Interactiuni

Ieri, Academia Romana a acceptat cererea unor organizatii non-guvernamentale, hotarind sa modifice in DEX definitiile a doua cuvinte, ‘tigan’ si ‘jidan’, in sensul ca noua editie a dictionarului va consemna ‘caracterul peiorativ’ al acestor termeni (sursa). Cred ca usurinta dovedita de sus-numita institutie in tratarea problemei ridicate tradeaza mai mult teama fata de urmarile juridice ale unui posibil refuz (ONG-urile respective au amenintat cu actionarea Academiei in justitie intr-un asemenea caz) decit o judecata bazata pe argumente academice.

Conjectura de mai sus nu vrea sa spuna mai mult decit ceea ce exprima deschis. Personal nu am o opinie ferma in aceasta privinta: pe de o parte, nu sint un adept al schingiuirii unei limbi pe baza unor motive care tin de corectitudinea politica; pe de alta parte, nu pot sa nu recunosc covirsitoarea putere a unui cuvint – o putere care, folosita in scopuri imorale, poate avea consecinte catastrofale.

As fi dorit insa o dezbatere cu adevarat academica pe marginea acestui subiect. Pe de o parte, beneficiile unei asemenea schimbari par evidente: in primul rind, daca anumite cuvinte au un sens oficial recunoscut drept peiorativ, defaimator si discriminatoriu, se blocheaza posibilitatea folosirii lor in limbajul politic si administrativ. Pe de alta parte, orice individ care foloseste in mod public asemenea cuvinte poate fi actionat in judecata pentru defaimare. Ambele cazuri sint menite sa creasca nivelul de securitate al membrilor grupurilor desemnate de termenii respectivi prin inlaturarea discriminarii directe din discursul public.

Doresc insa sa ridic citeva probleme care ar fi meritat discutate. Sa luam termenul „tigan”: este el cu adevarat defaimator? Depinde: orice om obisnuit cu nuantele va accepta ca termenul are un caracter peiorativ redus fata de (iau doar un alt exemplu) „cioara” sau „cioroi”, insa este totusi defaimator fata de „rom”. Cine insa decide sensul negativ si care sint standardele dupa care este el recunoscut? De exemplu, in zona socrilor mei nu se foloseste nici termenul „tigan” si nici cel de „rom” pentru a desemna o persoana din etnia respectiva, ci (de multe ori lingvistic inadecvat) „şătrar / şătrăriţă”. Sint asemenea termeni defaimatori? La o prima ascultare am putea fi inclinati sa raspundem pozitiv, insa stiintific ar fi sa cercetam mai indeaproape contextul vorbirii, modul in care oamenii din zona respectiva folosesc acest cuvint, si abia apoi sa decidem daca are el un sens pozitiv sau negativ. Sau cel putin asa ne-ar fi cerut Wittgenstein. Iar daca hotarim ca sensul este negativ, probabil cuvintul „şatră”, din care prima notiune este derivata, este si el defaimator? Atunci orice traducator al filmului Tabor ukhodit v nebo (mai cunoscut la noi sub titlurile „Şatra”, „Vremea tiganilor”, sau „Şatra merge spre cer”) ar putea fi acuzat de discriminare. Sau, cum spunea cineva la o emisiune TV, e de vazut ce se va intimpla cu titlul „Tiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu. Iar cintecele tiganesti sau romantele Allei Bayanova ar trebui „curăţate” de termenul considerat defaimator, care apare relativ des in versurile melodiilor sale.Si ma intreb (luind in discutie celalalt termen considerat defaimator) daca vom mai putea vorbi in public despre parabola lui Ahasverus, „jidovul ratacitor” – caci „evreul ratacitor” suna aproape barbar.

Chestiunea este complicata de faptul ca unul si acelasi termen poate fi folosit, in functie de context, atit in sens pozitiv (laudativ) cit si negativ (defaimator). De pilda, in cercul cunoscutilor mei expresia „la voi e ca la tigani” are evident un caracter negativ – dar sintagma „muzica tiganeasca” (vezi aici sau aici), folosita in primul rind pentru a deosebi acest gen de muzica manelistilor, are un pronuntat caracter pozitiv, in sensul ca adevarata muzica tiganeasca, simbolul prin excelenta al culturii rome, are o valoare mult superioara manelelor, ultimele fiind etichetate gresit drept „melodii tiganesti”.

Nu in ultimul rind, a fost eludata complet problema caracterului pur sociologic si istoric al sensului defaimator al unui termen. Sa nu uitam ca unii tigani se autodefinesc astfel, respingind in acelasi timp denominatia „rom”; a le aplica o eticheta straina, chiar daca argumentele politice si academice sint de partea acesteia din urma, s-ar reduce la impunerea deloc respectabila a intereselor unui grup elitist asupra altor grupuri sociale. Mai mult, sa nu uitam ca atit termenul de „tigan” cit si cel de de „jidan” difera in intensitatea caracterului pozitiv sau negativ de-a lungul timpului: bunicii mei, de pilda, foloseau cuvintul „jidan” fara nici o conotatie negativa, iar vecinii lor, evrei sadea, spuneau deseori „la noi, la ovrei….” sau „la noi, la jidani…”.

In final, poate ar trebui sa vedem daca nu cumva o asemenea modificare a definitiilor din DEX ar putea face mai mult rau decit bine. Atitudinile extremiste si discriminatoare, departe de a fi stavilite prin asemenea actiuni, pot cunoaste o noua resurgenţă. Si ar fi pacat.

Evident, cele spuse mai sus nu trebuie vazute ca inclinind balanta spre o rezolvare aspecifica a situatiei date. Am incercat sa ridic unele probleme care nu au aparut, sau au aparut doar tangential, in dezbaterea publica din Romania. Cam singura dezbatere, de altfel, intrucit cea academica a lipsit cu desavirsire.

Reluarea contactului cu realitatea din Romania a fost pentru mine unul dur, asa cum ma si asteptam: intii soselele patriei (pentru care am platit rovigneta, un set de jenti si doua cauciucuri), apoi birocratia (in cit timp repari masina pe CASCO si ii faci revizia? Nu va spun, poate sinteti bolnavi cu inima!). In final, ecranul TV mi-a furnizat entertainment-ul obisnuit, doar cazurile au fost altele. De data asta, dezgroparea ceausestilor si criza economica (plus sinuciderea Madalinei Manole, dar nu am nimic de spus aici).

In legatura cu situatia economico-financiara din tara, Isarescu a preluat si si-a insusit in ultima vreme doua declaratii halucinante marca Basescu & Boc. Prima: ‘daca doriti bani mai multi, trebuie sa munciti mai mult’. Asertiunea este deopotriva jignitoare si falsa, intrucit ontologic vorbind, munca este un concept relational: in formula matematica a muncii intra nu doar muncitorul, ci si investitorul, munca in sine, cel care consuma produsul muncii, si nu in ultimul rind sistemul economic in care procesul muncii se desfasoara. Poti munci mai mult si mai bine, dar daca sistemul politic, financiar si economic ramine acelasi, banii nu prea au de unde sa vina. Altfel spus, putem sa inlocuim celebra ‘noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc’ cu versiunea ‘noi muncim pe bune, ei se fac ca ne platesc’: rezolvam ceva? Inainte de a cere populatiei sa munceasca mai mult si mai bine, elita politica si financiara a tarii ar trebui sa ofere cadrul necesar in care o asemenea crestere cantitativa si calitativa poate deveni posibila. Faptul ca romanii plecati la munca in Italia, Spania sau aiurea fac destui bani incit sa trimita si acasa reprezinta dovada clara a faptului ca nu cheful de munca al romanului este problema – adevarata problema este sistemul in care individul isi desfasoara activitatea. In consecinta, i-as ruga pe guvernantii nostri sa se gindeasca inainte de a pune efectele propriilor erori pe umerii angajatilor sau ai pensionarilor; altfel, lipsa lor de bun simt va fi, pina la urma, taxata prin vot.

A doua declaratie halucinanta a lui Isarescu se refera chiar la sus-numitii pensionari: ‘este de domeniul eticii ca fiecare sa primeasca o pensie proportional cu cit a muncit si cu cit a contribuit’. Intr-o tara normala o asemenea afirmatie ar fi evidenta. Nu si in Romania, unde tocmai oamenii care au muncit mai mult au pensii mai mici. Un exemplu bun il constituie lucratorii in domeniul agricol, din cadrul fostelor CAP-uri: pensia de ceapist, care recompenseaza munca de o viata a unui individ onisnuit sa lucreze cam 10 ore pe zi la cimp, ajunge undeva in jurul a 70 de euro in Romania! Un alt exemplu il constituie doamnele care au luat in serios politica oficiala a statului de inmultire iepureasca a neamului. Cunosc femei care nu au muncit in viata lor la stat, insa au crescut copii, nepoti, stranepoti, au sustinut prin executarea treburilor casnice dezvoltarea carieirei sotului si chiar a carierelor copiilor – conform idiotilor Base&Boc&Isarescu ele nu merita nimic, intrucit, evident, nu au muncit si nu au contribuit… Imi rasuna in urechi incredibila replica a lui Basescu, data unei femei care a muncit 13 ani intr-o intreprindere: ‘cam putin, maica, pentru o viata de om!’. L-as intreba pe idiotul neamului (ales evident numai de retardati, caci un om sanatos nu-si putea pune stampila pe numele basescului) cine i-a crescut copiii cit timp turna la Securitate domnia sa prin Anvers. Cam putina minte, stimabile,  pentru un presedinte al unei tari europene!

Dezgroparea ceausestilor a produs pe ecranul TV alte declaratii halucinante. Am auzit un comentator politic spunind ca ceausestii ar fi meritat un proces corect. Enormitatea afirmatiei poate fi dezvaluita printr-un dram de gindire pe cont propriu: si cam cine sa ofere acel proces corect? Sa nu uitam ca timp de 50 de ani orice proces politic a fost oricum dorim sa-l numim – numai corect, nu! Generatiile nascute sub comunism au invatat ca ‘merge si asa’, ca e foarte ok ca in procesele politice avocatul apararii sa-si acuze propriul client, ca in timpul procesului directivele si sentinta sa vina pe linie de partid, ori ca pedeapsa cu moartea este perfect normala si in buna concordanta cu drepturile omului. Reprezentantii acestor generatii, intr-un moment de vid politic, legislativ si juridic (i.e., decembrie 1989) au incropit un proces exact dupa cum au fost invatati sa gindeasca de chiar cuplul care le-a devenit intre timp victima. Ceausestii au avut parte de fix aceeasi corectitudine a procesului si a sentintei precum fostii detinuti politici in timpul comunismului; primii au fost victimele modelului de proces politic pe care ei insisi l-au sustinut si aplicat impotriva ultimilor. Mie unuia mi se pare corect.

Acuzatia privind procesul incorect este cel putin prosteasca si din alt punct de vedere: drepturile omului – inclusiv dreptul la un proces corect – sint de multe ori  folosite in scopuri diametral opuse crearii lor. Acest lucru se intimpla inclusiv in cazul fostilor dictatori, fie ei din America latina, Africa sau din Estul Europei. Virsta inaintata, diversele boli si nenumaratele vicii de procedura sint invocate pentru a intirzia sau eluda o decizie corecta. Nu-mi amintesc de nici un proces acceptat de toate partile ca fiind ‘corect’, in care un dictator sa fi fost condamnat la pedeapsa pe care o merita. Jean-Bedel Bokassa, initial condamnat la moarte pentru crimele sale, a fost eliberat dupa sase ani de inchisoare; Slobodan Milosevici a murit de atac de cord in timpul procesului; Augusto Pinochet a fost achitat pe caz de boala fara macar sa-i inceapa procesul; iar exemplele pot continua. De ce sa fi fost altfel cu ceausestii? Ginditi-va putin la urmatorul scenariu: erau judecati ‘by the book’, condamnati la 25 de ani inchisoare, apoi eliberati pentru buna purtare dupa 15 ani (asta in varianta ‘optimista’). In 2004, carevasazica, am fi avut un cuplu de ceausesti rebranduiti, sefi de partid, secondati de nemuritorii vecetudor si adrian paunescu (sic!) si candidind pentru Senat sau, cine stie, pentru Parlamentul European! Eu unul nu cred ca evenimentele pot avea un asemenea curs. Nu cred ca autorii unui genocid au dreptul sa se numeasca oameni si ca atare sa invoce respectarea drepturilor omului. Si nu cred ca trebuie un proces indelungat pentru a demonstra ca o asemenea creatura este sau nu vinovata de genocid. Indivizii respectivi merita, pur si simplu, soarta ceausestilor. Sau poate o alta soarta, si mai potrivita; acum imi vin in minte cuvintele bunicului meu, preot ortodox care a avut de suferit de pe urma comunistilor: ‘Mie imi pare rau ca i-au impuscat. Ar fi trebuit sa-i puna intr-o cusca cu bare de fier si sa-i poarte prin toata tara, din sat in sat, sa-i poata scuipa lumea’.

O alta declaratie halucinanta produsa de analistii politici romani se refera la lipsa unei inmormintari ‘crestinesti’ a ceausestilor. Si aceasta declaratie, la rindul ei, este uimitoare nu doar prin prostia celor care au produs-o, dar si prin caracterul ei jignitor. Sa nu uitam ca vorbim despre sefii unui sistem politic care care nu era doar autodeclarat ateu – dar si dusman pe fata al oricarei ideologii religioase. Biserici au fost distruse, preoti au fost inchisi doar pentru ca au continuat sa-si predice credinta! Intr-un asemenea context, a deplinge lipsa inmormintarii crestinesti a ceausestilor mi se pare o atitudine monstruoasa. Mai mult, cred ca Biserica Ortodoxa insesi ar trebui sa aiba ceva de spus aici: daca tot refuza sinucigasilor (inclusiv celor care recurg la acest gest din cauza depresiei, deci nu voluntar, ci impinsi de o boala foarte serioasa) dreptul la o inmormintare crestineasca, atunci de ce sa ofere acest drept criminalilor lucizi, sau autorilor de genocid? Cerinta unei inmormintari crestinesti pentru ceausesti nu poate fi decit o gluma teribil de proasta.

Gata, de azi nu voi mai avea acces la net decit ocazional in urmatoarea saptamina. Ne vedem dupa! Pina atunci, va las cu Constantin Tanase (via Razvan Vintilescu). Si daca ma intrebati pe mine, o sa va spun ca “rumeinia” e un fel de cosciug pe care groparii beti il manevreaza asa cum pot (neaparat, vedeti aici!). Dar nu-i nimic: bine ca raminem optimisti!

Ne-am trezit din hibernare
Si-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Si cu asta ce-am facut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Si-am luptat, cum am stiut,
S-avem noua guvernare,
Si cu asta ce-am facut?

Ca mai bine sa ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar traim în saracie,
Si cu asta ce-am facut?

Ia coruptia amploare,
Cum nicicând nu s-a vazut,
Scoatem totul la vânzare?
Si cu asta ce-am facut?

Pentru-a câstiga o pâine,
Multi o iau de la-nceput,
Ratacesc prin tari straine,
Si cu asta ce-am facut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decazut,
Cresc întruna taxe-accize,
Si cu asta ce-am facut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Si cu asta ce-am facut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a vazut,
Tara-i plina de vedete,
Si cu asta ce-am facut?

Pleaca-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarasi am votat ca prostii,
Si cu asta ce-am facut?

Scurt, ca nu e timp: nu-l credeam pe Patapievici – care inca imi este drag, oricite prostii politice a facut – in stare de asa ceva. Sa spui tu, un intelectual de marca, despre existenta unei casete in care lui Geoana i se face sex oral si sa nu dai nici o proba, ba mai mult, sa fii contrazis de unul din propria ta echipa… Foarte urit! Sint uluit si inca nu imi revin.

Sa spunem ca aveti de ales: cancer sau SIDA? Cam asa imi suna mie remarca idioata a celor care imi tot spun, de vreo 15 ani incoace, sa aleg raul mai mic. Geoana sau Basescu? Nu, multumesc. Nici cancer, nici SIDA. Vreau sa traiesc.

Ma bucur totusi pentru ca a iesit Geoana (daca o fi iesit). Este insa bucuria schingiuita a soldatului care lupta de doua luni de zile numai pe intuneric, legat la ochi. Cel putin, acum s- a facut ziua si totul este clar. In varianta lui Basescu presedinte, ne-ar fi asteptat luni intregi de instabilitate politica, poate dizolvarea Parlamentului, luni intregi de negura, in care soldatul de care va spuneam ar fi lovit in continuare bezmetic cu sabia in toate directiile. In varianta lui Geoana presedinte, lucrurile vor sta rau, insa cel putin va exista un guvern, o administratie care sa se ocupe de tara si impotriva careia soldatul nostru poate lupta. Intre a sti care-ti este adversarul (si a lupta pe fata cu el, chiar daca sansele sint mici), si a nu sti care e adversarul si a lupta in van pe intuneric, eu prefer prima varianta. Intrucit e vorba de situatia mea personala, de lupta pe care o duc eu, prefer prima varianta. De asta ma bucur ca a cistigat Geoana. E insa o bucurie schingiuita, iar sampania o las altora. Un paharel de bitter e mai adecvat situatiei.

De miine incep o noua lupta. Cel putin acum stiu ca vom avea un guvern, ca tara va fi administrata, ca exista un aparat de stat cu care pot vorbi (citeste: “lupta”). De asta e ok ca a cistigat Geoana. Pentru mine. E bine.

M-am intrebat cu cine sa votez, am ascultat discursurile si dezbaterile politice, iar in final am facut calcule. Pentru fiecare etapa am gasit un tratament. M-am vindecat.

Tratamentul 1. Eu cu cine votez?

Tratamentul 2. Lacrimi si revizuirea Constituiei

Tratamentul 3. Concluzii si calcule

Via Raluca.

Nu voi face publice umilintele la care am fost supus in ultimele trei luni de autoritatile romane, in frunte cu Premierul si Ministrul Educatiei Emil Boc, girat mereu si personal de Traian Basescu. Nici ultima umilinta, traita chiar ieri si avind aceiasi autori. Poate cindva, poate alta data. Nu voi face publice nici motivele pentru care nu voi merge la vot ori cele pentru care nu ma mai consider cetatean roman. Ingaduiti-mi insa un moment de defulare. E un videoclip realizat prost, cred ca si eu as fi facut versuri mai interesante. Dar ideea generala este totusi dureros – si umilitor – de adevarata. Ce sa mai spun… sa votati bine! Cind voi gasi o tara pe care sa o consider a mea si care sa ma accepte, imi voi face si eu datoria de cetatean. (multumesc, C si S!)

[Nota: campania electorala are unele dimensiuni total ignorate de media centrale romanesti, prea ocupate poate cu subiectele "mari" de campanie, precum parerea actualului presedinte despre cum a fost sau nu domnul Antonescu aproape de sotia sa in momentele grele. Una din aceste dimensiuni necunoscute a fost sesizata perfect de George, autorul postului de mai jos si, evident, autorul invitat al "Interactiunilor". Multumim, George, si te mai asteptam!]

Modul în care a decurs campania electorală din această toamnă ar trebui să ne îngrijoreze. Evident, oameni diferiţi au priorităţi şi temeri diferite, dar cred că, în ciuda diferenţelor, există motive serioase pentru un consens în această privinţă. Mai întâi, atmosfera în care se desfăşoară disputa politică este sufocantă. Instituţiile statului, care ar trebui să asigure un cadru decent pentru o asemenea competiţie, nu-şi fac treaba. Nu înţeleg, de exemplu, cum este posibil ca toată lumea să “asculte” pe toată lumea, inclusiv în clădirea Parlamentului, fără ca procuratura şi SRI-ul să ia măsuri vizibile. Dacă ne îndepărtăm de zona de responsabilitate a statului, nu scăpăm de probleme. Presa a devenit şi ea teren de luptă. Nu e o problemă că un ziar sau o televiziune îşi asumă o linie politică. Este însă o problemă dacă nu şi-o asumă explicit şi cu argumente, dacă atacurile se desfăşoară în imersiune, doar cu un vag periscop, ici şi colo, peste centură.

Apoi, ce ne “oferă” candidaţii? Un spectacol de rinocerizare, de bătălie greoaie, zdrăngănită, de blindate tâmpe care, evident, nu iau prizonieri. Populism şi oportunism, slalom printre temele importante, ritualuri de curtare a unei “majorităţi morale” inventate ad hoc – muncitoare, cinstită-deci-nedreptăţită, vag naţionalistă, creştin-ortodoxă.

Chiar şi în lateralul discursului, simptomele sunt similare. Despre această zonă este postul de faţă – şi nu l-aş fi rugat pe Andrei să-l găzduiască dacă nu mi s-ar fi părut o temă importantă. Iată despre ce e vorba: Preşedintele în exerciţiu doreşte să fie reales. Cum ne convinge? Pentru electoratul român, tema centrală este, în mod anormal, referendumul. Nu cred că aşa se discută o temă fundamentală, cum este reformarea instituţiei-nucleu a statului. Passons. Pentru electoratul vorbitor de maghiară din Secuime, domnul Băsescu are însă un alt mesaj, şi acesta ciudat în felul său. Domnul Băsescu îşi face campanie folosindu-se de imaginea fostului – şi probabil viitorului – premier al Ungariei, Viktor Orbán (sursa).

(click pe fotografie pentru a o mari)

Traducerea (mulţumiri, C) spune aşa:

“Orbán Viktor în tabăra de la Tuşnad: “În turul al doilea aş vota pentru Traian Băsescu”.

“De ce am aştepta până în turul doi?”

Ce este ciudat aici este că domnul Băsescu vrea neapărat să sugereze o strângere de mână (care NU există – atenţie la mâinile lui VO) care să-i aducă voturi. Ciudat, pentru că românilor domnul Băsescu le transmite un mesaj la limita naţionalismului, iar în această imagine apare cu un personaj politic care nu este cunoscut ca un mare admirator sau prieten al României. În timpul guvernării lui VO, relaţiile româno-maghiare au fost adesea tensionate, de ex. pe tema cetăţeniei (nu iau o poziţie, ci observ un fapt). Pe de altă parte, în timpul guvernării socialiste de la Budapesta şi a guvernului Tăriceanu la Bucureşti, au exista şedinţe comune de guvern (de ce nu mai sunt?) şi lucrurile au progresat. Este oare domnul Băsescu oportunist folosindu-se de o imagine care să placă secuilor, chiar dacă este în contradicţie cu discursul său pentru restul populaţiei? Dacă ne uităm pe spatele fluturaşului, lucrurile nu se clarifică.

(click pe fotografie pentru a o mari)

Traducerea (aceleaşi mulţumiri):

De ce să îl votăm pe Băsescu?
1. Pentru că el este politicianul care ştie cel mai bine ce înseamnă automia locală. Ca fost primar, Traian Băsescu ştie că deciziile trebuie luate acolo unde trăiesc cetăţenii; nu la Bucureşti trebuie hotărât ce e bine pentru comunităţile locale.
2. Pentru că el este singurul politician care în cursul vizitelor sale în Secuime niciodată nu a avut mesaje naţionaliste sau xenofobe, dimpotrivă, a vrut să asculte omul simplu, maghiar şi român.
3. Pentru că după ce a promis că miniştrii PDL vor veni cu proiecte cuprinzătoare în judeţul Covasna, acest judeţ a primit în 2009 mai mulţi bani decât în cei patru ani anteriori luaţi laolaltă.
4. Pentru că Partidul Democrat-Liberal, ca şi FIDESZ, face parte din cea mai mare familie politică europeană, Grupul Popular, şi este capabil să creeze un puternic pol de dreapta european.
5. Pentru că Orbán Viktor, preşedintele FIDESZ, crede că Traian Băsescu este acel şef de stat cu care se poate colabora cel mai eficient în vederea consolidării relaţiilor dintre România şi Ungaria, respectiv între maghiarii şi românii din Transilvania.

1. Este un citat, probabil, din Caragiale. Sau Urmuz. Nu comentez prestaţia domnului Băsescu la Primăria Bucureştiului. (Să notăm doar că cel mai mare oraş al României este doar pistă de accelerare electorală pentru mai toţi primarii. Rezultatele se văd, se respiră etc.) Dar mă întreb despre ce autonomie se face vorbire aici? Despre cea în dreptul căreia Preşedintele României a notat apăsat – şi deloc diplomatic – “niciodată” când vizita Budapesta? Iar dacă deciziile nu se iau la Bucureşti, atunci de ce se laudă domnul Băsescu că şi-a trimis miniştrii să asfalteze prin Covasna (la 3.)? Miniştrii şi banii nu au venit de la Cucuieţii de Ciuc. O mână îşi păstrează reflexele centraliste, ca în Dr. Strangelove?

2. – Poate că e ceva adevăr în afirmaţia: “domnul Preşedinte vorbeşte omului simplu”. Am menţionat deja că populismul domniei sale – şi al celorlalţi candidaţi cu şanse – mă irită. Totuşi, dacă îmi aduc bine aminte, domnul Băsescu la Tuşnad a insistat să fie el ascultat. Să fiu clar – naţionalismul din Secuime nu mi se pare mai sănătos doar pentru că e unul minoritar. E bine aşadar că Preşedintele merge acolo, dar maniera de dialog a domnului Băsescu nu e cea mai fericită.

5. – Este o enormitate. Orbán va avea un discurs mai agresiv la adresa României, mai ales dacă intră la guvernare cu extrema dreaptă, iar Băsescu este cel care l-a trimis pe Preşedintele Republicii Ungare la plimbare în martie, ceea ce nu a fost tocmai un act de prietenie (nici maniera Preşedintelui maghiar de a-şi aranja vizita neoficială în România nu a fost una amicală, dar una-i una, alta-i cealaltă).

Cam atât. Este doar un exemplu periferic de Newspeak electoral românesc. Poate ajută, unii zic asta despre exemple.

Nu, nu este vorba despre Cei trei muschetari… La 20 de ani de la Revolutie, ne-am dat seama ca l-am injurat degeaba pe Silviu Brucan pentru profetia lui crunta: Romania mai are nevoie de alti 20 de ani, si apoi inca 20, si tot asa mult, mult mai departe pina cind – DACA se va intimpla si asta – va ajunge din urma tarile (nu, nu bogate, ci pur si simplu) normale. Chiar ma gindeam la un moment dat ce as putea spune cu ocazia acestei aniversari pe care nici nu stiu cum sa o privesc, altfel decit cu un ochi rizind si altul plingind. Dupa ce am citit postul recent al lui Cezar, mi-ar fi rusine sa mai bigui vreun cuvint. Va rog sa rupeti din timpul vostru doua minute si sa il cititi – este povestea unui om care a trait Revolutia pe viu (nu “in direct”, ca noi astialalti), a primit un upercut zdravan in plina figura din partea tranzitiei catre libertate si economia de piata, iar acum si-a gasit alte rosturi intr-o tara in care, desi romanii sint vazuti chioris, este respectat asa cum merita.