Interactiuni

Romania! Oriunde te-ai afla…

with 15 comments

De data asta nu mai suport. Si nu vreau, si nu pot, si nu am chef sa ma abtin. Romania e o tara de rahat. Romania ar trebui sa fie un vas, sa ii dai o gaura si sa se duca dracului la fund. Am trait sa vad, la modul propriu, batrini lesinind la coada la medicamente. Am trait sa vad batrini plingind la coada la medicul de familie, pentru ca nu mai suportau sa astepte in caldura ingrozitoare. Am trait sa vad batrini cazind pe strada si sa aud oamenii din jur amuzindu-se copios. Am trait sa vad batrini fosti invatatori cersind la colt de strada. Am trait sa vad batrini care, din lipsa banilor, merg in fiecare zi la piata si, prefacindu-se ca ar dori sa cumpere ceva, ciugulesc o gura de brinza de aici, o cireasa de dincolo: masa lor pe o zi. Am trait sa vad batrini care alunecau pe gheata de pe trotuar dar refuzau sa fie ajutati, de teama ca prezumtivul ajutor ar veni de fapt din partea unui hot.

Si stiu ce inseamna sa ingrijesti un batrin neputincios. Inimaginabil de greu. Stiu cit de plictisitori ne par noua, atit de grabiti sa facem o mie de lucruri marunte intr-o singura zi. Stiu cit de greu e sa-i asculti povestindu-ti cu voce taraganata o intimplare veche de 70 de ani. Stiu cum e sa innebunesti hranindu-i cu lingurita o ora intreaga dintr-un singur blid. Si sa repeti actiunea asta de patru ori intr-o zi. Stiu cum e sa le speli de trei ori pe zi asternutul, sa ii speli pe ei si sa le schimbi scutecele, pentru ca dupa numai cinci minute, cind credeai ca ai o clipa de liniste in sfirsit, sa fii nevoit sa o iei de la capat. Stiu ce inseamna sa dormi noaptea in pat cu ei, sa ai un somn iepuresc, sa te sperii de fiecare data cind nu le mai auzi horcaitul, sa verifici daca este luminarea aprinsa, sa te trezesti dimineata oricum nedormit si sa o iei de la capat. Stiu ce inseamna sa-ti distrugi coloana pe viata mutindu-i in brate de unul singur de pe pat pe scaunul cu rotile si invers. Sau sa-ti distrugi sanatatea mintala ascultindu-i ore in sir cum delireaza. Stiu cum e sa te uiti la aratarea din fata ta si sa nu poti intelege ca e vorba de acelasi om care, cu doar doua luni in urma, se lumina la fata si radia de fericire ca te vede, ca iti poate da povete despre cum sa-ti traiesti viata ca un om adevarat.

Dar mai stiu si altceva. Stiu cum e sa te rogi Dumnezeului in care vrei sa crezi sa nu-l mai chinuie in halul asta. Si cum e sa te rogi, in acelasi timp si aceluiasi Dumnezeu, sa ii mai dea inca o zi, inca o noapte, sa nu ti-l ia asa de repede. Stiu ce inseamna sa te minti singur, in pofida tuturor evidentelor, ca totul va fi bine, ca isi va reveni, ca te va plictisi iarasi cu povestile lui vechi de 70 de ani. Stiu cum e sa lupti cu morile de vint, sa incerci sa urli la urechea lui, in speranta ca te va auzi, in speranta ca discutia cu el ii va mentine creierul treaz si nu va aluneca in noaptea mintii, acolo de unde nu mai exista intoarcere. Si stiu cum e sa vezi zilnic aceasta alunecare, si cum e sa te trezesti intr-o dimineata nedormit, sa ii aduci terciul la pat (de altfel, singura mincare pe care o mai poate inghiti), iar el sa nu te mai recunoasca deloc, sa te intrebe (pe tine, omul pe care il iubea cel mai mult, pe tine, pe viata lui), cu o voce cavernoasa, cine esti si ce cauti in casa lui. Si stiu cum e sa iti pastrezi zimbetul tot timpul, in afara de cele citeva momente pe care iti permiti sa le pierzi ascunzindu-te intr-un colt si infingindu-ti unghiile in carne, sa nu plingi (si izbucnesti in plins isteric). Si mai stiu cum, dupa luni intregi de lupta zadarnica, in care nu mai stii daca ai devenit mut de durere sau daca, dimpotriva, durerea ti-a amutit, esti nevoit sa pleci departe, si sa te minti singur ca-l vei revedea – desi momentul despartirii, o stii bine, e ultimul pentru voi doi. Si mai stiu cum e ca, odata ajuns acolo, departe, dupa doar trei saptamini sa afli ca a murit. Pur si simplu nu a vrut sa te astepte, sau poate a asteptat sa pleci, pentru a pleca el in liniste.

Este extrem de greu sa ingrijesti un batrin, si sigur nu iesi din asta intreg – nici fizic, nici psihic. Stiu. Dar noi traim intr-o tara in care lumea isi bate joc de batrini. Ii pacalesc sa le faca acte pe casa, si apoi ii arunca in strada. La propriu. La 70 de ani. Sa moara naibii, n-avem timp si bani pentru ei. Nu conteaza ca oamenii astia au trait, au iubit, au crescut copii, o droaie de nepoti si poate stranepoti. Schelete umblatoare, da-le dreacu’. Cui ii pasa. Priviti imaginile de mai jos:

Acest batrin, tintuit in scaun cu rotile, a fost abandonat in strada de stranepotii lui. Povestea lui o puteti citi, relatata de Raluca Avram in Bihoreanul, aici. Priviti-i doar pentru o clipa ochii. Apoi ridicati-va putin privirea si cititi ce scrie pe caciula lui: „Izvorul Minunilor”. Se putea o ironie mai amara? Mai crincena? Du-te dracului, Romania! Oriunde te-ai afla.

Anunțuri

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 7, 2008 la 11:39 pm

15 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Probabil ca nu ar trebui sa comentez. Nu Andrei nu stiu ce inseamna nimic din ce ai spus tu, dar mi-au dat lacrimile pentru ca stiu prin ce ai trecut si prin ce treci tu pentru ca oarecum stiu povestea. Da vezi tu Andrei nu pot sa fiu de acord cu tine pentru simplul motiv ca noi nu suntem la fel cu cei care isi abandoneaza batranii in strada. Pentru ca eu continui sa cred ca Romania se poate redresa, pentru simplul motiv pentru care nu am ales sa o sterg in Ungaria sau oriunde altundeva. Pentru ca mie imi place Romania si vreau sa cred ca oameni ca noi sunt o droaie si ca ceilalti sunt doar cativa, pentru ca atunci cand voi inceta sa mai cred toate astea imi vei vedea numele pe lista loteriei vizelor. Sa inchei apoteotic: Romania este o tara foarte frumoasa, pacat ca e locuita.

    raluca

    Aprilie 8, 2008 at 6:15 pm

  2. Si inca ceva, azi am vazut patru cai care pasteau intr-o intersectie foarte populata din Bucuresti. Am ajuns la serviciu si am cautat asociatii pentru protectia animalelor. Am gasit cateva, dar nici una nu avea cotacte. Intr-un final am gasit un mail. Am scris si ma asteptam la un raspuns prompt de genul celor de la Animal Planet. Nimic, seara erau tot acolo. Cateodata ma oftic si eu pe Romania asta, dar ma amagesc ca e doar vina oamenilor si nimic mai mult. Probabil ca nepotii nostri vor trai intr-o tara normala, asta daca vom fi indeajuns de intelepti incat sa ne crestem copii cum trebuie…

    raluca

    Aprilie 8, 2008 at 6:21 pm

  3. … sau daca vom fi indeajuns de intelepti sa ne facem o infuzie serioasa de nemti? 😦
    Ba da, Raluca, intreg statul roman isi abandoneaza batrinii. Ii abandoneaza la coada la medicamente. La coada la medicul de familie. In spitale, unde nimeni nu le da atentie daca nu i se baga ceva in buzunar (habar nu ai cit am cheltuit noi cit a fost tata in spital, contribuind la buzunarele femeilor de servici, infirmierilor, asistentelor, doctorilor). La coltul strazii, cersind. Dindu-le pensii de un milion si jumatate, asa cum are bunica Alinei in Romania secolului XXI, membra UE si NATO. Romania isi abandoneaza batrinii. E un genocid al nepasarii. Si, din pacate, e adevarat.
    Si indiferenta ucide, Raluca. Sa iti dau un exemplu – de data asta din Ungaria, care nici ea nu e mai breaza. Avem doi vecini, un cuplu de batrini. Ea, Anika, abia mai poate sa mearga. Nu stim mare lucru despre ei, pentru ca nu ne putem intelege decit prin semne. Dar stim ca pe la ei nu trece nimeni. Si sint foarte saraci. Uneori ne mai dau cite o floare din gradina lor. De Pastele catolic, ne-au adus cica prajituri – de fapt, niste piine cu mai multa sare, un fel de piine-saratele. Alina a fost la ei in apartament si numai asta aveau pe masa. M-am simtit ca ultimul om de pe lume. Alina tocmai facea sarmale si le-a dat si lor, plus niste carnati. Nici nu stii cit s-au bucurat: imediat s-au pus la masa si au inceput sa manince. Alta data le-am luat o ciocolata si portocale, si dupa cum au reactionat mi-am dat seama ca nici de astea nu mai vazusera de mult. Nu spun asta ca sa ma laud, ci ca sa iti arat cit de indepartati sint de societate. Nu au televizor, ca nu isi permit sa plateasca curent electric in plus. Vara e mai bine, ca mai ies in curtea interioara si stau la soare. Iarna e cel mai greu: stau fiecare de o parte si de alta a ferestrei si se uita pe strada toata ziua. Asta e distractia lor, asta e televizorul lor. Ni se rupe inima cind ii vedem. Sint pur si simplu uitati, neglijati, mai mult – lasati sa moara. Asta e adevarul. Si la fel de adevarat este ca nimeni nu face si nici nu o sa faca nimic in privinta asta. Asa vor muri, tintuiti pe scaune, uitindu-se pe fereastra. Dar ei inca traiesc, Raluca. Nici nu stii cum le joaca ochii si ce vioi sint cind ne arata afisele cu ciini de pe peretii lor, sau pozele lor din tinerete.
    Nu stiu daca au copii. Dar oricum, copii sau alte rude, cine o sa mosteneasca acel apartament… As vrea sa-l sau sa o vad si sa-i spun citeva…
    E genocid, Raluca.

    andruska

    Aprilie 8, 2008 at 6:40 pm

  4. Andrei, unde am stat eu am cunoscut altfel de batrani. Desigur era doamna de la 2 la care am fost cu Dea la cafea sau batranii de deasupra noastra pe care ii mai ajutam la cumparaturi sau cu care statea Alin de vorba despre masina, pentru ca aveau tot un Logan… da erau si babele imputite care stateau in permanenta pe scara blocului si te barfeau, babe pe care le freca grija la ce ora fac eu dush si cine a mai intrat la mine in casa(inchiriata sau nu pentru ca nu aveau de unde sa stie). Ceea ce vreau eu sa spun e ca nu trebuie sa generalizezi. Uite de exemplu bunica mea care e deja nebuna, pleaca de acasa sa cerseasca, nu pentru ca nu ar avea ci pentru ca are impresia ca nu are. Si crede-ma ca nu are pensie de un milion. Si vine unul ca tine o vede si i se face mila. Si ma cunosti Andrei. Stau cu chirie si sunt bucuroasa sa o fac ca ea sa nu fie nevoita sa isi paraseasca casa pe care a cladit-o cu truda o viata intreaga chiar daca toata viata m-a considerat un copil din flori si a batjocorot-o pe mama cum a stiut mai bine. E bunica mea si as fi dat oricat sa fie genul bunicilor tai si nu e. Nici acum nu ma accepta, iar rudele(vesnicele rude care imi doresc pur si simplu sa crape) spun ca eu ii vreau apartementul care e de fapt pe numele meu de cand aveam 12 ani. Deci nu poti judeca ceva fara sa stii toate dedesupturile. Fiecare familie are o poveste…

    raluca

    Aprilie 8, 2008 at 7:54 pm

  5. Desigur. Intr-o zi chiar vreau sa scriu si depre batrinii care sint complet inraiti. De aia care, desi nu le faci nimic, te arata cu degetul si striga prin spatele tau ca un ciine poti creste, dar un copil nu. Dar eu cred ca tot la saracie si singuratate se reduce si asta. E drept, nu pot generaliza. Dar un simbure de adevar tot e. Reactioneaza si ei asa cum i-au invatat societatea si conditiile. Adica prost.
    Si oricum, Raluca, postul asta nu are pretentie la adevar universal. E doar reactia mea personala la ce am citit in ziar – in acest sens, e un adevar. Nu am scris nicaieri ca spun un adevar stiintific 🙂
    Dar vreau sa vad ca Romania ia problema batrinilor in serios – de la pensii si pina la aziluri. Asta e tot. In rest, ai dreptate: sint cazuri si cazuri.

    andruska

    Aprilie 8, 2008 at 8:38 pm

  6. Nu e nimic mai trist decat sa vezi un om pe care-l iubesti dizolvandu-se. Murind cat inca respira. Luptand fara sanse, tresarind – iesind o clipa la suprafata doar pentru a fi inghitit din nou.

    Faptul ca ceea ce pare mai solid in noi [noi insine] e totusi – si relativ usor – solubil e inspaimantator. Emotional, nu cred ca putem asimila asa ceva pana la capat. Unde e demnitatea umana, unde e samburele de rezistenta care ne face ceea ce suntem?

    Nicaieri. Si ce banal poate fi raul: niste proteine adunate in placi, decise sa-ti faca praf cortexul. Sa ma rog dupa asa ceva mi se pare o obscenitate. Dar asta’s eu. Un coleg din State avea candva urmatorul status: ‘When I turned 23 I took god to the woods and shot him between the eyes. I did it to all of them.’ Pastrez si eu un glont pe teava, just in case.

    Am macar o idee despre ce spui, Andrei. Si sunt cu totul langa tine – nu pot sa spun ‘de acord’, pt ca e un soi de solidaritate tacuta, aproape fara continut. Nu stiu ce face din noi perspectiva in slow-motion a unei pierderi irecuperabile, in fata careia nu poti face nimic. Sper ca oameni mai generosi, desi mai tristi. Si cu rabdare limitata; pe drept cuvant.

    Cat despre cinismul Romaniei, despre tupeu, despre mandria de a duce nesimtirea si barbaria pe noi culmi… citez dintr-un e-mail care a circulat prin Bucuresti [un angajat al firmei cu fata moarta de extenuare, scriindu-si demisia]: multe urari de iubire eterna.

    George

    Aprilie 9, 2008 at 1:48 pm

  7. Multumesc. Acum trebuie sa recunosc si unul din motivele pentru care cred in Dumnezeu: asemeni lui Cioran, ar fi bine ca El sa existe, si daca exista, ar fi bine sa se pregateasca pentru intilnirea cu mine. Am cite ceva sa-i spun.
    O alta chestiune care m-a izbit pe mine la cazul acelui batrin, prezentat in ziar: fotografiile fetei lui. Cred ca toti batrinii bolnavi, care se sting al dracului de incet si chinuitor, arata la fel. FIZIC. La fel de supti. Privirea la fel de pierduta, desi in ochii lor DECOLORATI parca mai vezi o umbra de ceva uman. Am comparat pozele din ziar cu ale mele si am ramas mut.
    Eu continui sa cred ca o minima doza de bun simt (din partea urmasilor sau a statului) ar rezolva problema batrinilor parasiti. Si aici cred ca bunul simt ar rezolva mai multe decit banii. Dar doza asta minima cred ca e totusi prea mare pentru multi. Pacat. Macar o judecata egoista („daca ajung si eu asa?”) ar trebui sa-i faca mai umani.

    andruska

    Aprilie 9, 2008 at 3:53 pm

  8. Andrei, e mai potrivit sa intrebam oamenii din jur (si in primul rind pe noi insine) de ce alegem sa fim si sa traim intr-un anumit fel si, ca urmare, sa generam o lume in care nu se (mai) poate respira. La urma urmei, problema e a noastra, a oamenilor, nu a Realitatii Divine, oricit am incerca sa disculpam indirect omenirea prin reponsabilizarea Divinitatii. Nu trebuie sa mergem mai departe de oamenii din jur (si de noi insine) ca sa avem raspunsul pe care il cautam. Imi place filmul lui Robert Bresson, L’Argent, in care fiecare personaj incerca sa plaseze altuia o bancnota falsa, ca sa „scape de problema,” ca sa „se spele pe miini.” Ei bine, asta e atitudinea: vrem sa pasam altora raspunderea pentru toate cele neplacute. Nu vrem sa fim noi „fraierii” care incaseaza lovitura. Sugestia lui Jean-Luc Marion in Prolégomènes à la charité e ca logica raului tocmai in acest lant al delegarii consta: fiecare arunca in spinarea altuia o sarcina pe care ar putea-o duce chiar el/ea.

    Iulian

    Aprilie 9, 2008 at 5:39 pm

  9. Daca te referi la faptul ca acel batrin aruncat in strada este in responsabilitatea stranepotilor sai, o sarcina pe care ar trebui sa o indeplineasca ei, atunci sint de acord.
    Daca insa, asa cum banuiesc, afirmatia ta vrea sa fie mai generala, atunci ma abtin.
    Parca prea ne-am obisnuit sa vedem ceea ce numesti tu drept „Realitatea Divina” ca fiind o chestie imobila, perfecta, care trebuie admirata si careia trebuie sa ii multumim fierbinte desi ea sta bine-mersi si rontaie napolitane. Uite, Iuli. Acasa la parintii Alinei era un baietel de cinci ani, cu care ne jucam de fiecare data cind mergeam acolo. Era innebunit dupa Helga si Olga. Foarte dragut, foarte dulce. Acum trei saptamini a murit: se juca cu fratele sau pe linga niste tevi mari care s-au dezechilibrat si pur si simplu l-au strivit. Fratele lui, de numai sapte ani, l-a vazut murind.
    Acuma, vreau sa te intreb de ce trebuia sa moara acel copil si ce vina avea. Poate ispasea vreun pacat al parintilor 🙂 Tu mi-ai vorbit de Marion, Iuli. Eu o sa-ti vorbesc de Dostoievski, si o sa-ti pun intrebarea lui Dmitri Karamazov: „De ce plinge copchilasul?”. Divinitatea in care tu crezi si in care eu ma chinui in fiecare zi sa cred ar face bine sa-mi raspunda la intrebarea asta. Altfel – I want my money back!
    Sau poate il intrebam pe Dumnezeu despre asta:
    http://www.chicagotribune.com/features/health/chi-baby-with-2-faces-080408-ht,1,7607978.story

    andruska

    Aprilie 10, 2008 at 9:12 am

  10. Iulian, imi permit sa intreb ceva legat de ce ai spus. Unele lucruri nu tin de deciziile pe care le iau oamenii – nici macar de decizia de a nu asuma, sa spunem, raul cotidian. Astfel de lucruri sunt in noi – nu sunt puse ca probleme in fata noastra, ci ne fac ceea ce suntem. Boala, moartea, suferinta bruta. Raul de categoria asta e imun la deciziile noastre. O boala cum este Alzheimer – la care faceam eu aluzie – e ceva ce loveste din senin. Din acelasi senin din care a cazut moartea copilului de care vb Andrei.

    Pb nu este ca cineva da vina pe divinitate intr-un concurs de blesteme. Pb este ca raul de genul asta e absolut si fara solutii [raportat la contextul nostru cel putin]. Nu poti postula Mos Craciuni binevoitori in seninul din care pica raul asta.

    George

    Aprilie 10, 2008 at 2:32 pm

  11. Dragii mei, va multumesc pentru intimpinari. Ma refeream, intr-adevar, in primul rind la raul a carui existenta/actiune depinde de noi, adica la raul pe care il perpetram noi insine prin actiunile sau abtinerile noastre zilnice (aici era relevanta mentionarea filmului lui Bresson si a locului din Marion). Tocmai acest tip de rau mi se pare ca il ai tu in vedere, Andrei. Daca asa stau lucrurile, nu avem cum sa NU fim responsabili. Daca tot l-ai invocat pe Dostoievski, sa nu uitam ca el scrie de asemenea (parafrazez: Suntem responsabili cu totii pentru suferinta si/sau moartea fiecaruia dintre noi (Cred ca trebuie sa meditez mai mult la afirmatia asta teribila). Daca situatia acelui batrin e revoltatoare, m-as intreba in primul rind pe mine insumi daca nu cumva sunt eu insumi responsabil pentru asta. Desigur ca nu o fac, din pacate. Plasez altora raspunderea: rudelor lui, Statului roman, Uniunii Europene, Omenirii etc. (cu exceptia mea, desigur:)

    George, ai punctat foarte bine ca exista si un alt tip de „rau”, anume cel legat de irumperea bolii ori a mortii. Desigur, cu asta putem sau nu sa intram in spatiul sensibil al teologiei. Interpretarea suferintei si a mortii este pretty straightforward in Crestinism: ambele sunt consecinte ale pacatului. In acelasi timp, importa pentru crestin sa le valorizeze ca ocazii pentru a invata o lectie (cumplita, stiu, dar totusi o lectie).
    Evident, nu asum ca oamenii interpreteaza de obicei in acest fel suferinta si moartea (ori ca ar trebui sa o faca), dar, Andrei, daca invoci Divinitatea (asumind, prin aceasta, ca ea ar fi implicata in fel si chip in toata aceasta poveste), atunci acesta este raspunsul la care trebuie sa te astepti: raul de ambele feluri e o consecinta a pacatului si o lectie din care trebuie sa invatam ceva.

    Stiu, e cumplit sa spui asta cuiva care sufera. Dar in afara acestei interpretari, suferinta si moartea chiar ca nu mai au vreo noima. Or asta mi se pare si mai cumplit. In orice caz, intensitatea repulsiei pe care am resimti-o in fata interpretarii teologice a suferintei/mortii e o masura buna a distantei la care ne aflam fata de forma de viata ce sta sub semnul credintei. E un test bun, recunosc.

    Iulian

    Aprilie 10, 2008 at 6:22 pm

  12. Scriitorul american Walker Percy (catolic si existentialist) scrie foarte potrivit undeva („Signposts”) ca suntem, in secolul XXI, in situatia unui Robinson care, aflat intr-un spatiu straniu, detecteaza semne pe care nu le poate intelege nici in ruptul capului. Singurul lucru pe care il mai poate face cu adevarat acest om, scrie Percy, e sa incerce sa exploreze ce optiuni ii mai ramin. Aceasta este, de altfel, si sarcina oricarui tip de literatura onesta in veacul nostru.

    Cu raul perpetrat de ceilalti, cu boala si cu moartea suntem in prezenta unor asemenea semne stranii, of which we cannot really make sense. Ne afecteaza, ne enerveaza chiar, atunci cind ele irump in spatiul vietii noastre, de a carei stranietate suntem extrem de constienti. Dar nu mai putem sa le dam nici un sens in care sa credem cu adevarat…

    Ce optiuni mai avem, cu privire la acestea?

    Iulian

    Aprilie 10, 2008 at 6:37 pm

  13. Ca tot a venit vorba de Romania:

    „Here in Transylvania, it feels okay to be proudly English” (articol de Ron Liddle in The Spectator, numarul de ieri)

    http://www.spectator.co.uk/the-magazine/features/615276/here-in-transylvania-it-feels-okay-to-be-proudly-english.thtml

    As nationalities proliferate, the English want their turn, says Rod Liddle — who considers himself British first. St George’s Day and ‘Englishness’ have been partially decontaminated, but we are no closer to a definition of what ‘England’ is — and quite right too

    Miklosvar, Transylvania

    It is very easy for the majority Hungarian population in this most wild and beautiful quarter of Europe to define their essential Hungarian-ness: they are defined, principally, by what they are not. They are not Romanian, for a start — a rather backward people, they feel, a confused, hysterical, limping hybrid of two mutually exclusive racial types, the Slav and the Latin. Imagine an unsuccessful Neapolitan thug marrying a penniless whore from Novgorod and their issue would resemble something equating to your average Romanian. That, I ought to add, is how the dispossessed Hungarians see it. And the Hungarians are certainly not gypsies — a people whom they (and the Romanians, so far as I can tell) consider to be indolent, stupid and dishonest.

    The Hungarian language, which is more closely related to Finnish than anything emanating from the Balkans or points further east, also marks them apart from their neighbours. As does, to a lesser degree, their cuisine, which is vigorously, irrepressibly unhealthy — consisting almost entirely of fried pork — and without the fresh whiff of the south which predominates in the restaurants of Constanta and Bucharest. There is their history, too, which has been at times a grand thing, around about the time of Franz Joseph, and at times a tragic thing. Then there is religion — primarily, they are not Orthodox, like the Romanians; but dig much further than this and we reach a problem because they are not exclusively Roman Catholic, either. There are sad pockets of Unitarian Magyars, persecuted by the popish majority, living alone in their Unitarian villages. There’s a complex and highly entertaining hierarchy of racial and religious loathing in this part of the world; there are Romanian villages, gypsy villages (which they’ve nicked from the departed Saxons and cheerfully ruined), Hungarian Catholic villages and blue-nose no-surrender Hungarian proddy villages. The differentials go way beyond race; but nonetheless, the Hungarians know they are not Romanian or, far worse, gypsy, and that seems to be good enough as the basis for a national identity around here.

    This tiny pocket of the world, with its prowling wolves and bears and vaguely shocking profusion of horses and carts, may yet achieve autonomy from the supposedly alien Romanian regime which has ruled it for the past 60-odd years, and there is a mild independence movement pressing the case right now. And this is the other thing which helps the Transylvanian Hungarians define themselves: a sense of grievance and a concomitant aspiration, nurtured for decades under foreign rule. Now they look towards Brussels in hope; arriviste ‘Western’ Europeans who have, for good pragmatic reasons, no attachment to the notion of a nation state — something which will please the EU because it, too, thinks the nation state a redundant concept. Those boundaries which are familiar to all of us, and which on the Continent were drawn up almost arbitrarily before even the smell of cordite had departed from the collective European nostril, are winnowing away.

    If the EU wishes to become a superstate then, of course, the nation state — its natural enemy — has to go. In its place comes a vast phalanx of somewhat ill-defined racial types, clamouring for recognition — from Catalonia, the Basque region, Flanders and the two Galicias, from Transylvania, from Friesland, Brittany, Wales, Scotland and Ireland, ad infinitum. And lastly, not quite sure why they are there at all, or how they might be defined, that quietly clamouring horde from England. The English.

    Do you have a St George’s flag to hand? They have become most fecund of late, and not just at football matches or tattooed upon the hollow skull of an NF skinhead. St George — and ‘Englishness’ — have been rescued from the far Right, so we are told. As Britain dissolves and across Europe an ever-growing number of hitherto unheard-of nationalities proclaim their identity and their pride, it has become sort of OK for us English to do the same. But I’m not sure the whole thing has been rescued from the far Right; braggadocio about one’s supposed racial type, and all the implied spite which sooner or later accompanies it, is no less objectionable when it comes from a Labour politician than when it comes from John Tyndall. We’ve all migrated to the Right.

    This quintessentially tribal stuff, of people identifying with one another on the narrowest, the slenderest, the most atavistic and baseless of principles, was for a considerable while submerged beneath much bigger ideas. Communism, for example, in which — theoretically at least — racial allegiance was evidence merely of false consciousness, to be contained either by a grand ideal or brutality or both. The example of Yugoslavia suggests that, with a modicum of coercion, individuals can at least put their visceral loathing for those who speak a slightly different language, or a subtly different dialect, aside for a while. And when the grand ideal and the coercion is removed, those differences bubble up once again and, in extremis, out come the guns.

    To a greater or lesser extent this was true of much of the Eastern bloc until 1989; but true of the West too. It is quite possible that, ten years from now, Belgium will not exist — something which, speaking callously perhaps, will not necessarily keep me awake all night. Except to wonder what it is that the Walloons and the Flems now hanker for that was not theirs all along, in a country whose boundaries were always ill-drawn, when they were drawn at all. Similarly, those who were once ‘Spanish’ but not Castillian. It is not for nothing that the Spanish national anthem has no words: it is, instead, a political necessity. The Basques, Catalans and Andalusians insist upon their right to determine their own affairs, though without knowing precisely what they mean by ‘own’. And all racially based nationalist movements, even those with whom we have initially unreserved sympathy because of one or another kind of oppression they have endured, end up victimising and discriminating against someone else, the people whom they consider themselves to be not.

    Which brings us to what is meant by ‘English’, that race represented by a patron saint from Cappadocia or maybe Palestine, which converses in a modern derivative of low German, was created by an invasion from France and whose gene pool is hopelessly mingled with that of our Celtic neighbours and that of any number of influxes from France, from the Jewish diaspora, from Africa, Asia and the Caribbean. The claim from those Transylvanian Hungarians to ‘self’-determination seems to me philosophically and scientifically pretty thinnish; but having kept themselves to themselves, in separate villages with little commingling, at least they can say with some conviction that they are largely ‘not’ Romanian, for what good it might do them. We cannot in all conscience tell ourselves that we are not partly Scottish, or Welsh, or Irish; there is probably no pure born Englishman in the country, not even Nick Griffin.

    And then take a look, elsewhere in this issue, at how the great and the good define Englishness. It could be a drunken feral lout stabbing you in the throat on a Saturday night; it could be, paradoxically, a tolerant mentality and a commitment to civility and politeness. Then there are the more ephemeral, romantic notions. How was it that John Major, mangling George Orwell, described Englishness? An old maid cycling to the pub in the rain having just dismissed the West Indies for 150 on a fine wicket at the Oval, or something? Anyway, I would suggest that when it comes to defining Englishness nobody has the remotest clue. And that may be for the extremely good reason that it does not really exist any more, if it ever did. That is one explanation as to why every 23 April we have anguished debates about it all, without ever reaching a conclusion.

    Worrying about Englishness is a comparatively recent phenomenon, a consequence of a multitude of other races across the Continent beating their breasts, from Cardiff to Barcelona, via Groningen, the Tyrol and Bratislava. We’ll have some of that, we say to ourselves, a little miffed — and why the hell shouldn’t we? If the Scots are able to proclaim themselves a homogeneous race which has suffered the yoke of English oppression for century after century, then surely we must exist? But the Scots are wrong, too. They don’t really exist either, except in the demented skirl of the bagpipe — a low moan of tribal stupidity and, in the end, nastiness.

    This seems terribly unpatriotic of me and yet perversely I do consider myself a patriot. But when I examine precisely what it is to which I feel allegiance, I find that it is that bleak and discredited notion, the nation state: Great Britain. It is Britain, not England, with which I feel a shared identity and, try as I might, I cannot separate the southern province from the rest simply because we say ‘now’ instead of ‘noo’ or ‘noy’. Great Britain is — or was — one of those grand ideas I mentioned earlier, a geographically distinct entity consisting of various tribes held together through a shared ideology, loyalty and — as the Celts among you are quietly pointing out — a modicum of coercion, from time to time. It seemed to work — and in our collective unconscious as a nation, our ‘race’ memory, each part is indivisible from the whole. Forget language; English was dragged screaming a short distance from its Germanic roots only five centuries ago; even now, if you visit those low-slung Friesian islands, curling upwards from the north of Holland into Scandinavia, and you ask a local to speak his own language slowly, you will understand almost everything he has to say.

    Politicians who favour a European super-state will tell you that the old ideal of the nation state led to one or two wars along the way. So it did; it is an imperfect construct. But just as with parliamentary democracy and capitalism, it is a flawed construct but the least of the various evils with which we have had to contend. There is not the slightest indication to suggest that super-states will be any less belligerent or oppressive than the nation state. At the other end of the scale, the division of Europe into ever tinier territories is a process which may well turn out to be infinite. Those Transylvanian Hungarians I mentioned at the start of this article do not remotely consider themselves subjects of Budapest. They are very different from the Hungarian Hungarians, you see. And even within Transylvania they consist of two competing ‘racial’ tribes beset by a whole bunch of other divisions which will, if autonomy is granted, come bubbling back up to the surface.

    Let us see, in time, how relations between the east and west of Scotland progress once full independence is achieved; in England between the north and south, or between London and the rest. We have an endless propensity to loathe one another for our usually imagined differences, anything we can get our hands on to differentiate ourselves from other people. And the most pernicious means of so doing is by race: go ask the Jews about that, or the Hutus. As for Englishness, consider it an act of benevolent patriotism to let it remain for ever undefined.

    Iulian

    Aprilie 17, 2008 at 7:43 pm

  14. Mda… am incercat sa citesc, dar m-am plictisit. Aceleasi prejudecati ale occidentalilor, judecati dubioase (nu cunosc multi maghiari din Transilvania, dar citi stiu n-au nici o treaba cu autonomia), judecati nostradamiene (in zece ani belgia nu va mai exista), bla, bla, bla…. bleah!

    andruska

    Aprilie 17, 2008 at 10:16 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: