Interactiuni

Archive for Aprilie 2008

O poveste de Pasti. Cu noua ani in urma…

leave a comment »

Pe data de 15 aprilie 1999, in numarul special de Sfintele Pasti al revistei iesene Opinia Studenteasca, imi aparea un articol jucaus despre bunicul meu, preotul Constantin Stavila, si despre unele din diversele situatii bizare in care acesta s-a aflat. Am gasit articolul intr-o cutie prafuita din podul casei, si ma grabesc sa il reproduc aici, cu o ciudata senzatie de batrinete, amestecata cu un sentiment de inutilitate si epuizare…

[Andrei Stavilă, Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut nici unul, în: “Opinia Studentească”, anul XXVI, 1999, Serie Nouă, Nr. 33, 15 aprilie, p. 6]

Bunicul meu si pariul lui Pascal

DINTRE CEI PE CARE MI I-AI DAT, N-AM PIERDUT NICI UNUL

  • mîna care „omorîia” în numele Sfintei Biserici n-a putrezit nici după sapte ani

“Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceti si voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decît stăpînul său, nici solul mai mare decît cel pe care l-a trimis el” (Ioan, 13, 15-16)

Stiti, părinte, cum sînt popii ăstia tineri…

Stavilă Constantin a fost hirotonisit preot în 1940, repartizîndu-i-se parohia Slobozia-Voinesti. A făcut războiul pe frontul din Basarabia, într-o perioadă cînd nici călugării nu mai aveau curaj să intre în linia întîi. Apoi, în timp de pace, a slujit parohiile Bulbucani, Gropnita, Slobozia, Lespezi, Cogeasca. După cincizeci de ani de preotie, bunicul meu a iesit la pensie. Înainte, eu si bunica eram adevarate secretare: îi organizam minutios programul încărcat cu nunti si botezuri, înmormîntări si parastase, praznice si sfintiri de case… Acum, cu pensionarea lui, noi am intrat în somaj. Cu toate acestea, încă mai vin la el vechi prieteni sau cunostinte pentru slujbele amintite. Sînt obisnuiti cu “stilul” bunicului: “Stiti, părinte, popii ăstia tineri…”

El îi ascultă, zîmbind. Apoi, cu toată povara adunată în cei optzeci si trei de ani, scoate din geantă crucea, patrafirul, o carte veche de rugăciuni (care a apartinut bunicului său, preot si el), încercînd să-i multumească pe toti. În majoritatea cazurilor, a reusit. Probabil că bunicul are o “relatie” specială acolo, sus: tot mai multi necunoscuti vin în ultima vreme la “părintele batrîn, care citeste cum scrie la carte”.

Minune: batrîna a murit!

Maria a fost în tinerete foarte credincioasă. Avînd însă un nepot preot, a cunoscut îndeaproape cum poate ceda păcatelor o fată bisericească. Cu timpul, repulsia fată de cler a îndepărtat-o de religie, preschimbînd-o într-o femeie păcătoasă, blamată si ocolită de satul întreg. Blasfemiile sale nu mai conteneau, bătrîna trăind într-o încăpătînată ceartă cu Dumnezeu si cu lumea. Acum, paralizată, îsi trăia ultimele clipe: refuza împărtăsania cu orice chip si simplele aluzii ale apropiatilor la binecuvîntarea unui preot o îngrozeau.

Bunicul era foarte bolnav în vremea aceea si tot amîna vizita ce trebuia s-o facă Mariei, spre disperarea rudelor batrînei. “Dacă e dat de la Dumnezeu sa fie iertată, nu moare ea neîmpărtăsită…”, îi încuraja bunica.

Într-un tîrziu, l-am însotit pe mult asteptatul preot în locuinta bolnavei, nevoit fiind să maimutăresc postul cîntăretului de strană. Totusi, am primit în plus rolul secundar si deloc usor al unui dentist: trebuia să tin deschis într-un fel sau altul maxilarul paraliticei, c-un instrument bizar, confectionat din coada unei linguri. Cum eforturile mele au cunoscut un esec răsunător, Sfînta Taină urma să-i fie strecurată printre dinti. Însă, ciudat!, la apropierea cuminecăturii de capul suferindei, gura ei s-a deschis lacomă pentru a primi ceea ce ratiunea, apoi boala, refuzase.

Mergeam împreună cu bunicul spre casă, cînd strigătele din spatele nostru ne-au oprit din drum. Cineva alerga spre noi gîfîind, să ne anunte vestea cea mare: “pacienta” tocmai îsi dăduse obstescul sfîrsit. “Minune, părinte!”, a izbucnit omul, în timp ce eu gîndeam, cu mintea îmbibată de stiintele pozitive, la frica de Dumnezeu a oamenilor simpli. I-am zîmbit bunicului, cu înteles, dar el a tăcut, privind în gol. N-a scos o vorbă ziua întreagă.

Ce se întîmplă cînd icoana Sfintei Fecioare e zvîrlită în grupul sanitar sătesc

Zilele trecute, i-am spus despre tema numărului special al Opiniei Studentesti (“Săptămîna patimilor în sapte reportaje” – n.m.). Mi-a răspuns pe loc, fără drept de replică: nici o suferintă a omului nu se compară cu patimile lui Hristos. Acceptă însă provocarea si, la o cană zdravănă de cafea, îsi aminteste, cu o fluiditate incredibilă, zeci de nume, persoane, locuri, evenimente. Pe multi i-a mai ajutat bunicul meu să cîstige pariul lui Pascal…

Lui Cazacu Petrache, dascăl în parohia Cogeasca, îi plăcea mult haiducia, mai ales cînd era vorba de Sfînta Biserică. Omul a murit, si la dezgropăciunea după sapte ani, groparii au constatat îngroziti că mîna dreaptă, spre deosebire de restul corpului, nu putrezise deloc. Au urmat slujbe, rugăciuni, molifte…

Si cazul lui Vasile Morgoci din Jigoreni a uimit plebea. Vasile Morgoci a fost obligat de sefii comunisti din comună să arunce la grupul sanitar sătesc icoana Sfintei Fecioare. După scurt timp, i-au paralizat ambele mîini. Interventia bunicului a remediat relatia bărbatului cu Divinitatea Si sătenii spun că, peste un an, în zia îngropării sale, Vasile zîmbea…

Multe a văzut preotul Constantin Stavilă în cei optzeci si trei de ani, pe care nu-i trădează deloc… Unele tin direct de Revista fenomenelor paranormale, si am preferat să evit evocarea lor.

Îi iartă pe sărmanii a căror suferintă îi poate arunca în rătăciri naive, cum sînt credinta în vrăji tigănesti sau, vai!, într-un ateism molipsitor. Obsesia vietii bunicului meu a fost pariul lui Pascal, mai corect încercarea de a-i ajuta pe ceilalti să-l cîstige. Însă acum, pentru prima dată în viată, este sceptic în privinta viitorului. Bunicul meu rabdă, iartă si asteaptă…

Preotul Constantin Stavilă (stinga), alaturi de Preotul Nicolae Rusu, in Parohia „Toma Cozma” din Iasi, 25.02.1996

Anunțuri

Adrian Georgescu: „Golgota Batrinilor”

leave a comment »

Adrian Georgescu semneaza un editorial in EvZ, numit „Golgota batrinilor”, care poate fi citit aici. Sau aici. Nu cu foarte mare talent de editorialist de data asta, dar crunt de adevarat (si asta e de fapt talentul lui Adrian Georgescu, cel pe care il urmaresc indeaproape). Va rog, cititi-l.

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 17, 2008 at 10:51 pm

Helga and Olga: Chow-Chow Fashion Week

with 9 comments

Well, just look here (don’t blame me, it’s by courtesy of Alina!). Just an example:

J. R. Ewing

Anna Karenina

And another strange thing, discovered on the Internet: a chow with… identity problems. Do you believe this? Is this Chow, or Panda? Or maybe a Panda-painted Chow… Probably the owners are really crazy 🙂

[Copyright note: the above picture (panda-chow) is taken from here. You can also find it on google images here]

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 15, 2008 at 10:20 pm

Animals get drunk, too

with 7 comments

The elephants can get drunk when they want to – they just drink marula juice (yap, it’s free!). You can read the news in Romanian, and watch an YouTube movie here.

http://www.youtube.com/watch?v=j9CYLqrhizU

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 15, 2008 at 9:51 am

Va ordon: treceti Dambovita, ucideti ciinii!

with 24 comments

Un eveniment tagic a avut loc la Constanta. O haita de ciini maidanezi a ucis o fetita de sase ani. Ce poti spune in fata unui asemenea eveniment cutremurator? Sa ceri omorirea urgenta a maidanezilor? Sa acuzi parintii de tratament neglijent? Sa injuri autoritatile? Si dupa ce faci toate astea, te simti mai bine?

Acest eveniment nu ar fi avut loc daca toti cinii din Romania ar fi fost adunati de pe strazi, asa cum tot cer eu cel putin de pe vremea cind scriam la „Lumea ieseanului” – adica de prin 2004. Si daca toti ciinii erau castrati, iar cei bolnavi, batrini sau agresivi – eutanasiati. Dar asta nu s-a intimplat.

Din pacate, pentru aceasta greseala administrativa a statului roman (stat roman care este condus de cei pe care romanii i-au votat in mod democratic), cel putin doi prieteni, George si Manu, considera ca singurii vinovati sint ciinii. Si – amindoi – spun ca trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca pamintul e al nostru, deci facem ce vrem cu el si cu animalele inferioare noua – punct. Imi pare rau ca nici unul din ei nu au avut timp sa citeasca fragmentul din Milan Kundera pe care l-am postat aici cu doar citeva zile in urma.

Poate ca au dreptate. Ei se pricep mai bine, stiu multe lucruri despre stiinta, respectiv Dumnezeu. Spre deosebire de ei, eu nu prea am adevaruri absolute, iar memoria mea proasta ma face sa uit tot ce citesc. Si stiu ca de cele mai multe ori sint suspus erorii – mai mult, gresesc de-a binelea (asa cum fac acum, pentru ca se prea poate ca prietenii mei sa se supere pe mine, si atunci imi pierd doi oameni dragi din cauza gurii mele bogate). O singura tristete am: nu i-am citit pe prietenii mei reactionind in acelasi fel, si nu l-am auzit pe George spunind ca-i este rusine, si nu i-am auzit pe nici unul aratindu-se indignati despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Sau despre asta. Si as putea sa mai pun o mie de legaturi. Dar ma opresc aici.

Ma intreb de ce prietenii mei (sper sa nu se supere ca ii numesc asa, dar sincer amindoi mi-au devenit dragi, chiar daca pe unul din ei nu l-am intilnit fata in fata), de cind si-au publicat blogurile, nu au postat nimic despre link-urile de mai sus? De ce faptul ca o mama isi omoara copilul, ca un tata isi violeaza fetita, ca o bunica se arunca de la etajul noua al uni bloc legata de nepot nu stirnesc aceeasi indignare? Poate ca avea dreptate Milan Kundera: cu semenii nostri e usor sa ne purtam respectuos, pentru ca avem ceva de cistigat – sau, daca ii vorbim de rau, am avea ceva de pierdut. As vrea sa citesc pe blogurile prietenilor mei ca cer aceeasi pedeapsa pentru criminali, asa cum au cerut si pentru maidanezi.

Dar probabil, pace Kundera, e mai usor sa ne varsam nervii pe porumbei, sau pe ciini. O fetita violata si apoi ucisa intr-un oras mare din Romania e un fapt neinteresant. Un copil aruncat de la etajul doi al blocului de o bona romanca in Italia (pe motiv ca plingea), nu e o stire. Dar o fetita omorita de ciini – in aceeasi saptamina – este o stire. Pentru ca pe ciini ii putem acuza – oricum nu au ce sa ne faca.

Ma gindesc la fetita ucisa de ciini. Si la maidanezul de pe strada mea, batrin de abia mai putea misca, pe care insa toti copii de la blocurile din jur il hraneau de cind se stiau si ei, il ingrijeau – si care a fost ucis de un hingher cu o piatra in cap, sub vazul copiilor iesiti la joaca. Si copiii, si ciinii, sint vitime nevinovate ale noastre – ale maturilor care, – nu-i asa, George? – stapinim planeta. Ale maturilor care – nu-i asa, Manu? – sint ticalosi atunci cind folosesc darwinismul pentru a comite un genocid, dar nu sint ticalosi atunci cind folosesc aceeasi justificare pentru cruzimea fata de animale, sau pentru uciderea lor fara scop.

Ce pot sa spun? Sper sa nu se supere prietenii mei pe mine. Si asa sint al naibii de trist. La un moment dat, acum citeva zile, i-am zis Romaniei sa se duca dracului. Acum as spune asta omenirii intregi. Da, chiar meritam sa ne ducem dracului. Apropo, cititi cartea laureatului premiului Nobel pentru MEDICINA si FIZIOLOGIE, Konrad Lorenz. Se numeste „Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate”. E tradusa si in romana (si v-as mai ruga sa cititi, de acelasi autor, „Asa a descoperit omul ciinele” – e tradusa la Polirom). Astia sintem noi, George – specia care stapinim pamintul, fie ca vrem fie ca nu, si ca atare purtem face „ce vrea muschiul nostru” cu el. Din fericire, n-o sa mai facem asta prea mult. Lorenz m-a convins.

Pina atunci, va ordon: ucideti ciinii! Si vom trai in sfirsit adevaratul Rai pe pamint.

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 15, 2008 at 12:39 am

Present: Chocolate Volkswagen Beetle

with 7 comments

A very nice present from Stefan and George. No comments, except: thanks, thanks, thanks!

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 10, 2008 at 1:23 pm

Romania! Oriunde te-ai afla…

with 15 comments

De data asta nu mai suport. Si nu vreau, si nu pot, si nu am chef sa ma abtin. Romania e o tara de rahat. Romania ar trebui sa fie un vas, sa ii dai o gaura si sa se duca dracului la fund. Am trait sa vad, la modul propriu, batrini lesinind la coada la medicamente. Am trait sa vad batrini plingind la coada la medicul de familie, pentru ca nu mai suportau sa astepte in caldura ingrozitoare. Am trait sa vad batrini cazind pe strada si sa aud oamenii din jur amuzindu-se copios. Am trait sa vad batrini fosti invatatori cersind la colt de strada. Am trait sa vad batrini care, din lipsa banilor, merg in fiecare zi la piata si, prefacindu-se ca ar dori sa cumpere ceva, ciugulesc o gura de brinza de aici, o cireasa de dincolo: masa lor pe o zi. Am trait sa vad batrini care alunecau pe gheata de pe trotuar dar refuzau sa fie ajutati, de teama ca prezumtivul ajutor ar veni de fapt din partea unui hot.

Si stiu ce inseamna sa ingrijesti un batrin neputincios. Inimaginabil de greu. Stiu cit de plictisitori ne par noua, atit de grabiti sa facem o mie de lucruri marunte intr-o singura zi. Stiu cit de greu e sa-i asculti povestindu-ti cu voce taraganata o intimplare veche de 70 de ani. Stiu cum e sa innebunesti hranindu-i cu lingurita o ora intreaga dintr-un singur blid. Si sa repeti actiunea asta de patru ori intr-o zi. Stiu cum e sa le speli de trei ori pe zi asternutul, sa ii speli pe ei si sa le schimbi scutecele, pentru ca dupa numai cinci minute, cind credeai ca ai o clipa de liniste in sfirsit, sa fii nevoit sa o iei de la capat. Stiu ce inseamna sa dormi noaptea in pat cu ei, sa ai un somn iepuresc, sa te sperii de fiecare data cind nu le mai auzi horcaitul, sa verifici daca este luminarea aprinsa, sa te trezesti dimineata oricum nedormit si sa o iei de la capat. Stiu ce inseamna sa-ti distrugi coloana pe viata mutindu-i in brate de unul singur de pe pat pe scaunul cu rotile si invers. Sau sa-ti distrugi sanatatea mintala ascultindu-i ore in sir cum delireaza. Stiu cum e sa te uiti la aratarea din fata ta si sa nu poti intelege ca e vorba de acelasi om care, cu doar doua luni in urma, se lumina la fata si radia de fericire ca te vede, ca iti poate da povete despre cum sa-ti traiesti viata ca un om adevarat.

Dar mai stiu si altceva. Stiu cum e sa te rogi Dumnezeului in care vrei sa crezi sa nu-l mai chinuie in halul asta. Si cum e sa te rogi, in acelasi timp si aceluiasi Dumnezeu, sa ii mai dea inca o zi, inca o noapte, sa nu ti-l ia asa de repede. Stiu ce inseamna sa te minti singur, in pofida tuturor evidentelor, ca totul va fi bine, ca isi va reveni, ca te va plictisi iarasi cu povestile lui vechi de 70 de ani. Stiu cum e sa lupti cu morile de vint, sa incerci sa urli la urechea lui, in speranta ca te va auzi, in speranta ca discutia cu el ii va mentine creierul treaz si nu va aluneca in noaptea mintii, acolo de unde nu mai exista intoarcere. Si stiu cum e sa vezi zilnic aceasta alunecare, si cum e sa te trezesti intr-o dimineata nedormit, sa ii aduci terciul la pat (de altfel, singura mincare pe care o mai poate inghiti), iar el sa nu te mai recunoasca deloc, sa te intrebe (pe tine, omul pe care il iubea cel mai mult, pe tine, pe viata lui), cu o voce cavernoasa, cine esti si ce cauti in casa lui. Si stiu cum e sa iti pastrezi zimbetul tot timpul, in afara de cele citeva momente pe care iti permiti sa le pierzi ascunzindu-te intr-un colt si infingindu-ti unghiile in carne, sa nu plingi (si izbucnesti in plins isteric). Si mai stiu cum, dupa luni intregi de lupta zadarnica, in care nu mai stii daca ai devenit mut de durere sau daca, dimpotriva, durerea ti-a amutit, esti nevoit sa pleci departe, si sa te minti singur ca-l vei revedea – desi momentul despartirii, o stii bine, e ultimul pentru voi doi. Si mai stiu cum e ca, odata ajuns acolo, departe, dupa doar trei saptamini sa afli ca a murit. Pur si simplu nu a vrut sa te astepte, sau poate a asteptat sa pleci, pentru a pleca el in liniste.

Este extrem de greu sa ingrijesti un batrin, si sigur nu iesi din asta intreg – nici fizic, nici psihic. Stiu. Dar noi traim intr-o tara in care lumea isi bate joc de batrini. Ii pacalesc sa le faca acte pe casa, si apoi ii arunca in strada. La propriu. La 70 de ani. Sa moara naibii, n-avem timp si bani pentru ei. Nu conteaza ca oamenii astia au trait, au iubit, au crescut copii, o droaie de nepoti si poate stranepoti. Schelete umblatoare, da-le dreacu’. Cui ii pasa. Priviti imaginile de mai jos:

Acest batrin, tintuit in scaun cu rotile, a fost abandonat in strada de stranepotii lui. Povestea lui o puteti citi, relatata de Raluca Avram in Bihoreanul, aici. Priviti-i doar pentru o clipa ochii. Apoi ridicati-va putin privirea si cititi ce scrie pe caciula lui: „Izvorul Minunilor”. Se putea o ironie mai amara? Mai crincena? Du-te dracului, Romania! Oriunde te-ai afla.

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 7, 2008 at 11:39 pm