenea traditie,  m-am gindit sa vi-l ofer cu drag voua, cititorilor mei, ca semn al venirii primaverii la Budapesta. Sa traiti, sa fiti frumosi si fericiti, sa iubiti si sa fiti iubiti! Lasati incrincenarile deoparte si nu uitati ce spunea tocmai scepticul nostru de serviciu: “Fir-ai a dracului, viață, ca frumoasa mai esti!” La multi ani!

(click pe poza pentru a o mari)

Ar fi implinit 93 de ani. Astazi.

Motto: “Cind cineva ma lauda, sint ingrijorat: daca va descoperi ca nu ma ridic la inaltimea asteptarilor sale si va fi dezamagit? Cind cineva ma critica, sint linistit: sint mai bun decit crede el” (Constantin Noica, Jurnal Filosofic, citat din memorie)

In primele luni ale existentei acestui blog prietenii mei non-filosofi m-au acuzat ca port prea des “discutii inalte”. Mi-au spus – si i-am inteles – ca asteapta de la acest blog mai multe stiri personale: fiind departe, doreau sa afle mai mult si mai des despre ceea ce fac si locurile prin care merg. Un adevarat jurnal pe blog, daca vreti. Asa ca am inceput sa scriu nu numai despre subiecte filosofice si nu numai in engleza.

Cu parere de rau pentru ei insa, am renuntat repede la asemenea practica: numarul cititorilor crescuse la o medie de 150-200 unici pe zi, si nu prea imi venea la indemina sa imi expun viata unei audiente pe care nu o cunosc. In plus am citit bloguri, am invatat ce inseamna sa fii blogger. Si inca mai invat. De la un “site” axat pe propria-mi viata si asezonat cu unele discutii mai mult sau mai putin “inalte”, Andruska’s blog a devenit un forum al ideilor care-mi trec prin cap, o posibilitatea uluitoare de a ma exprima si de a ma exprima liber. Cine ma cunoaste, stie ca inca de pe vremea liceului scriam articole pentru diverse ziare si reviste tocmai din aceasta nevoie aproape bolnava pe care o am de a ma exprima liber.

Acum, unii considera ca scriu numai prostii. N-as crede. Am inceput un serial (“Filosofia politica pe intelesul tuturor”), unde incerc saptaminal (cu unele intreruperi, in functie de timp) sa explic lucruri pe care eu le consider a fi un bagaj de cunostinte esential pentru un cetatean mediu al unei tari democratice. De asemenea, exista un alt serial saptaminal (Ungaria, my love) unde incerc, prin experienta personala, sa schimb modul de gindire al romanilor despre unguri. Mai am si alte seriale in cap, iar in functie de timp ele se vor materializa, sau nu. In al treilea rind – si ma incapatinez sa cred ca asta e calitatea de baza a blogului meu – incerc sa promovez toleranta si dezbaterea normala de idei. De exemplu, am incercat de citeva ori sa propun o discutie corecta si civilizata intre persoanele religioase si atei. Am incercat sa conduc totul spre un final in care unii sa se respecte pe altii si sa isi respecte reciproc ideile, fara sa se jigneasca sau sa se considere “damnati pe vesnicie”, respectiv “posesori ai unei gindiri medievale”. E drept ca nu am reusit, si imi asum acest esec in totalitate. O alta dezbatere importanta a fost aceea privind homosexualii. Un alt esec din perspectiva intilnirii dialogice pe care mi-l asum. Eu insa am invatat din aceste esecuri, si cred ca incercarile mele au fost mai importane decit esecurile inregistrate.

De ce nu scriu exclusiv despre “subiecte inalte”? Din doua motive. In primul rind, incerc atit cit se poate sa lucrez zilnic in domeniul pe care mi l-am ales; nu  e usor, mai ales atunci cind esti cuprins de exasperare si nimic nu iti mai provoaca placere (prietenii stiu  de ce!). Ca atare, dupa orele respective de munca nu sint omul care sa se uite la un film de Bergman ori Tarkovski (prefer Antonioni, Kurosawa sau Kusturica), ori sa scrie pe blog despre ideile la care a ajuns dupa lecturarea cu creionul in mina a unui text filosofic dur. Imi pare rau, in cazul in care ati crezut ca sint un intelectual de rasa trebuie sa va dezamagesc. In al doilea rind, pentru ca da, am momentele mele de trivialitate, momente delicioase la care nu doresc sa renunt. Ma gindesc, de pilda, sa incep un serial pe blog despre mincarurile pe care le fac – intrucit bucataria este una din pasiunile mele, si observ ca multe lume se plinge ca nu poate realiza o reteta sau alta, pentru ca nimeni nu explica simplu, pe intelesul tuturor, si in plus multe retete cer timp, sint complexe, ori necesita ingrediente greu de gasit. Vreau sa contrazic aceasta opinie si vreau sa ajut. De asemenea, imi place sa comentez unele stiri din ziare care ma amuza, ma intristeaza, ma revolta sau ma bucura. Multe din aceste subiecte sint triviale si mi se pare normal sa fie asa. Sint om, nu sint filosof in turnul de fildes, nici intelectual fin care sa discute cu prietenii la bere exclusiv despre literatura rusa sau sud-americana. Daca cineva m-a considerat vreodata astfel, regret dezamagirea pe care i-o provoc.

Iarasi, mi s-a spus ca nu mai sint citit de cind blogul meu a devenit “comercial”. As ruga persoanele respective sa se uite in header-ul si sidebar-urile blogului. Vedeti vreo reclama? Nu. Nu cistig bani, deci nu e un blog comercial. Traficul ma intereseaza, as fi ipocrit sa nu recunosc. Ma maguleste sa vad ca tot mai multe persoane ma frecventeaza, dupa cum ma bucur sa vad, de pilda, ca blogul meu e in primele 2000 din 20.000 de bloguri din Romania (Zelist), sau  ca media lungimii vizitelor ajunge la 3-5 minute, in functie de luna (sitemeter). Dar daca cineva crede ca scriu despre una sau alta doar pentru a face trafic (in conditiile in care nici nu cistig nimic din acest trafic, si nu prea cred ca voi cistiga vreodata, intrucit am alte lucruri mai importante pentru mine de facut decit sa stau 20 de ore pe zi pe blog, precum VIP-urile blogosferei) atunci persoana respectiva are o problema de logica, si nu vad de ce ar trebui sa ma justific mai mult.

Blogul acesta este, cel putin deocamdata, o oglinda a ideilor mele, a ceea ce sint eu acum. Cu bune si rele, cu idei interesante sau triviale. Cu bucurii (atunci cind un cititor ma felicita pentru un post prin mail sau printr-un comentariu direct pe blog) si cu tristeti (atunci cind un post considerat de mine important nu atrage atentia nimanui). Daca acest blog nu va place, e simplu sa nu ma cititi: frecventarea online, ca si cea offline de altfel, este la libera voastra alegere. Iar daca m-ati citit vreodata, imi cer sincer iertare pentru timpul pe care vi l-am luat.

In sfirsit, politia rutiera cauta o formula legala prin care sa interzica detectoarele de radar. De mult timp spun ca aceste detectoare trebuie interzise. Ma bucur ca, in sfirsit, s-au trezit si oamenii legii!