Interactiuni

Nu am reusit niciodata sa inteleg reprezentantele tipului de feminism pe care il numesc “extremist”. Ma refer la creaturile care nu-si rad parul de sub picioare sau de sub brat, de teama ca asemenea actiuni le subjuga, cel putin la nivel simbolic, privirii agresive si chiar “violatoare” a barbatilor. Evident, tot ce tine de masculinitate le produce scirba, oroare, groaza. Daca sint artiste (contemporane, cum altfel?!) fac o “instalatie” cu un penis spinzurat de tavan: razbunarea ultima pentru veacuri si milenii de sclavie! Daca sint teoreticiene, iti vor demonstra cu incredibile salturi logico-mortale cum iubirea intre doua femei este evident mai pura decit dragostea heterosexuala – “pura” inclusiv la propriu, deci “curata” in alcov, intrucit nu sint implicate scirboasele lichide asociate “violului” (da, propriile-mi urechi au auzit o asemenea enormitate!). Iar “viol” inseamna desigur orice act sexual care implica un barbat. Daca sint membere ale unor ONG-uri implicate in “affirmative action” vor produce intilniri publice in care un penis imens din balon va fi dezumflat, altul imens de hirtie ars, si neaparat unul urias de lut decapitat.

Interesant este faptul ca, abordind agresivitatea pe care singure o declara drept “masculina”, intelegind sa preia calitati tipic masculine (par pe picioare si sub brat) sau haine considerate barbatesti (pantaloni, impreuna cu refuzul total al fustei si al rochiei), cel putin la nivel vizual feministele respective se transforma din victima in ceea ce ele identifica drept “calau”. In loc de a fi consistente in contestatia pe care inteleg sa o afirme extrem de violent, ele sfirsesc prin a prelua – repet, cel putin la nivel vizual – elementele simbolice ale obiectului contestat. Ca si cum am contesta ororile nazismului imbracati in uniforme de ofiter german si defilind pe strazi cu zvastica in frunte!

Si mai interesant este ca aceasta atitudine apare pe un fond mult mai larg al schimbarilor sociale (atit la nivel atitudinal cit si simbolic), in care barbatii insisi devin mult mai atenti cu propria imagine fizica. Tot mai mult barbati se rad sub brat (in fond, este un elemennt de igiena corporala, mai ales vara), merg la manichiurist(a), la saloane de spa, si asa mai departe. Atentia fata de propriul corp, astazi, nu se reduce neaparat la o reverenta umila in fata privirii sexului opus – desi nu vad nimic rau in a dori sa arati bine pentru prietenul sau prietena ta, pentru sotul sau sotia ta. Mai mult insa, ea poate insemna – in acelasi timp sau poate in primul rind – o incercare de a te simti bine in propriul corp. Este, in fapt, o revenire fericita la vechiul ideal grec, mens sana in corpore sano – daca ne educam mintea si o ridicam la nivel de doctorat, sa zicem, de ce sa nu aducem si corpul la acelasi nivel? De ce sa tinem doar la imaginea noastra intelectuala, cind o putem cultiva si pe cea fizica?

Iar daca acceptam cultivarea imaginii propriului corp (pentru noi insine si pentru cei ce dorim sa ne admire, sa ne iubeasca) atunci putem face un pas inainte in argumentul de fata, abordind deschis subiectul diferentelor simbolice si vizuale intre categoriile generale si vagi de “masculin” si “feminin”. Desigur ca asemenea deosebiri sint puternic fundamentate biologic si cultural. Biologic, intrucit pe parcursul evolutiei femeile si barbatii au capatat aptitudini diferite. Citeam undeva, de exemplu (imi pare rau ca nu imi amintesc unde) cum femeile sint mult mai atente la detalii aflate foarte aproape de ele intrucit, o lunga perioada de timp, au fost nevoite sa stea acasa si sa se ocupe de lucrurile din casa. Barbatii sint foarte slabi la atentia acordata detaliilor din jur, insa sint mult mai abili la orientarea in spatiul larg, la cititul si interpretarea hartilor, etc. (calitati necesare atunci cind barbatii plecau la vinatoare). Desigur, vorbim de generalitati si tendinte, nu de aptitudini existente in si exhibate de fiecare reprezentant al respectivului sex. Cultural, intrucit – pentru a lua un singur exemplu – obiectele de vestimentatie, precum rochia si fusta sint elemente tipic feminine in Occident, dar nu si in alte zone – iar pantalonii sint itemi prin excelenta masculini in acelasi spatiu, dar nu si in Orient.

In consecinta, faptul ca o femeie poarta fusta sau rochie nu poate fi interpretat decit cu rea-intentie si agresivitate drept un simbol al opresiunii al carei obiect ar fi ea. Este pur si simplu o diferenta culturala existenta intre termenii generali de “feminin” si “masculin”, la fel cum costumele populare difera de la o zona la asta: cu alte cuvinte, nimic opresiv aici. Cred ca asemenea diferente culturale trebuie cultivate, si nu distruse dintr-o atitudine politic corecta prost inteleasa, asa cum cere feminismul extremist. Cred ca diferentele simbolice intre “masculin” si “feminin” ar trebui pastrate (majoritatea femeilor pe care le-am intilnit, de pilda, nu ar accepta sa fie niciodata cu un barbat scund si slab – nu este ideea lor de “barbat”! – iar majoritatea barbatilor pe care i-am intilnit nu sufera femeile “baietoase”). In cadrul acestor diferente, evident ca cele vestimentare sint extrem de importante. A nu se intelege de aici ca sint impotriva purtarii pantalonilor de catre femei – dimpotriva, in multe combinatii vestimentare panntalonii pot emana feminitate. Insa fusta si mai ales rochia sint, prin excelenta, vectori ai elegantei tipic feminine.

Fotografia de mai sus a fost facuta in Bucuresti, in urma cu aproximativ trei saptamini. Site-ul www.petocuri.ro a lansat campania Poarta rochie! Fii feminina! Cred ca este un demers deopotriva inteligent si important, pe care am dorit sa il anunt si sa il sustin in consecinta. Desigur, sustinerea vine doar din partea mea, nu si din partea blogului (ceilalti autori pot avea evident cu totul alta opinie).

Ma solidarizez cu Ioan T. Morar si Mirela Corlatan, in plus am apreciat atitudinile lui Eugen Istodor si Alin Fumurescu (aici, aici, aici si aici). Cu mult timp in urma il apreciam pe Cornel Nistorescu, in 2004 (cind lucram la un ziar iesean) mi se parea misto ca omul putea scrie in fiecare zi cite un editorial, si nu vorbesc de articole de mina a doua. Intre timp insa, mi s-a acrit de personajul asta. Afacerile lui nu mi se par tocmai ok, prieteniile lui sint dubioase, el insusi imi face sila de fiecare data cind il vad pe sticla ecranului sau pe foaia de ziar. Parca imi disparuse o buna doza de stress zilnic in momentul in care s-a dat la fund – si speram sa ramina acolo. Dar n-a facut-o, a revenit treptat, intii in postura de analist politic la televizor (in definitiv toti sintem analistii lu’ peste, nu vad diferenta intre nea’ Ion de la birtul din Pocreaca si sus-numitul Nistorescu!) si apoi ca sef la Cotidianul. Mie imi pare rau de decizia patronatului, era singurul ziar pe care il citeam zilnic – obicei pe care nu cred ca il voi continua de azi inainte [intreaga poveste aici].

Ma solidarizez cu Andrei Plesu in incercarea sa de a se desparti cu eleganta si “melancolie” de Dilema… “noua” (aici; via Mircea Popescu). Oricit de criticat si criticabil ar fi omul asta, mie mai intotdeauna cartile si articolele sale mi-au placut, le-am savurat cu nesat. Inteligenta sprintena, ironia fina si politetea omului vechi sint calitati rare si care, se pare, au cam disparut din actuala “Dilema” (nici eu nu o mai citesc de ceva timp, si imi pare rau ca nu am prins momentul in care ar fi fost potrivita o explicatie pentru aceasta renuntare). Ii urez si ii doresc domnului Plesu sa ramina… “vechi”.

Ma solidarizez cu varianta de proiect a Ministerului Educatiei, conform careia obligativitatea religiei va fi eliminata din curicula scolara. Formula mi se pare perfecta: religia va fi o disciplina optionala, care va exista in functie de dorinta copilului sau a parintelui. In felul asta, pe de o parte, li se da peste bot fundamentalistilor de orice fel (atei sau religiosi), prin simpla eleganta a solutiei. Pe de alta parte, statul isi confirma, in sfirsit, una din atributiile existentei sale: neutralitatea fata de diversele moduri comprehensive de a privi lumea.

[UPDATE. Intrucit Cotidianul a fost singurul ziar in care am avut incredere si pe care il citeam zilnic,  continui sa mentionez aici intreaga nebunie si situatia absurda generata de sosirea lui Nistorescu: Cristian Patrasconiu a fost concediat. Scriu despre asta Costin Ilie, Costi Rogozanu (ceva mai putin inflamat), Ioan T. Morar, Eugen Istodor si Cristian Teodorescu. De partea cealalta, Nistorescu scrie un text asa-zis explicativ care atenteaza la inteligenta oricarui cititor al fostului "Cotidianul".  Nu prea mai ramin oamenii pe care ii citeam zilnic, deci nici obisnuinta mea de a citi in fiecare zi "Cotidianul" nu mai este justificata. Ramin deci cu Hotnews si EvZ, in lipsa de ceva mai bun...]

Zilele astea mi-am adus aminte de pupincurismele intelectualilor romani directionate spre obrajorii fesieri ai cuplului de trista amintire. Se pare ca asemenea salturi mortale executate in limba de lemn nu au murit. S-au schimbat cei aflati la primire, ca in rest expeditorii si cuvintele au ramas aceleasi. Iata ce scrie un intelectual roman Principelui Radu Duda:

Alteta Regala,

Am luat ieri de la Polirom ultima carte a Altetei Voastre Regale. Am venit la Iasi pentru citeva zile (asa am pierdut lansarea volumului la Bookfest), asa ca am citit dialogul intr-un mediu special…

Pe scurt: e cea mai substantiala si mai originala contributie scrisa a Altetei Voastre Regale la evolutia spiritului public din Romania. Eu, unul, ca si alte persoane cu discernamint, nu am fost citusi de putin surprins de altitudinea si de profunzimea abordarilor Altetei Voastre Regale. Chiar si asa, acum am avut prilejul de a cunoaste intregul diapazon al unui om-orchestra, etalat pe aproape patru sute de pagini.

Analizele, interpretarile, confesiunile (unele — cu adevarat dramatice, toate – miscatoare), judecatile, opiniile — toate sint memorabile, pe fiecare pagina. Iar tinarul Nicolae Dragusin (pentru mine, el este o surpriza) s-a dovedit un partener de dialog ideal.

Desi stiu ca nu cartile schimba cursul istoriei, mai stiu ca unele dintre ele o lumineaza si o pot orienta.

Asadar, din toata inima, felicitari! Si mult succes pe calea atit de grea pe care Alteta Voastra Regala a ales-o.

Este impresionant modul in care oamenii de linga noi pot fi atinsi de personalitatea unui individ providential, a unui geniu care  patrunde pe nesimtite in mintea si sufletul lor si ramine acolo, probabil pentru totdeauna. Indiferent ca vorbim despre omul obisnuit sau despre cineva important in societate (tata sau bunica, un profesor, un scriitor sau filosof, ori poate un cintaret sau o actrita), figura neobisnuita intiparita pe traseul destinului nostru nu poate fi extirpata usor. Iar daca unitatea de masura a vietii noastre, cauza standardului social si uman pe care am ajuns sa-l acceptam, prezenta continua si difuza pe care nu o receptam constient in fiecare moment dar care asigura din background functionarea in parametrii normali a ceea ce suntem dispare in neant, sentimentul lipsei reperelor nu poate fi luat in ris. Te trezesti deodata singur in desert, nu exista nord sau sud, sursa de apa se dovedeste o himera iar deznadejdea pune stapinire pe intreaga ta fiinta.

Probabil Dumnezeu ma iubeste, intrucit am intilnit asemenea personalitati in calea mea, oameni care mi-au trasat conturul a ceea ce sint, sau ar trebui sa fiu. Una din ele nu mai este, celelalte doua – din fericire pentru mine – ma protejeaza si ma iubesc in continuare. Persoanele de care vorbesc insa nu sint genii sau VIP-uri, ci fiinte apropiate, fara de care viata mea nu ar mai fi a mea, sau nu  ar mai fi deloc. Din pacate, nu pot spune ca nu pot trai fara Dostoievski sau Kant, fara Mozart sau Picasso, fara Anthony Quinn sau Iron Maiden, ca viata fara ei mi-ar fi parut o viata searbada sau un ciudat mod de existenta in ne-fiinta. Asta nu inseamna insa ca nu-i inteleg pe cei ce isi definesc propriul drum in functie de indivizii providentiali pe care i-au intilnit, direct sau mediat.

Nu ma pot abtine insa sa nu ma intreb: cine sint geniile care ne alcatuiesc astazi viata, ce presupun ele? Este evident ca Michael Jackson nu se poate compara cu Wolfang Amadeus Mozart – nu atit din punctul de vedere al stilurilor muzicale diferite, nici din perspectiva elitisto-sclifosita a intelectualului incrincenat! Ma refer pur si simplu la personalitatile respective ca atare: atit Wolfgang cit si Michael au fost geniali de mici copii, insa geniul primului s-a propagat singur, in timp ce calitatile celui de al doilea au fost – acesta e cel mai corect cuvint – promovate. Promovate de alte genii.

V-ati gindit vreodata la geniile care au facut din Michael Jackson un geniu? La geniul acela cu ureche muzicala perfect educata care l-a descoperit, la geniul inventatorilor care au descoperit tehnica de inregistrare si distributie moderna, la geniul impresarului care l-a promovat, la geniul oamenilor care au gindit si organizat sute de concerte in toata lumea, la geniul fotografului care l-a imortalizat in ipostazele deja celebre, si asa mai departe? Nu-mi spuneti ca aici nu e vorba de genii, nu-mi vorbiti despre distinctia greceasca dintre arta si tehnica! Ma poate instrui oricine cit de mult e in stare – desi sint un fan al artei fotografice, nu voi ajunge niciodata un fotograf desavirsit, oricit as dori! Sau un impresar desavirsit, sau un cameraman de geniu!

Toate aceste genii care ii fac pe altii sa devina genii [sau, ma rog, daca nu vreti sa vedeti geniile (si) ca pe un produs mediatic, atunci cititi: "care fac cunoscut geniul altora"] traiesc si mor in anonimat, desi au influentat inca mult mai multa lume decit au facut-o propriile lor produse. Spuneti repede, cine l-a descoperit pe  Michael Jackson? Cine a fost antrenorul de fitness care s-a ocupat de corpul lui Farrah Fawcett? Oameni probabil geniali, dar care au trecut pe linga noi necunoscuti, ca o adiere de vint, si poate nici macar atit. Nu vreau sa fiu inteles gresit. Desi nu ma omor dupa muzica lui Michael, nu ii contest geniul si influenta personalitatii sale. Desi nu o consider o mare actrita, nu neg frumusetea geniala a lui Farrah (si daca voi credeti ca frumusetea o ai sau nu, pentru ca e data de natura, lasati-ma sa va spun: gresiti, frumusetea se lucreaza!). Intentia mea e sa atrag atentia asupra unor oameni geniali care ii ajuta pe altii sa devina genii dar care mor necunoscuti. Personalitati pe care nimeni nu le plinge. Si asupra acelor indivizi – pentru a vorbi de o alta categorie, off topic in acest post – care au influentat vietile noastre mai mult decit ne putem imagina, dar care au ramas anonimi, ori i-am uitat. Spuneti-mi repede, si fara a cauta pe Google: cine a inventat penicilina? Sau becul electric? Sau tiparul? Tinind cont de IQ-ul cititorilor acestui blog, banuiesc ca ei pot raspunde imediat. As vrea insa sa-i intreb si pe ei: daca miine ar muri domnu’ Gutenberg – ati plinge, ati considera ca viata voastra nu mai are sens, sau ca sinteti lipsiti de repere, asa cum simt fanii lui Michael Jackson sau cei ai lui Farrah Fawcett?

As dori sa ne intoarcem privirea si asupra ilustrilor necunosuti, acesti ciini vagabonzi imposibil de extirpat din vietile noastre. Iubiti-i si pe ei! Plingeti si la moartea lor! Hai sa declaram ziua mortii lui Michael Jackson drept Ziua Internationala a Geniilor Anonime sau Uitate. A oamenilor providentiali care au creat alti oameni providentiali, ori au influentat viata unei omeniri intregi sau doar a unor persoane particulare, indivizi  pe care nimeni nu ii cunoaste, sau care sint cunoscuti doar in cercuri restrinse. Toti acesti oameni merita recunostinta noastra.

Pina atunci, nu pot spune decit : RIP* Michael**, RIP Farrah***, RIP the unknown genius! Odihniti-va in pace!

*RIP = “Rest In Peace”

** Despre Michael Jackson, moartea si influenta sa au mai scris foarte frumos in presa romaneasca Razvan Exarhu (aici), Vlad Stoicescu (aici) si Costi Rogozanu (aici)

*** Despre cancer si Farrah Fawcett am mai scris aici.

Luna viitoare (pe 3 iunie) se implineste un an de la publicarea Declaratiei de la Praga. Intre timp documentul a adunat on-line 3101 de semnatari (pina astazi), printre care – si in urma apelului lui Vladimir Tismaneanu de pe  blogul sau – si multi romani. Numai ca renumitul istoric si politolog roman este nemultumit de numarul mic de romani care au semnat si se intreaba aici: de ce multi indivizi aleg sa nu semneze declaratia? Nu stiu care sint motivele altora – incerc insa sa explic mai jos de ce eu aleg sa nu o semnez.

Doresc insa sa spun de la bun inceput ca in general sint de accord cu ideile exprimate in Declaratie. Si eu sint de accord ca “există similarităţi substanţiale între nazism şi comunism în ceea ce priveşte caracterul lor abominabil şi crimele lor împotriva umanităţii” (Preambul). Insa nu sint de accord cu diverse concluzii pe care le extragem de aici. De pilda: zvastica este un symbol a carui expunere publica este interzisa in multe tari vestice. Ar trebui sa se intimple la fel cu “secera si ciocanul”? Tonul declaratiei indeamna spre un raspuns afirmativ. Raspunsul meu este unul negativ – amanunte insa, mai jos. Enumar deci motivele care ma fac sceptic in privinta acestei declaratii:

1. Declaratia mi-a lasat impresia unui document scris de literati, cu formule bine incondeiate estetic, insa complet lipsita de pragmatism. Evident, inteleg caracterul mai mult simbolic al declaratiei, insa de aici si pina la formule rasuflate de genul “caminul nostru european” sau “societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor” este prea mult. Pentru mine, cel putin. Un ton mai rezervat si orientat catre chestiuni practice ar fi fost binevenit. De exemplu, sustin idea “unui Institut al Memoriei şi Conştiinţei Europene” (art. 15), pot accepta idea unei zile internationale a comemorarii victimelor totalitarismului (23 august) (art. 9), insa sint in ceata cind citesc despre “formularea unei perspective comune privind crimele regimurilor totalitare, inter alia regimurile comuniste, şi propagarea unei conştiinţe europene asupra crimelor comunismului, cu scopul definirii unei atitudini comune faţă de crimele regimurilor comuniste” (art. 3).

2. Declaratia este total rupta de realitate si incearca sa arunce asupra noilor generatii spaimele generatiilor vechi. Punem citi in textul ei ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” (Preambul). Ce poate fi mai departe de adevar? Inteleg sentimentele aflate in spatele acestei atitudini, pentru ca nu sint tocmai tinar. Unchiul meu a fost dat afara de la un liceu de elita din Iasi pentru ca era fiu de preot; mama mea, fiind fiica de preot, nu s-a putut angaja pina nu a declarat in fata secretarului de partid pe institutie ca nu crede in Dumnezeu. Iar bunicul meu, preot, omul caruia ii ramin dator intreaga viata pentru ceea ce sint acum, a fost arestat noaptea si batut prin beciurile politiei pentru ca asculta posturi straine si vorbea de rau regimul. Si acum imi amintesc cum maica-mea imi interzicea sa repet afirmatiile bunicilor (de genul: Ceausescu vorbeste peltic pentru ca si-a tocit limba de la atitea discursuri), de teama ca va face ea puscarie. Ce vreau sa spun cu toate acestea este ca atit familia mea, cit si eu insumi am fost atinsi de acest virus si nu il putem nega, cu atit mai putin neglija sau uita. Si eu ma intristez cind vad ca tinerii de azi nu numai ca nu stiu multe despre communism, dar nici macar nu le pasa. Totusi, nu ii pot condamna. E de ajuns sa invete la scoala ce a insemnat comunismul, asa cum e de ajuns sa invete si despre nazism. Comunismul nu este si nici nu trebuie sa fie o povara pentru constiinta copiilor nostri. Pentru ei comunismul nu este o spaima actuala, ca pentru domnul Tismaneanu si – poate ceva mai putin – pentru mine. Pentru ei comunismul este ceva din cartile de istorie, nu le afecteaza viata cotidiana, si exact asa trebuie sa stea lucrurile. Daca Declaratia crede ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” atunci Declaratia este rupta de realitate. Din fericire, in curind comunismul si nazismul nu vor mai fi decit subiecte strict istorice in constiinta Europei, cam la acelasi nivel cu exterminarea crestinilor de catre romani. Si asa trebuie sa fie: cu cit mai repede, cu atit mai bine.

3. Declaratia este iarasi complet rupta de realitate, atunci cind considera ca “furnizarea de informaţii extinse despre trecutul totalitar comunist care să ducă la o mai bună înţelegere şi abordare a temei este o condiţie necesară pentru o viitoare integrare solidă a tuturor naţiunilor europene” (Preambul). Fals: nu e o conditie necesara. Pragmatic vorbind, o integrare solida a natiunilor europene are intii de trecut obstacole in legatura cu economia, stabilitatea politica, justitia, securizarea granitelor, iar mai apoi obstacole mult mai dificile, privind dezinteresul cetatenilor europeni privind constructia comuna, scepticismul fata de integrare, temerile privind uniformizarea culturala si pierderea suveranitatii, si asa mai departe. Informatiile privind trecutul totalitar communist sint departe de a constitui o conditie necesara pentru integrarea natiunilor europene. Si – as adauga eu in paranteza – ma surprinde sa vad ca atit de multi intelectuali mai accepta sa foloseasca ideea nefericita si periculoasa de “natiune”. Faptul ca m-a scapat barza dincoace de Prut nu e de ajuns sa ma faca parte integranta a “natiunii” romane, domnilor intelectuali! Personal pot sa va spun, alaturi de Cioran, ca sunt mongol!

4. Declaratia, “având în vedere experienţa Comisiei pentru adevăr şi reconciliere din Africa de Sud” (Preambul), solicita “introducerea unei legislaţii care să permită Justiţiei să îi judece şi să îi condamne pe autorii crimelor comuniste şi să compenseze victimele comunismului” (art. 4). In primul rind, capacitatile mele slab intelectuale imi obstructioneaza intelegerea comparatiei cu Africa de Sud. Din cite stiu eu, acolo era destul de clar cine sint victimele si cine sint calaii. Pornind de aici, reconcilierea a devenit posibila. In cazul comunismului insa, spre deosebire de apartheid, stim foarte bine ca multe victime au devenit calai, si invers. Atit simbolic, cit si pragmatic, mocirla este mult mai mare decit in Africa. Pe care calai sa-i judecam? Pe militieni, pe securisti, pe cei care detineau carnetul rosu de partid, pe cei care au tacut atunci cind Gheorghe Ursu era torturat in beciurile Securitatii? In acest caz, am putea judeca o tara intreaga. Si ce victime sa compensam? In definitiv, in ultimii ani si tovarasii Ion Iliescu si Silviu Brucan devenisera victime. Poate ii punem in calendarul crestin-ortodox, asa, drept compensatie, un fel de martiri ai neamului… Daca a fost posibil cu Stefan Cel Mare, nu se stie niciodata…

5. Declaratia cere “recunoaşterea comunismului ca parte integrantă, nocivă, a istoriei comune a Europei” (art. 7) si “acceptarea responsabilităţii paneuropene a crimelor comise de comunism” (art. 8). Aceste solicitari mi se par nu numai absurde, dar si periculoase. O “istorie comuna” a Europei e un construct artificial, in cel mai bun caz putem vorbi de istorii commune ale unor zone din Europa. Nu vad de ce comunismul ar fi parte din “istoria europeana comuna” a Angliei sau a Scotiei (in cazul probabil in care ultima va deveni independenta), si nu vad nici de ce englezii sau scotienii ar trebui sa se simta responsabili pentru crimele comise de comunism. Dar problemele nu tin doar de geografie, ci si de situarea temporala. La fel cum nu inteleg de ce generatiile tinere din Germania ar trebui sa se simta responsabile pentru crimele nazismului, nu inteleg de ce generatiile tinere din fostele tari comuniste ar trebui sa fie responsabile pentru atrocitatile comunismului. Responsabilitatea nu poate fi universala, nici macar “paneuropeana”: responsabilitatea trebuie delimitata in spatiu si timp. Apelul la o “responsabilitate paneuropeana” este deopotriva bazat pe presupozitii false, nedrept si periculos.

6. Declaratia solicita “organizarea unor dezbateri publice referitoare la folosirea comercială şi politică, inadecvată, a simbolurilor comuniste” (art. 11). Nu sint impotriva organizarii dezbaterilor publice pe orice tema. Problema este ca tonul acestui articol, coroborat cu sustinerea similitudinii intre comunism si nazism, poate avea ca rezultat intentia interzicerii folosirii unor simboluri comuniste, dupa modelul interzicerii simbolurilor naziste. Aici sintem in fata unei intregi discutii privind libertatea fundamentala a cuvintului si expresiei, si ne putem intreba daca discursul urii (“hate speech”) poate fi incadrat in sfera acestei libertati. Am discutat despre aceasta tema aici, si nu are rost sa revin. Amintesc doar ca sustin neconditionat libertatea expresiei, si in acest caz asta inseamna ca nu sint de acord nici cu incriminarea negarii Holocaustului, nici cu interzicerea folosirii publice a unor simboluri (fie ele fasciste sau comuniste), nici cu interzicerea publicarii unor carti (de pilda, Mein Kampf). Argumentele le-am expus deja, nu mai are rost sa le reiau. Daca totusi pozitia mea vi se pare absurda insa nici nu aveti rabdare sa-mi cititi argumentele, considerati urmatorul exemplu. Che Guevara este un simbol al comunismului. La ora actuala multi tineri cumpara si poarta tricouri cu Che Guevara (evident, sint convins ca majoritatea habar nu au ca individul a fost un ticalos, un criminal si, din cite se pare, un violator). Motivul pentru care tinerii poarta astfel de tricouri nu tin de comunism ca atare, ci de faptul ca a purta un tricou cu Che Guevara e considerat din varii motive a fi chic, a fi la moda. De asemenea, e “la moda” sa porti o insigna comunista (sau mai multe) asezate pe o sapca militara (astfel de produse se pot cumpara in centrul Budapestei cu preturi cumprinse intre 10 si 20 de euro, in functie de numarul insignelor de pe sapca). Nu mi se pare in regula sa interzici purtarea tricourilor respective sau a insignelor doar pentru ca generatiile batrine se simt ofensate, sau pentru ca ele au temeri pe care tinerii care asculta buena Vista Social Club (si mai ales melodia “Hasta Siempre Commandante Che Guevara“) nu le impartasesc. Ori, Declaratia are exact aceasta intentie, iar daca as semna-o si discutiile publice ar avea ca final interzicerea acestor simboluri, ar fi ca si cum eu am sustinut aceasta interdictie. Si nu o pot sustine.

7. Se mai cere in declaratie “organizarea unei conferinţe internaţionale pe tema crimelor comise de regimurile totalitare comuniste, cu participarea unor reprezentanţi ai guvernelor, alături de parlamentari, profesori, experţi şi delegaţi din partea ONG-urilor, urmând ca rezultatele să fie făcute cunoscute la nivel mondial” (art. 16) si “dezbaterea amănunţită şi extinsă la nivelul întregii Europe cu privire la istoria şi moştenirea comunistă” (art. 18). Nu inteleg rostul cerintelor respective: nu au existat pina acum diverse conferinte internationale pe temele respective? Nu au existat o sumedenie de dezbateri? Si daca au existat, atunci care ar fi diferenta specifica a conferintei cerute de semnatarii Declaratiei, si eventual sustinuta la nivel oficial de catre institutiile europene? Exista premise serioase pentru a crede ca o asemenea conferinta poate aduce informatii noi, sau macar lecturi noi ale unor informatii vechi? Sau e vorba de cheltuirea banilor contribuabilului european pe o inca alta actiune inutila, mai ales in conditii de criza financiara si economica?

8. In final, in art. 19, Declaratia cere “comemorarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, a masacrului din Piaţa Tiananmen şi a macelului din Romania”. Iarasi, cerinta mi se pare vaga: in tarile respective, oricum aceste evenimente se vor comemora (pina si in China, fie si subversiv). Atunci, la ce bun o asemenea cerinta? Poate este vorba de comemorarea oficiala, la nivelul instittutiilor europene? Dar atunci, exact ce anume ar presupune aceasta comemorare? Alte conferinte internationale? Eventual discursuri pompoase si dineuri diplomatice cu sampanie scumpa si caviar?

Pe scurt, consider ca Declaratia este bazata pe idei rupte complet de realitate si reprezinta un cumul de cerinte vagi, premise false si solicitari periculoase (in cazul transformarii lor in legi); in plus, ea deschide drumul unor cheltuieli nejustificate ale banilor contribuabililor europeni. Din aceste motive, aleg sa nu o semnez.

Mişcarea Angajament Civic (CEMO) şi portalul de internet Transindex au initiat o petitie adresata primarului Clujului. Citez mai jos inceputul acestei petitii:

“Stimate domnule primar Sorin Apostu!

La conferinţa de presă din 7 mai 2009 aţi declarat că se vor monta pe monumentele din Cluj-Napoca plăcuţe explicative trilingve – română, engleză şi franceză. La această conferinţă de presă aţi fost întrebat de reprezentanţii presei despre motivele absenţei limbii maghiare de pe plăcuţele care vor fi montate pe clădirile istorice. La această întrebare Răspunsul Dvs. a fost următorul: „când maghiara va deveni limbă de circulaţie internaţională, va apărea şi pe plăcuţe”.”“

Cu vreo trei saptamini in urma, proprietara unei pensiuni din Cluj (romanca get-beget) imi vorbea despre epoca de trista amintire “Funar”: femeia era ofensata de modul in care fostul primar a inteles sa ii trateze pe clujenii de etnie maghiara. Si imi spunea cam asa: “Pai bine, domnule, noi am trait alaturi de unguri, am fost vecini, am imbatrinit impreuna. Cum am putea acum sa ne batem joc de ei?!”

Cred cu tarie ca si Romania va trebui sa-si accepte si sa-si pretuiasca multiculturalismul, asa cum o fac deja alte tari vestice. Evident ca asta nu inseamna neaparat autonomie teritoriala (desi eu nu vad nimic rau nici aici: autonomia teritoriala nu este echivalenta automat cu o alta tara). Inseamna pur si simplu a respecta si valorifica traditiile, cultura si stilul de viata ale celui diferit, dar care traieste alaturi de noi. Daca tot e vorba sa fie puse placute multilingve, atunci nu vad de ce maghiara si germana nu ar avea dreptul sa fie acolo, atita timp cit cele doua culturi minoritare au avut si au ceva de spus in istoria Clujului. Din aceste motive am semnat petitia (desi cititorii constanti ai acestui site stiu ca am o problema cu moda asta a petitiilor on-line, si ca deocamdata nu cred in eficacitatea lor).

Va invit si pe voi sa cititi si sa semnati petitia aici (multumesc lui GT pentru ca mi-a atras atentia asupra petitiei).

Ziua muncii (sau, ma rog, Ziua Internationala a Muncitorilor, daca vreti) se sarbatoreste astazi in mai toata lumea, desi nu stiu sigur daca cei mai multi indivizi chiar inteleg ce anume celebreaza cind ies la gratar prin imprejurimile oraselor. La o prima vedere, sarbatorirea muncii ca atare (activitatea presupusa a innobila omul) imi face pur si simplu scirba. Departe de a te innobila, munca te degradeaza, te supune vointei celorlalti (indiferent ca e vorba de vointa sefului sau de cererea pietei), intr-un cuvint: te face sclav.

De ce nu putem trai si fara munca? Aici, creationismul si evolutionismul isi dau mina frateste: ambele preamaresc presupusele calitati ale muncii. Daca munca este initial o pedeapsa a lui Dumnezeu (Adam si Eva nu mai traiesc in Rai – unde isi ocupau toata ziulica mincind fructe si facind sex – ci pe pamint trebuie sa munceasca pentru a trai), in final se dovedeste calea catre indumnezeire (sa nu uitam totusi ca lenea nu este privita cu ochi buni de crestinism). Cit despre evolutionism, el vede capacitatea omului de a munci direct legata de dezvoltarea capacitatilor cognitive. Cu alte cuvinte, daca n-am fi muncit am fi ramas la nivelul maimutei din care descindem.

Si totusi, ce intelegem prin munca? Vreau sa delimitez clar acum ce inteleg eu personal prin acest termen: este activitatea pe care o prestezi pentru a putea trai sau in vederea dezvoltarii activitatii pe care o vei presta pentru a putea trai (in ultimul sens, si munca elevului este munca in adevaratul sens al cuvintului). Tot ceea ce faci si care nu are legatura cu cele doua activitati mentionate nu poate fi considerat drept “munca”. Doua exemple. Daca la liceu am fost obligat sa citesc Marin Preda, citirea acestui autor (daca l-as fi citit) s-ar fi numit “munca”; daca acum citesc Marin Preda pentru ca pur si simplu asa mi-a venit mie cheful, atunci nu inseamna ca muncesc. La fel, daca sint timplar si fac scaune, traind de pe urma acestei activitati inseamna ca muncesc (indiferent ca am un sef sau sint propriul meu sef). Daca insa fac scaune de placere, ca nu pot trai altfel (sau pitici de gradina, as a matter of fact), daca nu imi pasa de vinzarea lor, atunci nu muncesc.

In acest sens al definitiei termenului munca, eu unul urasc munca si ma chinui s-o eludez. Desi am avut perioade in care am muncit ca nebunul – si probabil asemenea perioade vor mai fi – incerc pe cit posibil sa nu muncesc. Pentru ca  munca in sensul definit de mine nu innobileaza, ci degradeaza. Nu te face stapin pe tine insuti, te face sclav. Chiar daca iti ofera conditiile financiare unui trai decent, tocmai traiul decent iti ascunde cit de sclav esti, in fapt.

Si tocmai din acest motiv nu sint tocmai impotriva sarbatorii zilei de 1 Mai. De fapt, astazi comemoram lupta pentru ziua de munca de 8 ore. In conditiile in care indivizii (inclusiv femeile si copiii) munceau intre 10 si 16 ore pe zi, cite sase zile pe saptamina, Robert Owen a formulat in 1817 principiul “opt ore munca, opt ore recreatie, opt ore odihna” (aici). Asta sarbatorim astazi, si nu diverse alte timpenii sau intelesuri subversive impuse de diversele internationale socialiste, care au acaparat sensul zilei de 1 Mai. Si daca sarbatorim astazi lupta pentru opt ore de munca pe zi (deci pentru un volum de munca mai mic), de ce nu am sarbatori si idealul unor inca si mai putine ore? Prin ziua muncii sarbatorim, de fapt, dorinta omului de a munci mai putin, de a scapa din sclavie. Pentru toti cei care-mi impartasesc idealul, La multi ani!

Dupa Massachusetts, Connecticut si Iowa, Vermont devine al patrulea stat american care legalizeaza casatoriile gay si primul care o face printr-un vot in legislativul local (aici; via Ioan T. Morar). Despre California si Proposition 8 nu se aude inca nimic. Lucrurile par totusi sa mearga intr-o directie buna.

Danemarca este, din nou, in prima linie a luptei pentru egalitatea in drepturi a indivizilor, indiferent de orientarea lor sexuala. Dupa ce in octombrie 1989 devenea prima tara care accepta casatoria legala a homosexualilor, in martie 2009 devine a doua tara care aproba adoptarea copiilor (danezi sau straini) de catre cuplurile homosexuale (sursa). Prima tara care a legiferat adoptiile este Norvegia (in iunie 2008 – sursa). De asta avem atita nevoie de politicieni responsabili: ei pun in practica lucruri pe care noi inca le dezbatem si intoarcem pe toate fetele, fara a ajunge la o concluzie clara. Timp in care nu numai posibilii parinti isi vad refuzat dreptul de a adopta un copil, dar si copiii orfani isi vad refuzat dreptul de a trai intr-o familie. Acum precedentul a fost creat, vestea e buna, deci se poate!

Americanul Stuart Hess a murit in 1997, la 55 de ani, in urma unui cancer pulmonar. Omul fuma ca turcul, 3 pachete pe zi. Acuma, sotia lui – vaduva, de! – a dat in judecata firma Phillip Morris. Procesul s-a terminat, Phillip Morris trebuie sa plateasca 8 milioane de dolari (sursa).

Pai cum, oameni buni? Ala a fumat ca turcul, desi stia care sint consecintele, si firma de tigari e data in judecata? Pai daca eu beau spirt “Mona” (desi pe eticheta scrie clar ca e pentru uz extern!) si beau pina intru in coma alcoolica, si pe urma mor, asta inseamna ca nevasta mea se poate duce bine-mersi sa dea in judecata firma producatoare a spirtului? Sau, daca nu va place exemplul cu “Mona”, puneti “Jack Daniels” in loc.

America asta o ia razna din multe puncte de vedere. Mie inca imi place, am citeva motive intemeiate pentru asta. Dar in rest, chiar o ia razna rau!