Interactiuni

… depine UNDE, depinde CUM… Pe strazile inguste ale Florentei, mai toti spun ca small is good, big is bad! Chestiune de context, carevasazica… Important e sa duca, nu-i asa?

[click pe imagini pentru a le mari]

[click pe imagine pentru a o mari]

… era o umbra, o palma data pe obrazul maimutzelor in costume scrobite si al cucoanelor impopotzonate in rochii scumpe. Un scandal urban, o sfidare adusa deopotriva Renasterii si lumii contemporane. Omul asta de vreo 60 de ani, plimbindu-se nestingherit de privirile acuzatoare ale turistilor ghiftuitzi, a caror singura problema era pe ce sa-si mai cheltuiasca banii, se plimba intr-o zi de septembrie prin centrul florentin parind ca nu-i pasa de nimeni si nimic. Absenta lui sincera, uimirea lasata in urma sa il faceau sa para ca vine din alta lume, dintr-un univers paralel…

And then, before it all began again, there was a club. A Ping-Pong Club, as it was called, and it did not show up on Google (perhaps not until now, with reference to the H. city) and few locals actually knew where it was, but most of the young people had at least heard of it. The club, so that you know, is open only during summers, only on Wednesday nights, and only from 10 p.m. to 2 a.m. And yes, the most important thing to mention is that the club is only for friends, and sometimes for friends of friends. The password that you need to know – “J. ist dorf” – may be useless, as the real trial is to get there, to find your way, not very far from the city center, but in a semi-industrial zone, where hundreds of metal gates make it difficult to recognize the right gate, to know which parking lot to enter. As you go in, the barbed wire above your head, you see trucks lined up, and a few dozen bikes around the corner in front of a shabby house – this is your club. If you ever imagined that when you grow older, you’d have your own publishing house, your own bookshop, and bar, and movie theater, and university (did I forget anything from our dreams? A kindergarten in the backyard perhaps?), then this ping-pong club is part of our alternative bohemian dreams. This is the kind of club where the familiar becomes unfamiliar. At the beginning, the new comer takes baby steps into a large and colorful living room, as if entering the strange story written by Poe (the one with the red mask), and finding there as bartender the little man from Lynch’s movie. After half an hour, holding green Jever bottles in their hands, the newly arrived group of friends closely sitting together looks around and wonders “What’s the catch?”. The toilet – with flower bouquets in front of the mirror and hand creams for everyone’s use – makes you feel as if you’re an intruder into someone’s house who’s been so kind to leave the door open for you, but who’s never going to introduce herself to the guests. She simply enjoys having friends and half-strangers in her home-club, playing the “who’s who” game from a distance. And what’s left of the last open night in the Ping-Pong Club? A refreshing and lingering feeling of in-between-ness of a different sort than the one experienced in airports, transvestite clubs, subways, and other city places. It’s as simple and mysterious as that.

Nu am reusit niciodata sa inteleg reprezentantele tipului de feminism pe care il numesc “extremist”. Ma refer la creaturile care nu-si rad parul de sub picioare sau de sub brat, de teama ca asemenea actiuni le subjuga, cel putin la nivel simbolic, privirii agresive si chiar “violatoare” a barbatilor. Evident, tot ce tine de masculinitate le produce scirba, oroare, groaza. Daca sint artiste (contemporane, cum altfel?!) fac o “instalatie” cu un penis spinzurat de tavan: razbunarea ultima pentru veacuri si milenii de sclavie! Daca sint teoreticiene, iti vor demonstra cu incredibile salturi logico-mortale cum iubirea intre doua femei este evident mai pura decit dragostea heterosexuala – “pura” inclusiv la propriu, deci “curata” in alcov, intrucit nu sint implicate scirboasele lichide asociate “violului” (da, propriile-mi urechi au auzit o asemenea enormitate!). Iar “viol” inseamna desigur orice act sexual care implica un barbat. Daca sint membere ale unor ONG-uri implicate in “affirmative action” vor produce intilniri publice in care un penis imens din balon va fi dezumflat, altul imens de hirtie ars, si neaparat unul urias de lut decapitat.

Interesant este faptul ca, abordind agresivitatea pe care singure o declara drept “masculina”, intelegind sa preia calitati tipic masculine (par pe picioare si sub brat) sau haine considerate barbatesti (pantaloni, impreuna cu refuzul total al fustei si al rochiei), cel putin la nivel vizual feministele respective se transforma din victima in ceea ce ele identifica drept “calau”. In loc de a fi consistente in contestatia pe care inteleg sa o afirme extrem de violent, ele sfirsesc prin a prelua – repet, cel putin la nivel vizual – elementele simbolice ale obiectului contestat. Ca si cum am contesta ororile nazismului imbracati in uniforme de ofiter german si defilind pe strazi cu zvastica in frunte!

Si mai interesant este ca aceasta atitudine apare pe un fond mult mai larg al schimbarilor sociale (atit la nivel atitudinal cit si simbolic), in care barbatii insisi devin mult mai atenti cu propria imagine fizica. Tot mai mult barbati se rad sub brat (in fond, este un elemennt de igiena corporala, mai ales vara), merg la manichiurist(a), la saloane de spa, si asa mai departe. Atentia fata de propriul corp, astazi, nu se reduce neaparat la o reverenta umila in fata privirii sexului opus – desi nu vad nimic rau in a dori sa arati bine pentru prietenul sau prietena ta, pentru sotul sau sotia ta. Mai mult insa, ea poate insemna – in acelasi timp sau poate in primul rind – o incercare de a te simti bine in propriul corp. Este, in fapt, o revenire fericita la vechiul ideal grec, mens sana in corpore sano – daca ne educam mintea si o ridicam la nivel de doctorat, sa zicem, de ce sa nu aducem si corpul la acelasi nivel? De ce sa tinem doar la imaginea noastra intelectuala, cind o putem cultiva si pe cea fizica?

Iar daca acceptam cultivarea imaginii propriului corp (pentru noi insine si pentru cei ce dorim sa ne admire, sa ne iubeasca) atunci putem face un pas inainte in argumentul de fata, abordind deschis subiectul diferentelor simbolice si vizuale intre categoriile generale si vagi de “masculin” si “feminin”. Desigur ca asemenea deosebiri sint puternic fundamentate biologic si cultural. Biologic, intrucit pe parcursul evolutiei femeile si barbatii au capatat aptitudini diferite. Citeam undeva, de exemplu (imi pare rau ca nu imi amintesc unde) cum femeile sint mult mai atente la detalii aflate foarte aproape de ele intrucit, o lunga perioada de timp, au fost nevoite sa stea acasa si sa se ocupe de lucrurile din casa. Barbatii sint foarte slabi la atentia acordata detaliilor din jur, insa sint mult mai abili la orientarea in spatiul larg, la cititul si interpretarea hartilor, etc. (calitati necesare atunci cind barbatii plecau la vinatoare). Desigur, vorbim de generalitati si tendinte, nu de aptitudini existente in si exhibate de fiecare reprezentant al respectivului sex. Cultural, intrucit – pentru a lua un singur exemplu – obiectele de vestimentatie, precum rochia si fusta sint elemente tipic feminine in Occident, dar nu si in alte zone – iar pantalonii sint itemi prin excelenta masculini in acelasi spatiu, dar nu si in Orient.

In consecinta, faptul ca o femeie poarta fusta sau rochie nu poate fi interpretat decit cu rea-intentie si agresivitate drept un simbol al opresiunii al carei obiect ar fi ea. Este pur si simplu o diferenta culturala existenta intre termenii generali de “feminin” si “masculin”, la fel cum costumele populare difera de la o zona la asta: cu alte cuvinte, nimic opresiv aici. Cred ca asemenea diferente culturale trebuie cultivate, si nu distruse dintr-o atitudine politic corecta prost inteleasa, asa cum cere feminismul extremist. Cred ca diferentele simbolice intre “masculin” si “feminin” ar trebui pastrate (majoritatea femeilor pe care le-am intilnit, de pilda, nu ar accepta sa fie niciodata cu un barbat scund si slab – nu este ideea lor de “barbat”! – iar majoritatea barbatilor pe care i-am intilnit nu sufera femeile “baietoase”). In cadrul acestor diferente, evident ca cele vestimentare sint extrem de importante. A nu se intelege de aici ca sint impotriva purtarii pantalonilor de catre femei – dimpotriva, in multe combinatii vestimentare panntalonii pot emana feminitate. Insa fusta si mai ales rochia sint, prin excelenta, vectori ai elegantei tipic feminine.

Fotografia de mai sus a fost facuta in Bucuresti, in urma cu aproximativ trei saptamini. Site-ul www.petocuri.ro a lansat campania Poarta rochie! Fii feminina! Cred ca este un demers deopotriva inteligent si important, pe care am dorit sa il anunt si sa il sustin in consecinta. Desigur, sustinerea vine doar din partea mea, nu si din partea blogului (ceilalti autori pot avea evident cu totul alta opinie).

Scurta mea prezenta in tara tuturor posibilitatilor dimbovitene si bahluiene m-a impiedicat sa imi procur deja cunoscutul “Atlas de mitocanie urbana”. Nici macar nu stiu exact ce contine, dar daca lipseste arhetipul mentionat in titlul acestui post, cu bucurie suplinesc scaparea respectiva.

Pentru a aprecia la adevarata valoare marlanul de autostrada, e absolut necesar sa conduci initial pe soselele din Austria si Slovenia. Indiferent de tipul drumului selectionat pe ecranul GPS-ului, in ambele tari se respecta cu strictete regulile de circulatie: de pilda, daca limita de viteza e de 50 de kilometri pe ora in localitate, atunci oamenii chiar o respecta, indiferent ca sint soferi de Trabant sau de Santa Fe. Te simti cumva ciudat, parca treaba aia privind corectitudinea nemtzeasca nu e chiar vorba in vint (“cine stie, cunoaste” si legatura dintre sloveni si nemtzi).

Ei, cind parasesti autostrazile din Austria si Slovenia si intri increzator in Italia, totul se schimba brusc. Sa presupunem ca, datorita traficului extrem de aglomerat, te bate Doamne-Doamne si faci 30 km in “doar” trei ore (exact, chiar pe extrem de costisitoarea autostrada italiana). Cum stai minute intregi pina sa inaintezi citeva zeci de metri, ai tot timpul din lume sa analizezi fauna locala importata involuntar de bastinasi. De pilda, tu esti pe banda dreapta, iar pe banda de acceleratie trece o masina cu numar de Italia. Te gindesti ca omul e italian sadea, dar apoi iti sar in ochi citeva amanunte. Unu la mina, crucea de la oglinda retrovizoare. Una imensa, agatata cu lant manastiresc, impodobita cu matanii grele si cu nelipsitul canaf. Desigur, uneori pot fi mai multe cruci una peste alta, poate si un numar de inmatriculare de jucarie pus la parbriz si pe care scrie “Costel”. Apoi, in spate, ocupantii sint protejati de soare cu un carton aplicat pe luneta infatisind, evident, o fata cu sanii goi, sau in cel mai bun caz in costum de baie. Nu prea suna a italian, nu-i asa? Desigur, nevasta-sa sta in scaunul din fatza-dreapta aratind de parca tocmai si-a terminat oala cu sarmale, dar a uitat de slaninutza afumata si si-a suparat barbatul…

Sfirsitul, desigur, nu-i aici. Astia sint marlanii romani mergatori pe banda de acceleratie. Mai sint insa si alte tipuri de marlani romani. Doar autostrada are trei benzi, right? Adica atunci cind fraierii stau pe cele doua benzi normale la cozi de peste citeva zeci de kilometri, ei e smecheri si dastepti si intra pe banda de urgenta. Si ii dau batai, ba mai si baga vreo 150 pe ora, asa, de control si ca sa ii oftice pe bulangiii inaintind cu viteza melcului turbat. Desigur, dupa ce ies din aglomeratie se opresc la prima statie de benzina, trag fo’ trei tigari, o cafelutza si bineinteles scot punga cu seminte, sa le treaca nervii, de!

Dupa aia se urca din nou la volan si pun viteza. Chiar si la 200 pe ora, ii recunsti usor: n-ai sa vezi italian cu bemveu de cinci ani cumparat la mina a doua. Italianul e fraier, isi ia Fiat sau Renault nou. Ei nu stie care-i faza, ca poti sa fii smecher cu Passat sau Mertz la aceiasi bani – da’ noi stim! Deci e simplu sa pariezi, cam la fel de simplu precum pariul lui Pascal: daca are numar de Italia si e Peugeot soferul e sigur italian, Daca are numar de Italia si e Audi la mina a doua, e roman. Nu poti pierde, crede-ma!

Si mai urmeaza. Marlanul roman de autostrada (de parca ar exista un marlan de autostrada de alta nationalitate!) e grabit, vere! N-are timp de pierdut, i se usuca naibii capsunile si el ce pula mea mai culege?! Asa ca de vede o masina pe banda de acceleratie (singura pe care stie sa conduca, in afara celei de urgenta!) iti da blitzuri la greu de la vreun kilometru, asa. E autostrada lui tac’su, deci ai face bine sa ii eliberezi calea, nu conteaza ca ai un TIR pe banda din dreapta! Iar daca, in ciuda sfortzarilor tale, nu reusesti decit intr-un tirziu sa te dai deoparte, marlanul va parasi banda de aceleratie (pe care tocmai ai eliberat-o) si va intra brusc pe banda ta, punind o frina zdravana chiar in fata masinii tale doar asa, de-a dreacu’, sa te sperie si sa te invetze minte!

Iar atunci spun si eu, vorba prozatorului: “nu stiu altii cum sunt, dar eu, cind ma gindesc la locul nasterii mele, … parca imi salta si acum inima”… de rusine! Si parca incep sa ii inteleg pe italieni de ce s-au saturat de romani! Comportamental si vizual, imediat vei recunoaste un roman in Italia. Eu unul sper sa nu-i intilnesc prea des. Banui ca asta spera si italienii.

Two ideas for our active citizens who are not afraid of engaging critically and creatively with social issues.

One is Mama Cash – the oldest international women’s fund, established in the Netherlands in 1983. She supports pioneering and innovative women’s initiatives around the world, because she believes that social change starts with women and girls. Her vision is that every woman and girl has the power and resources to participate fully and equally in creating a peaceful, just, and sustainable world. Mama Cash mobilises resources from individuals and institutions and makes grants to women and girls’ human rights organisations and initiatives. You’re not part of a group or you still don’t have an idea? You can learn more about the problems of your country and about human rights and contribute to social change.

The other idea is Prometheus Radio Project, a non-profit organization founded by a small group of radio activists in 1998. Prometheus builds, supports, and advocates for community radio stations which empower participatory community voices and movements for social change. To that end, Prometheus demystify technologies, the political process that governs access to our media system, and the effects of media on our lives and our communities.

Un anunt de casatorie din 1863, din Sacele.

Primele pagini dintr-un pasaport Austro-Ungar. NB: Scria in maghiara si in franceza.

Un anunt de inmormantare, scris in chirilice, asa cum era si potrivit in 1855.

“Lelea viteaza” facea parte din repertoriul laic al corului mitropolitan din Iasi. Cantecul l-am extras dintr-o culegere de 12 melodii nationale, culese, armonizate si aranjate pentru cor mixt si piano de Gavriil Musicescu. Culegerea a fost medaliata la expozitia universala de la Paris din 1889. Mai interesante mi s-au parut versurile destul de razboinice, din penultima poza: “Frunza verde palamida / Plina-i tara de omida / De omida ungureasca / si de gargara saseasca.”

Si un ultim document, din categoria celor “cool” si care n-au mare rost, dar sint ele tare frumoase!

(Toate documentele sint din fondul “Corespondenta comerciantilor romani,” cu exceptia partiturii care e pastrata in fondul “Societatea Progresul Fagaras” – A.N.BV.)

Daca liceul cu program sportiv din Vaslui a ajuns sa vinda fan, atunci chiar e criza. Sau programul sportiv o fi insemnind cositul pe cimp? Ori probabil cineva a ascultat prea mult Cassa Loco?

Asta chiar e tare: in atelierul domnului pictor se face orice pe vreme de criza! Tablouri sau inscrisuri, ce doriti! Poate o chimicala, ceva?

Si in definitiv, daca e criza, nu mai conteaza cum te imbraci la interviul pentru job. Sau poate conteaza, cine stie, daca intilnesti o patroana disperata si te-ai scos! [Oana, merci pentru poza!]

MOMA (adicătelea Muzeul de Artă Modernă din New York) e un loc legendar, unde coliziunea cu Arta se produce frontal, total.

Un artist a pus laolaltă o duzină de foi veline. Pînă aici, nimic deosebit, deşi ordinea în care foile au fost dispuse te poate duce cu gîndul la înregimentarea mediului expresiv în formaţiuni discursive opresive. Primele semne (şi ultimele, de fapt) ale actului creator propriu-zis par să se consume în forma unor urme de pantof pe care el, artistul (sau poate şi amicii lui) le-au lăsat, probabil nu la întîmplare, pe epiderma imaculată a nevinovatelor foi. Extragerea mustului semantic e treaba privitorului. Totul este protejat cu deosebită atenţie de o cupolă de sticlă. Un paznic are grijă ca liniştea exponatului să nu fie tulburată.

Văzînd treaba aiasta, mintea m-a dus direct la rezervorul de amintiri din ciclul primar, purtător el de scene în care noi, colegii de clasă, ne ştampilam reciproc, cu talpa bascheţilor, caietele căzute mai mult sau mai puţin accidental. A trecut ceva vreme de atunci, răstimp în care am încetat a mai performa acest gest artistic.

Un alt artist (Allen Ruppersberg, pre numele lui complet) s-a gîndit să producă ceva mai substanţial probabil, aşa că a lăsat posterităţii un aranjament de 45 de plicuri, trimise în mod narcisiac sieşi pe adresele a 45 de Hoteluri Hilton din lume. Exponatul, aşezat pe un perete vertical, are şi el paznic.

Puţin mai departe, urmează o operă de artă desăvîrşită în execuţia ei, din contemplarea căreia nu te poţi extrage cu una cu două:

Cînd ai în faţă un obiect artistic de asemenea factură, te gîndeşti probabil că pictorul (sau zugravul?) a atins perfecţiunea. Am sugerat aceasta cu voce tare, ceea ce mi-a atras o privire indignată din partea unei cucoanenoscătoare.

O rudă a acestei picturi, ceva mai înstărită, o însoţeşte la mică distanţă. Şi aceste exponate sunt atent păzite de agenţi în costum negru:

Dacă faci cîţiva paşi laterali, întîlneşti primele semne ale imperfecţiunii. Aici, zugravul n-a şmirgheluit temeinic superficia, sugerînd poate că obiectul de artă rămîne o copie grunjoasă a viziunii netede a artistului:

Cum realul e prins în tensiunea creatoare yin-yang, o versiune pe dos a precedentelor exponate îşi are locul ei inevitabil la MOMA, ca spre a-ţi aminti (re-aminti?) că orice formă de existenţă are, inevitabil, şi o faţă nocturnă. Nu-i aşa? Lumea e o alba-neagra:

La un moment dat am aruncat un ochi înspre paznicul inevitabil, Cerber rezemat cu spatele de perete şi fixînd un punct în spaţiu, cu ochi pe jumătate închişi. Am încercat să îmi imaginez cum îşi descrie el jobul amicilor, eventual la un pahar de bere: “Hey man, what do I do? I watch some blank sheets of paper that an idiot stepped on, man, and like – some envelopes and a white square! If you ask me, these people are like idiots, man, they pay 20 bucks to watch this crap. Can you imagine? You can like have a full meal at MacDonald’s and a couple beers for that kinda’ money… And they stare at this stupid stuff like you wouldn’t believe. But, you know what? As long as they pay me to watch this shit, I’m fine, man, though I doubt anyone would like wanna steal it.”

Mai departe, un alt artist nici măcar nu s-a mai obosit să folosească culoare, pînză şi alte asemenea inutilităţi ale meseriei, ci a adoptat un minimalism…

…depăşit doar de această Linie Originară. Linia e “sălbatecă”, dacă e să ne luăm după titlul ei. Prin ea, compresia spaţiului continuă – la verticală, de această dată:

Ceva mai complexe sunt alcătuirile peste care dai dacă mai zăboveşti puţin prin galerii:

Ai mereu senzaţia că ai fi putut performa şi tu toate acestea. Şi totuşi, nu eşti Artist, nu ai exponate la MOMA şi nici nu stai la toate Hotelurile Hilton de pe planetă.

Încununarea exhibiţiei MOMALE este următorul produs artistic, pe care îl poţi admira, spînzurat în cîrlig pe post de MOMeAla prostului. Din faţă:

şi din semi-profil, pentru o mai bună apreciere a VIRtuţilor estetice:

Cu siguranţă, nu te poţi abţine să nu te gîndeşti că lucrurile în natură (dar şi în artă) îşi corespund în mod misterios; cu următoarea operă, ai complementul firesc al capodoperei spînzurate mai sus:

Desigur, dacă stai cu ochii pe sus prea mult, asemeni lui Thales care contempla cerul, rişti să te accidentezi la modul foarte propriu. Oricum, eram gata să calc strîmb din cauza acestui obiect artistic:

În cele din urmă, ce poţi să faci decît să închei cu un…

… ‘tu-i mama ei de artă modernă!

Fost-am in week-end la Sighisoara, dupa cum unii stiu, la festivalul medieval. Poate pun si o poza doua, dar deja stiti cum arata, cum e buluc de om in om intr-alt om. Refugiu bun doar pe stradute laturalnice unde se gaseste palinca. Buna si scumpa, de mere, pere si asa mai departe. Cetatea e pazita strasnic de n-ai cum evita plata unei sume de 10 RON pentru a intra si a iesi de mai multe ori, pe-aceasi bani. Doar – si zic – doar daca nu ai cumva prieteni care sa te scoata din necaz si sa zica usierilor ca noi stam colo, chiar acolo in casa aia din cetate, care se vede din poarta. O vezi? Ce legitimatie? Daca nu ne-a dat… Si-atunci merge ulciorul la moara… o data, de doua ori si cam atat. Despre festival nu se pot spune multe. Nu mai e cum era, imi spun unii nostalgici cantareti. Eu n-am de unde sti. Daca-i balamuc mare, eu il evit de zece ani incoace, de cand am ritualul cu cetatea si cimitirul. Fiecare boem in felul sau, cu (agora)fobii si auzenii. Ei, dar la Sighisoara daca stiti cum e, medieval si cu Dracula in protap, atunci poate ca la Brateiu nu stiti cum e. Acolo am mers la corturarii pe care i-ati vazut poate in cetate, unde isi vand ibricele de cafea si cazanele pentru tuica, facute din cupru chiar de ei. Am sa vi-i arat in poze. Eu zic sa cumparati de la ei, dar sa negociati bine, smechereste, asa cum m-au invatat. Daca nu faci o afacere mica, fie si de un leu, n-are nici un farmec. Si daca sinteti si mai curiosi, atunci mergeti la Brateiu, luati personalul ca numai el opreste la halta acolo, chiar la 5km de Medias, in mijlocul Transilvaniei si vedeti cum e. Pana atunci, de vedeti vreun corturar, cumparati un ibric, de-o fi in Italia sau in Medias, nu conteaza, schimbati o vorba. Asa cum vor face si unii maine la bere, in Iasi, la povesti.

Iaca si pozele cu explicatii:

Aici mai sus si mai jos am stat in prima noapte, in Sighisoara. Am negociat prost, iar neprevazutul se intampla. Bun simt va sa zica nu e, asa ca data viitoare trebuie puse toate intrebarile imaginabile (nu doar posibile) pentru a evita situatia urmatoare. Casa are doua camera, e in stil vagon si are o sfanta baie. In camera mai izolata, stau trei persoane, dintre care una insarcinata, si un caine. In camera in care trebuia sa stam noi, am fi fost trei. La numar sase, dar se mai adunara la baie peste noapte si dis-de-dimineata inca doua persoane care au dormit afara in fata ferestrei de mai sus, inca vreo sase-sapte oameni de la corturile din curte, niscaiva vecine, plus nea Nelu, proprietarul adica, si fiica-sa care au dormit in aceasi camera cu noi, fara sa ne fi spus. Prin urmare, ne-am luat talpasita dimineata si am plecat la Brateiu sa invatam arta negocierii. Iata mai jos si dovada de la ora 4 dimineata. Omul dormea in bucatarie, nu-i asa?

Pana sa ajungem la Brateiu, ne-am oprit putin in cetate unde am facut cunostinta cu cativa corturari care vindeau ibrice de cafea si cazane. Am incercat si eu, dar costumatia nu era potrivita. Am planuri sa mai incerc si la anul, cu fuste colorate si parul prins la spate.

Fost-am in week-end la Sighisoara, dupa cum unii stiu, la festivalul medieval. Poate pun si o poza doua, dar deja stiti cum arata, cum e buluc de om in om intr-alt om. Refugiu bun doar pe stradute laturalnice unde se gaseste palinca. Buna si scumpa, de mere, pere si asa mai departe. Cetatea e pazita strasnic de n-ai cum evita plata unei sume de 10 RON pentru a intra si a iesi de mai multe ori, pe-aceasi bani. Doar – si zic – doar daca nu ai cumva prieteni care sa te scoata din necaz si sa zica usierilor ca noi stam colo, chiar acolo in casa aia din cetate, care se vede din poarta. Si-atunci merge ulciorul la moara… o data, de doua ori si cam atat. Despre festival nu se pot spune multe. Nu mai e cum era, imi spun unii nostalgici. Eu n-am de unde sti. Daca-i balamuc mare, eu il evit de zece ani incoace, de cand am ritualul cu cetatea si cimitirul. Ei, dar la Sighisoara daca stiti cum e, medieval si cu Dracula in protap, atunci poate ca la Brateiu nu stiti cum e. Acolo am mers la corotorarii pe care i-ati vazut poate in cetate, unde isi vand ibricele de cafea si cazanele pentru tuica, facute din cupru chiar de ei. Am sa vi-i arat in poze. Eu zic sa cumparati de la ei, dar sa negociati bine, smechereste, asa cum m-au invatat. Daca nu faci o afacere mica, fie si de un leu, n-are nici un farmec. Si daca sinteti si mai curiosi, atunci mergeti la Brateiu, luati personalul ca numai el opreste la halta acolo, chiar la 5km de Medias, in mijlocul Transilvaniei si vedeti cum e. Pana atunci, de vedeti vreun cortorar, cumparati un ibric, de-o fi in Italia sau in Medias, nu conteaza, schimbati o vorba. Asa cum vor face si unii maine la bere, in Iasi, la povesti.