Interactiuni

Pe masura (pe)trecerii timpului in Toscana, mi se pare ca legaturile dintre moldoveni si florentini devin tot mai vizibile si mai numeroase. Deocamdata vreau sa ma refer la caracteristica principala care uneste cele doua categorii: nemunca, lenea, taiatul frunzelor la ciini si uitatul pe pereti. Teza pe care o sustin este ca, desi lenea a devenit un dat al zestrei genetice atit in cazul moldovenilor cit si al florentinilor, italienii au ridicat-o la nivel de politica publica. In alte cuvinte, daca moldoveanul se multumeste sa nu faca nimic, in Firenze si prin imprejurimi oamenii tot intreprind ceva: institutionalizeaza lenea.

In primul rind, la nivelul institutiilor publice (iau acest termen in sens larg, care cuprinde orice activitate de interes public, incluzind afacerile private). Extrem de frapant si enervant in acelasi timp, pentru cel care paseste pentru prima data in Italia, este orarul institutiilor statului si al magazinelor. Cu foarte putine exceptii, pina si supermarket-urile sint inchise intre 12:30 si 15:30. Dupa ora 19:00 doar sa vina Papa mai tine patronul deschis vreun magazin. Culmea este ca si benzinariile urmeaza aceeasi regula: scrie pe ele “24 Ore”, insa sint inchise trei ore la prinz si dupa opt seara. Compania Trenitalia nu poate fi, evident, cu nimic mai prejos: rar gasesti vreun tren de noapte, iar daca locuiesti in Firenze si ai avion la 13:30 in Venezia-Treviso, nu gasesti un tren (regional sau national) inainte de ora 8:30 dimineata – ceea ce este evident prea tirziu pentru a mai prinde zborul. Garile sint practic paralizate simbata, duminica si sarbatorile legale – trenurile circula extrem de rar (ceea ce iti poate crea iarasi probleme cu diversele legaturi spre aeroporturi sau autogari) iar ghiseele sint, fara nici o exceptie, inchise: daca esti strain si nu stii sa folosesti automatul de bilete, ghinionul tau! Ori nu te mai urci in tren, ori risti amenda!

In al doilea rind, florentinii instaureaza lenea la nivelul limbajului. Oricit de incredibil poata sa para, pina iti spune un florentin “graaaaaaazzie”, trece si trenul lui Tarkovski! Intrucit prelungirea “a”-ului tine, cronometrat pe ceas, mai mult decit mersul trenului din celebra si plicticoasa secventa a “Calauzei”. Si daca ar fi numai atit! Dupa Papa, pentru florentini vine pe locul doi in gradul beatitudinii Sfintul Pomeriggio (in romaneste, “dupa-amiaza”). V-am spus deja ca zilnic trei ore Italia e moarta pe timpul lui pomeriggio. Cel mai relevant fapt tine insa de modul in care florentinii percep timpul: prima data cind am intrat intr-un magazin in jurul orei 13:00 (era un supermarket mare, singurul deschis toata ziua in orasul in care stau) si am auzit formula de salut “buna seara!”, am crezut ca am probleme prin zona ORL-ului. Dar experienta s-a repetat, in fiecare zi! Intr-adevar, daca trece ora prinzului – gata, pomeriggio e un fel de apus, apoi vine rapid “buona sera!” Daca spui si tu “buongiorno” la 14:00 e clar, florentinii isi dau seama ca esti strain… Nu e de mirare ca “il dolce far niente” este o expresie italiana!

Pronuntia este insa eticheta celebra a graiului florentin, marca de netagaduit a lenei lingvistice si poate cea mai apropiata legatura de rudenie intre acesta si graiul moldovenesc. Pe scurt, si noi si ei folosim “Ș” in loc de “C”. Asa cum spun moldovenii “Și vrai?”, la fel fiorentinii pronunta numele orasului Sieci cam asa: “Șieși”. Si exact cum moldovenii atrag in Romania priviri depreciative cind altii le aud accentul, cam la fel se intimpla si cu florentinii in Italia.

Banuiesc totusi ca o diferennta incepe sa se faca simtita intre moldoveni si florentini: cum orasele tarii lui Stefan cel Mare (si sfint) se golesc din cauza indivizilor plecati la munca in Italia, cum majoritatea acestora vin direct in Toscana, cea mai bogata regiune din aceasta tara, florentinii devin tot mai lenesi: cam greu sa vezi italian in Nord lucrind la munca de jos in constructii, culegind struguri sau maturind strazile. Si astfel, ei devin tot mai lenesi, in timp ce moldovenii, obsedati sa cistige bani pentru a-si lua gip bemveu la mina a doua si casa la tara devin tot mai harnici. Misto imagine, nu?

I confess that at that time examining the movement of hands and arms was one of my daily default activities, running somewhere in the background of every conversation or metro ride. I wasn’t impressed with prominent veins, I wasn’t interested in the color of the polished nails, I wasn’t trying to find hypotheses for green finger tips. Why and how they looked didn’t touch me much. With those impressions in mind, I would then return home, look at the turn-of-the-century building from across the street, and imagine stories about each window that still had the light switched on late at night. My stories were a collection of hands and windows.

Budapest, last night.

She was walking down the boulevard, heading to Hősök tere. As she passed by, I couldn’t help but notice that her left arm was swinging in the air in the most bizarre fashion. Her right elbow was resting on the large green leather bag she kept somewhat up, placed on her hip. The left arm, though, was mysteriously attractive, gently moving back an forth, as if almost estranged from the rest of the body. Its appearance was that of an abstract shiny sculpture and its movement that of a flying fish in a gliding flight over the water. It truly seemed like the body did not form a whole. Its strange and enticing combination of qualities made me follow the flying fish arm at some distance. I can hardly remember any other detail of the woman with a green bag, but for some reason, it made me think of two fashion advertisements from a Romanian gazette, from the early 1900s. A modern woman holding a cigarette in her hand, sitting crossed legged in an arm chair, wearing trousers, and pointing to her magnified Viennese gum heels that “every woman had to wear,” as the ad imperatively recommended. In contrast, another woman, with a forme droite, rationnelle, representing the reshaping of the woman’s body into the new “S-bend” corseted silhouette. As compared to them, it was as if the undefined arm was performing a coming out of some sort. A seemingly free gesture, I thought and was delighted by its sheer movement. But as I lapsed back in time for this one second, my unusual synecdoche too slipped into a crowd of tourists on Andrássy út, and I was left alone with my musings.

And so I carried on. Late that night, when I reached the end of the Andrássy boulevard, it was already 1896. The yellow metro was silent, and the preparations for the Millennium celebrations were over.

Brassó 1893, black ink.

She blinked a couple of times in a row, as if trying to hurry her thoughts and get to the conclusion. It was past midnight. In the yellow light, she caressed her ear and a few grey locks, and then her hand grabbed the glass of water, holding it half-way to her mouth, while writing the last lines of the report. Her handwriting was calligraphic. She then put in order the eight pages written in black ink, and patiently went through the numbers again in pencil. After all, the budget for the girls’ boarding school and for the orphanage was the crucial point of the report. Added up, the yearly expenses amounted to roughly 4,500 fl. – a manageable sum, with some efforts and donations.

She spaced out for a second, re-evaluating her work. “The Romanian women’s association in Braşov,” she thought, “has an important mission. The truth is that the boarding school and the orphanage that we are running are tremendously useful for our people. We are bringing up little girls, who are either orphans or come from our middle class, and we give them a practical education, which they otherwise wouldn’t get. We have to increase the number of girls that we educate, to have a bigger impact. Organizing the ball will help us raise some funding for that…” Meanwhile, her long bony fingers lit a cigarette, and the ash fell on her long black dress without her noticing. On the carpet, the shadow of her hand moved and looked like a pair of pliers, always ready and useful. Shortly, she cracked the window open, and drew the curtains.

On the first floor of the same building, a small silhouette appeared at the window. The little girl pressed her forehead against the cold glass, and felt her temples throbbing. She was one of the girls from the boarding school. The place had been established a few years earlier, in 1886, but it was still financially fairly insecure, especially given the fact that the women’s association had been trying to link it to a more recent project, that of an orphanage. Managing both of them was challenging and it implied to some extent a fair amount of networking and lobbying. But the little girl didn’t know any of these things. Her days at the boarding school weren’t particularly exciting, and she had to obey a strict program for three years. During that time she learned how to take care of a household, of the kitchen, how to wash, iron, sew, and make clothes. She learned knitting and the art of embroidery. She was also exposed to some pedagogical principles insofar as they were applicable to bringing up children. To this curriculum, the women’s association committee further added the practice of hygiene, a few aspects of gardening, religion classes, Romanian language and literature, arithmetic, and household bookkeeping. It was the woman in black dress with bony fingers that moved like a pair of pliers who wrote this curriculum.

The thirteen year old took a breath of cold night air, closed the window with a shiver and rested her palm against the window again. She had always liked feeling the contour of her hand, the first few seconds of touching the cold glass, the burning warmth of her hand. She innocently looked at her dim reflection – she was calm now.

The building was completely silent and dark. I sank my hands into my pockets and went down the street, pleased with this peaceful night and its detours.

And then, before it all began again, there was a club. A Ping-Pong Club, as it was called, and it did not show up on Google (perhaps not until now, with reference to the H. city) and few locals actually knew where it was, but most of the young people had at least heard of it. The club, so that you know, is open only during summers, only on Wednesday nights, and only from 10 p.m. to 2 a.m. And yes, the most important thing to mention is that the club is only for friends, and sometimes for friends of friends. The password that you need to know – “J. ist dorf” – may be useless, as the real trial is to get there, to find your way, not very far from the city center, but in a semi-industrial zone, where hundreds of metal gates make it difficult to recognize the right gate, to know which parking lot to enter. As you go in, the barbed wire above your head, you see trucks lined up, and a few dozen bikes around the corner in front of a shabby house – this is your club. If you ever imagined that when you grow older, you’d have your own publishing house, your own bookshop, and bar, and movie theater, and university (did I forget anything from our dreams? A kindergarten in the backyard perhaps?), then this ping-pong club is part of our alternative bohemian dreams. This is the kind of club where the familiar becomes unfamiliar. At the beginning, the new comer takes baby steps into a large and colorful living room, as if entering the strange story written by Poe (the one with the red mask), and finding there as bartender the little man from Lynch’s movie. After half an hour, holding green Jever bottles in their hands, the newly arrived group of friends closely sitting together looks around and wonders “What’s the catch?”. The toilet – with flower bouquets in front of the mirror and hand creams for everyone’s use – makes you feel as if you’re an intruder into someone’s house who’s been so kind to leave the door open for you, but who’s never going to introduce herself to the guests. She simply enjoys having friends and half-strangers in her home-club, playing the “who’s who” game from a distance. And what’s left of the last open night in the Ping-Pong Club? A refreshing and lingering feeling of in-between-ness of a different sort than the one experienced in airports, transvestite clubs, subways, and other city places. It’s as simple and mysterious as that.

Two ideas for our active citizens who are not afraid of engaging critically and creatively with social issues.

One is Mama Cash – the oldest international women’s fund, established in the Netherlands in 1983. She supports pioneering and innovative women’s initiatives around the world, because she believes that social change starts with women and girls. Her vision is that every woman and girl has the power and resources to participate fully and equally in creating a peaceful, just, and sustainable world. Mama Cash mobilises resources from individuals and institutions and makes grants to women and girls’ human rights organisations and initiatives. You’re not part of a group or you still don’t have an idea? You can learn more about the problems of your country and about human rights and contribute to social change.

The other idea is Prometheus Radio Project, a non-profit organization founded by a small group of radio activists in 1998. Prometheus builds, supports, and advocates for community radio stations which empower participatory community voices and movements for social change. To that end, Prometheus demystify technologies, the political process that governs access to our media system, and the effects of media on our lives and our communities.

MOMA (adicătelea Muzeul de Artă Modernă din New York) e un loc legendar, unde coliziunea cu Arta se produce frontal, total.

Un artist a pus laolaltă o duzină de foi veline. Pînă aici, nimic deosebit, deşi ordinea în care foile au fost dispuse te poate duce cu gîndul la înregimentarea mediului expresiv în formaţiuni discursive opresive. Primele semne (şi ultimele, de fapt) ale actului creator propriu-zis par să se consume în forma unor urme de pantof pe care el, artistul (sau poate şi amicii lui) le-au lăsat, probabil nu la întîmplare, pe epiderma imaculată a nevinovatelor foi. Extragerea mustului semantic e treaba privitorului. Totul este protejat cu deosebită atenţie de o cupolă de sticlă. Un paznic are grijă ca liniştea exponatului să nu fie tulburată.

Văzînd treaba aiasta, mintea m-a dus direct la rezervorul de amintiri din ciclul primar, purtător el de scene în care noi, colegii de clasă, ne ştampilam reciproc, cu talpa bascheţilor, caietele căzute mai mult sau mai puţin accidental. A trecut ceva vreme de atunci, răstimp în care am încetat a mai performa acest gest artistic.

Un alt artist (Allen Ruppersberg, pre numele lui complet) s-a gîndit să producă ceva mai substanţial probabil, aşa că a lăsat posterităţii un aranjament de 45 de plicuri, trimise în mod narcisiac sieşi pe adresele a 45 de Hoteluri Hilton din lume. Exponatul, aşezat pe un perete vertical, are şi el paznic.

Puţin mai departe, urmează o operă de artă desăvîrşită în execuţia ei, din contemplarea căreia nu te poţi extrage cu una cu două:

Cînd ai în faţă un obiect artistic de asemenea factură, te gîndeşti probabil că pictorul (sau zugravul?) a atins perfecţiunea. Am sugerat aceasta cu voce tare, ceea ce mi-a atras o privire indignată din partea unei cucoanenoscătoare.

O rudă a acestei picturi, ceva mai înstărită, o însoţeşte la mică distanţă. Şi aceste exponate sunt atent păzite de agenţi în costum negru:

Dacă faci cîţiva paşi laterali, întîlneşti primele semne ale imperfecţiunii. Aici, zugravul n-a şmirgheluit temeinic superficia, sugerînd poate că obiectul de artă rămîne o copie grunjoasă a viziunii netede a artistului:

Cum realul e prins în tensiunea creatoare yin-yang, o versiune pe dos a precedentelor exponate îşi are locul ei inevitabil la MOMA, ca spre a-ţi aminti (re-aminti?) că orice formă de existenţă are, inevitabil, şi o faţă nocturnă. Nu-i aşa? Lumea e o alba-neagra:

La un moment dat am aruncat un ochi înspre paznicul inevitabil, Cerber rezemat cu spatele de perete şi fixînd un punct în spaţiu, cu ochi pe jumătate închişi. Am încercat să îmi imaginez cum îşi descrie el jobul amicilor, eventual la un pahar de bere: “Hey man, what do I do? I watch some blank sheets of paper that an idiot stepped on, man, and like – some envelopes and a white square! If you ask me, these people are like idiots, man, they pay 20 bucks to watch this crap. Can you imagine? You can like have a full meal at MacDonald’s and a couple beers for that kinda’ money… And they stare at this stupid stuff like you wouldn’t believe. But, you know what? As long as they pay me to watch this shit, I’m fine, man, though I doubt anyone would like wanna steal it.”

Mai departe, un alt artist nici măcar nu s-a mai obosit să folosească culoare, pînză şi alte asemenea inutilităţi ale meseriei, ci a adoptat un minimalism…

…depăşit doar de această Linie Originară. Linia e “sălbatecă”, dacă e să ne luăm după titlul ei. Prin ea, compresia spaţiului continuă – la verticală, de această dată:

Ceva mai complexe sunt alcătuirile peste care dai dacă mai zăboveşti puţin prin galerii:

Ai mereu senzaţia că ai fi putut performa şi tu toate acestea. Şi totuşi, nu eşti Artist, nu ai exponate la MOMA şi nici nu stai la toate Hotelurile Hilton de pe planetă.

Încununarea exhibiţiei MOMALE este următorul produs artistic, pe care îl poţi admira, spînzurat în cîrlig pe post de MOMeAla prostului. Din faţă:

şi din semi-profil, pentru o mai bună apreciere a VIRtuţilor estetice:

Cu siguranţă, nu te poţi abţine să nu te gîndeşti că lucrurile în natură (dar şi în artă) îşi corespund în mod misterios; cu următoarea operă, ai complementul firesc al capodoperei spînzurate mai sus:

Desigur, dacă stai cu ochii pe sus prea mult, asemeni lui Thales care contempla cerul, rişti să te accidentezi la modul foarte propriu. Oricum, eram gata să calc strîmb din cauza acestui obiect artistic:

În cele din urmă, ce poţi să faci decît să închei cu un…

… ‘tu-i mama ei de artă modernă!

Fost-am in week-end la Sighisoara, dupa cum unii stiu, la festivalul medieval. Poate pun si o poza doua, dar deja stiti cum arata, cum e buluc de om in om intr-alt om. Refugiu bun doar pe stradute laturalnice unde se gaseste palinca. Buna si scumpa, de mere, pere si asa mai departe. Cetatea e pazita strasnic de n-ai cum evita plata unei sume de 10 RON pentru a intra si a iesi de mai multe ori, pe-aceasi bani. Doar – si zic – doar daca nu ai cumva prieteni care sa te scoata din necaz si sa zica usierilor ca noi stam colo, chiar acolo in casa aia din cetate, care se vede din poarta. O vezi? Ce legitimatie? Daca nu ne-a dat… Si-atunci merge ulciorul la moara… o data, de doua ori si cam atat. Despre festival nu se pot spune multe. Nu mai e cum era, imi spun unii nostalgici cantareti. Eu n-am de unde sti. Daca-i balamuc mare, eu il evit de zece ani incoace, de cand am ritualul cu cetatea si cimitirul. Fiecare boem in felul sau, cu (agora)fobii si auzenii. Ei, dar la Sighisoara daca stiti cum e, medieval si cu Dracula in protap, atunci poate ca la Brateiu nu stiti cum e. Acolo am mers la corturarii pe care i-ati vazut poate in cetate, unde isi vand ibricele de cafea si cazanele pentru tuica, facute din cupru chiar de ei. Am sa vi-i arat in poze. Eu zic sa cumparati de la ei, dar sa negociati bine, smechereste, asa cum m-au invatat. Daca nu faci o afacere mica, fie si de un leu, n-are nici un farmec. Si daca sinteti si mai curiosi, atunci mergeti la Brateiu, luati personalul ca numai el opreste la halta acolo, chiar la 5km de Medias, in mijlocul Transilvaniei si vedeti cum e. Pana atunci, de vedeti vreun corturar, cumparati un ibric, de-o fi in Italia sau in Medias, nu conteaza, schimbati o vorba. Asa cum vor face si unii maine la bere, in Iasi, la povesti.

Iaca si pozele cu explicatii:

Aici mai sus si mai jos am stat in prima noapte, in Sighisoara. Am negociat prost, iar neprevazutul se intampla. Bun simt va sa zica nu e, asa ca data viitoare trebuie puse toate intrebarile imaginabile (nu doar posibile) pentru a evita situatia urmatoare. Casa are doua camera, e in stil vagon si are o sfanta baie. In camera mai izolata, stau trei persoane, dintre care una insarcinata, si un caine. In camera in care trebuia sa stam noi, am fi fost trei. La numar sase, dar se mai adunara la baie peste noapte si dis-de-dimineata inca doua persoane care au dormit afara in fata ferestrei de mai sus, inca vreo sase-sapte oameni de la corturile din curte, niscaiva vecine, plus nea Nelu, proprietarul adica, si fiica-sa care au dormit in aceasi camera cu noi, fara sa ne fi spus. Prin urmare, ne-am luat talpasita dimineata si am plecat la Brateiu sa invatam arta negocierii. Iata mai jos si dovada de la ora 4 dimineata. Omul dormea in bucatarie, nu-i asa?

Pana sa ajungem la Brateiu, ne-am oprit putin in cetate unde am facut cunostinta cu cativa corturari care vindeau ibrice de cafea si cazane. Am incercat si eu, dar costumatia nu era potrivita. Am planuri sa mai incerc si la anul, cu fuste colorate si parul prins la spate.

Fost-am in week-end la Sighisoara, dupa cum unii stiu, la festivalul medieval. Poate pun si o poza doua, dar deja stiti cum arata, cum e buluc de om in om intr-alt om. Refugiu bun doar pe stradute laturalnice unde se gaseste palinca. Buna si scumpa, de mere, pere si asa mai departe. Cetatea e pazita strasnic de n-ai cum evita plata unei sume de 10 RON pentru a intra si a iesi de mai multe ori, pe-aceasi bani. Doar – si zic – doar daca nu ai cumva prieteni care sa te scoata din necaz si sa zica usierilor ca noi stam colo, chiar acolo in casa aia din cetate, care se vede din poarta. Si-atunci merge ulciorul la moara… o data, de doua ori si cam atat. Despre festival nu se pot spune multe. Nu mai e cum era, imi spun unii nostalgici. Eu n-am de unde sti. Daca-i balamuc mare, eu il evit de zece ani incoace, de cand am ritualul cu cetatea si cimitirul. Ei, dar la Sighisoara daca stiti cum e, medieval si cu Dracula in protap, atunci poate ca la Brateiu nu stiti cum e. Acolo am mers la corotorarii pe care i-ati vazut poate in cetate, unde isi vand ibricele de cafea si cazanele pentru tuica, facute din cupru chiar de ei. Am sa vi-i arat in poze. Eu zic sa cumparati de la ei, dar sa negociati bine, smechereste, asa cum m-au invatat. Daca nu faci o afacere mica, fie si de un leu, n-are nici un farmec. Si daca sinteti si mai curiosi, atunci mergeti la Brateiu, luati personalul ca numai el opreste la halta acolo, chiar la 5km de Medias, in mijlocul Transilvaniei si vedeti cum e. Pana atunci, de vedeti vreun cortorar, cumparati un ibric, de-o fi in Italia sau in Medias, nu conteaza, schimbati o vorba. Asa cum vor face si unii maine la bere, in Iasi, la povesti.

Lectia de geografie sau despre geografii simbolice sau despre estonieni. Cert e ca noi traim in lumea celor roz, dupa cum urmeaza:

Devine tot mai interesant sa traiesti in sectorul XIV al Budapestei. Cu vreo doua saptamini in urma va povesteam cum, in a doua zi de Pastele ortodox, Interpolul a prins un mafiot chiar in curtea locuintei in care stam. Ei bine astazi, cu nici doua ore in urma, filiala OTP Bank din sectorul nostru (aflata cam la 300 de metri de casa) a fost tinta unui jaf. Hotul a luat si ostatici, ce mai – ca in filme. Multumita lui Arankas, care tocmai venea de la o conferinta, am reusit sa ajung rapid la fata locului si sa fac niscaiva poze. Iata:

Politia maghiara a interzis accesul in perimetrul din jurul sediului bancii:

Un timp, circulatia pe Nagy Lajos Kiraky utja a fost oprita, inclusiv pentru tramvaie (pe portiunea Ors Vezer Tere – intersectia Nagy Lajos cu Fogarasi ut.):

Politia aduna probele:

Evident, oamenii din presa se aduna ca musca pe stiti voi ce. Mai jos puteti vedea carele de televiziune si o declaratie a purtatorului de cuvint al politiei, asaltat de jurnalisti. In a treia fotografie, doi reporteri calare pe laptopuri.

Evident, o multime de gura-casca s-au adunat in jurul perimetrului delimitat de politie. Ceva mai deoparte erau si doua taranci unguroaice, imbracate in costum traditional, care discutau aprins intimplarea:

Totul s-a terminat relativ rapid si fara prea mult circ. Ostaticii au fost eliberati si dusi la sediul politiei pentru declaratii. Daca aflu ceva din presa locala in limba engleza sau din cea romaneasca, va tin la curent. Din pacate mare lucru nu am aflat la fata locului; e tare frustrant sa nu stii limba…

[Nota: fotografiile au fost facute pe data de 14 mai 2009, in jurul orei 19:00]

UPDATE. Mediafax scrie despre eveniment aici, insa foloseste o fotografie care nu are nici in clin, nici in mineca cu evenimentul sau locul in care el s-a petrecut. La fel si realitatea.net, care foloseste o fotografie veche, din arhiva (aici)

UPDATE. Se pare ca Ungaria detine recordul la jafurile armate asupra bancilor. Conform Budapest Times, pe 6 mai au avut loc alte doua asemenea evenimente (la unul dintre acestea, in districtul XI, hotul a fugit pina la sosirea unei unitati de politie!). De asemenea, alt jaf armat cu luare de ostatici a avut loc in districtul III, la 15 ianuarie anul acesta. Iar in urma cu doi ani un alt sediu OTP a fost “atacat”, insa hotul a fost impuscat mortal de politie.

UPDATE. Budapest Times scrie putin despre eveniment, aici.

De pe ArhiBlog aflu ca in Bucuresti poti inchiria o garsoniera cu 250 sau 300 de euro (minim!). Unii spun ca dau 400. Nu voi putea intelege niciodata preturile din Romania, indiferent ca e vorba de Bucuresti sau Iasi. Desigur, explicatii rationale exista (cerere mai mare ca oferta, neconstruirea de locuinte noi etc.). Si totusi.

In Budapesta, un apartament cu o camera decent (adica termopane + centrala), mobilat si utilat, costa maxim 60.000 de forinti, adica (la cursul actual, de 270Ft pentru un euro) cam 222 euro. Prietenii mei care au inchiriat un apartament cu trei camere chiar in buricul Budapestei (linga catedrala Sf. Stefan) platesc vreo 350 de euro chirie! Acelasi apartament initial era sa fie scos la vinzare, iar gazda cerea pe el 75.000 de euro!!! Eu insumi locuiesc in “zona 2″ a Budapestei (la 35 de minute cu transportul public de centru, sau la 15 minute cu masina). Acum stau intr-o casa cu trei camere si doua curti, pentru care platesc 55.000 ft., adica (la cursul valutar actual) 203 euro! Linga noi, cu doua luni in urma o casa asemanatoare, dar ceva mai mica se vindea cu 55.000 euro!!!

Cam astea sint preturile chiriilor si al apartamentelor in Budapesta. Si sa tinem cont ca e vorba de una dintre cele mai frumoase si civilizate capitale ale Europei (as invita soferii bucuresteni sa faca o plimbare cu masina prin oras, sa vada ce inseamna trafic fluent!)! Si atunci, mirarea mea este totusi una normala, in ciuda explicatiilor rationale: cum se poate ca in orase urite si complet necivilizate precum Bucurestiul sau Iasul costurile chiriilor si al apartamentelor sa fie atit de mari?!

A fost extraordinar, dar – ca orice lucru bun – a tinut putin. Iata o poza din ultima saptamina, facuta la Viena – una in care imi aduc omagiul cuvenit idolului din piatra (fotografia nu e foarte buna, dar se poate distinge numele lui Goethe). Pentru alte fotografii inedite in care apar (la Viena si la Budapesta) vizitati site-ul Ralucai, aici. Nu veti regreta!