Interactiuni

Archive for Martie 2009

Ursi de mamaliga

leave a comment »

Dupa doua incursiuni in bucataria orientala (ananas umplut cu orez si pui cu ghimbir) haideti sa ne intoarcem la bucatele romanesti si in special la preferata mea- mamaliga! De data asta va voi invata sa faceti ursi de mamaliga.

Ingrediente: o cana de apa, o cana de lapte, o cana de malai, preferabil 300g brinza de oi (de burduf) – insa in lipsa merge si telemea de vaci (framintata), 150g cascaval ras, un virf de lingurita de sare.

Mod de preparare: Punem la fiert apa, laptele si putina sare. Cind totul clocoteste, adaugam cite putin malai (in „ploaie”). Acum trebuie sa fim foarte atenti: nu trebuie sa punem prea multa faina de porumb, mai bine sa lasam initial mamaliga mai moale – intrucit, pe masura ce va fierbe, oricum se va intari. Daca varsam din prima prea mult malai vom avea o mamaliga tare ca piatra (deci puneti mai curind „cit trebuie” decit o cana)! Invirtim apoi bine mamaliga, si cind e gata o rasturnam intr-o farfurie si o punem la rece. [Tip: daca aveti mamaliga rece ramasa din ziua precedenta o puteti folosi pe aceasta la ursi, nu mai trebuie sa faceti alta!]

Dupa ce mamaliga s-a mai racit (atit cit sa o putem tine in miini) incepem sa luam din ea cu mina deapta, incercind sa intindem un strat pe mina stinga facuta căuș, ca in fotografia de mai jos:

0081-ursi-de-mamaliga-640x480

In căușul rezultat se pune brinza cit incape, ca in fotografia de mai jos:

0082-ursi-de-mamaliga-640x480

Peste brinza adaugam cascaval ras:

0083-ursi-de-mamaliga-640x480

Apoi adaugam un „capac” din mamaliga si incercam sa facem o bila din ceea ce avem in mina stinga. Atentie! Mamaliga se poate „rupe” si in acest caz compozitia poate iesi afara. In acest caz, vom „cîrpi” ruptura cu alte bucatele din mamaliga. Daca totul a mers bine, din ingredientele anuntate ar trebui sa va iasa patru ursi, ca in imaginea de mai jos:

0084-ursi-de-mamaliga-640x480

Ursii se pun pe gratar si se frig pe toate partile (o varianta la fel de buna ar fi sa ii puneti la cuptor). Cind mamaliga incepe sa se rumeneasca ursii sint gata. Se servesc cu ceapa sau cu maioneza de usturoi (combinatia brinza-usturoi am preluat-o din bucataria maghiara si trebuie sa va spun ca nu e deloc rea!).

0085-ursi-de-mamaliga-640x480

In final, trebuie sa mentionez doua chestiuni. Unu la mina, ursii se mai numesc si „bulz de mamaliga”, sau „boț de mamaliga”. Doi la mina, exista diverse moduri de a gati ursii – totul depinde de imaginatia bucatarului si de numarul caloriilor pe care doriti sa il aiba preparatul. De exemplu, ca ingrediente se mai folosesc (in plus) iaurtul, ouale si smintina, iar unii „destepti” rau mai adauga chiar si salam, parizer, sunca, kaizer afumat sau cirnaciori prajiti! Bine, nu spun ca ursul nu merge cu ceva cirnati de casa, dar cirnatii trebuie sa stea linga bulz, nu in el! Variante de ursi de mamaliga puteti cerceta aici si aici. Pofta buna!

Anunțuri

Written by Andrei Stavilă

Martie 29, 2009 at 6:00 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with ,

Liberalism, democratie, poligamie

with 3 comments

In episodul trecut al serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor” am incercat sa ofer citeva directii de abordare a problemei dezacordului radical in societate. Ideile generale, pe scurt, sint acestea: (1) scopul primordial al statului este promovarea in mod egal a intereselor tuturor cetatenilor sai; si (2) cetatenii au dreptul sa voteze pentru promovarea propriilor lor interese, dar nu au voie sa impiedice promovarea intereselor altor cetateni.

In aceste conditii putem aborda acum un alt subiect controversat, subsumat categoriei „dezacorduri radicale in societate”: cum ar trebui statul sa trateze problema poligamiei? Pentru a raspunde unei asemenea intrebari, va trebui mai intii sa vedem ce inseamna si ce presupune poligamia. In genere, ea este definita drept „forma de casatorie in care o persoana are mai mult de un sot / o sotie”. Exista trei tipuri diferite de poligamie: poliginie (casatoria unui barbat cu mai multe femei), poliandrie (casatoria unei femei cu mai multi barbati) si casatorie in grup (soti care au mai multe sotii, in timp ce aceste sotii au mai multi soti). Conform Ethnografic Atlas Codebook, din 1231 de societati monitorizate, 186 erau monogame, 453 practicau ocazional poliginia, 588 practicau in mod frecvent poliginia, iar 4 practicau poliandria (sursa). O lista a tarilor care recunosc legal diverse forme de poligamie puteti gasi aici.

Exista un atribut interesant care face din poligamie un subiect cu totul aparte: in privinta acestei practici, atit argumentele pro, cit si cele contra vin deopotriva de pe filiera religioasa, de pe filiera laica si – as adauga eu – de pe cea feminista. Sa le luam pe rind.

Argumentele religioase pro-poligamie sint aduse de acele religii care privesc practica respectiva drept un mod de viata recomandat de divinitate. O parte din mormonii din Hildale, Utah (urmasi ai lui Joseph Smith, care pot avea nu mai mult de 999 sotii de caciula – sursa) sau islamistii (care pot avea pina la patru sotii, in functie de situatia lor financiara, si nu se pot casatori cu alte femei decit cu acordul primei sotii) sint doar doua exemple.

Argumentele religioase anti-poligamie sint atit de cunoscute, incit nici nu mai are rost sa le discutam. De obicei crestinismul, in toate formele sale, considera poligamia drept un pacat capital – nu doar din perspectiva morala, ci si din cea strict religioasa: poligamia nu este un stil de viata propriu crestinului tipic.

Argumentele laice pro-poligamie sint diverse. In tarile mai sarace, poliandria este vazuta ca o sansa in plus pentru un trai mai bun si pentru limitarea cresterii populatiei in raport cu resursele limitate: o femeie care are mai multi soti va primi mai mult ajutor si mai multa sustinere din partea fiecaruia decit ar primi doar de la unul, si astfel ar avea un trai mai bun; de asemenea, copilul ei va fi mai bine intretinut. Monogamia ar insemna, in schimb, mai multi copii de crescut de catre familii monogame foarte sarace. Invers, in tarile occidentale bogate poliginia este de dorit: aceste tari au un surplus de resurse dar o mare problema privind natalitatea, deci poliginia ar ajuta la cresterea sporului pozitiv al populatiei. Un al doilea argument laic este sustinut de anumite grupari feministe: mai multe sotii inseamna in tarile sarace (dar nu numai in ele) o diviziune a muncii, deci mai putina munca pentru o femeie decit ar avea ea in mod normal de facut daca ar trai intr-o familie monogama (vezi exemplul tribului Maasai). La fel, Saba Mahmood arata ca anumite curente feministe islamice vad poligamia drept o posibilitate de emancipare a femeii si de rezistenta impotriva diverselor abuzuri masculine: nu putine sint cazurile in care cele patru femei ale unui sot s-au unit impotriva acestuia si i-au impus ce au dorit ele! In fine, feminismul individualist (printre ai carui sustinatori se afla Wendy McElroy) sustine „libertatea adultilor de a intra voluntar in casatorii poligame” (sursa).

Argumente laice contra-poligamie, sa fiu sincer, nu am prea gasit. Ma gindesc la faptul ca, in statele occidentale cel putin, acceptarea poligamiei ar presupune o intreaga serie de schimbari ale codului familiei, iar aceste revizuiri nu sint deloc facile. De exemplu, ce se intimpla cind una dintre sotiile cuiva doreste sa divorteze? Cum se impart bunurile comune? Dar daca, in cazul femeilor cu mai multi soti, unul din acestia, la divort, cere incredintarea copilului? Dincolo de acest argument de ordin juridic, nu cred sa existe alte argumente serioase. Nu cred (desi recunosc ca nu am argumente bazate pe evidente stiintifice) ca dezvoltarea psihica normala a copiilor intr-o asemenea familie poligama ar avea de suferit. De asemenea, faptul ca o practica minoritara lanseaza provocari moralitatii sustinute de majoritate (aici, majoritatea monogama) nu mai este demult un argument forte, demn de luat in seama, asa cum era pina de curind (ii exclud aici pe comunitarieni, care pun de obicei interesul comunitatii si al traditiei acesteia deasupra intereselor individului). Un alt contra-argument ar fi tratamentul femeilor si copiilor in unele familii de acest tip: lipsa libertatii de miscare, claustrarea fata de lumea exterioara, eventuale traume psihice si fizice. Acest argument este insa unul slab, intrucit aceleasi fenomene au loc si in casatoriile monogame: legatura intre poligamie si privarea individului de drepturile sale de baza nu este un fapt demonstrat.

Argumentul forte in favoarea poligamiei este, evident, unul de tip liberal (nu neaparat libertarian) si individualist. Revin acum la cele doua principii enuntate la inceputul acestui post. Conform celui de al doilea principiu, majoritatea monogama a cetatenilor nu are nici un drept sa impiedice promovarea intereselor poligamilor (indiferent ca interesele acestora din urma sint justificate religios sau cultural, or pur si simplu ca o optiune ori preferinta individuala). Conform primului principiu, job-ul statului este sa promoveze in mod egal interesele tuturor cetatenilor sai – ca atare, si interesele poligamilor. De fapt, sustinatorii poligamiei, la ora actuala, nu vor decit sa fie lasati in pace – cu alte cuvinte, sa nu fie incriminat penal acest tip de viata. Desi sint un adept al familiei monogame (si sint destul de conservator, din acest punct de vedere), totusi nu vad nici un motiv sa le interzic altora sa traiasca conform propriilor lor optiuni si principii. Un stat liberal si democratic trebuie sa accepte poligamia ca pe o forma de casatorie perfect legala.

Ungaria, my love (11). Cum sa atragi turistii

leave a comment »

Este uimitor cum ungurii stiu sa te atraga chiar si in locurile in care, in mor normal, nu prea ai ce vedea. Daca nu e nimic de ginit sau fotografiat, atunci facem noi! – cam asta pare sa fie deviza budapestanilor. Monumentul Măscarea de mai jos se afla in Parcul Elisabeta (Erzsebet Ter) si este de fapt un gard care imprejmuieste un copac. Banuiesc ca e vreun proiect al unui artist contemporan, ca numai astia sint sariti de pe fix.

Ideea este ca indragostitii (localnici sau turisti) vin aici si, dupa o repriza buna de mozoleala, baga un lacat cu aceleasi doua mînuțe nu care vor taia – daca vor taia – intr-o zi tortul de nunta si vor semna – cu siguranta vor semna – hirtiile de divort. Acuma las la imaginatia domniilor voastre insemnatatea acestui act. Eu va propun urmatoarele variante, dar evident ca lista ramine deschisa: (a) (el catre ea:) Ti-am dat un laaaaacaaaaaaaaat / Mare cit inima mea, mare cit inima mea, mare cit inima mea, mare cit…; (b) (el catre ea:) Si daca ramuri bat in geam / Si fierul rugineste / E ca divortul sa il am – / Copilul te priveste!; (c) (ea catre ailaltă:) Curva dreaq’ – ti-am zis ca e al meu!

img_5565-640x480 img_5566-640x480 img_5567-640x480

Interesant e faptul ca, din obervatiile mele, unele lacate sint legate nu direct de gard, ci de alte lacate – asa cum la vecinica pomenire baba Rada nu tine coliva cu miinile ei, ci o apuca pe Marghioala a lui Rasculatu de camasa si da-i cu masajul la bumbac pina iese mucul uscat de ieri! Ma gindesc eu in mintea mea buruienoasa, lacat pe lacat inseamna un fel de „foursome” sau „swingers” (prietenii stiu ce-i aia!) 🙂

Dupa cum puteti privi in fotografiile de mai jos, cel mai naspa e cind iti schimbi sufletul-pereche cu alt suflet-pereche si pierzi cheile vechiului lacat. Nu-i nimic, mai pui unul cu „the new one”, asa cum a facut domnisoara Anita mai jos:

img_5568-640x480 img_5569-640x480

Si uite-asa turistii trec, pozele se fac, fauritorii de lacate („home made”, evident!) cistiga bani, aia care inscriptioneaza fierul cistiga si ei, primaria aduna purcoiul de bani din taxele comerciantilor si din banii degrab’ si fara mila cheltuiti de turisti, si toata lumea e fericita. De ce nu se face asa ceva si pe malul Bahluiului? De pilda, pui un caiet cu foi speciale roz si un pix parfumat intr-un chiosc deservit de un inger cu fusta mini pina la subtiori si decolteu pin’ la genunchi linga Teiul lui Eminescu, si indragostitul cu indragostita vin, indragostitul scoate din buzunar suta de mii ca sa aiba privilegiul de a-i compune muzei (care seamana cu un castravete, avind 90 la suta apa – gata!) o poezea chiar sub copacul poietului national. Ha? Ia sa bag un copyright, ca cine stie 🙂

Written by Andrei Stavilă

Martie 27, 2009 at 6:00 am

Ma mutilez, deci exist!

with 4 comments

Ultimul meu episod din serialul Post-, Non-, Pdeudo- arTA se referea la doua “povesti” in oglinda. Una era despre eviscerarea imaginara a sfantului patron al marinarilor – Erasmus (o poveste veche tocmai din perioada Evului Mediu Intunecat si “Masculin”) si cealalta poveste era din vremea noastra (relatarea despre artistul contemporan Damien Hirst, care si-a facut un hobby din eviscerarea, impaierea si conservarea in formol a mamiferelor).

De data aceasta promit sa nu va mai povestesc despre felul in care medievalii isi pedepseau corpul pacatos si plin de pofte! Acum este randul contemporanilor sa-si verse oful pe minunatul si nefericitul „body in pain”.

Practica din arta contemporana prin care artistii isi folosesc propriul lor corp ca pe un mediu (in locul lemnului, pietrei, ori panzei in cazul picturii) se numeste “fix” body art (no more no less). In anii ’60 se fac simtite primele manifestari ale acestei forme de arta. Din cate imi amintesc eu exista foarte multi body artists: Vita Acconci, Janine Antoni, Stuart Brisley, Chris Burden, Stelarc, Ana Mendieta, Tom Marioni, Dennin Oppenheim (nu stiu daca el este sau nu sotul lui Meret Oppenhaim), Terry Fox, Gina Pane, Linda Montano si Mike Parr sunt numai cateva exemple. Toti (sau majoritatea) acestor artisti au experimentat pe propria lor piele (la propriu) tot felul de suplicii (mai ceva ca Sfantul Erasmus!).

Precizare: spre deosebire de eviscerarea medievala imaginara, supliciile body artist-ilor are for real. Nu stiu de ce, da’ parca nu imi vine sa cred ca toti sunt interesati pana peste urechi de ceea ce se numeste „the culture of pain” (David Morris oferea un soi de explicatie pentru atractia artistilor vizavi de durere: “Pain is to somatic stimulation as beauty is to visual stimulus. It is a very subjective experience.” – „Durerea este pentru stimularea somatica precum este frumusetea pentru stimulul vizual. Este o experienta foarte subiectiva”).

Cu ceva timp in urma, o artista de origine franceza mi-a atras atentia in mod deosebit. Doamnelor si domnilor, ea este: Orlan!

orlan2 (sursa)

Orlan nu este chiar o “body artist” suta la suta ci mai mult ea reprezinta ceea ce se numeste “carnal art” ori “transgresive art”. Arta ei vrea sa spuna ca limitele corpului sunt mobile si modificabile. De aceea ea isi face operatii estetice peste operatii estetice; isi introduce oase suplimentare sub piele si ne spune ca “arta trebuie sa socheze!”. Motivatia ei pare sa fie aceea de a provoca/deconstrui conceptiile traditionale despre frumusete: “I’m against the idea of normal beauty” (Sint impotriva ideii de frumusete normala). De aceea ea isi mutileaza constant corpul, incercand sa imite ba “frumusetile” ne-Europene (gen girafa-femeie Ndebele din Zimbabwe), ba nu stiu ce “vestala” asiatica. In timpul intervetiilor chirurgicale pe care le suporta, ea cere sa fie filmata (ca in cazul performance-ului Omnipresence – Ominiprezenta). Uneori performeaza rolul Madonei catolice cu o cruce alba intr-o mana si cu o cruce neagra in cealalta (in timp ce medicii si asistentele ii cîrpesc fata sau ii curata de sange parul). Orlan spune ca arta ei nu este deloc dureroasa (ca ea nu simte durere in timpul interventiilor).

Criticii de arta, teoreticienii si doamnele care predau in departamentele de Gender Studies de regula iau ca punct de plecare aceasta “opera de arta” intitulata “Omnipresence” pentru a exemplifica, ilustra sau populariza cateva subiecte “hot” din teoria contemporana a artei. De exemplu Peggy Zeglin Brand in “Disinterestedness and Political Art” argumenteaza pentru un switch (interested/disinterested) in atentia cu care receptam arta politica. In viziunea ei performance-ul “Omnipresence” este un exemplu de arta politica feminista. Brand spune ca putem sa “experimentam” estetic acest performance in acelasi fel cum am contempla o opera de arta clasica (sa zicem Primavara lui Boticelli). Intrebarea este: oare?!

Mai jos aveti o fotografie din timpul perfomance-ului „Omnipresence”. Mai multe fotografii aici si aici.

orlangrapes (sursa)

Colectionam premii!

with 6 comments

Am mai cistigat un concurs in blogosfera! Dupa ce eu am cistigat concursul initiat de Gramo privind cel mai argumentat post (cu articolul Adevarul: intre Securitate si Dumnezeu), am inscris-o pe Arankas cu Supliciul supliciilor la concursul de pe blogul lui Mircea Popescu, intitulat „Cel mai bun blog al saptaminii” (e vorba de saptamina 16-23 martie). Prima data am primit drept premiu gazduire nelimitata si gratuita la gramo.ro (inca nu m-am hotarit exact ce sa fac cu blogul andruska.gramo.ro). De data asta am primit un link catre postul cistigator pe blogul initiatorului concursului (in sidebar).

Multumesc in numele celor trei autori ai blogului tuturor celor care ne apreciaza, ne premiaza si in primul rind celor care ne citesc zilnic! Vom incerca sa crestem calitatea si diversitatea pe acest blog – si pregatim noi surprize! [nota: Mircea Popescu a anuntat cistigatorul ieri, dar noi va spunem azi, ca sa ne mearga bine toata saptamina 🙂 ]

Si tot ca sa incepem bine saptamina, o recomandare: Andrei Plesu – Sensul vietii.

Written by Andrei Stavilă

Martie 23, 2009 at 9:18 am

Pui cu ghimbir

with one comment

Daca tot v-am oferit saptamina trecuta o reteta orientala (ananas umplut cu orez), continui si saptamina asta in acelasi stil. Puiul cu ghimbir, o mincare absolut delicioasa, se mai poate numi si „pui cu zece arome” (va voi explica la sfirsitul postului care sint exact cele zece arome). Gradul de dificultate al retetei este foarte redus, deci nici un motiv sa nu va apucati de treaba!

Ingrediente (pentru doua persoane): 2 pulpe de pui (sau doua bucati piept de pui); 2 bucati praz (numai partea alba); cozile verzi de la citeva cepe; un ardei gras rosu, unul galben si unul verde (sau ce culori aveti la indemina); sare (un virf de lingurita); piper (un virf de lingurita); o lingura de faina; 4-5 catei de usturoi; ghimbir (daca aveti macinat, jumatate de lingurita; daca aveti proaspat, o bucata de 4 cm); citeva ciuperci (cam 200g). Pentru sos: 2 linguri vin alb demi-dulce, doua linguri apa, 2 linguri sos de soia (daca e prea sarat, atunci numai una), o lingurita ghimbir macinat (sau ras), 2 lingurite zahar, o lingurita sambal oelek (ultimul ingredient nu este necesar – doar daca aveti si doar daca preferati mincarurile picante-iuti!).

Mod de preparare: Mie imi place sa pregatesc intii totul, si abia apoi sa ma apuc de gatitul propriu-zis (in felul asta elimin posibilitatea de a arde carnea, de pilda, in timp ce tai ardeii). So: deschidem intii sticla de vin si luam un paharel scurt, ca altfel dam rateuri. Daca tot avem sticla in fata ochilor, sa pregatim sosul: luam o cana si punem in ea unul peste altul ingredientele pentru sos: vinul, apa, soia, ghimbirul, zaharul, eventual sambal oelek. Amestecam bine pina se topeste zaharul si punem cana deoparte. E timpul sa mai luam un pahar de vin, apoi punem rapid sticla in frigider, ca altfel ne terminam inainte de  a termina mincarea. Bun, acuma taiem legumele: eu prefer sa tai ardeii in fisii subtiri si lungi (insa ii puteti taia si cubulete). Spalam ciupercile si le taiem in doua, fara sa le desprindem piciorul. Taiem prazul oblic, pe lungime, in bucati de 2-3 cm; taiem si cozile cepelor, tot pe lungime. Curatam usturoiul si il taiem felii; la fel facem si cu bucata de ghimbir. Acum trecem la carne: daca avem piept de pui, il taiem fisii. Daca sint pulpe, atunci le dezosam si le taiem in bucati. Bucatile le trecem prin faina, pina ce se usuca.

Incepem sa gatim: punem intr-o tigaie ulei la incins, impreuna cu usturoiul si ghimbirul taiate felii. Apoi adaugam carnea , pesaram pe deasupra putin ghimbir macinat, sare si piper si o prajim pe toate partile. Cind e gata, o scoatem din cratita si o punem deoparte, intr-o oala. E rindul legumelor: punem in tigaie ciupercile si le prajim putin pe ambele parti (daca aveti gratar pentru aragaz va recomand sa le faceti pe gratar: se fac mai repede – pentru ca in tigaia cu ulei lasa apa si astfel dureaza mai mult – si sint mai gustoase). Le scoatem, le punem peste carne, apoi in tigaie vom cali pe rind ardeii, apoi (foarte putin) prazul si cozile de ceapa. Cind sint gata, le scoatem si le punem tot peste carne. Acum aruncam uleiul, stergem tigaia cu un servet de bucatarie, si adaugam in ea tot ce am gatit, plus sosul (daca aveti o tigaie prea mica, puteti pune totul intr-un ceaun). Lasam sa se incalzeasca bine, in timp ce mestecam din cind in cind. Cind totul a devenit fierbinte, mai lasam putin, apoi luam de pe foc tigaia si punem rezultatul in farfurii.

Mie nu imi iese niciodata aceasta reteta prea ok din punct de vedere estetic – insa va asigur ca gustul este delicios! Puteti sa o mincati cu orez – in cazul in care doriti sa impresionati pe cineva, puteti folosi reteta de orez pe care am oferit-o aici. Cum avem de a face cu o mincare cu gust dulceag, va recomand un vin alb demi-dulce – eu voi prefera intotdeauna un Tokaji Roy Mathias!

[Nota: o varianta interesanta, dar mai pretentioasa si mai dificil de realizat am gasit aici]

016-pui-cu-ghimbir-640x480

(click pe fotografie pentru a mari imaginea!)

[Nota: cele zece arome sint: 1) ghimbir; 2) usturoi; 3) ardei gras; 4) ceapa si praz; 5) zahar; 6) soia; 7) vin; 8 ) sare; 9) piper; 10) ciuperci]

Written by Andrei Stavilă

Martie 22, 2009 at 9:08 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with