Interactiuni

Shakespeare si cenzura corectitudinii politice

with 22 comments

INTRODUCERE SI REZUMAT

Cu doar citeva saptamini in urma, am participat la o discutie impreuna cu doi colegi (Rastislav si George) pe tema libertatii de opinie. Eu si colegul sirb o sustineam fara rezerve, George insa nu accepta libertatea hate speech-ului. In urma dezbaterii respective am scris postul „Dreptul la libertatea opiniei”. Rindurile de mai jos pot fi considerate un follow-up al postului respectiv (ca atare, articolul de fata a fost inclus in serialul „Filosofia politica pe intelesul tuturor”). In aceeasi discutie, Rastislav il intreaba la un moment dat pe George: „Daca tot sustii scoaterea in afara legii a discursului rasist, ai interzice si Negutatorul din Venetia, piesa lui Shakespeare?” Uluit de o asemenea intrebare, George a raspuns aici. Pe moment nu am intrat prea mult in discutie – stiam despre subiectul general al piesei, dar nu o aveam proaspat in minte si nu doream sa vorbesc aiurea. Intre timp insa am recitit lucrarea (in varianta oferita de Project Guttenberg) si am vazut filmul The Merchant of Venice (2004) in regia lui Michael Radford (cu Al Pacino, Jeremy Irons, Joseph Fiennes). In rindurile de mai jos vreau sa demonstrez ca piesa shakespeariana incalca normele corectitudinii politice, iar daca discursul rasist va fi incriminat legal, asa cum isi doresc aparatorii respectivei corectitudini duse la extrem, atunci piesa va trebui interzisa. Sau, cel putin, acest lucru (absurd, in opinia mea) ar trebui sa fie sustinut de catre partizanii limitarii dreptului la expresie, daca vor sa isi pastreze coerenta discursului.

INTRIGA PIESEI

Antonio este cetatean al Venetiei si negustor: are corabii trimise cu diverse bunuri in diferite parti ale lumii (Tripoli, Mexic, Anglia, Lisabona, India). Cel mai bun prieten al sau, Bassanio (un tinar inteligent si frumos, dar sarac) il roaga sa-i imprumute trei mii de ducati, pentru a putea inchiria o corabie cu ideea de a merge in Belmont. In acel oras, tinara si bogata domnita Portia isi primea petitorii, insa nu era libera sa-si hotarasca singura viitorul sot: conform testamentului lasat de tatal ei, doar persoana care va alege din trei cufere (de aur, argint si bronz) pe acela in care se afla portretul Portiei ii va deveni mire. Bassanio doreste sa-si incerce norocul, insa Antonio nu este capabil sa-l ajute: nu are proprietati imobiliare pe care sa puna gaj, si nici lichiditati (toti banii ii investise in marfurile de pe corabii). Totusi, numele sau inca insemna ceva in Venetia, asa ca negustorul incearca sa imprumute bani de la un evreu, Shylock. Desi relatiile intre Antonio si Shylock nu erau tocmai bune (evreul il ura pe Antonio nu atita pentru ca-i desconsidera religia si etnia, cit pentru faptul ca ii strica „piata”, crestinul imprumutind bani fara dobinda, evreul pierzindu-si astfel musteriii), primul apeleaza la al doilea din iubirea pe care i-o poarta prietenului sau. Cu gindul sa se razbune pe crestin, si bucuros ca l-a prins la ananghie, Shylock ii propune un tirg ciudat: ii imprumuta ducatii – si chiar fara a cere dobinda; dar daca Antonio nu-i va inapoia suma de bani exact in ziua scrisa in legamint, Shylock va avea dreptul sa-i taie debitorului un pound (aproximativ jumatate de kilogram) de carne din orice parte a corpului va dori el. Antonio se invoieste, increzator in succesul lui Bassanio, si isi invita intr-o seara creditorul la cina. In aceeasi noapte corabia lui Bassanio pleaca, dar pe ea se imbarca si Jessica, fiica lui Shylock, fugita de acasa (cit timp Shylock era plecat la cina) impreuna cu Lorenzo, un alt prieten al lui Antonio, de care se indragostise. Ajuns la Belmont, spre deosebire de ceilalti pretendenti la mina si averea Portiei, Bassanio reuseste sa aleaga corect si sa devina sotul tinerei domnite, iar Graziano, prietenul sau, se insoara la rindul lui cu Nerissa, domnisoara de onoare a Portiei. Intre timp, la Venetia lucrurile nu merg bine deloc. Pe de o parte, Shylock este foc si para – nu numai ca i-a fugit fata, dar – mai rau! – ea a plecat cu tot cu diamantele si banii tatalui ei! Ura fata de Antonio ii creste, in momentul in care acesta din urma neaga informatia conform careia cei doi indragostiti, Jessica si Lorenzo, s-ar fi aflat pe corabia sa. Pe de alta parte, nici lui Antonio nu ii merge deloc bine: informatiile venite din toate partile arata ca este falit: toate corabiile sale ori au naufragiat, ori au fost capturate de pirati. Shylock afla si el si, plin de ura, se bucura de falimentul debitorului. Cum Antonio nu a fost in stare sa-i returneze banii la data stabilita, evreul isi cere in justitie dreptul sau la bucata de carne luata de pe corpul lui Antonio – in ciuda tuturor rugamintilor venite din toate partile. Intre timp, Bassanio afla de necazurile prietenului sau si se intoarce cu 6000 de ducati (o suma dubla fata de suma imprumutata) si ii ofera banii evreului. Ura lui Shylock ii depaseste insa, de aceasta data, avaritia: el nu accepta banii si insista pe dreptul sau consfintit de contract. Judecatorii venetieni sint cu miinile legate: daca nu-i dau satisfactie evreului incalca legile cetatii, si asta ar dauna afacerilor (strainii aflati in Venetia nu ar mai avea incredere in justitia locala). Situatia este dramatica, si exact in acest moment apare un tinar avocat (de fapt, e vorba de Portia deghizata in avocat, care vine cu sfaturi de la varul ei, invatatul Bellario). Sireata, Portia insista initial pe dreptul lui Shylock de a primi ce i se cuvine, evreul fiind incintat. Cind insa Shylock se pregateste sa-i smulga inima lui Antonio, tinarul avocat il atentioneaza ca in contract e scris negru pe alb: evreul are dreptul la un pound din carnea venetianului, dar nu si la singele sau. Daca va picura un singur strop de singe din trupul lui Antonio, evreul va fi intra sub incidenta legilor venetiene, care pedepsesc aspru orice strain ce atenteaza la viata unui cetatean al orasului. Intelegind ca este intr-o situatie fara iesire, evreul da inapoi: va accepta cei 6000 de ducati. Avocatul insa ii arata ca singur nu a dorit sa cedeze la rugamintile tuturor, inclusiv ale membrilor Curtii, si a refuzat banii insistind pe dreptul sau la bucata de carne: este invitat deci sa o taie. Evreul face inca un pas inapoi: va accepta sa recupereze doar suma imprumutata. Avocatul insa ii arata ca, de nu va taia bucata de carne, inseamna ca renunta la contract si deci a atentat inutil la viata unui cetatean venetian. Ca atare, va trebui ucis iar averea lui confiscata. Shylock este uluit, inca nu intelege ce i se intimpla. Ducele Venetiei ii acorda insa clementa: ii lasa viata dar ii va confisca averea. Evreul, disperat, spune ca a-i lua averea inseamna a-i lua viata: nu poate renunta la ce are. La sugestia lui Antonio, Ducele ii lasa totusi jumatate din bogatie, cu doua conditii: prima – sa se crestineze; a doua – cealalta jumatate a averii sa o ofere fiicei sale si ginerelui Lorenzo. Cu gindul mai mult la bani decit la religia sa, Shylock accepta. Piesa se termina in Belmont, in stilul binecunoscut al lui Shakespeare: alte neintelegeri marunte se termina cu bine, iar lumea e vesela si fericita.

„NEGUTATORUL DIN VENETIA” SI CORECTITUDINEA POLITICA

In cele ce urmeaza, voi analiza pe larg imaginea evreului, asa cum reiese ea din piesa. Citatele complete (la care voi face referire in continuare) pot fi descarcate in format pdf aici: Shakespeare – Negutatorul din Venetia

ACTUL I

In scena 3 Antonio si Shylock incheie faimosul contract. Prima prejudecata anti-semita: evreul e mai interesat de afaceri decit de prietenie. Bassanio il invita pe Shylock la masa, dar evreul refuza: voi cumpara si vinde cu voi, voi vorbi si merge cu voi, dar nu voi minca si bea cu voi! (vezi citatul 1). Mai departe, vorbindu-si sie insusi, Shylock recunoaste ca il uraste pe Antonio pentru ca e crestin; dar il uraste inca si mai mult pentru ca ii strica afacerile, imprumutind bani fara dobinda, luindu-i astfel clientii. Doua prejudecati anti-semite aici: evreul este mai interesat de bani decit de cultura si religia sa; crestinul, imprumutind bani fara dobinda, este mai bun decit evreul, creditor rapace (citatul 2). Citeva rinduri mai jos, Antonio ii spune lui Bassanio ca evreul are un suflet rau („an evil soul”), si ca atunci cind un astfel de om face juraminte sfinte poate fi asemanat cu un nemernic care iti zimbeste, sau cu un mar frumos dar putred pe dinauntru. A patra prejudecata anti-semita: evreul este un om rau, un ticalos (citatul 3). Aceeasi prejudecata este pusa in evidenta in momentul in care Shylock le prezinta termenii contractului. Mai mult, este subliniata diferenta intre evreul cel siret si rau, si crestinul cel naiv si bun: Antonio accepta naiv termenii contractului, spunind ca „e multa bunatate in evreu” („… there is much kindness in the Jew”) (citatul 4). Mai mult, diferenta morala intre crestin si evreu (a cincea prejudecata anti-semita) este exprimata clar de Antonio: „The Hebrew will turn Christian: he grows kind” [„Evreul va deveni crestin, (intrucit) devine bun”] (citatul 6). Bassanio ramine sceptic, spunind ca nu are incredere in mintesa unui nemernic (citatul 6) iar Shakespeare ii da dreptate, punind in discursul lui Shylock idei socante: carnea unui om nu e cu nimic mai buna decit cea de vaca sau oaie, deci nu prea are ce face cu ea (subtext: evreul vrea o bucata de carne din Antonio din rautate) (citatul 5).

ACTUL II

In scena 2, Launcelot (servitorul evreului) vrea sa plece de la Shylock pentru a se pune in slujba lui Bassanio. Shakespeare se foloseste de servitor pentru a caracteriza in continuare, negativ, evreii. Launcelot spune initial ca stapinul lui, evreul, este un fel de diavol – pentru ca numai trei rinduri mai jos sa o spuna deschis: „Evreul este chiar incarnarea diavolului” (citatul 7). Din nou, avem prejudecata privind imoralitatea evreului. Putin mai incolo, acelasi personaj lanseaza a sasea prejudecata anti-semita: „evreitatea” nu tine doar de singe / etnie, ci si de un anumit tip de caracter rau, care este molipsitor, asemenea unui virus: „for I am a Jew, if I / serve the Jew any longer” [„sint (si eu) evreu, de-l mai servesc mult timp pe evreu”] (citatul 8). Prejudecata diferentei morale dintre crestin si evreu este reluata: crestinul este interesat de gratia divina, pe cind evreul e interesat doar de bani: „The old proverb is very well parted between my / master Shylock and you, sir: you have the grace of Gos, sir, an he hath / enough” (citatul 9).

Aceeasi distinctie morala intre crestin si evreu este reluata in scena 3. Jessica, fiica lui Shylock, spune ca ii este rusine de faptul ca e fiica lui; insa, desi are acelasi singe, nu i-a mostenit si manierele; ea spera sa scape de acest conflict interior, maritindu-se cu Lorenzo si devenind crestina (citatul 10).

In scena 4, Lorenzo intareste spusele Jessicai: daca ar muri evreul, ar fi spre binele fiicei sale; caci Jessicai nu ii poate nimeni reprosa nimic, si daca i s-ar intimpla ceva rau, motivul ar fi doar faptul ca este fiica unui evreu necredincios („a faithless Jew”) (citatul 11).

In scena 5 este reluata prejudecata evreului obsedat de bani: Shylock recunoaste ca, in noaptea trecuta, a visat saci intregi de bani (citatul 12).

Scena 6 subliniaza din nou diferenta morala dintre crestin si evreu: Gratiano spune despre Jessica ca este un suflet nobil (in sens moral), si nu o evreica („a gentle, and no Jew”) (citatul 13)

Scena 8 aduce una dintre cele mai grele acuze impotriva evreului. Solanio vorbeste despre Shylock folosind expresiile „nemernicul evreu” si „ciinele de evreu”; mai mult, el povesteste cum l-a auzit pe acesta din urma, dupa ce a aflat de fuga fiicei sale, urlind de durere ca si-a pierdut copilul; dar urletele respective se transforma, prin pana fina a lui Shakespeare, in tipete de durere ca a ramas fara bani („My daughter! O my ducats!”, etc.). Evident, sintem in fata celei de a saptea prejudecati anti-semite: pe evreu il intereseaza mai mult banii decit propria sa familie (citatul 14).

ACTUL III

Scena 1. Dead-line-ul lui Antonio se apropie. Prietenii sai il intreaba pe evreu daca va accepta sa taie din carnea lui Antonio sau va renunta, din bunatate. Plus de asta, la ce i-ar folosi acest pound? La nimic, raspunde rautacios Shylock. Momeala pentru pesti. Imi va hrani razbunarea („it will feed my revenge”) (citatul 15). In timpul discutiei, se apropie de grup Tubal, un evreu din tribul lui Shylock. Despre Tubal, Solanio spune ca nu are egal decit daca dracul insusi s-ar dovedi a fi evreu (citatul 16). Este subliniata, din nou, rautatea lui Shylock: nu numai ca ar dori sa-si vada fiica moarta la picioarele sale, cu banii linga ea – dar, mai mult, cind aude de naufragiul navelor lui Antonio, considera vestile drept „bune”, si ii multumeste lui Dumnezeu pentru ghinionul lui Antonio (citatul 17).

In scena 2, personajul Salerio introduce a opta prejudecata anti-semita: evreul nu este un om, ci mai degraba un animal: „Nu am cunoscut niciodata / O creatura care sa aiba infatisarea unui om / Dar atit de apriga si de lacoma, incit nu poate fi confundata cu un om” (aici, „lacomia” se refera la dorinta de razbunare). Citeva rinduri mai jos, Jessica intareste ticalosia tatalui ei, spunind ca l-a auzit pe evreu declarind ca, de ar primi si de 20 de ori valoarea sumei imprumutate, el totusi va prefera sa aleaga carnea lui Antonio (citatul 18).

ACTUL IV

Scena 1, ultima pe care o voi discuta, infatiseaza procesul dintre Shylock si Antonio in fata Curtii Venetiei, prezidata de insusi Ducele cetatii. Aici, Shakespeare il pune pe Duce sa spuna ca evreul este „un adversar de piatra, un netrebnic inuman, / Incapabil de compatimire, lipsit si golit / De orice strop de mila” (citatul 19). Totusi, ducele inca mai spera ca macar in ceasul al doisprezecelea evreul va demonstra ca e doar aparenta cruzimea pe care o infatiseaza, si ca se va dovedi capabil de mila. Pledoaria se incheie astfel: „Cu totii asteptam un raspuns binevoitor, evreule!” (citatul 20). Apoi, intr-un schimb de replici intre Shylock si Bassanio, evreul spune ca nu vrea sa-si justifice alegerea carnii lui Antonio in locul returnarii banilor, decit pe baza simplului fapt ca asa are el chef („it is my humour”). Bassanio il numeste „om lipsit de sentimente”, si se minuneaza de „cruzimea” lui Shylock. Antonio intra in discutie si roaga Curtea sa nu mai zaboveasca, intrucit nu va schimba „inima de evreu” („His jewish heart”) a lui Shylock, care nu cunoaste echivalent in impietrire si imobilitate (citatul 21). Rautatea absoluta a evreului apare in momentul in care Shylock declara ca, de ar primi de sase ori mai mult decit suma de 6000 de ducati (oferita de Bassanio), tot nu va renunta sa aleaga carnea venetianului (citatul 22). Si urmeaza, acum, unul din cele mai anti-semite locuri din piesa. Gratiano, exasperat de rautatea lui Shylock, ii spune ca ascutimea urii sale o intrece pe cea a oricarui metal, chiar si pe cea a securii calaului; il blestema si il face pe evreu „ciine dezgustator” („inexecrable dog”), ii spune ca are un suflet „de javra” („currish spirit”), si ca dorintele sale sint „dorinte de lup, singeroase, infometate si lacome”. De asemenea, ii spune ca evreul il face sa-si zdruncine convingerile si sa fie astfel de acord cu Protagoras, care sustinea ca sufletele animalelor pot intra in corpurile oamenilor (citatul 23). In sfirsit, urmeaza alte trei locuri rasiste: Bassanio il considera pe evreu „diavol” (citatul 24), iar Gratiano vorbeste de „javra de evreu” (citatul 25) si de evreu ca „infidel” (citatul 26).

CONCLUZII PRELIMINARE

Este interesant de observat ca, pe parcursul intregii piese, comparatia dintre Antonio si Shylock se transforma, pe nesimtite, intr-o comparatie intre sufletul de crestin si cel de evreu. Daca Antonio este „bun” si „onest” (Solanio, in actul 3, scena 1) sau chiar „cel mai amabil / binevoitor om” (Bassanio, actul 3, scena 2) (citatul 27) – evreul este, dupa cum am vazut, „diavol”, „javra”, „infidel”, „necredincios”, „lacom”, „rau”, „avar”, etc.

Desigur, exista si o interpretare „prietenoasa” a acestei piese: am putea sustine ca Shakespeare, departe de a fi el insusi anti-semit, voia sa produca o satira la adresa crestinilor, referitor la tratamentul la care acestia ii supuneau pe evrei. Iar aceasta lectura nu ar fi tocmai fara fundament. In definitiv, daca dorim sa citim in piesa o critica sociala, aceasta nu este indreptata doar impotriva evreilor, ci si a crestinilor, femeilor si slujitorilor. Fac o paranteza pentru a arata, pe larg, liniile acestor tipuri de critica sociala.

[Satira impotriva crestinilor. Antonio face afaceri cu evrei, desi ii dispretuieste (citatul 28); intr-o superba tirada, Shylock arata ca evreul este om nici mai mult, nici mai putin decit crestinul, si daca cei doi se aseamana in toate privintele, atunci se aseamana si in dreptul la razbunare (citatul 29); Shylock le arunca in fata crestinilor ipocrizia lor fata de sclavii pe care ii detin – la fel, spune evreul, detine si el bucata de carne din trupul lui Antonio (citatul 30); Antonio, desi este portretizat la superlativ pe tot parcursul piesei, savirseste un lucru evident crud: il forteaza pe Shylock sa se converteasca la crestinism, daca vrea sa isi pastreze jumatate de avere (citatul 31).

Satira impotriva femeilor. Portia (intruchipind femeia bogata si oarecum alintata) spune ca ii este mult mai usor sa sfatuiasca douazeci de oameni sa faca ce este bine, decit sa fie una dintre cei douazeci nevoita sa faca binele (citatul 32); de asemenea, este excelent portretizata malitiozitatea femeii: Portia si Nerissa, deghizate, ii fac pe Antonio si Gratiano sa le dea inelele pe care i-au facut sa jure ca le vor pastra pentru totdeauna (citatul 33).

Satira impotriva servitorilor. In actul 2, scenele 2-3 este satirizat slujitorul Launcelot Gobbo, pentru lipsa de fidelitate fata de cel ce-i oferea un mijloc de trai.]

Inchid acum paranteza si revin. Filmul The Merchant of Vernice (2004), de care vorbeam la inceputul acestui post, incearca sa ofere o interpretare prietenoasa acestei piese, sustinind ca Shakespeare, departe de a fi el insusi anti-semit, voia sa produca o satira la adresa crestinilor, ironizindu-i si acuzindu-i pentru modul in care tratau evreii. Filmul incepe prezentind situatia evreilor in perioada in care Shakespeare a scris piesa: evreii erau obligati sa stea in ghetto-uri, iar seara portile Venetiei se inchideau. De mentionat ca informatiile acestea, evident, nu apar in piesa – si nici nu ar fi avut cum sa apara: Shakespeare ar fi fost incoerent, din moment ce arata ca Shylock a fost invitat la cina de catre Antonio si Bassanio! Daca portile Venetiei ar fi fost inchise seara si Shylock incuiat in ghetto, cam greu sa mnearga la cina, nu? Apoi, primul eveniment pe care ni-l arata filmul este secventa in care Antonio il scuipa pe Shylock. Secventa care, iarasi, nu apare in piesa (Shylock doar face aluzie la ea, intr-un singur rind, in actul 1, scena 3). Evident, venita imediat dupa explicitarea situatiei evreilor, scena este menita sa sensibilizeze privitorul, creindu-i astfel un orizont de asteptare specific: piesa va arata cit de tare au fost asupriti evreii in acea vreme! Astfel se creeaza un mecanism psihologic care canalizeaza ab initio accentul de pe imoralitatea evreului (adevarata tema a lui Shakespeare, cu adevarat xenofoba) pe intoleranta crestinilor fata de evrei. Altfel spus, din calau (in piesa), evreul devine victima (in film). Sfirsitul filmului este, iarasi, relevant: ultima scena o arata pe Jessica, fiica lui Shylock, uitindu-se la inelul furat de la tatal ei, inel primit de acesta de la sotia lui pe cind nu erau inca insurati. Shylock auzise ca Jessica a dat inelul in shimbul unei maimute (o alta aluzie la prejudecata privind obsesia evreilor pentru afaceri). Piesa nu mai aminteste nimic despre inelul respectiv, dar filmul tine sa arate ca totusi Jessica nu a tranzactionat inelul – cu alte cuvinte, imoralitatea evreului nu este chiar atit de mare pe cit vrea sa o arate Shakespeare.

Totusi, interpretarea de mai sus este una, cred eu, aflata prea departe de intentia piesei ca atare. Intreaga lucrare, asa cum am aratat, este o celebrare a prejudecatilor societatii shakespeareane (si nu numai a ei) fata de evrei. Mai mult, intregul proces dintre Antonio si Shylock este menit sa arate rautatea si ne-omenia (sic!) evreului. In sfirsit, finalul piesei subliniaza triumful binelui – dar binele nu este de partea evreului, ci de partea crestinilor, care au scapat de probleme (Antonio a scapat de la moarte, Lorenzo si Jessica au scapat de saracie, Bassanio si Graziano isi rezolva problemele conjugale). Evreul este infrint, insa aceasta infringere nu este una tragica, evreul nu este pentru Shakespeare un erou, ci un ticalos care primeste ceea ce merita.

ISTORIE SI INTERPRETARE

Timpul si spatiul (dar si lipsa surselor disponibile pe net) nu imi permit sa ma documentez in extenso despre situatia evreilor in Venetia la acea vreme si despre interpretarile care s-au adus de-a lungul timpului piesei lui Shakespeare. Aceste subiecte ar acoperi, evident, plaja multor lucrari de doctorat in literatura si istorie. Ca atare, ceea ce am scris mai sus este o viziune personala / subiectiva asupra lucrarii. Incerc sa ofer in continuare citeva linkuri pentru cei ce vor sa afle mai mult:

Pentru mai multe informatii istorice. Relatiile dintre crestini si evrei in perioada lui Shakespeare erau mult mai complexe decit doreste filmul lui Michael Radford sa ne faca sa credem. Despre situatia evreilor in Italia intre anii 161 BC – 2000 AD cititi aici. Dana E. Katz a scris o carte despre „Evreul in Arta Renasterii Italiene” (aici). Ilana Payes are un articol intitulat „Libertatile civile se pot schimba, dar prejudecata ramine – Venetia evreiasca” (cititi abstractul aici, scroll down pina gasiti autorul). Marina Karem are un articol excelent, „Venetia si evreii: o reflexie in artele vizuale” (aici), unde arata ca evreii in Venezia nu erau atit de rau tratati pe cit se spune. Desi existau legi impotriva evreilor, exista atunci un mare „contrast intre atitudinile prescrise si cele reale dintre venetieni si evrei”, iar „legile erau facute doar pentru a fi incalcate”. De asemenea, in aceeasi perioada, de pilda, exista la Venetia un ambasador al Portii Otomane care era chiar evreu (sursa).

Despre „Negutatorul din Venetia”. O pagina web in care gasiti cartile care s-au scris despre piesa lui Shakespeare puteti vizita aici. Si ar mai fi o chestie interesanta, pentru a va face o parere despre unde poate sa duca extrema corectitudinii politice. Un oarecare Armstrong, actor care trebuia sa-l joace pe Shylock, se pline presei ca, exact cum venetienii ii tratau pe evrei, la fel colegii lui actori l-au tratat pe el: „S-a intimplat in timpul repetitiei (…) In timp ce toti discutau, in pauza, relatiile personajelor pe care le interpretau cu celelalte personaje, si cum sa joace scenele impreuna, eu am fost lasat de unul singur. Asa cum personajele lor nu voiau sa aiba nimic de a face cu evreul, actorii nu m-au mai invitat sa iesim la o bere dupa repetitii” (pe larg, aici) [nota: spun ca este un exemplu de extremism al corectitudinii politice intrucit interpretarea lui Armstrong mi se pare evident absurda].

CONCLUZII FINALE: SHAKESPEARE FATA CU CENZURA POLITICAL CORRECTNESS

Este interesant de stiut ca in timpul celui de al doilea razboi mondial, in lagarele naziste, Hitler a autorizat jucarea unei singure piese semnate Shakespeare: e vorba, evident, de Negutatorul din Venetia (sursa). Daca ati avut rabdare si ati citit postul meu pina aici, atunci intelegeti usor de ce.

Ca sa nu fiu inteles gresit: nu vreau sa spun ca Shakespeare a fost rasist. Cred sincer ca relatia intre evrei si crestini era complexa atunci, iar daca anumite lucruri mergeau rau, atunci vinovate erau, ca intotdeauna, ambele parti – nu numai una din ele. Ca atare, scriind „Negutatorul din Venetia”, autorul nu a dorit altceva decit sa ia peste picior, de data asta, evreul simbolic – asa cum in alte piese ia peste picior moravurile regilor, ale oamenilor simpli, si asa mai departe. Nicaieri in piesa de fata Shakespeare nu spune ca evreii trebuie omoriti, sau inchisi in ghetto, sau alte mascari de genul asta. Totusi, diatribele impotriva evreilor ca etnie sint clare, si astazi pot fi catalogate foarte usor drept rasiste si xenofobe. Daca nu credeti acest lucru, atunci cum ati cataloga o persoana care ar folosi acum aceleasi etichete adresate evreilor? Sau cum ati cataloga o intilnire / sezatoare in care se vizioneaza numai piese / filme de aceasta factura, fie ele si capodopere ale literaturii si cinematografiei? Iar daca „Mein Kampf” poate corupe mintile tinerilor privind atitudinea fata de evrei, de ce The Merchant of Venice nu poate face acelasi lucru?

Una peste alta, „Negutatorul din Venetia” poate fi inclusa oricind intr-un „discurs al urii”. Si daca interzicem un astfel de discurs, va trebui sa interzicem si piesa pe care am analizat-o. Sustinatorii interzicerii hate speech-ului, daca vor sa ramina coerenti, vor trebui sa argumenteze una din urmatoarele pozitii: (a) hate-speech-ul trebuie interzis, dar piesa lui Shakespeare nu prezinta elemente xenofobe, deci nu trebuie  interzisa si ea; (b) hate speech-ul trebuie interzis, iar piesa lui Shakespeare, fiind rasista, trebuie si ea interzisa; (c) hate speech-ul trebuie interzis, dar piesa lui Shakespeare, desi rasista, trebuie exceptata de la regula. Cam astea ar fi caile de urmat pentru un adept al limitarii libertatii opiniei. Sint curios ce imi raspund interlocutorii mei – daca vor sa o faca, bineinteles. Mingea, domnilor aparatori ai limitarii expresiei, se afla in terenul dumneavoastra!

22 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Eu personal sunt impotriva oricarei limitari a libertatii de expresie (si mai mult, sunt pentru incurajarea ei – de exemplu, as sprijini o lege care ar sanctiona drastic orice politician sau institutie care atenteaza la aceasta libertate (cati politicieni UE ar supravietui?)), imi imaginez un raspuns probabil din partea taberei opuse: partile cu pricina din opera lui Shakespeare trebuie interzise, pentru ca (a) Shakespeare ramane la fel de valoros pentru noi fara acele parti, si (b) il consideram pe Shakespeare valoros nu ca urmare a fragmentelor antisemite, ci ca urmare a unor elemente estetice care-l disting.

    Un argument similar apare in legatura cu un teolog precum Martin Luther, unul dintre cei mai duri antisemiti, sau in legatura cu mai toti filosofii vestici clasici (cam niciun filosof dintre numele mari nu ii prea iubea pe evrei, acesta e un fapt): ii respectam nu pentru bucatile antisemite, ci pentru continutul celorlalte parti, deci, partile antisemite se pot interzice fara a cauza vreo paguba sau nedreptate.

    Contrapozitia rationanmentul: daca in legatura cu un autor X este adevarat ca daca ii interzicem toate fragmentele rasiste, nu ramane nimic din opera sa, atunci opera sa nu avea valoare din start.

    István Aranyosi

    Martie 7, 2009 at 8:16 am

  2. @ Istvan
    Si eu sint impotriva oricarei limitari a libertatii de expresie si as fi de acord cu legea propusa de tine.
    Raspunsul pe care il imaginezi este interesant, insa se loveste de o dificultate teoretica, de una practica si de una literara.
    Dificultatea teoretica: asa cum am discutat si aici, este greu sa delimitam exact ce inseamna „hate speech”. Daca cineva spune ca evreii trebuie omoriti sau se adreseaza cuiva cu expresia „ciine de evreu” e clar ca avem de a face cu discursul urii, dar sint extrem de multe situatii limita dificil de categorizat (as spune ca, in acest caz, situatiile neclare le depasesc pe cele fara dubiu). De exemplu, anul trecut, la CEU un evreu filosof de la universitatea din Tel Aviv a fost acuzat de misoginism (si deci de discurs al urii) doar pentru ca si-a „permis” sa vorbeasca despre existenta diferitelor tipuri de ierarhii din cadrul unei familii. Iar eu am fost acuzat de acelasi lucru la un curs de la gender pentru ca mi-am permis sa argumentez ca feminismul radical (sau extremist) porneste de la premise corecte, dar ajunge la concluzii gresite 😦
    Dificultatea practica. In primul rind, va trebui sa constituim intregi comisii de cenzori care sa citeasca fiecare carte si sa elimine cuvinte, expresii sau paragrafe jignitoare. Brrrrrr, parca am mai auzit de asta, nu?
    Dificultatea literara. Cum ar arata piese bazate in mare parte pe discursul urii? Cum ar arata „Negutatorul din Venetia” daca eliminam tot ce poate fi considerat ofensator? Se mai pastreaza mesajul piesei, bunaoara? Dar ce ne facem, ca mesajul insusi e ofensator?! Cum ciuntim piesa? Si in felul asta nu ajungem un fel de co-autori? Cum ar arata coperta unei carti: „Negutatorul din Venetia, de William Shakespeare, Andrei Stavila si Istvan Aranyosi”? 🙂
    Multam de vizita, te mai astept!

    andruska

    Martie 7, 2009 at 10:14 am

  3. 1.felicitari pentru repovestire!esti intr-adevar talentat, serios.
    2.mai putine felicitari pentru partea de istoriografie, analiza literara, etc….chiar daca dai cateva surse secundare nu cred ca ai reusit nici pe departe sa contextualizezi cum se cuvine problema evreilor in Europa secolului XVII. si partea asta mi se pare esentiala in argumentul tau. exista din cate stiu o dezbatere in aceasta privinta pe care nu o vad nici macar amintita. daca imi permiti un sfat: mai usor cu referintele astea istorice.
    3.e o mica problema de bun-simt, cred, sau, ma rog, common sense: nu prea mi se pare ca shakespeare, ca si pletora de alti scriitori sau artisti admirati in contemporaneitate, e un element in stare sa configureze discursul urii in ziua de azi. De ce?
    a)Tot poporul stie pana la urma ca dragul de Shak a trait acum 2000 de ani in niste conditii istorice date, conditii care intre timp s-au modificat radical.
    b)e vorba de un act literar, ceea ce toata lumea stie. shak e parte dintr-un muzeu pana la urma si e ca si cum ai zice ca si muzeul holocaustului incita la ura.

    gabriel

    Martie 7, 2009 at 1:35 pm

  4. @ Gabriel
    1. Multumesc.
    2. (a) Nu cred ca am spus undeva ca as face analiza literara (nu ma pricep). Am incercat sa analizez piesa strict din punctul de vedere al corectitudinii politice.
    (b) Nici istoriografie nu am dorit sa fac, pentru ca iarasi nu ma pricep. Eu am dat doar sursele pe care le-am gasit pe net, si am specificat ca am fost limitat din acest punct de vedere. Am dorit sa ofer un „overview” subiectiv (am specificat si asta), NU o concluzie obiectiva.
    (c) Chiar te rog sa imi dai link-uri catre dezbaterea de care vorbesti: vreau sa ma documentez si sa invat.
    3. Aici nu sint de acord. Nu am o opinie fixa, dar ma gindesc ca lucrurile sint mai complicate:
    (a) Conditiile istorice evident ca se modifica, insa discursurile (si prejudecatile) ramin aceleasi. Este ceea ce spune si un text academic la care am facut deja trimitere in post. Problema este: cum ne raportam la aceste discursuri si la aceste prejudecati, in contextul in care ele inca sint actuale? Nu am un raspuns inca, am dorit doar sa ridic un semn de intrebare si sa arat cai posibile pe care putem merge in gasirea raspunsului.
    (b) Este discutabil ce intra sub incidenta etichetei de „act literar”. De ce nu ar fi un „act literar” si „Mein Kampf”?
    Comparatia lui Shak cu muzeul holocaustului nu mi se pare buna; Shak vrea sa arate evreul in ipostaza de calau, muzeul holocaustului vrea sa arate evreii drept victima.
    Observatie generala: poate nu m-am exprimat eu bine in post. Nu am dorit sa fac o critica literara, nici sa redau fapte bine stabilite de istorie. Am dorit doar sa pun problema unor opere care pot sa incite azi la ura, indiferent cind au fost scrise. Este un punct de vedere al omului care se ocupa de filosofia politica si care este interesat de problema actuala a libertatii de opinie – nu un punct de vedere al criticului literar, nici al istoriografului. Link-urile pe care le-am dat au fost o incercare de a circumscrie problema intr-un context mai larg, nu un argument al autoritatii.
    In final: dupa cum am mai spus in post, acest articol contine idei care pot fi explorate in multe lucrari de doctorat, sau carti (evident ca ele nu pot fi explorate exhaustiv intr-un post pe blog). Eu am dorit sa pun anumite probleme – nu am intentionat sa dau raspunsuri, si cu atit mai putin sa revendic o tratare exhaustiva a subiectelor de dezbatere propuse. E un inceput – si sper ca oameni mai informati decit mine in aceste domenii (in care eu sint doar un amator) imi vor oferi un „insight” valoros.

    andruska

    Martie 7, 2009 at 3:28 pm

  5. István şi Andrei, în primul rând, nu văd cum s-ar ajunge la interzicerea sau cenzurarea lui Shakespeare plecând de la exemple paradgimatice de hate speech. Şi ce dacă e un concept vag? Legile se fac şi se refac, se dezbat, există un cod de procedură, căi de atac etc. Sau când facem filosofie politică trebuie să ne prefacem că nu ştim nimic despre politică? Îmi imaginez că politicienii germani au insomnii cronice pentru că libertatea de a interpreta Wagner nu e limitată, dar libertatea de a defila cu simboluri naziste da.

    István, nici nu se pune problema de cenzură parţială. Nu trebuie să mergem la Shakespeare, istoria recentă a literaturii americane e un exemplu mai bun (e.g. Beat generation). Falsa pudoare a unora a pierdut până la urmă. În nici un caz eu nu apăram aşa ceva. Mi se pare absurd că asociem astfel de cazuri. Tocmai pentru a nu avea cărţi interzise sau arse trebuie să impunem nişte constrângeri. Andrei spune adesea că democraţia liberală nu merge oricum, şi bine spune. Părerile noastre cred că se separă în privinţa a ceea ce constituie sistemul imun al unei societăţi. Partial, cred eu, acesta e dat de reactii calibrate contextual – si care pot merge chiar impotriva unor „principii fundamentale”. Înţelepciunea unui politician nu se măsoară în consecvenţă sau coerenţă.

    Dacă prin corectitudine politică se înţelege de ex cenzurarea Versetelor Satanice pe motiv că jigneşte musulmanii, atunci nu dau doi bani pe corectitudinea politică. Dar e ironic că prin libertate de expresie se înţelege arderea Verstelor Satanice de către o gloată care cheamă la linşarea necredincioşilor.

    George

    Martie 7, 2009 at 3:39 pm

  6. Cred ca trebuie sa fim mai atenti la propriul operei de arta. O opera de arta trebuie sa fie judecata (evaluata) in planul de referinta care ii este propriu, anume cel estetic. Cu alte cuvinte, e nepotrivit sa importam categorii exogene intr-un spatiu care isi are propriile exigente. Sunt adeptul libertatii totale la nivelul temelor pe care un autor le poate folosi pentru a crea. Singura constringere pe care o accept vine exclusiv din spatiul esteticii (cu alte cuvinte, poti vorbi despre orice, dar nu o poti face oricum, estetic vorbind).

    O opera de arta nu e mai putin valoroasa daca nu suntem de acord cu vederile morale exprimate de ea, dupa cum o opera proasta nu e salvata de faptul ca se intimpla sa fim de acord cu pozitia morala detectabila in ea.

    Aici trebuie sa fim atenti: ce inseamna ca detectam o pozitie morala intr-o opera? e vorba de personaje care dau glas unor pareri? e vorba de autorul insusi? dar atunci la care autor ne referim, la cel empiric ori la cel implicit? daca autorul empiric este cel care exprima explicit anumite pozitii morale prin intermediul textului produs de el/ea, e posibil sa NU mai avem de-a face cu o opera de arta stricto sensu, ci cu un text de propaganda.

    Faptul ca Shakespeare pune in gura personajelor sale acele afirmatii greu digerabile nu spune absolut nimic despre parerea lui Shakespeare despre evrei, ci doar despre reprezentarile cu privire la evrei identificate de Shakespeare in epoca sa si/sau in Venetia, pe care le foloseste pentru a construi un plot.

    Sa nu uitam ca intr-o opera de arta solida, nu exista elemente intimplatoare pe care le-am putea purga la o adica pentru ca se intimpla sa ne oripileaze acum. O opera e unitara in virtutea unei coeziuni a temei si a manierei in care aceasta este elaborata in actul scriiturii. Daca am elimina „discursul urii” asa cum ne apare el din opera, am elimina un element fundamental care contribuie la unitatea operei respective, asa cum a conceput-o autorul ei.

    Daca national-socialismul a incurajat reprezentarea piesei „Negutatorul din Venetia”, acest fapt nu vorbeste decit despre uzul (extra-estetic) pe care opera respectiva l-a cunoscut intr-o anumita perioada. Sunt mai mult ca sigur ca hitler nu incuraja punerea in scena a acestei piese fiindca era convins de valoarea ei estetica.

    Imi vine in minte o comparatie: la fel cum pot folosi „Pasarea Maiastra” a lui Brancusi in chip de ranga cu care sa ma apar de un atacator, la fel pot folosi un text literar care se intimpla sa portretizeze relatii inter-rasiale problematice ca instrument pentru justificarea unor atacuri la adresa unei anumite rase.

    Iuli

    Martie 7, 2009 at 4:17 pm

  7. Draga Iulian,
    Ce numesti tu „opera de arta stricto sensu”? Opera de arta care isi indeplineste cu sfintenie functia estetica? Personal nu cred ca exista o asa-zisa opera de arta a carei valoare si intels sa depinda exlusiv si primordial de dimensiunea ei estetica (only). Fiecare experienta pe care o avem noi cu ceea ce numim „arta” (sau daca preferi Arta) „compels and affords us with interbreed experiences: both aesthetic and non-aesthetic”. Ceea ce mi se pare interesant si tricky este faptul ca de regula nu putem distinge „clar si distict” (in Descartes’s fashion) daca ceea ce ne place si ceea ce apreciem la arta e partea estetica sau… cealalta parte. In alta ordine de idei nu cred ca exista ceea ce tu numesti „opera de arta stricto sensu”, cum la fel de misleading mi se pare si idea autonomismului estetic pe care tu il aperi. Hume, Kant, Wilde, Schopenhauer, Beardsley, Clement Greenberg, Clive Bell, Fry, Stolnitz (precum si multe alte cinstite fete ale Esteticii traditionale: formalisti, attitude theorists, disinterested viewers, art for art’s sake proponents and defenders etc.) sunt doar cateva nume care ar sari bucurosi in ajutorul tau punand la dipozitie argumente de soi si exemple pe masura argumentelor. For better and for worse, eu nu sustin „autonomismul estetic”. Principalul motiv pentru care „nu-l omologhez” este faptul ca arta in general (mai putin arta abstracta – N.B. a nu se citi aici si Abstract Expressionism), pe langa mult-prea-mult celebrata functie estetica mai indeplineste (din fericire) multe alte functii: sociale, politice, ecologice, de stimulare a constiintei etc. Tu ai dreptate cand spui ca arta nu este morala sau imorala si noi nu apreciem (valorizam) arta in functie de acordul / dezacordul personal cu mesajul moral transmis.
    Trebuie sa recunosc ca arta nu este nici morala nici imorala in natura ei dar nu pot sa nu remarc faptul ca de multe ori arta functioneaza ca un „moral conduct”. De multe ori arta ne indeamna / imbie / determina sa gandim mai mult si mai serios la ce se intampla in jurul nostru „in the forms we are not already aware of”. Cu ceva luni in urma ma uitam la performance-video-ul “Waiting for the Guards” facut de cei de la AMNESTY International (Marc Hawker si Ishbel Withtaker sunt autorii fimului). Scurt-metrajul asta era partea „artistica” a campaniei „against torture”. De fapt tot filmul reda foarte realist asa-zisa „stress position”. Un performer gol cu maiinile legate la spate sta minute bune intr-un echilibru precar pe niste cutii avand o punga din hartie pe cap. Nu-i vezi fata. Ii auzi doar murmurul, icnelile, respiratia sacadata. Il vezi apoi cum tremura din tot corpul etc. Aceasta este o tehnica de interogare prin tortura decrisa in manualul CIA dar in varianta „staged” (despre care iti povestesc) performerul putea sa se opreasca si sa coboare de pe cutiile alea ori de cate ori dorea. Privind video-ul asta nu m-am gandit daca e moral sau imoral ceea ce arata el (sau cum o arata) ci mai curand m-am gandit la how awful torture is and how terrible a human being should feel in this circumstance. Si asta este ceea ce arta face. Te provoaca sa gandesti la „ce ar fi daca…” si la consecintele acestui „ce ar fi daca… „. Arta nu ne ofera doar placere estetica dezinteresata (ori, cum ii placea lui Kant sa zica: „art is purposiveness without purpose”) ci lentile speciale prin care sa putem vedea (intelege, sau simti) how awful torture is in fact. Inainte de a vedea acest video „stiam” ca tortura este ceva rau dar dupa vizionarea lui am realizat „cat de oribila poate fi de fapt!” De accea zic ca arta poate functiona ca un conduct moral fara a fi morala sau imorala in natura ei. Performance-ul asta este filmat „beautifully”. Asta nu inseamna ca si „placerea estetica” este garantata pentru ca nu stiu sincer cati ar putea sa ramana „psychologically distanced” ori sa pastreze „distanta estetica”. Pe de alta parte, filmul asta nu poate fi judecat (evaluat, interpretat) doar in planul de referinta care ii este propriu – cel estetic. Nu vad care este problema daca „importam categorii exogene” in evaluarea artei? Nu asta facem tot timpul? Nu este acesta modul real, normal si uman in care receptam arta? Nu interpretam si valorizam mereu arta in functie de nevoile, dorintele, ideile, prejudecatile, aspiratiile, credintele pe care le avem? Nu doar ca interpretam si valorizam arta in funtie de toti acesti itemi, dar pana si perceptia noastra in fata unui tablou este determinata de ceea ce prealabil avem in minte. Ochii nostrii „gandesc”! Asta nu prea suna a „evaluare estetica” dar asa se intampla de fapt.
    Ceea ce se numeste „functia estetica” a artei este doar una dintre functiile artei (no more no less). Nu este o conditie necesara si nici suficienta pentru ca ceva sa fie numit „arta”. Arta contemporana si chiar si cea asa-zis traditionala abunda in exemple de „art pieces” (nu-mi place termenul „opera de arta”) care nu indeplinesc nici o functie estetica. Sa nu le mai consideram „arta”? Sa spunem ca „”Bad” Painting”, „Ready-made”, „Camp”, „Conceptual Art”, „Nouveau Realisme” nu sunt arta doar pentru ca de regula le judecam si interpretam cu ajutorul „categoriilor exogene” – extra-estetice?
    Ca sa inchei as vrea sa fac o comparatie: Leni Riefenstahl’s „The Triumph of the Will” si Nabokov’s „Lolita”. Inainte insa, ar fi trebuit sa spun ca ni se poate intampla sa „simtim” placere estetica chiar si in cazul unor „opere de arta” cu un continut imoral. Ni se poate intampla (la fel de bine cum nu exista nici o „regula” in aceasta privinta si ceea ce am invatat la Estetica nu ne este de ajutor aici) sa separam continutul moral de cea ce numim „forma” estetica si sa le judecam separat: aesthetically good and morally bad work of art. Asta e tot formalism! In general pe noi ne intreseaza „the full value of art piece” si nu doar partea aia cu „forma” (oricum eu nu cred in distinctia forma – continut, dar asta este o informatie „pre-packed” pe care orice student o primeste la ora de Estetica).
    In cazul Riefenstahl, daca am respecta cerintele esteicii, noi ar trebui sa ignoram total continutul imoral al filmului si sa ne concentram „atentia dezinteresata” in contemplarea elementelor formale (deci estetice) ale filmului (si filmul asta este o „capodopera” din punct de vedere formal). Dar filmul ala gorifica Nazismul!!!!! Cum putem noi „esteticiza” continutul acestui film? Riefenstahl a „gresit” facand acest film. Leni Riefenstahl, autorul empiric al acestui „beautifully made” film a „gresit” enorm.
    Pe de alta parte, nu toate productiile artistice cu un continut imoral sunt „wrong”. „Lolita” descrie o relatie pedofila. Cu toate acestea, povestea este fascinanta si chiar „constructiva”. Nabokov nu incearca sa ne convinga ca sexul unui adult cu o minora e ok. Nu ne vinde povestea asta cu pretentia ca ne invata „adevarul” asa cum face Riefenstahl.
    Acum putem observa ca problema nu este neaparat in „continutul” artei. Desi atit Nabokov cit si Riefenstahl (at the first sight and very roughly) dau nastere unor „opere” cu un continut imoral, „nocivitatea” artei este manifesta numai in cazul Lenei Riefenstahl. In cazul ei (si spre deosebire de Nabokov) nocivitatea sta in combinatia dintre intentiile ipotetice ale autorului si finalitatea acestor intentii.
    Problema asta cu intentionalismul in arta este una complicata. Ma rezum doar la a spune ca textul (includ aici si imagini) este in multe cazuri destul de „transparent” cat sa lase loc de intentiile ipotetice autorului. Chiar si imaginile functioneaza ca si „speech acts” uneori. Si „speech acts”-urile astea au intentionalitatea lor (the illocutionary force of the text). Si in asta sta puterea artei!
    In rest va urez sa aveti o primavara frumoasa si senina!

    Alina A.

    Martie 7, 2009 at 11:27 pm

  8. @ George
    Sa spunem ca mergi in Romania si cineva te invita la o intilnire culturala. La acea intilnire (organizata, sa zicem, de „Noua Dreapta”) vin tineri (copii, adolescenti) si privesc „Triumph of the Will”, „Negutatorul din Venetia” si alte opere de arta cu mesaj rasist (stai linistit, nu pun semnul egalitatii intre respectivele lucrari). Doar atit. Fara propaganda in plus. Ti s-ar parea ok?
    Ideea este ca poti face propaganda de tip nazist prin astfel de opere de arta, si cu cit autorul e mai cunoscut si mai priceput in a inveli mesasjul intr-o forma emotionanta, cu atit lumea va fi mai convinsa. Pericolul de care vorbesti tu exista si aici. Ca atare, nu vad nimic absurd in a spune ca, daca e sa interzicem discursul urii, atunci trebuie interzise si astfel de lucrari (care il incorporeaza).

    @ Iuli
    1. Political correctness este definita drept „a term applied to language, ideas, policies, or behavior seen as seeking to minimize offense to gender, racial, cultural, disabled, aged or other identity groups”. Politically incorrect este „used to refer to language or ideas that may cause offense or that are unconstrained by orthodoxy” (sursa). Operele de arta nu sint excluse din aceasta definitie.
    2. Exista o intreaga serie de teorii estetice „de stinga” care te contrazic. De exemplu, teoreticienii artei feministe chiar asta vor sa spuna, ca mesajul „politic” si „lupta sociala” sint importante intr-o opera de arta.
    3. Sint total in dezacord cu tine privind relatia dintre arta si morala. Nu judec niciodata o opera de arta doar folosind criteriul estetic. Alina ti-a dat deja exemplul relatie dintre arta si morala (in ceea ce priveste continutul operei) cind a vorbit de „Triumph of the Will”. Sint de acord cu ea.
    Dar as mai da, in plus, si alte doua exemple, de data asta privind moralitatea artistului si a modului in care a fost produsa opera de arta:
    (a) Guillermo Vargas Habacuc a platit doi copii sa-i prinda un ciine de pe strada si l-a legat intr-o galerie de arta. A spus vizitatorilor sa nu hraneasca ciinele, iar acesta a murit infometat. Daca o fi asta opera de arta nu stiu, ca nu ma pricep la estetica. Dar este una profund imorala. Am scris despre asta aici. Mai multe informatii aici si poze aici.
    (b) Katarzyna Kozyra si-a dat teza de licenta in arta, intitulata „The pyramid of animals”, in 1993. E vorba de citeva animale moarte si impaiate care stau unul peste celalalt: un cal, un ciine, o pisica si un cocos. Cazul este controversat: unii spun ca a omorit animalele pentru acea opera de arta (aici), altii spun ca nu a facut-o (aici).
    Daca artista a omorit totusi acele animale, atunci mi se pare, iarasi, un gest profund imoral. Una e sa ucizi pentru hrana (precum multe animale din partea superioara a lantului trofic) si cu totul altceva e sa ucizi din placere (pentru haine, pentru vinatoare ca „sport”, pentru arta, etc.). Daca ar fi omorit oameni in loc de animale, mai eram in stare sa facem distinctia dintre forma si continut, Iuli? Mai eram in stare sa spunem ca doar criteriul estetic conteaza? Sau, ce spui de operele de arta create de nazisti din corpurile evreilor? Am vazut intr-o carte, „Medicii blestemati”, bibelouri din capete umane facute in lagarele naziste. Putem discuta valoarea lor estetica – dar le putem macar privi??!!
    Cred ca despre asta vorbim. Ce apropie „The Triumph of the Will” de „Negutatorul din Venetia” este tipul de mesaj transmis. Operele sint, astfel, profund imorale – indiferent de detasarea cu care le putem privi sau citi astazi.
    Desigur, asta nu inseamna ca trebuie interzise. Asta era si pointul meu: trebuie sa nu limitam dreptul la expresie (actele discursive). Desigur, putem limita actele (non-discursive) imorale, precum producerea bibelourilor din capete umane sau uciderea animalelor in scopuri „artistice”.

    andruska

    Martie 8, 2009 at 2:49 am

  9. Excelente comentarii, dragii mei! (Si Alina, ma bucur ca am reusit sa provoc o iesire a ta la rampa!) Sa imi permiteti sa elaborez raspunsul in detaliu, ceea ce inseamna ca voi posta cel mai devreme miine dimineata (adica dupa-amiaza la voi). Am raspunsuri pertinente la observatiile voastre. Ma intreb daca nu as putea deschide o postare propriu zisa pe aceasta tema, Andrei. Ramine sa decizi tu.

    In chip de anticipare, tin sa spun ca nu ne contrazicem atit de mult pe cit s-ar parea. Cred ca sunt de acord cu ce sustineti voi, dupa cum cred ca veti fi si voi de acord cu ce spun eu. Ideea e ca trebuie sa articulez putin mai mult ce am vrut sa spun de fapt cu „unitatea operei de arta” si cu evaluarea acesteia. Mai mult, de vreme ce stiti ca sunt un adept al pluralismului interpretativ, stit si ca nu am nimic impotriva lecturilor de tip tropologic (ideo-logic), ba chiar le celebrez. (Nota: Folosesc cuvintul „ideo-logic” in sensul lui non-Marxist cit se poate de neutru). Pe miine!

    Iuli

    Martie 8, 2009 at 3:23 am

  10. Desigur, Iuli, deschide o postare noua. Cu aceasta ocazie te voi anunta drept autor invitat al acestui blog!

    andruska

    Martie 8, 2009 at 3:44 am

  11. @Alina. Presupunand, deci, ca arta are si alte componente, nu doar cele formal-estetice, care este, totusi, concluzia ta: trebuie interzisa arta cu elemente rasiste sau nu? Presupunand, cum spui tu, ca Leni Riefenstahl a facut o greseala, trebuie ca filmele sale sa fie interzise? Care ar fi motivul? Daca ar trebui interzise pentru ca sunt propaganda mincinoasa, atunci cam toate filmele de actiune americane (de gen Rambo, dar si Armageddon sau Independence Day) ar trebui interzise – mai idioata propaganda si mai bullshit decat alea nu prea gasesti.

    @Andrei. Cazurile cainelui infometat pana la moarte si al animalelor impaiate cad sub incidenta altor legi (impotriva torturarii animalelor) decat cele privind libertatea de exprimare. Daca le interzicem, ceea ce interzicem nu este mesajul pe care acestea le transmit, sau l-ar putea transmite, ci modul barbar in care animalele au fost tratate de dragul crearii operei.

    Dar dupa cum am spus, personal nu as interzice nimic. Dimpotriva, cred ca problema actuala este tendinta oamenilor de a se comporta ca o turma, de a crede orice in mod necritic daca vine dinspre fortezele bune, democratice, si de a fi opaci in fata oricarei disidente. Ca atare, as sprijini legi care ar interzice, de exemplu, interzicerea filmelor lui Riefenstahl, a filmelor antisemite, a lui Mein Kampf etc. Vad o mai mare crima in interzicerea unor cuvinte decat in pronuntarea lor.

    István Aranyosi

    Martie 8, 2009 at 7:34 am

  12. @ Istvan
    Asta spuneam si eu: exista o diferenta intre discurs si actiune. Una e sa spui ca vrei sa pui evreii in ghetto, si alta sa le iei libertatea fundamentala de miscare, pur si simplu. Nu sint de acord cu interzicerea discursului urii, dar sint de acord – evident – cu interzicerea actiunii respective.
    La fel si in cazul artei: sint de acord cu libertatea absoluta de expresie artistica – dar nu sint de acord cu actiunile imorale. In cazul nostru concret: artistul Habacuc putea fara nici o problema sa ia un ciine deja mort de pe strada, daca voia sa expuna asa ceva 🙂
    De acord ca este o mai mare crima in interzicerea unor cuvinte decit in pronuntarea lor. Am incercat sa explic aici de ce ma revolta interzicerea cartilor lui David Irving si condamnarea lui la inchisoare in Austria.

    andruska

    Martie 8, 2009 at 9:59 am

  13. @Alina: toate ca toate, aesthetica precum aesthetica, dar cum mai torturam limba romana…..tztztztztz….chiar asa greu sa folosesti termeni corespondenti in dialectul carpatic?

    catalin dinulescu

    Martie 8, 2009 at 6:18 pm

  14. Wow, Andrei, tocmai am terminat de citit postul tau despre gender stupidity la CEU. Dar nu ma mira deloc; pe vremea cand eram eu student se mai afisau niste persoane de acolo care putzeau de prostie. Intrebarile lor nu aveau niciun sens. Mi se pare ca Nagel i-a spus unei profe de acolo ca nu ıntelege intrebarea ei – aste de vreo 3 ori.

    Eh, si am mai citit si piesa de opinie aparuta ieri in Nepszabadsag, scrisa de Janos Kis, de la voi de acolo, despre cat de rasisti sunt ungurii, dat fiind ca un sef de politie din Miskolc a avut curaju’ sa declare ca toate cazurile de talharie si de crima violenta in lunile ianuarie si februarie au fost comise de tzigani. Mai spune el, Kis, si ca political correctness e o chestia rezonabila, si alte chestii de genul asta.

    Ma bucur nespus de mult ca nu mai sunt afiliat cu CEU, huh.

    István Aranyosi

    Martie 8, 2009 at 6:56 pm

  15. Salve, István! Good to see you again! Cred ca stupiditatea are o trasatura rara: se lipeste de oameni indiferent de profesia pe care o exercita sau de institutia in care se intimpla sa activeze. Indivizi destepti si indivizi stupizi exista la CEU, ca si la UAIC, la Bilkent ori la Rutgers, la Oxford ori la Cambridge (desigur, proportiile variaza). Totusi, faptul ca exista stupiditate in institutia in care se intimpla sa te afli nu trebuie sa fie receptat de tine ca o povara interioara. E suficient sa ai incredere in ce poti face tu.

    Chiar, cum definesti tu „stupiditatea”? O indicatie dai tu, anume „a nu intelege intrebarile celuilalt.” M-ar interesa sa elaborezi, daca ai timp. Thanks!

    Iuli

    Martie 8, 2009 at 9:44 pm

  16. Salut, Iuli

    da, ai dreptate cu omniprezenta stupiditatii. Problema mea cu CEU este ca e atat de usor sa-i vezi orientarea politica stricta (le place s-o numeasca „societate deschisa”, insa ma-ntreb cam cat de deschisi sunt spre alte opinii decat cele standard); este asociate cu partidul SZDSZ, care, potrivit sondajelor, nu va mai intra in parlament. In schimb la Bilkent intr-un an si jumatate nu mi-am putut da seama daca are vreo orientare politica. Gasesti profi si studenti de tot felul, islamisti, kemalisti, nationalisiti, liberali de stanga. Intrebare: cam cati dintre profesorii de la CEU pot fi numiti de dreapta?

    Stupiditatea n-as putea s-o definesc. Cel care nu intelegea intrebarea la CEU era Nagel, si nu era stupid deloc; profesoara care intreba era; nimeni nu intelegea intrebarea, pentru ca nu avea sens in engleza, desi profesoara era vorbitoare nativa.

    István Aranyosi

    Martie 9, 2009 at 12:48 am

  17. @ Catalin Dinulescu
    Alina, dupa cum ai vazut, a scris unele expresii in engleza in ghilimele, asta pentru ca sint incetatenite in domeniu. In rest, alte expresii foarte uzuale in estetica a ales sa le lase asa, intrucit nu sint traduse in romana deocamdata si nu vrea sa ofere optiuni care s-ar putea dovedi nefericite. Mie mi se pare un act de onestitate. Aceleasi probleme le am si eu cind vreau sa explic ceva din filosofia politica analitica sau din etica analitica in limba romana.
    A tortura limba romana inseamna a nu o vorbi sau scrie corect, nu a insera expresii fara echivalent in aceasta. Si te provoc sa imi arati o greseala de exprimare in limba romana in comentariul Alinei (nu te mai chinui, nu mai cauta ca nu vei gasi – te poate provoca oricind la un concurs pe tema asta – 🙂
    Cum Alinei ii e lene sa scrie, mi-a spus sa-ti transmit ca, in plus, daca „limba noastra-i o comoara” pentru tine – pentru ea nu e.
    As fi preferat totusi sa lasi un comentariu privind subiectul in sine.

    @ István
    Din pacate, exemplele de stupiditate le intrec pe cele de normalitate la CEU. Lasa ca nici departamentul de filo nu e mai prejos. Si eu vreau sa scap cit mai repede! Cite iluzii am avut inainte sa vin aici, si cite dezamagiri am acum!
    Despre Janos: da, nu ma mira, ii stiu opiniile. Pacat ca nu stiu sa citesc in maghiara, i-as fi citit totusi articolul respectiv. Sper sa ne intilnim odata pe undeva, sa iti spun eu citeva si despre omul asta 🙂

    @ Iuli
    István se referea la postul asta.
    Iuli, daca citesti postul nu cred ca mai ai nevoie de o definitie a stupiditatii. O ai acolo 🙂

    andruska

    Martie 9, 2009 at 12:50 am

  18. “The Triumph of the Will” nu trebuie interzis sub nici o forma. Putem analiza in detaliu lirismul si tehnica impecabila daca suntem interesati de “art making” ori de “aesthetical judging”. Daca cenzuram “raul” care se afla in mesajul acestui film distrugem o capodopera de arta cinematografica si un important document istoric in acelasi timp. Dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa ne intrebam pe noi insine daca ceea ce apreciem la aceasta productie mirobolanta (estetismul desavarsit, “placerea estetica” pe care ne-o furnizeaza imaginile in slow motion) nu sunt decat rezultatul fascinatiei noastre in fata unei “beautified terror” care a trecut (in sensul ca este “past tense”, nu mai traim noi in ea ca sa ne inspaimante si atunci, ca s-o citez pe Susan Sontag, “Fascismul devine Fascinant”).
    Problema mea este urmatoare: oricat de mult as aprecia “visually and instinctually” calitatile artistice ale unui film precum “The Triumph of the Will”, nu pot afirma ca “imi place”. Nu imi place pentru ca in ciuda afirmatiilor repetate ale artistei ca acest film, precum si intreaga ei creatie sint “essentially formal” – eu nu pot sa le vad decat ca fiind si politica in acelasi timp. Pentru mine frumusetea estetica a acestui film (cu statuile lui neo-clasice cu tot) nu este suficient de fascinanta cat sa ma orbeasca pentru a nu ma mai putea uita peste umar si la elementele extra-estetice. Frumusetea este ca o masca dar ce se acunde sub ea (Shakespeare ar spune “That is the question!”)? Pentru mine frumusetea este contextuala -“deep into skin”, ca sa zic asa. Instinctual am spus si eu “DA” imi place “Triump of the Will”. Este frumos, fascinant! Dar imediat am spus NU. Imre Kertész spunea :

    “’No!’ I said instantly and at once, without hesitating and, virtually, instinctively since it has become quite natural by now that our instincts should act contrary to our instincts that our counterinstincts, so to say, should act instead of, indeed as, our instincts…” (Kaddish)

    Altii nu sunt obligati sa vada lucrurile cum le vad eu (bineinteles). Pentru a-si forma o opinie diferita despre acest film ei trebuie intai sa-l vada. Daca il interzicem nu ar mai putea sa o faca.
    Faptul ca altii pot sa isi faca o opinie diferita dovedeste ca traim si intr-o democratie culturala.

    Alina A.

    Martie 9, 2009 at 1:05 am

  19. @ Andrei si István

    Intrebasem despre stupiditate din pura curiozitate. Chiar sunt interesat de o explicitare a notiunii asteia, mai ales ca am avut recent o discutie in privinta asta si mi-am dat seama ca nu stiu de fapt ce anume inseamna „stupiditate.” Mi-am pus in grafic si un post despre treaba asta.

    Ca un prim avans semantic, consider ca stupiditatea e neputinta sau ne-vointa de a parasi o anumita grila de lectura prestabilita si de a fi deschis fata de punctul de vedere + ratiunile (reasons) celuilalt. Pare a fi un soi de incapacitate dialogica, de scleroza a gindirii; nimic nu o mai poate zdruncina din „certitudinile” pe care ti le boxeaza constant. Cunosc exemple. Sunt unii, gagademici chiar, care, indiferent ce le-ai spune, iti trec cuvintele printr-un ciur prestabilit, de regula foarte simplist, pe care se intimpla sa il fi adoptat (din diverse motive). Daca iti sunt superiori ierarhic, vor tinde sa iti impuna acel punct de vedere simplist cu forta. Daca iti sunt egali, atunci se vor enerva mai devreme sau mai tirziu si/sau vor inceta sa mai discute cu tine. Sa psihanalizam? E poate in joc o anxietate in fata complexitatii vietii si un dezir de reductie a pluralitatii la o schema confortabila.

    Does this make any sense to you?

    Iuli

    Martie 9, 2009 at 1:33 am

  20. @István, again:

    Ai dreptate! Cred ca ceu, prin simplul fapt ca e o institutie creata cu un scop social-ingineresc clar (a se vedea idealul popperian degraba preluat de Dl. George Beraru… cunoscatorii stiu despre cine vorbesc:-) are o agenda clara care se traduce, la nivelul constiintei unora dintre angajatii ei, in ceea ce numisem mai sus „grila de lectura prestabilita”. E posibil ca marca prezentei acestei grile in vorba si fapta lor a fost conditia angajarii lor la ceu in the first place. Sper doar ca profesorii si studentii au suficienta „agency” (sa-l rugam pe cel cu limba noastra-i o comoara sa ne traduca aici) si isi dezvolta proiectele asa cum considera ei ca e mai bine si nu cum le-ar dicta o anumita „constiinta institutionala.”

    Iuli

    Martie 9, 2009 at 1:58 am

  21. @ Iuli
    1. Mi se pare foarte corect ce spui despre stupiditate. Abia astept postul!
    2. Cu ceva timp in urma, acelasi George Beraru declara in Auditorium ca nu mai este dispus sa sustina financiar departamentele ineficiente, care nu produc nici o schimbare practica in societate. Probabil Departamentul de Filosofie era printre cele vizate. Insa ca exemplu de „asa da” a fost dat… Departamentul de Gender! Ideologia si interesele politice sint la ele acasa 🙂

    andruska

    Martie 9, 2009 at 11:58 am

  22. […] recente cu privire la arta si moralitate pe acest blog (A se vedea postul lui Andruska, “Shakespeare si cenzura corectitudinii politice“). Le multumesc, pe aceasta cale, lui Andrei, Arankas, si István, care au contribuit la […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: