Interactiuni

Posts Tagged ‘bunicul meu

Singuratatea de DUPA

with 3 comments

Motto:

Si il chemam sa vina cu mama de Craciun
Si asa incepea anul si anul era bun
Si-l asteptam de Pasti si atunci era frumos
Vedea crescand nepotii mari si era bucuros
Si parca era vis ca tot se repeta
La fel se ducea anul, la fel anul venea
Cand s-a-mplinit sorocul sa vina de Craciun
Atunci m-a chemat el sa-l duc pe cel din urma drum
(Timpuri Noi – Tata)

Cu ideea mortii unei persoane dragi te impaci. Oricit ar fi de greu – si pare imposibil la inceput – asa sintem facuti, sa gasim in interiorul nostru un resort care ne propulseaza inainte – teferi sau putin mai betegi, nu importa! Mergem pe fast forward, este un drum inscris in genele noastre, in adaptarea la mediu, in legile evolutiei, daca vreti. Ceva mai dificil pare insa sentimentul rupturii radicale de tine insuti, pe care il resimti de fiecare data cind te trezesti si in fiecare clipa inainte sa adormi. Omul plecat a luat cu el o buna bucata din tine, si atunci te simti nu atit mai diminuat, cit mai singur – chiar in propria-ti companie, esti mai singur decit erai inainte.

Inca si mai dificil este gindul iminentei mortii altor persoane dragi. Nu poti alunga ideea, oricit te-ai lupta cu ea: ii vezi batrini, tot mai batrini si mai singuri, adaugind inca un an pe umerii si asa destul de slabi si te intrebi – cit vor mai putea? Acum, cind il vad pe omul asta, nu este oare pentru ultima data? Cum poti sa duci cu tine obsesia asta zilnica dar sa ramii in acelasi timp sanatos la cap? Si o noua singuratate te apasa, una mai mare, suprapusa peste cea veche: singuratatea retrospectiva nascuta de moartea omului drag se intilneste cu singuratatea anticipativa a mortii altei persoane iubite. Si in felul asta te insingurezi, te instrainezi de tine insuti inainte de a-ti deveni propriu-zis strain. Si atunci, rupt de tine, intelegi ca nu este nici un paradox in a refuza moartea persoanelor iubite si a-ti accepta propria moarte. E o relatie ce tine de consecinta logica: ceilalti au plecat luind cu ei bucati mari din tine. Cind ai ramas tu fara tine, moartea – de data asta, moartea ta! – chiar nu mai pare ceva de speriat; departe de a fi obiectul refuzului, devine o izbavire dupa care tinjesti…

***

Astazi se implinesc trei ani de la moartea lui. Din intimplare, tot azi dau peste cuvintele tulburatoare ale lui Mircea Albulescu. Redau mai jos un citat:

Care sunt tristeţile dv.?
Cea mai mare tristeţe a mea este singurătatea. Ea, soţia mea, a murit acum doi ani. A fost foarte greu de suportat. După moartea ei, am aruncat casa pe geam, nu a mai rămas nimic, dar chiar nimic din mobilierul vechi. Am fost împreună 55 de ani, unde mă întorceam era un lucru de-al ei, se crease o dependenţă între noi. În ultimii ani, a avut o înfiorătoare suferinţă, stătea pe un pat şi devenise un cadavru viu. Aveam o femeie, care venea şi făcea treabă 8-10 ore pe zi, celelalte ore, până la 24, erau însă ale mele.  Pune ploscă, ia ploscă… Începusem să fiu ea, somatic, se produsese o osmoză. După moartea ei, am chemat un designer şi i-am spus: „Ajută-mă să nu mai fie!”. Am spart uşi, am dărâmat pereţi, am făcut alţi pereţi, alt birou. Am proiectat o oglindă mobilă, care se mişcă dintr-o parte în alta, într-un perete. Oglinda e invenţia mea.  Am dat şi cărţile, le-am păstrat doar pe ale mele şi volumele de specialitate. Poveştile altora nu le-am păstrat, îmi ajung poveştile mele, chiar dacă sunt vesel, sau dacă vreau să plâng sunt eu cu mine însumi, râd de mine, sau mă plâng pe mine.

Declaraţi că „o femeie mai poţi găsi, dar o soţie, mai greu”.
Cu o soţie ajungi într-un soi de relaţie, în care eu am ajuns cu soţia mea. Nu pe toţi ne iubeşte Dumnezeu atât de tare, încât să ne ia fulgerător de aici. Pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu cel mai tare, pentru restul e suferinţă. Totuşi, ce vină are omul de lângă tine, care se chinuie  atâta şi atâta alături de cel bolnav?

Si o ultima melodie

Written by Andrei Stavilă

octombrie 4, 2009 at 6:41 pm

Religie si secularism

with 44 comments

Episodul 11 al serialului “Filosofia politica pe intelesul tuturor” va aborda subiectul extrem de controversat al relatiei dintre religie si secularism. Simbolic, separarea Bisericii de Stat se naste ca principiu politic in zilele tumultoase ale Revolutiei franceze din 1789. Pina atunci, monarhul era privit ca reprezentantul, “unsul” lui Dumnezeu pe pamint. Daca Biserica era bratul spiritual al Fiintei Supreme, Statul si Monarhul reprezentau bratul politic. In consecinta, Statul si Biserica mergeau mina in mina: pentru a fi recunoscut, monarhul trebuia incoronat in biserica; pentru a-si intari domnia, biserica avea nevoie de puterea statului.

Odata cu asa-numita “Revolutie a ratiunii”, tot acest construct de prabuseste. Francezii anunta moartea lui Dumnezeu – si cum nu mai avem nici o Fiinta Suprema, evident ca monarhia isi pierde legitimitatea. Cetatenii sint liberi, sint egali, si fraternizeaza in lupta impotriva asupritorilor. Daca Dumnezeu si monarhia au fost aruncati in groapa istoriei, democratia renaste din ruinele Bastiliei.

Intre timp lucrurile s-au mai asezat, pasiunile s-au potolit, iar “domnia ratiunii” nu a demonstrat pea mare intelepciune. In urmatoarele doua secole si ceva am invatat ca principiul separarii bisericii de stat este unul puternic si legitim, dar si ca a elimina religia din viata publica este o incercare nu numai inutila, dar si indezirabila. Incerc sa explic mai jos aceasta afirmatie.

Pe de o parte, orice om cit-de-cit rational va intelege avantajele separarii sferelor de influenta ale bisericii si statului. Daca puterea politica este complet eliberata de influenta diverselor religii, evident ca statul laic poate sustine dezvoltarea neingradita nu numai a stiintei – dar si a unei largi sfere politico-ideologice in ceea ce priveste protejarea cetateanului si a indivizilor in general de puterile religioase si politice care ii reclama asentimentul. Nu cred ca are rost sa insist asupra acestui subiect.

Pe de alta parte, un divort total intre stat si biserica (sau, mai bine spus, intre stat si diversele culte religioase) este, cum am mai spus, deopotriva imposibil si indezirabil. Sint patru cazuri pe care doresc sa le supun atentiei:

1) Religia si scoala. De obicei, obiectul dezacordului in acest domeniu il constituie predarea evolutionismului ori a creationismului in scoli (sau a religiei, in general). Exista doua variatii ale acestei teme (ambele fiind cazuri intimplate cel putin in Statele Unite): (a) unii parinti cer in mod expres predarea creationismului in scoli (uneori concomitent cu excluderea evolutionismului); (b) alti parinti nu cer predarea creationismului si nici excluderea evolutionismului din scoli, ci doresc sa nu le fie supusi copiii predarii unor teorii care pot dauna identitatii culturale si viziunii asupra lumii (“comprehensive conception of the good”) pe care respectivele persoane le impartasesc. Impreuna cu William A. Galston si alti teoreticieni ai liberalismului cred in dreptul parintilor de a lua decizii (in anumite limite) asupra educatiei primite de copiii lor (intr-adevar, aici dreptul statului este mult mai mic decit al parintilor si se rezuma doar la anumite limite de principiu). Am oferit argumente pentru acceptarea predarii religiei (si chiar a creationismului) in scoli de mai multe ori pe acest blog (vezi in special aici), asa ca nu mai insist asupra subiectului. In opinia mea, principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu predarea religiei (si chiar a creationismului) in scolile publice.

2) Preotii si functiile administrative ale statului. Unele culte religioase interzic participarea preotilor (sau chiar a enoriasilor lor) la viata cetatii, si nu este nimic anormal intr-o asemenea interdictie: cultele si sectele religioase nu sint organizatii democratice si nici nu pretind ca ar fi. Odata intrat intr-o asemenea asociatie, trebuie sa te supui regulilor ei. Problema apare insa in momentul in care unele culte sint indiferente fata de implicarea preotilor (sau a enoriasilor) in viata politica si administrativa a statului. Extremistii secularismului spun ca nu este normal ca un preot sa poata fi, in acelasi timp, consilier local sau judetean, primar, prefect sau parlamentar. Consider ca aceasta viziune este gresita. Atit teoria liberala, cit si cea democratica sustin principiul dreptului oricarui cetatean al unui stat de a alege si de a fi ales pentru orice functie politica si administrativa in tara sa. Mai mult, principiul este insotit (explicit sau implicit) de o clauza anti-discriminare, care spune ca aplicatia sa este valabila indiferent de sex, religie, nivel de educatie, etnie, ocupatie, si asa mai departe. Daca un stat refuza participarea preotilor la viata publica atunci statul respectiv nu se face vinovat doar de discriminare (pe criterii religioase si de ocupatie), ci incalca drepturile de baza ale cetatenilor: dreptul unui cetatean de a fi ales, si dreptul altor cetateni de a-l alege. Ca atare, concluzionez cu urmatoarele trei idei: (a) intr-un stat liberal-democratic mecanismele constitutionale nu pot impiedica dreptul preotilor provenind din orice cult religios de a candida la orice functie politica si administrativa in stat; (b) nu cunosc momentan alte mecanisme liberale sau democratice care ar putea incalca (override) in mod legitim dreptul cetateanului (cu job-ul de preot in cadrul unei religii) sa candideze pentru o functie in stat; (c) singura modalitate legitima de a bloca accesul unui cetatean preot la o functie politica sau administrativa este interdictia venita din interiorul institutiei religioase din care face parte. Rezultatul celor trei idei se poate traduce astfel: principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu candidatura preotilor diverselor religii pentru functiile administrative si politice ale statului.

3) Cooperarea intre stat si biserici privind diverse tipuri de ajutor social. Este interesant ca, in privinta acestui punct, extremistii secularisti nu sint deloc recalcitranti. Dimpotriva, de multe ori i-am auzit acuzind un cult sau altul de ne-implicarea serioasa in actiuni de tip caritabil. Acuza mi se pare totusi logic inconsistenta: daca divortam complet biserica de stat, atunci biserica ar trebui sa se ocupe de spiritul omului, iar statul de treburi mult mai lumesti (precum ajutoarele financiare, etc.). Totusi, nimeni nu cred ca sustine cu seriozitate o asemenea idee. Sint convins ca o colaborare intre stat si diverse culte religioase privind ajutprul acordat indivizilor aflati in situatii de necesitate este o idee foarte buna si care merita sustinuta. Imi aduc aminte ca, prin 1991 sau 1992, au fost inundatii masive in Basarabia si Bucovina. Bunicul meu, preot in satul Cogeasca (judetul Iasi) cred ca a strins impreuna cu enoriasii sai doua camioane intregi de ajutoare (paturi, saltele, haine, materiale de constructie, mincare etc.). Am fost cu el cind a mers la Asociatia “Pro Basarabia si Bucovina” (asociatie din care, din cite imi amintesc, si statul roman facea parte in acel moment) si vedeam cum plecau spre Chisinau o multime de camioane cu ajutoare strinse de preotii din zona Moldovei de la sateni. Ideea este ca in diverse comunitati preotul are mai multa autoritate morala decit reprezentantul statului (in cazul prezentat, probabil satenii nu ar fi oferit atit de mult daca actiunea de colectare ar fi fost organizata de reprezentantii statului, priviti ca indivizi corupti), ca atare o colaborare intre biserica si stat poate avea rezultate benefice. In consecinta, sint convins ca principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu o cit mai strinsa colaborare intre stat si cultele religioase privind asistenta sociala.

4. Duminica si sarbatorile legale. Dupa cum stim, statele occidentale (si nu numai ele) isi modeleaza saptamina activa in functie de un principiu strict religios: astfel, duminica este ziua libera (pentru ca, in ultima zi a facerii lumii, Dumnezeu s-a odihnit). De fapt, interpretarea adecvata nu este ca “omul trebuie sa se odihneasca in ziua a saptea, la fel ca Dumnezeu”. Interpretarea corecta este urmatoarea: daca in celelalte sase zile ale saptaminii omul munceste, duminica trebuie sa o dedice lui Dumnezeu [in paranteza fie spus, strict religios cerinta nu este sa nu faci treaba duminica, ci sa nu intreprinzi activitati care te indeparteaza de la preocuparea cu cele datorate Fiintei Supreme; ca atare, a sta lenes in pat toata duminica, desi nu ai facut treaba, tot pacat e :) ] Revenind, in orice stat exista de asemenea sarbatori religioase recunoscute drept sarbatori nationale. Pastele si Craciunul sint exemplele care ne vin imediat in minte. Desigur, cineva poate spune ca aceste legaturi intre stat si biserica sint ramasite ale unei mentalitati retrograde, care trebuie si vor fi cu timpul inlocuite. Nu impartasesc aceasta viziune: in definitiv, de ce sarbatorile strict laice (ziua nationala, de pilda) ar fi mai importante decit cele religioase? Cine spune ca ziua nationala sau ziua internationala a muncii pot fi simboluri care creeaza o coerenta mai mare si un sentiment mai puternic in comunitate decit Craciunul, de pilda? Pe de alta parte, altcineva ar putea sublinia faptul ca sarbatorirea nationala a unor evenimente crestine ar fi discriminatorie pentru alte religii. Aceasta observatie este perfect intemeiata, si sincer sa fiu nu cred ca exista obstacole serioase in calea unui stat multicultural in privinta multiplicarii (in anumite limite date de cantitatea de munca necesara, evident) sarbatorilor nationale prin incorporarea unor sarbatori precum Hanuka, Ros Hasana sau Iom Kipur (sarbatori evreiesti), ‘Idul Fitr si ‘Idul Adha (sarbatori islamice), sau Vesakh (sarbatoare budista). In consecinta, principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu acceptarea unor sarbatori religioase ca sarbatori nationale si cu organizarea saptaminii de munca in acord cu principiile religioase.

Desigur ca intrebarea care se naste acum este urmatoarea: daca principiul separarii intre biserica si stat este compatibil cu predarea religiei in scoli, cu participarea preotilor la viata publica (prin posibilitatea de a candida pentru diverse functii politice si administrative), cu o strinsa colaborare intre stat si cultele religioase in privinta diverselor tipuri de ajutor social, si cu acceptarea unor sarbatori religioase ca sarbatori nationale, atunci care este sfera respectivului principiu? Ce intelegem prin separarea bisericii de stat? Raspunsul este simplu: conform principiului respectiv, un stat nu trebuie sa fie condus conform prescriptiilor religioase. Acest lucru inseamna ca, de exemplu, legile si sistemul juridic nu trebuie modelate in conformitate cu sistemele morale promovate de o religie sau alta (de exemplu, nu este normal ca un stat sa implementeze legea “sharia”). De asemenea, acest lucru inseamna ca autoritatile statului nu sint responsabile in fata autoritatilor religioase (chiar daca un preot este in acelasi timp primar, sa spunem, el nu este responsabil pentru activitatile sale de primar in fata superiorilor sai pe linie religioasa). Nu in ultimul rind, principiul impune o larga toleranta religioasa: statul fiind separat de biserica, nu mai putem vorbi de stat “crestin” sau “islamic”, in consecinta in cadrul statului respectiv vor avea drept de cetate mai multe culte religioase; in plus, toate aceste culte vor fi considerate drept egale in fata statului.

[Nota. Desi sint un sustinator al principiului separarii intre biserica si stat, nu vreau sa se inteleaga de aici ca nu accept, in principiu, existenta unor argumente valabile care ar sustine diverse tipuri de teocratie. Exista in secolul XX cel putin trei exemple interesante de teocratii. Primul exemplu este Tibetul inaintea invaziei chineze: guvernele conduse de diversi Dalai Lama au fost extrem de tolerante si de obicei au respectat avant la lettre drepturile omului pe care guvernul comunist chinez - si ateu, by the way - le incalca de jumatate de secol in mod constant. Al doilea exemplu este Vaticanul - tot o teocratie si - desi bazata pe un sistem non-democratic - perfect compatibila cu libertatile cetatenesti recunoscute astazi in lumea civilizata. In sfirsit, al treilea exemplu este Marea Britanie, unde regele (regina) este in acelasi timp si seful Bisericii Anglicane; desi acest lucru este mai mult formal, totusi status quo-ul juridic este demn de luat in seama. Ceea ce am dorit sa mentionez oferind aceste exemple este ca, desi prefer un stat separat de biserica in sensul explicitat mai sus, sint deschis catre argumente care ar sustine tipuri de teocratie precum cele trei mentionate deja.]

Fara ipocrizie, despre salariile preotilor

with 16 comments

Bunicul bunicului meu (Gheorghe Ursache) a fost preot. Nu a fost niciodata bogat: in vremurile lui cele mai bune, avea 10 hectare de teren, o pereche de boi si o casa. Cind au trecut rusii frontul si au facut ravagii in Moldova i-au luat preotului Gheorghe tot ce avea. Inclusiv hainele preotesti, plus izmenele: l-au lasat in chiloti si, octogenar cum era, l-au aruncat intr-un sant plin cu noroi. Daca nu l-ar fi scos citiva oameni care il respectau, probabil ar fi putrezit acolo. Oricum, a murit la 92 de ani, sarac lipit: doar cu hainele de pe el.

Bunicul meu (Stavila Constantin) a murit la fel de “bogat”. Dupa 90 de ani de viata si 70 de ani de preotie, a lasat in urma lui trei lucruri: vesmintele preotesti cu care a fost hirotonisit in anii ’40, o cruce pe care o folosea la Liturghie (probabil primita tot atunci) si o Evanghelie – cadou de la un fost enorias, achizitionata cu citiva ani inainte sa moara. Cind si-a simtit sfirsitul aproape, bunicul meu ne-a rugat sa nu-l ingropam conform traditiei, cu hainele preotesti, ci doar cu vechiul anteriu (sutana), cîrpit in multe locuri si decolorat. A spus ca e pacat sa putrezeasca vesmintele odata cu el, mai bine sa le daruim unui preot tinar si sarac.

M-a durut inima, atunci, sa ii spun ca asemenea categorie nu mai exista, iar daca as incerca sa dau vesmintele decolorate, vechi de 60 de ani unui preot relativ sarac, as primi aceleasi injurii pe care le-am primit din partea unui cersetor caruia i-am dat o bucata de slanina, iar el mi-a raspuns ca nu maninca asa ceva: prea multa grasime! Si asa s-a dus bunicul meu in mormint – cu vesmintele si crucea. “Omnia mea mecum porto” (“Toata averea mea o port cu mine”), vorba filosofului. Mi-a ramas, de pe urma lui, doar Evanghelia.

Cum sa-i compar pe cei doi cu preotii de azi, cu lacomia lor? Sa mai povestesc – imi este mie rusine! – cum cei doi popi care l-au ingropat pe bunicul meu (dintre care unul imi considera bunicul prieten si celalalt il vedea ca pe un parinte duhovnicesc) au primit fara pic de rusine bani sa il inmorminteze?! Frate – frate, dar brinza-i pe bani, right?

Si acum, aud ca statul roman, in plina criza, restaureaza si construieste 806 biserici si doar 242 scoli si 36 spitale. Mai mult, in toiul crizei, cind se cere de la salariatii statului moderatie, salariile preotilor vor fi marite. Tot de stat.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Spre deosebire de ciinii de paza ai laicitatii, nu ma opun ideii ca salariile preotilor (din orice biserica) sa fie platite de stat. Faptul ca un stat este laic nu inseamna, evident, ca relatia dintre stat si biserici este un zero absolut. Cel putin nu atita timp cit statul impune o lege a cultelor, atita timp cit bisericile mai iau de pe umerii statului elemente de protectie sociala, si asa mai departe. Plus de asta, intr-o democratie in care credinciosii sint multi, platesc taxe, si vor ca din aceste taxe o parte sa mearga pentru salariile preotilor, nu vad de ce preotii sa nu fie platiti de stat. Statul e format din cetateni, la urma urmei.

Iarasi, nu vreau sa fiu inteles gresit. Sint pentru marirea salariilor preotilor cu venituri incredibil de mici, care nu le asigura un trai decent. Da, exista si asemenea preoti, dupa cum exista si asemenea profesori sau medici. Dar a mari in bloc salariile preotilor, a caror majoritate deja are prea mult, mi se pare aberant. Mi se pare aberant ca Patriarhul sa aiba un salariu de  8.000 lei noi pe luna. Ar trebui sa-i fie rusine sa intilneascaun preot care traieste cu doar 400 de lei.

Stiu, vor sari pe mine atit aparatorii extremi ai laicitatii, cit si bine-credinciosii bine-intentionati. Acestora, le spun doar atit: va respect parerile, atita timp cit le exprimati cu bun simt. Dar va rog sa imi respectati si voi ideile mele.

Written by Andrei Stavilă

februarie 19, 2009 at 3:17 pm

Bunicul meu

leave a comment »

Ar fi implinit 93 de ani. Astazi.

tata-icu-andrei

Written by Andrei Stavilă

februarie 14, 2009 at 3:33 pm

Postat in Gânduri

Tagged with , ,

Se prabusesc biserici

with 2 comments

Cind am vazut titlul acestei stiri pe Mediafax, mi s-a facut pielea de gaina. Am facut click pe titlu si am citit intreaga stire: da, previziunea mea se adeverise: zidul unei biserici care a cazut si a omorit un muncitor, ranind un al doilea, era chiar zidul bisericii “Toma Cozma”, biserica unde a slujit bunicul meu (ca preot pensionar, impreuna cu preotul paroh de acolo), pina cind nu s-a mai putut misca.

De ce am ghicit din prima? Pentru ca am fost anul asta, in Vinerea Mare, la Prohod, la aceasta biserica. Trecuse mult timp de cind nu am mai dat pe acolo, si m-am cutremurat: zidurile stateau sa cada, si ca sa nu se intimple asta, lipsa banilor si probabil lipsa de responsabilitate i-a facut pe unii sa propteasca zidurile cu pari mari de lemn si cu scinduri. Da, era ca in Evul Mediu, sau ca atunci cind construim un castel din carti de joc, si proptim o carte cu alta.

Cum tocmai era Prohodul, si urma sa inconjuram biserica, m-am gindit cu groaza la tragedia ce putea avea loc daca un zid s-ar fi darimat chiar in acel moment. Iata ca abia a trecut o luna si zidul s-a darimat.

Desi biserica “Toma Cozma” este situata pe Copou, deci o locatie buna, niciodata nu s-au prea strins bani acolo (aviz pentru cei care perpetueaza cliseul cu cit de bogate sint bisericile noastre). Biserica asta nu e nici macar pictat pe dinauntru, sint doar icoane mari agatate de pereti. Iar zidurile stateau sa cada. Si au cazut. Si au omorit un om.

Ma intreb, totusi: daca se stiau conditiile, de ce se faceau in continuare slujbe in biserica? Tragedia putea fi mult mai mare! Iar autoritatile ar trebui sa ia masuri mult mai largi: acea zona a Copoului, care efectiv se duce la vale, pune in pericol nu numai pe cei ce vin la biserica – ci si pe cei care locuiesc in casele de pe intreaga strada “Toma Cozma”. Se stie acest lucru de cel putin 20 de ani – dar nimeni nu face nimic. Pina ce se va intimpla o (alta) tragedie…

Stirea relatata la ProTV, plus video, aici.

O poveste de Pasti. Cu noua ani in urma…

leave a comment »

Pe data de 15 aprilie 1999, in numarul special de Sfintele Pasti al revistei iesene Opinia Studenteasca, imi aparea un articol jucaus despre bunicul meu, preotul Constantin Stavila, si despre unele din diversele situatii bizare in care acesta s-a aflat. Am gasit articolul intr-o cutie prafuita din podul casei, si ma grabesc sa il reproduc aici, cu o ciudata senzatie de batrinete, amestecata cu un sentiment de inutilitate si epuizare…

[Andrei Stavilă, Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut nici unul, în: “Opinia Studentească”, anul XXVI, 1999, Serie Nouă, Nr. 33, 15 aprilie, p. 6]

Bunicul meu si pariul lui Pascal

DINTRE CEI PE CARE MI I-AI DAT, N-AM PIERDUT NICI UNUL

  • mîna care „omorîia” în numele Sfintei Biserici n-a putrezit nici după sapte ani

“Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceti si voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decît stăpînul său, nici solul mai mare decît cel pe care l-a trimis el” (Ioan, 13, 15-16)

Stiti, părinte, cum sînt popii ăstia tineri…

Stavilă Constantin a fost hirotonisit preot în 1940, repartizîndu-i-se parohia Slobozia-Voinesti. A făcut războiul pe frontul din Basarabia, într-o perioadă cînd nici călugării nu mai aveau curaj să intre în linia întîi. Apoi, în timp de pace, a slujit parohiile Bulbucani, Gropnita, Slobozia, Lespezi, Cogeasca. După cincizeci de ani de preotie, bunicul meu a iesit la pensie. Înainte, eu si bunica eram adevarate secretare: îi organizam minutios programul încărcat cu nunti si botezuri, înmormîntări si parastase, praznice si sfintiri de case… Acum, cu pensionarea lui, noi am intrat în somaj. Cu toate acestea, încă mai vin la el vechi prieteni sau cunostinte pentru slujbele amintite. Sînt obisnuiti cu “stilul” bunicului: “Stiti, părinte, popii ăstia tineri…”

El îi ascultă, zîmbind. Apoi, cu toată povara adunată în cei optzeci si trei de ani, scoate din geantă crucea, patrafirul, o carte veche de rugăciuni (care a apartinut bunicului său, preot si el), încercînd să-i multumească pe toti. În majoritatea cazurilor, a reusit. Probabil că bunicul are o “relatie” specială acolo, sus: tot mai multi necunoscuti vin în ultima vreme la “părintele batrîn, care citeste cum scrie la carte”.

Minune: batrîna a murit!

Maria a fost în tinerete foarte credincioasă. Avînd însă un nepot preot, a cunoscut îndeaproape cum poate ceda păcatelor o fată bisericească. Cu timpul, repulsia fată de cler a îndepărtat-o de religie, preschimbînd-o într-o femeie păcătoasă, blamată si ocolită de satul întreg. Blasfemiile sale nu mai conteneau, bătrîna trăind într-o încăpătînată ceartă cu Dumnezeu si cu lumea. Acum, paralizată, îsi trăia ultimele clipe: refuza împărtăsania cu orice chip si simplele aluzii ale apropiatilor la binecuvîntarea unui preot o îngrozeau.

Bunicul era foarte bolnav în vremea aceea si tot amîna vizita ce trebuia s-o facă Mariei, spre disperarea rudelor batrînei. “Dacă e dat de la Dumnezeu sa fie iertată, nu moare ea neîmpărtăsită…”, îi încuraja bunica.

Într-un tîrziu, l-am însotit pe mult asteptatul preot în locuinta bolnavei, nevoit fiind să maimutăresc postul cîntăretului de strană. Totusi, am primit în plus rolul secundar si deloc usor al unui dentist: trebuia să tin deschis într-un fel sau altul maxilarul paraliticei, c-un instrument bizar, confectionat din coada unei linguri. Cum eforturile mele au cunoscut un esec răsunător, Sfînta Taină urma să-i fie strecurată printre dinti. Însă, ciudat!, la apropierea cuminecăturii de capul suferindei, gura ei s-a deschis lacomă pentru a primi ceea ce ratiunea, apoi boala, refuzase.

Mergeam împreună cu bunicul spre casă, cînd strigătele din spatele nostru ne-au oprit din drum. Cineva alerga spre noi gîfîind, să ne anunte vestea cea mare: “pacienta” tocmai îsi dăduse obstescul sfîrsit. “Minune, părinte!”, a izbucnit omul, în timp ce eu gîndeam, cu mintea îmbibată de stiintele pozitive, la frica de Dumnezeu a oamenilor simpli. I-am zîmbit bunicului, cu înteles, dar el a tăcut, privind în gol. N-a scos o vorbă ziua întreagă.

Ce se întîmplă cînd icoana Sfintei Fecioare e zvîrlită în grupul sanitar sătesc

Zilele trecute, i-am spus despre tema numărului special al Opiniei Studentesti (“Săptămîna patimilor în sapte reportaje” – n.m.). Mi-a răspuns pe loc, fără drept de replică: nici o suferintă a omului nu se compară cu patimile lui Hristos. Acceptă însă provocarea si, la o cană zdravănă de cafea, îsi aminteste, cu o fluiditate incredibilă, zeci de nume, persoane, locuri, evenimente. Pe multi i-a mai ajutat bunicul meu să cîstige pariul lui Pascal…

Lui Cazacu Petrache, dascăl în parohia Cogeasca, îi plăcea mult haiducia, mai ales cînd era vorba de Sfînta Biserică. Omul a murit, si la dezgropăciunea după sapte ani, groparii au constatat îngroziti că mîna dreaptă, spre deosebire de restul corpului, nu putrezise deloc. Au urmat slujbe, rugăciuni, molifte…

Si cazul lui Vasile Morgoci din Jigoreni a uimit plebea. Vasile Morgoci a fost obligat de sefii comunisti din comună să arunce la grupul sanitar sătesc icoana Sfintei Fecioare. După scurt timp, i-au paralizat ambele mîini. Interventia bunicului a remediat relatia bărbatului cu Divinitatea Si sătenii spun că, peste un an, în zia îngropării sale, Vasile zîmbea…

Multe a văzut preotul Constantin Stavilă în cei optzeci si trei de ani, pe care nu-i trădează deloc… Unele tin direct de Revista fenomenelor paranormale, si am preferat să evit evocarea lor.

Îi iartă pe sărmanii a căror suferintă îi poate arunca în rătăciri naive, cum sînt credinta în vrăji tigănesti sau, vai!, într-un ateism molipsitor. Obsesia vietii bunicului meu a fost pariul lui Pascal, mai corect încercarea de a-i ajuta pe ceilalti să-l cîstige. Însă acum, pentru prima dată în viată, este sceptic în privinta viitorului. Bunicul meu rabdă, iartă si asteaptă…

Preotul Constantin Stavilă (stinga), alaturi de Preotul Nicolae Rusu, in Parohia “Toma Cozma” din Iasi, 25.02.1996

My Grandfather (2)

leave a comment »

I thought a lot whether to tell the following three stories about my grandfather or not. Today I decided to do this. Unlike my grandfather, Constantin Stavila (Tata Icu, as I was calling him), I do not believe that only love comes first. I think love shares its first place with the truth.

picture3.jpg 14.02.1990 (with some of his nephews). He is 74. I am in the right side of the picture

1) It might be interesting to find out why my grandfather rejected the idea of becoming a Christian Orthodox scholar. In the year 1953, he went to a sort of summer school, organized by the Romanian Patriarchy. He wrote a sermon about the Christian virtue of labor, and it was considered the best sermon written at that summer school. His professors decided to publish it in the official journal of the Romanian Patriarchy. But two things happened. First, the publisher considered that it had to be changed, in order to be more… communist-friendly. You know – labor is good, and also notice that our authorities sanction good labor… And other stuff like this, which made my grandfather mad. Second, it happened that, just a week or so before the appearance of that issue, “our Father”… Stalin died. Now, at that time the relation between the Church and the Romanian Government (sustained by the Soviet Union) was complicated enough: the Church was afraid of the communists, while the communists did not want to explicitly ban religion. So the publisher of the official journal (having probably the approval of the Patriarch Iustinian himself) considered that it would be a good idea to put Stalin’s picture on the second page of that issue, together with some words of mourning! This made my grandfather really crazy. Now, just imagine: the Russian soldiers insulted and beat his grandfather in the First World War; moreover, the communists took him the land and all that he inherited from his grandfather. He really hated the communists, the Soviet Union, and the Romanian regime. And now, his sermon was published as a communist-friendly one, in an issue of the official Orthodox journal whose main concern was to mourn the death of the Devil himself! At that time, he did not have the courage to protest – but he promised himself that he will keep distance from his hierarchical leaders all his life. This is why he decided to be a simple country priest. Now I remember that, after his retirement, he moved to Iasi, and used to go every Sunday to a church close to our home. The priest of that church didn’t know him – and once he told me this, and asked me why my grandfather never came to their monthly meetings and conferences (notice that he didn’t have the courage to ask my grandfather directly this question). I told him that I don’t know – oh, but I knew. I damn knew very well why.

picture1.jpg 1991, in the Church of the Cogeasca Village

2) I said that my grandfather retired in 1992, when he was 76. But he never wanted to retire. In fact, in the Orthodox Church there is no such notion as “retirement”. Indeed, after you become a priest, you remain a priest for all your life. You are exempted from your service only if you are not physically able to do your duties anymore. So look what happened. My grandfather was a priest in Cogeasca (Letcani, Iasi) for more than 30 years already. He wanted to die as a priest there. But another priest, with good relations to his hierarchical chiefs, wanted to take my grandfather’s place (well, holy man are still… humans, right?). Now, that priest had some relatives in Cogeasca – and these relatives started to complain about my grandfather. They said that he is not able to do his duties anymore, for the reason that he is not hearing well, because of his age. This was only half-right. My grandfather was not hearing well – but not because of his age. I already said in my last post that he was among those (very few) priests that accepted, in the Second World War, to go on the first line of the battle. Once, a bomb exploded close to him – and made him half-deaf. But this thing never constituted an impediment for him. People just had to talk louder with him – that was all. Anyway, those individuals started to complain about this. When the bishop (my grandfather’s hierarchical leader) came to Cogeasca, the whole village was in an uprising – the villagers wanted my grandfather to stay. The bishop, a close friend of the priest who wanted my grandfather’s place, explained to the people that my grandfather had to go. In that very moment, when the people were ready to lynch the bishop, my grandfather stopped them. He said that priests must listen to their hierarchical leaders, as well as they must listen to God. He said that it is time for him to go, and ask the people to listen to their new priest. I remember that I asked him afterwards why he did that (I knew he was not at ease with the idea of leaving Cogeasca). He looked at me with his eyes full of love, caressed my head and said: “Don’t worry. God knows my way better than me. He will take care of me”. Days after that event people were coming over and over again to my grandfather, crying and begging him to stay.

picture4.jpg Me and my beloved grandparents

3) But notice an interesting thing. He was a retired priest now – but he couldn’t stay home: his most ardent desire was to do what he knew best – to stay with people, to take care of their spiritual needs. One day, the telephone called, and the bishop said he wanted to talk with him. At that time, there were many villages without priests – this was because no priest wanted to go in such poor, far-away villages, where people did not use to go to church. The bishop asked my grandfather to go as a locum tenens to one of these villages. Yes – the same bishop that declared that my grandfather is not able to do his duties anymore as a priest, only three months after this decision appointed him to another village (a village that no priest wanted to go to) as a priest. My grandfather was more than happy – his dream became true: he was again in service! So since 1992 and until the year 2000 or so, he was a priest in two or three more villages. Why not in only one? Well, that’s another quite interesting story.

As I already said, at that time there were villages where no priest wanted to go, mostly because the inhabitants were very poor, and no extra money (beside the salary) could have been earned in those places. But my grandfather (who, after the communists took all that he inherited from his grandfather, he never was a rich priest) didn’t care for money. So he accepted the village he was appointed to as a pensioner priest. When he first arrived there, no one was coming to the church. So, just as Ioan Slavici’s Popa Tanda, he started to visit every single villager, in order to persuade him or her to come to the church, promising them that they will see very beautiful religious services. So people did start to go to the church. Money did start to come. But my grandfather never took money for himself – he gave all the money to the Metropolitan bishopric of Moldavia. So young priest started to be interested in this village – and one day, one of them was appointed there. My grandfather had to go again – and he quietly and humbly accepted the situation. He left – but not before teaching the young priest all he knew. And this young priest recognized that he BOUGHT his place – he gave to that bishop (the same one, as a matter of fact) something like 2500 American dollars, if I am remembering well. With some minor differences, the story repeated itself in other two villages in which my grandfather was appointed as a locum tenens. In the year 2000, I think, he retired for good: he was 84, and he had to admit that, this time, he really was not physically capable anymore to do his job. But he kept going to that church close to our house until the beginning of 2004, when he tragically had to recognize that he could not walk and stand too much.

I think that these three stories about my grandfather say very much about him – and, probably, about my reasons for not going to church and priests anymore* (although I still believe in God). As I already said, a whole age died together with my grandfather – and I’m afraid that its values and virtues died too.

* In fact, there are other reasons, too. For example, if you are an Orthodox Christian and usually go to Church, you don’t want to know – believe me! – what my grandfather said about our two last Patriarchs (that is, Teoctist and Daniel) and about their relationships with the Securitate (The Romanian Communist Intelligence Service). Another reason is that two of his colleagues, who attended his funeral, behaved like anything else, but priests. One of them was asking me, while my grandfather’s coffin was still in the church, whether I accept to pay a fine he took while driving in Budapest (!!!!). The other one, who was leading the funeral service while we were going to the grave, was talking at the mobile phone!!! The latter said, just two years before, that my grandfather is like a spiritual father for him…..

Written by Andrei Stavilă

februarie 16, 2008 at 8:44 pm

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 35 other followers