Interactiuni

5. Democratia si sfirsitul istoriei

with 7 comments

Continui, si in aceasta simbata, serialul „Filosofia politica pe intelesul tuturor” (pentru a citi celelalte episoade, click pe pagina destinata serialelor). Voi vorbi in cele ce urmeaza despre problema permanenței democratiei ca sistem politic.

Hegel (1770-1831), unul dintre cei mai mari filosofi germani, a crezut in sfirsitul istoriei si al filosofiei. El a considerat ca diversele sisteme ale gindirii si variatele forme de organizare politica sint incercari timide pe o scara a evolutiei spiritului uman: o evolutie cu un final stabilit. Ca atare, omul credea sincer ca filosofia sa reprezinta forma perfecta a filosofiei in sine, forma la care au aspirat ceilalti ginditori de pina la el, dar pe care nu au fost in stare decit s-o aproximeze gradual. La fel, istoria politica se sfirsea cu monarhia constitutionala a Statului Prusac, forma perfecta de organizare politica a fiintelor umane.

Daca ideile filosofului german vi se par ciudate, atunci va trebui sa va pregatiti pentru a accepta ciudatenia propriilor voastre idei. Asta pentru ca multe persoane, la ora actuala, se inchina aceleiasi credinte, desi termenii sint schimbati. Multi cred in faptul ca formidabila  noastra cultura occidentala este „evoluata” fata de alte culturi si reprezinta gradul maxim de evolutie la care se poate ajunge; multi cred ca filosofia analitica este forma perfecta si ultima a filosofiei; si multi cred ca democratia liberala reprezinta punctul final al istoriei politice.

Evident, asemenea idei sint departe de adevar. Personal nu cred intr-o evolutie culturala si politica similara cu evolutionismul biologic, nici intr-un punct terminus al acestei evolutii, nici in perfectiunea nivelului pe care l-am atins astazi, si nici in imposibilitatea regresului. Daca sintem rezonabili, va trebui sa acceptam failibilismul si efemeritatea nu doar ale speciei umane asa cum o cunoastem azi, ci si – lucru poate mai dificil de indurat – ale productiilor noastre culturale, stiintifice si socio-politice. Democratia, ca atare, nu poate constitui o exceptie – si cine crede contrariul savirseste o mare greseala.

Democratia este o forma politica de organizare a societatii care presupune anumite conditii preliminare pentru existenta ei, cu alte cuvinte ea pur si simplu nu poate fi implementata oricind, oricum si oriunde. Cel mai frustrant gind tine de faptul ca respectivele conditii sint greu de precizat. Istoria ne infatiseaza diferite tipuri de democratii si diferite conditii de posibilitate ale lor. Voi oferi doar doua exemple.

De pilda, democratia participativa a fost posibila doar in cazul oraselor-state din Grecia antica. In acele orase catatenii erau chemati periodic sa-si spuna parerea asupra legilor cetatii. Ginditi-va ca localitatea Targu Frumos (din judetul Iasi) ar deveni un stat independent: din aproximativ 13.000 de locuitori, daca scadem minorii si persoanele decazute din drepturile civile am avea, sa presupunem, un numar de cetateni cu drept de vot care s-ar reduce la jumatate din cifra locuitorilor. In asemenea conditii, ar fi foarte usor sa chemi oamenii sa decida periodic si individual asupra fiecarei legi existente in acel stat. Conditia capitala a democratiei participative (adica democratia care se bazeaza pe participarea directa a cetatenilor la alcatuirea legilor) tine de numarul mic de cetateni. In consecinta, astazi un asemenea tip de democratie este imposibil de pus in practica. Iata de ce vorbim acum de „democratie reprezentativa” (adica democratia in care cetatenii isi aleg reprezentanti pe care ii trimit in parlament pentru a decide in locul lor).

Mai exista insa si alte conditii prealabile necesare pentru instaurarea democratiei. Al doilea exemplu este temporal mai aproape de noi: vorbesc despre Irak. Americanii incearca sa impuna democratia acolo insa nu reusesc, si specialistii in domeniu considera ca nici nu vor reusi prea curind, intrucit nu sint indeplinite conditiile minime pentru o asemenea victorie. Aceiasi specialisti nu se pun de acord insa cind vine vorba de listarea respectivelor conditii minime ale democratiei. Unii vorbesc despre un anumit nivel de educatie, altii despre o oarecare traditie a stabilitatii politice, altii despre un nivel de trai ridicat, si inca altii despre o dorinta colectiva sincera de auto-guvernare. Discutiile sint complicate. De pilda, unii spun ca o educatie stiintifica si laica ar fi un element sine qua non pentru ca indivizii sa fie pregatiti sa accepte democratia. Cazurile Chinei si Rusiei demonstreaza insa cu asupra de masura ca intre nivelul de educatie si forma de organizare politica legaturile sint mult mai slabe decit am dori sa credem.

Exemplele de mai sus vor sa spuna un singur lucru: democratia, ca forma de organizare politica, tine de anumite conditii specifice, iar acestea, la rindul lor, sint determinate spatio-temporal. Chiar daca este cel mai bun sistem politic gindit pina acum, democratia nu este aici pentru totdeauna. De fapt, democratia liberala asa cum o cunoastem astazi este extrem de tinara: are vreo 50 de ani. Personal (este o parere pur subiectiva) cred ca democratia liberala (democratia care limiteaza auto-guvernarea cetatenilor prin drepturile de baza ale individului) s-a nascut odata cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948) si Miscarea pentru drepturi civile din America (1955-1968). Si asa tinara cum este, democratia liberala ar putea sa nu mai traiasca foarte mult. Exista o multime de factori care ii grabesc decesul: folosirea tehnologiei tot mai avansate de catre puterea politica (care face posibila o supraveghere tip „Big Brother” a cetatenilor), preferinta cetatenilor insisi pentru securitate, in defavoarea libertatilor civile (vezi „USA Patriot Act„, semnat de presedintele Bush in octombrie 2001), imigratia prost controlata (musulmanii din Olanda si Anglia sint tot mai vocali in privinta acceptarii legii sharia), problemele economice globalizate, cresterea exponentiala a populatiei planetei coroborata cu epuizarea resurselor, si asa mai departe.

Istoria ne arata ca, in momentul in care unui regim politic sau unui imperiu i-a sunat ceasul, nici macar puterea militara nu este suficienta pentru a-l salva. Ma tem ca acesta este si cazul democratiilor contemporane: va veni, intr-o zi, momentul in care oricit ne vom stradui, nu vom reusi sa salvam sistemul politic in care credem si, de fapt, singurul in care unii din noi pot trai. Aceasta concluzie pesimista nu indeamna insa la inactiune. Cred ca sint citeva cai pe care putem lupta pentru mentinerea democratiei liberale, dar fiecare cale are problemele ei:

1) Revenirea la o mai strinsa legatura intre cetatean si factorul de decizie politica. O viziune a Uniunii Europene ca „Europa a regiunilor”, unde politica economica si cea externa sint comune, insa administratia se bazeaza pe guverne locale de tip „land” (precum in Germania) ar creste gradul de interes al cetatenilor pentru afacerile publice, si deci ar revigora increderea in democratie. Dinamica greoaie a actualei forme de organizare a UE si sentimentele anti-europene ale francezilor sau irlandezilor, de pilda, nu ma lasa insa sa intrevad intr-un viitor apropiat o astfel de schimbare;

2) Reafirmarea la nivel global (de catre toate statele) a promovarii riguroase a drepturilor de baza ale omului. In felul acesta, democratia de care vorbim ar ramine „liberala”, protejind cetateanul in fata oricarei puteri politice. O forta armata de tip NATO care sa intervina rapid si eficient de fiecare data cind un stat incalca flagrant aceste drepturi este necesara. Un asemenea deziderat ramine insa de neatins, atita vreme cit state puternice precum Rusia, China si Iranul vor incalca drepturile omului si nu le vor recunoaste decit formal.

3) Rezolvarea cit mai rapida a problemei cresterii populatiei. La nivel global este nevoie de o lege asemanatoare cu cea din China, unde un cuplu nu are voie sa faca mai mult de un copil (sau, la nivel global, nu mai mult de doi). Este greu de crezut insa ca statele occidentale, confruntate cu imbatrinirea populatiei si cu o natalitate tot mai scazuta, vor acccepta o asemenea lege. De asemenea, este greu de crezut ca norma poate fi implementata in statele sarace din Africa, de pilda.

4) Un accent tot mai mare pe ceea ce se numeste acum „global distributive justice” (justitie distributiva globala), care se refera la redistribuirea resurselor intre tarile bogate si cele sarace, pentru atingerea unui nivel economic rezonabil pe intreaga planeta (printre multele consecinte bune ale acestui lucru ar fi si limitarea imigratiei). Este greu de crezut insa ca tarile bogate vor accepta prea usor sa-si trimta surplusul in Africa sau Asia. SUA, de pilda, au preferat mult timp sa cheltuiasca o groaza de bani cu SETI (Institutul pentru Cautarea Inteligentei Extraterestre) decit sa foloseasca aceiasi bani pentru eradicarea malariei in citeva state din Africa.

In concluzie: democratia liberala asa cum o cunoastem azi este o forma foarte tinara a organizarii vietii politice. Nivelul politic la care am ajuns nu este insa ireversibil. Dimpotriva, multi factori par sa atace acest fragil sistem politic, si din nefericire mecanismele globale care ar putea sa-l consolideze nu pot fi puse in functiune din cauza imposibilitatii atingerii unui consens. Desi cred ca inca nu este timpul pierdut si consensul respectiv poate fi atins, intrucit este in puterea liderilor mondial sa il atinga, nu cred ca ratiunea umana va triumfa. In privinta viitorului democratiei liberale asa cum o cunoastem astazi sint mai degraba pesimist: datorita factorilor adversi amintiti, si poate a multor altora pe care personal nu ii cunosc, lupta pentru supravietuirea tinerei democratii liberale mi se pare un razboi pierdut din start. Si cu toate acestea, un razboi la care ma incapatinez sa particip.

UPDATE. Ar fi bine sa cititi si articolul asta.

7 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. te-am pus in blogroll-ul expandat si m-am abonat. tot vin p-aici, dar n-am suficient timp sa citesc. cred ca voi sta maine dup-amiaza sa te analizez, ca din putinul pe care l-am citit, e ceva tare fain🙂

    zamolxis

    Februarie 28, 2009 at 4:36 pm

  2. Multumesc. Mi-au mai spus unii prieteni ca scriu prea mult, iar cind am scris mai putin si mai pe scurt alti prieteni m-au acuzat ca devin „comercial” si trivial… Incerc sa-mi gasesc si eu o cale de mijloc sa multumesc pe toti🙂
    Daca ai timp sa ma analizezi – ceea ce m-ar bucura foarte mult – m-ar interesa si unele critici. Stii cum e – de laudat pot sa ma laud si singur, dar o critica in stare sa ma ajute sa devin mai bun e greu de gasit…

    andruska

    Februarie 28, 2009 at 10:06 pm

  3. Uite inca un link interesant:

    http://www.timesonline.co.uk/tol/life_and_style/article575370.ece

    E mai vechi putin dar inca de actualitate.

    Despre sfarsitul istoriei a scris mai nou si Francis Fukuyama. Cred ca e mai la moda decat Hegel. 🙂

    A propos, ai citit Brave New World de Huxley?

    alex

    Martie 2, 2009 at 9:38 am

  4. Multumesc pentru link, o sa citesc in curind si probabil il voi adauga in articol.
    Stiu de Fukuyama, dar nu ma innebunesc dupa el🙂
    Incepusem Brave New World in facultate, dar am lasat-o ca incepea sesiunea… Nu am revenit asupra ei, dar am de gind sa o fac saptaminile astea. Voi scrie cu siguranta despre ea si te astept sa dezbatem!
    Ar mai fi Edward Behr, „O America infricosatoare”, tradusa si la noi si excelent scrisa!

    andruska

    Martie 2, 2009 at 10:15 am

  5. @Andruska: Forme ale democratiei directe exista in Elvetia cu o traditie destul de indelungata, de circa 120 de ani, iar mai nou se poate vorbi despre democratie directa si in Venezuela. Intr-adevar ai dreptate, democratia directa se preteaza la comunitati mici. Dar vreau sa iti spun ca elemente ale democratiei directe exista si in democratia reprezentativa, spre exemplul referendumul.

    mihnea

    Martie 2, 2009 at 12:53 pm

  6. 1. Cu Elvetia e posibil sa ai dreptate, nu stiu prea multe dar e o ocazie buna sa aflu.
    2. Nu prea inteleg ce vrei sa spui cu Venezuela. Daca Chavez e rezultatul democratiei participative, atunci ma las de meserie🙂
    3. Referendumul si alegerea reprezentantilor (parlamentari, presedinte, in unele cazuri primul ministru) sint, e adevarat, elemente de democratie participativa. Dar sint singurele care mai exista astazi in majoritatea statelor si ele nu fac din aceste state o democratie participativa.

    andruska

    Martie 2, 2009 at 11:02 pm

  7. 2)Referitor la Venezuela, voiam sa spun ca in Constitutia acestei tari au fost introduse elemente ale democratiei participative (altele decat cele referitoare la referendum si alegerea reprezentantilor), nicidecum ca Chavez este rezultatul democratiei participative. Spre exemplu, din cate imi aduc aminte, membrii comunitatilor locale au un foarte mare rol in luarea de decizii ce privesc viitorul comunitatii lor.
    3)Asta am spus si eu ca acele elemente pe care tu le-ai enumerat sunt ramasite ale democratiei directe, care se regasesc in democratia reprezentativa.

    mihnea

    Martie 3, 2009 at 4:21 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: