Interactiuni

Poezia ‘Noi vrem pamint’, de George Cosbuc, este o creatie subversiva: in fapt, ea ascunde ‘in nuce’ principiul director al fiecarui curent ideologic din filosofia politica actuala:

Comunistii, impotriva capitalistilor:

‘Flamand si gol, far-adapost,
Mi-ai pus pe umeri cat ai vrut,
Si m-ai scuipat si m-ai batut
Si cane eu ti-am fost!’

Feministele, impotriva barbatilor:

‘Ciocoi pribeag, adus de vant,
De ai cu iadul legamant
Sa-ti fim toti cani, loveste-n noi!
Rabdam poveri, rabdam nevoi
Si ham de cai, si jug de boi;
Dar vrem pamant!’

Libertarienii, impotriva statului social:

‘O coaja de malai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci,
Baietii tu-n razboi ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Injuri ca-avem noi drag si sfant;
Nici mila n-ai, nici crezamant!
Flamanzi copiii-n drum ne mor
Si ne sfarsim de mila lor
Dar toate le-am trai usor
De-ar fi pamant!’

Crestinii impotriva ateilor:

‘De-avem un cimitir in sat,
Ni-l faceti lan, noi boi in jug,
Si-n urma lacomului plug
Ies oase, si-i pacat!
Sunt oase dintr-al nostru os;’

Teoreticienii contractului social:

‘Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos
Din case goi, in ger si-n vant,
Ne-ati scos si mortii din mormant;
O, pentru morti si-al lor prinos
Noi vrem pamant!’

Muncitorii temporari (‘temporary workers’) impotriva cosmopolitanilor:

‘Si-am vrea si noi, si noi sa stim
Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Ca nu-si vor bate-ai vostri joc
De noi, daca murim.
Orfani si cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea sa planga pe-un mormant,
Ei n-or sti-n care sunt zacem,
Caci nici pentr-un mormant n-avem
Pamant – si noi crestini suntem!
Si vrem pamant!’

Musulmanii impotriva elvetienilor, care le-au interzis dreptul de a construi minarete:

‘N-avem nici vreme de-nchinat,
Caci vremea ni-e in mani la voi;
Avem un suflet inca-n noi
Si parca l-ati uitat!’

Teoreticienii drepturilor animalelor, luind apararea cailor de povara:

‘Ati pus cu totii juramant
Sa n-avem drepturi si cuvant;
Batai si chinuri, cand tipam,
Obezi si lant, cand ne miscam,
Si plumb, cand istoviti strigam
Ca vrem pamant!’

Nationalistii impotriva imigrantilor:

‘Voi ce-aveti ingropat aici?
Voi grau? Dar noi stramosi si tati,
Noi mame, si surori si frati!
In laturi, venetici!
Pamantul nostru-i scump si sfant,
Ca el ni-e leagan si mormant;
Cu sange cald l-am aparat,
Si cate ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am varsat
Noi vrem pamant!’

Conationalii impotriva lui Sarkozy:

‘N-avem puteri si chip de-acum
Sa mai traim cersind mereu,
Ca prea ne schingiuiesc cum vreu
Stapani luati din drum!’

Imigrantii impotriva nationalistilor:

‘Sa nu dea Dumnezeu cel sfant
Sa vrem noi sange, nu pamant!
Cand nu vom mai putea rabda,
Cand foamea ne va rascula,
Hristosi sa fiti, nu veti scapa
Nici in mormant’

Moderate by nature and brought up strictly by his father and elder borther, Mihailo had smoked little before; but from that time on he smoked constantly and passionately. He discovered that this permanent little flame before his eyes was a blessing and that the same purple smoke which tickles the eyes and the throat made it possible for a man to shed a tear without weeping, and, in exhaling the smoke, to sigh without sighing. So this flame shone before his eyes or burned between his fingers for many years to come. The smoke, always the same and yet forever varied, helped prevent his thoughts from reverting to what he feared most, and in exceptionally tranquil hours guided him into a state of complete oblivion and forgetfulness; it fed him, like bread, and comforted him, like a friend. At night he would dream about smoking as others dream of encounters with those they love. But when his dreams turned into nightmares and he thought he saw Krsto’s body or Krstinitsa’s eyes, he would awaken with a cry, seize tobacco as one would a pistol, or as those who do not sleep alone would seise somebody’s hand. And as soon as the flint had ignited in the dark, and the tobacco had caught the sparks, he would relax and with the invisible smoke he would blow away the burden from his agitated mind.

Ivo Andric, The Vizier’s Elephant. Three novellas. Chicago: Gateway, 1970, 83-84.

Este impresionant modul in care oamenii de linga noi pot fi atinsi de personalitatea unui individ providential, a unui geniu care  patrunde pe nesimtite in mintea si sufletul lor si ramine acolo, probabil pentru totdeauna. Indiferent ca vorbim despre omul obisnuit sau despre cineva important in societate (tata sau bunica, un profesor, un scriitor sau filosof, ori poate un cintaret sau o actrita), figura neobisnuita intiparita pe traseul destinului nostru nu poate fi extirpata usor. Iar daca unitatea de masura a vietii noastre, cauza standardului social si uman pe care am ajuns sa-l acceptam, prezenta continua si difuza pe care nu o receptam constient in fiecare moment dar care asigura din background functionarea in parametrii normali a ceea ce suntem dispare in neant, sentimentul lipsei reperelor nu poate fi luat in ris. Te trezesti deodata singur in desert, nu exista nord sau sud, sursa de apa se dovedeste o himera iar deznadejdea pune stapinire pe intreaga ta fiinta.

Probabil Dumnezeu ma iubeste, intrucit am intilnit asemenea personalitati in calea mea, oameni care mi-au trasat conturul a ceea ce sint, sau ar trebui sa fiu. Una din ele nu mai este, celelalte doua – din fericire pentru mine – ma protejeaza si ma iubesc in continuare. Persoanele de care vorbesc insa nu sint genii sau VIP-uri, ci fiinte apropiate, fara de care viata mea nu ar mai fi a mea, sau nu  ar mai fi deloc. Din pacate, nu pot spune ca nu pot trai fara Dostoievski sau Kant, fara Mozart sau Picasso, fara Anthony Quinn sau Iron Maiden, ca viata fara ei mi-ar fi parut o viata searbada sau un ciudat mod de existenta in ne-fiinta. Asta nu inseamna insa ca nu-i inteleg pe cei ce isi definesc propriul drum in functie de indivizii providentiali pe care i-au intilnit, direct sau mediat.

Nu ma pot abtine insa sa nu ma intreb: cine sint geniile care ne alcatuiesc astazi viata, ce presupun ele? Este evident ca Michael Jackson nu se poate compara cu Wolfang Amadeus Mozart – nu atit din punctul de vedere al stilurilor muzicale diferite, nici din perspectiva elitisto-sclifosita a intelectualului incrincenat! Ma refer pur si simplu la personalitatile respective ca atare: atit Wolfgang cit si Michael au fost geniali de mici copii, insa geniul primului s-a propagat singur, in timp ce calitatile celui de al doilea au fost – acesta e cel mai corect cuvint – promovate. Promovate de alte genii.

V-ati gindit vreodata la geniile care au facut din Michael Jackson un geniu? La geniul acela cu ureche muzicala perfect educata care l-a descoperit, la geniul inventatorilor care au descoperit tehnica de inregistrare si distributie moderna, la geniul impresarului care l-a promovat, la geniul oamenilor care au gindit si organizat sute de concerte in toata lumea, la geniul fotografului care l-a imortalizat in ipostazele deja celebre, si asa mai departe? Nu-mi spuneti ca aici nu e vorba de genii, nu-mi vorbiti despre distinctia greceasca dintre arta si tehnica! Ma poate instrui oricine cit de mult e in stare – desi sint un fan al artei fotografice, nu voi ajunge niciodata un fotograf desavirsit, oricit as dori! Sau un impresar desavirsit, sau un cameraman de geniu!

Toate aceste genii care ii fac pe altii sa devina genii [sau, ma rog, daca nu vreti sa vedeti geniile (si) ca pe un produs mediatic, atunci cititi: "care fac cunoscut geniul altora"] traiesc si mor in anonimat, desi au influentat inca mult mai multa lume decit au facut-o propriile lor produse. Spuneti repede, cine l-a descoperit pe  Michael Jackson? Cine a fost antrenorul de fitness care s-a ocupat de corpul lui Farrah Fawcett? Oameni probabil geniali, dar care au trecut pe linga noi necunoscuti, ca o adiere de vint, si poate nici macar atit. Nu vreau sa fiu inteles gresit. Desi nu ma omor dupa muzica lui Michael, nu ii contest geniul si influenta personalitatii sale. Desi nu o consider o mare actrita, nu neg frumusetea geniala a lui Farrah (si daca voi credeti ca frumusetea o ai sau nu, pentru ca e data de natura, lasati-ma sa va spun: gresiti, frumusetea se lucreaza!). Intentia mea e sa atrag atentia asupra unor oameni geniali care ii ajuta pe altii sa devina genii dar care mor necunoscuti. Personalitati pe care nimeni nu le plinge. Si asupra acelor indivizi – pentru a vorbi de o alta categorie, off topic in acest post – care au influentat vietile noastre mai mult decit ne putem imagina, dar care au ramas anonimi, ori i-am uitat. Spuneti-mi repede, si fara a cauta pe Google: cine a inventat penicilina? Sau becul electric? Sau tiparul? Tinind cont de IQ-ul cititorilor acestui blog, banuiesc ca ei pot raspunde imediat. As vrea insa sa-i intreb si pe ei: daca miine ar muri domnu’ Gutenberg – ati plinge, ati considera ca viata voastra nu mai are sens, sau ca sinteti lipsiti de repere, asa cum simt fanii lui Michael Jackson sau cei ai lui Farrah Fawcett?

As dori sa ne intoarcem privirea si asupra ilustrilor necunosuti, acesti ciini vagabonzi imposibil de extirpat din vietile noastre. Iubiti-i si pe ei! Plingeti si la moartea lor! Hai sa declaram ziua mortii lui Michael Jackson drept Ziua Internationala a Geniilor Anonime sau Uitate. A oamenilor providentiali care au creat alti oameni providentiali, ori au influentat viata unei omeniri intregi sau doar a unor persoane particulare, indivizi  pe care nimeni nu ii cunoaste, sau care sint cunoscuti doar in cercuri restrinse. Toti acesti oameni merita recunostinta noastra.

Pina atunci, nu pot spune decit : RIP* Michael**, RIP Farrah***, RIP the unknown genius! Odihniti-va in pace!

*RIP = “Rest In Peace”

** Despre Michael Jackson, moartea si influenta sa au mai scris foarte frumos in presa romaneasca Razvan Exarhu (aici), Vlad Stoicescu (aici) si Costi Rogozanu (aici)

*** Despre cancer si Farrah Fawcett am mai scris aici.

Da, pina la urma am facut si eu pasul asta: m-am apucat de sport, desi nu pricep in ruptul capului ce l-a indemnat pe om sa inventeze o asemenea tortura pentru un biet corp facut din carne si oase.

Chiar asa, ce poate fi placut sa pedalezi la o bicicleta fara roti, zgîindu-te pe ecranul din fata ta cîti metri faci, cîte calorii pierzi, cît timp trece? Sau de ce poate fi interesant sa alergi pe o platforma rotitoare, si tu da-i si lupta, cu limba scoasa, sa mai acoperi un kilometru, si inca unul, pina iti ies ochii din orbite. Dar ridicatul unor caramizi in toate pozitiile kamasutrice posibile (prin fata, pe la spate, cu cracii in sus sau intins la orizontala, si asa mult – din nefericire prea mult! – mai departe!) ce placere va aduce?

Lucrezi acum bicepsul, in paralel cu tricepsul evident, apoi pectoralii in paralel cu deltoizii, tragi caramizi de fier, impingi roti grele, haltere, gantere, mama ma-sii! Si tot timpul asta transpiri leoarcă, fața ti se schimonoseste de la atita sare ramasa pe obraji, plaminii infierbintati iti cer apa, gitul uscat vrea o bere!

Si incep sa-ti treaca prin fata ochilor imagini paradisiace: pizza cum numai tu stii sa faci, oua jumari cu tochitura ca la bunica, ceafa de porc minjita cu mujdei zimbind gales de linga boțul cu mamaliga, slanina afumata cu ceapa verde, cirnati – o, da, cirnati afumati cu paprika si usturoi! – plus tuica batrina, vinul, berea. Si cum visai tu mai frumos asa, deodata buf! Aaaaa, nu erai in paradis, ci pe platforma de alergat, si ai uitat sa mai dai din picioare!

Trezit brusc, te uiti in jur si vezi numai ciudati: mai intii categoria burtosilor, ca astia-s ca tine. Toti vin cu speranta ca vor avea un abdomen de vis in doua, hai trei sedinte. Si toti, dezamagiti, isi iau abonament la restaurantul din colt dupa a patra. Mai este, desigur, categoria “ghicilor”. Slabanogi, plini de cosuri si cu ochelari Police “Mircea Eliade”, trag la fiare cu sîrg, mai-mai si-o face un corp beton sa atraga fete. Desigur, cei mai enervanti sint aia smecheri, tragatori la fiare cu vechi state de plata. Se plimba prin sala importanti si tzapeni, isi tin miinile departate de corp, ca de – au deltoizii atit de mari, incit alta pozitie nu pot adopta. Astia “baga” ca boul la jug: sint de ajuns doua repetari a cite doua ridicari cu doua sute de kile, si e destul sa-si gidile orgoliul iar apoi sa stea toata sedinta vrajind gagicile de prin preajma. Care gagici alcatuiesc o alta categorie: “daroșka” zdrahoane  din inima mamei Rusii, slabanoage care-si ridica puloverul si au deja muschi, si mai ales – mama, cum sa nu-ti cada gantera pe picior – alea cu corp de profesoara de fitness!

Si te intrebi, ce cauti tu in toata adunatura asta? De ce va trebui sa suferi miine de durere musculara? Si la urma urmei, de ce sa vreau ceva naspa cind am ceva frumos? Cred ca ma mai duc de doua-trei ori la sala asa, ca am vazut eu una cu corp de Carmen Bruma si trebuie s-o intreb ce cauta pe-acolo, iar dupa aia ma apuc frumusel de cura de slabire prin infometare, chestie deja incercata anul trecut si, in pofida unor ameteli de moment, cu rezultate vizibile rapid.