Interactiuni

O poveste cu doi batrini

with 6 comments

In seara asta, la statia de metrou Deak Ferenc Ter, doi batrini – un el si o ea – se tineau de mina, discutau blind si isi zimbeau unul altuia cu drag. Imaginea, poate banala pentru voi (dar nu pentru ca ati vedea-o prea des!) m-a emotionat profund: ma aflam, deodata, intr-un timp si loc de care nu apartineam, devenisem contemporanul indiscret al unor valori demult apuse. Dar nu despre sentimentul puternic incercat vreau sa vorbesc acum. Bunicii astia mi-au confirmat ceva – o confirmare de care chiar aveam nevoie. Fara sa stie, mi-au spus ca nu eu sint nebun – nebuni sint ceilalti!

Intimplator sau nu, astazi dimineata vorbeam cu o prietena (proaspat venita din Statele Unite) despre stilul american de viata academica. Impresia ei (ca sa-i dau dreptate, nu intotdeauna negativa!) este ca studentul american doritor de cariera universitara, dar si profesorul lui sint un fel de roboței: harnici si fara interioritate. Muncă multa, de dimineata pina seara, stres maxim, viată familiala zero, prieteni ioc (pardon, se mai intilnesc la bere tot cu studentii lor, care se schimba de la an la an), si in general toata lumea e obsedata de „networking”: adica sa-si faca o „retea” de cunostinte – retea din care, la un moment dat, se va ivi o oferta de job, un anunt, o soapta importanta, o bursa grasa. Aceiasi oameni obsedati de respectiva retea nu sint insa prea doritori de apropieri sincere: daca ai si tu o problema intima dar dureroasa, daca vrei sa vorbesti cu cineva, respectivii se inchid imediat, ca la comanda. Ai o problema? Si ce dreaq vii la mine, eu nu le am pe ale mele? La psiholog, birjar!

Pentru ca nu e timp. Prietena mea sta intr-o casa cu 17 oameni si 15 comitete. Exista comitetul de curatenie, ala financiar, cel de primire al oaspetilor, cel de organizare a petrecerilor, comitetul de conferinte, ala de renovare, cel de studierea noilor candidaturi pentru locuirea in „casa” in viitorul an universitar, si asa mai departe. Munca si stresul in nenorocita aia de casa (plata pentru sederea si mincarea moca) nu sint nici mai mici, nici mai mari decit munca universitara propriu-zisa. Acolo comunitatea conteaza, nu individul. Daca esti intrebat cum te simti si raspunzi „bine”, vine imediat intrebarea: „De ce doar ‘bine’?”. Acolo trebuie sa fii tot timpul la masa cu ceilalti, sa fii prezent la intrunirile organizate si la toate sedintele, sa zimbesti chiar daca esti darimat. Iarasi ca sa fiu drept cu ce mi-a spus, prietenei mele ii plac o mare parte din lucrurile astea. Eu le-as considera o tortura.

O mare de oameni interesati de networking si atit. De perspectiva unui job bun. Intrebarea chinuitoare care mi-ar veni in cap o data, si inca o data: omului astuia chiar ii place sa bea berea cu mine, sau vrea doar sa se asigure ca il voi ajuta cind va avea nevoie? Si raspunsul implacabil.

Plus lipsa de timp. A fi profesor la universitate nu mai inseamna acum sa ai pur si simplu un job, ci este un mod de viata. Nu ai timp de tine, de familie, iar atunci cind vrei sa citesti si tu pentru tine insuti – asa cum imi marturisea un alt prieten (care este tot acolo si care ma va critica primul pentru acest post) – simti ca esti un tradator, ca nu muncesti pentru ceea ce ai fost chemat sa faci. Daca asta inseamna succesul, sau job-ul bun, sau traiul decent, atunci ma lipsesc bucuros si prefer ratarea profesionala. Nu dau apropierea persoanei iubite pentru perspectiva unui job bun. Nu dau nici un minut petrecut cu ea pentru un articol stiintific citit in plus. Prietenii mei buni (aia doi sau trei, citi o fi) sint titani pe linga multimea de trepadusi din orice networking. Si coada ciinelui meu, miscind vioi a bucurie cind vin acasa, nu se compara cu nici o recomandare calduroasa a oricarui monstru (sacru sau nu) intelectual de pe lumea asta.

Si mergind singur pe strada, mi-am dat seama de un lucru ciudat. Am trecut prin citeva universitati, am fost la citeva conferinte si am intilnit o sumedenie de oameni inteligenti, unii dintre ei VIP-uri ale domeniilor in care activeaza. Cu unii am avut onoarea sa vorbesc – o ora, o zi, cinci zile la rind. Dupa fiecare conversatie imi spuneam „Dumnezeule, ce destept poate fi omul respectiv!”. Acuma, cind stau si ma gindesc, realizez ca niciodata nu am exclamat: „Ce om fain, ce suflet mare!” E ciudat, stiu, dar e adevarat.

In schimb, am intilnit astfel de oameni – nu multi, e drept – printre studenti, profesori de liceu, artisti saraci si geniali (in propriul lor cap), scriitori de mina a treia, producatori de softuri, web analisti, tarani, preoti (stiu, nu credeti, dar si preoti!). Pe cei mai multi dintre ei i-am intilnit intimplator, la o bere sau la mai multe, la o expozitie, la un chef, la o sarbatoare. I-am reintilnit apoi sporadic: oameni faini, multi buni de pusi la rana, oameni cu care poti ride sanatos, oameni care ar sari noaptea din pat daca ii chemi in ajutor. Si tot pe cei mai multi dintre ei nu am reusit sa mi-i fac prieteni – nu ca n-as fi dorit, dar asa mi-a fost soarta – ori eu sa vagabondez din loc in loc, ori ei.

Acestia sint oamenii care, asemenea batrineilor mei din seara asta, vor zimbi la finalul vietii, tinindu-si partenerul cu drag de mina. Oameni cu suflet mare si atit – fara relatii, fara bani, fara pozitii, fara networking si nu neaparat sclipitori. Ceilalti, universitarii, aia cu succes in viata si purcoiul de studente futute (de fapt, singurul subiect pe care il discuta si ei la mesele de dupa conferinte!) nu vor zimbi. Cel mult, vor necheza a satisfactie de fiecare data cind i-or mai da in cap unuia ca ei, aratindu-i superior ca teoria domniei sale e eronata. Asa au fost invatati sa o faca, asa am fost invatat si eu, inca din anul intii: deviza este fii cit mai ironic, da-i cit mai mult in cap celuilalt! Iata ce uneste, transeuropean si transatlantic, universitatile din Iasi, Budapesta si New York! O vreme am crezut ca asta e reteta prieteniei, sa il capacesti pe celalalt de cite ori ai ocazia. Numeam asta „ironie fina”. Am aflat – si nu in cel mai soft mod posibil – ca ironia prea multa intr-o prietenie face la fel de mult rau precum sarea in exces: nu mai simti gustul mincarii.

Multumesc, batrinilor mei dragi. Sper sa traiti ani multi – ca fericiti vor fi, cu siguranta. Mi-ati oferit linistea pierduta, calmul omului care stie ca se afla pe calea cea buna. Acum sint constient: nebun nu sint eu – nebuni sint ceilalti!

Written by Andrei Stavilă

Martie 16, 2009 la 11:09 pm

6 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Draga Andruska, stiu ca stii ca o sa ma simt provocat de postul asta si ca o sa raspund. O fac, evident, dar nu din dorinta de „a avea dreptate” cu orice pret, cit din dorinta de a imbogati testimóniul pe care il poti avea in acest moment despre americani (mai precis, despre un anumit subgrup) din mai multe surse. Ca in multe alte cazuri, testimóniul e o sursa nepretuita de cunoastere pentru cei care nu au sansa sa experimenteze direct o anumita felie de realitate. Vreau sa iei cele scrise mai sus exact in acest sens.

    Recunosc ca stiam multe dintre stereotipurile care circula despre academicii americani. Le-am pus degraba in paranteza cind am sosit aici. Ar fi fost o problema daca as fi continuat sa le mai dau vreun credit dupa ce am inceput sa ii cunosc cit de cit. Ele nu sunt bune nici macar euristic, ca moduri de a angaja interactiuni cu ei.

    Ca de obicei, in special in cazul unor culturi diferite in care se intimpla sa intram la un moment dat (fara a avea ocazia sa o exploram in felul in care ar face-o, sa zicem, un etnograf abil) afirmatiile tari precum cea de mai jos sunt inevitabil biased si trebuie nuantate puternic.[ Nu mai vorbesc de „opinii” second-hand rostite emfatic in chip de adevaruri peremptorii de catre unii dintre cunoscutii mei valahi care nici nu au pasit vreodata pe sol american si nici nu o vor face probabil – tocmai din cauza ca au taria opiniunii lor si investesc afectiv in aceasta: „Americanii sunt niste timpiti, iar US e o tara de kkt”?:)]

    Asadar, afirmatia era ca:

    „studentul american doritor de cariera universitara, dar si profesorul lui sint un fel de roboței: harnici si fara interioritate. Muncă multa, de dimineata pina seara, stres maxim, viată familiala zero, prieteni ioc” [aceasta afirmatie e, oricum, mai elaborata decit cea de sus, trebuie sa recunoastem 🙂 ]

    Acum urmeaza o lista de comentarii punct cu punct.

    Vorbim aici de toti studentii, undergraduates si graduates (inclusiv cei internationali)? Vorbim de toti profesorii (de college ori de university, de pe coasta de Est ori de Vest, din Midwest ori din Sud, de la institutii centrate pe teaching ori pe research, cu tenure sau fara tenure)? Daca luam in calcul toate aceste variabile (si inca multe altele), peisajul se schimba dintr-unul cenusiu intr-unul extrem de pitoresc. Cum bine scrie Nabokov, e bine sa nu vorbim despre un copac, pur si simplu, ci despre tipuri de copaci, despre culori, structura a scoartei, fructe pe care le produce, tip de frunza, etc etc. Suntem mai aproape de adevar cind punem intrebari de acest fel si exploram posibile raspunsuri in maniera in care, sa zicem, Loïc Wacquant ori Mitchell Duneier investigheaza grupuri urbane marginale in US.

    Ce sa intelegem prin „interioritate”? Mi-e greu sa spun daca studentii si profesorii in US au sau nu asa ceva, pentru ca nu stiu ce sa desemnez prin asta. Sa fie asta opusul ideii de „robotizare”? Hm, e greu de crezut ca oamenii nu stiu ce fac, ca nu aleg constant. Uneori, unii se muta inspre alte ocupatii sau vin inspre academia din alte zone ocupationale. Inseamna asta ca nu gindesc?

    „Munca multa”? Da. Dar munca asta este ceea ce asigura doua lucruri cruciale pentru care academicii americani produc ceea ce noi insine, in anii de studentie, admiram la ei (ba chiar unii dintre noi chiar fetisizau): (1) carti si articole de valoare (si nu dinamism periferic steril); (2) o traditie, care implica atentie din partea profesorului (si nu o lume caragialesca). Sunt doua lucruri care lipseau si lipsesc din spatiul academic bahluiet si care, desigur, asigura lejeritatea existentei profesorului valah. Sa il admiram pe acesta din urma pentru „interioritatea” pe care si-o poate cultiva (?) prin neglijarea unor obligatii fundamentale?

    „Stres maxim”? E greu de spus. Exista o masura obiectiva a stressului? Ma indoiesc. Cred, mai degraba, ca fiecare are modul sau unic de a experimenta faptul de a fi „busy”. Multe depind, intre altele, de cit de mult iti place ceea ce faci. Nabokov petrecea si 14 ore pe zi in laboratorul lepidopteric. Am putea zice: cit stress, cita munca, ce viata mizerabia de familie. Din cite relateaza el insusi, treburile stateau exact pe dos.

    „Viata familiala zero”? Dimpotriva, am impresia ca academicii americani au un cult aparte pentru timpul pe care si-l petrec cu familia. Cunosc personal exemple de academici cu viata familiala desavirsita. Ca in orice lucru, exista si aici o justa masura pe care multi reusesc sa o atinga.

    „Prieteni ioc? Multi isi fac prietenii cei mai buni in anii de undergraduate si graduate studies. Ba chiar unii isi gasesc si viitorii parteneri de viata. Experienta mea e ca exista un soi de legatura foarte trainica ce se stabileste intre colegi. Desigur, americanii pe care ii cunosc eu au obiceiul asta extraordinar de a nu fi indiscreti, intruzivi, ori acaparatori. Ei nu inteleg prietenia ca implicind ore nesfirsite de stat la baut (desi fac si petreceri lungi), confesiuni sentimentaloide (desi nu sunt „insensitive”), birfa si bascalie. In special bascalia le este cu totul straina.

    Americanii pe care ii cunosc foarte mult tact, sunt perceptivi (in sensul ca isi dau seama repede daca ai nevoie de ceva si se ofera sa te ajute) si dispusi sa voluntarizeze pentru cauze dintre cele mai variate. In orice caz, maturitatea lor este fantastica. Invata sa lucreze si sa se intretina de la virste foarte timpurii, foarte multi undergraduates muncesc ca sa isi plateasca studiile. Nu ar concepe sa stea degeaba, in special in vacante, daca ar putea cistiga un ban.

    Deviza locului? Nu cred ca e „fii cit mai ironic, da-i cit mai mult in cap celuilalt”. De fapt, e posibil sa fie, in anumite locuri (Philosophy Departments la Rutgers, New York, si alte citeva centre). Dar am gasit si mai multe locuri in care deviza este: sa incercam sa con-lucram prieteneste, pentru ca in felul asta o sa reusim sa constituim un grup puternic care sa sprijine pe fiecare membru in parte cind va fi sa plece in lume sa se afirme.

    Astea sunt numai observatii mitraliate de la briu, cum zic unii dintre prietenii mei americani (da, isi fac si prieteni americaniI :). Probabil ca voi reveni cindva si cu un serial. Cred ca ar fi interesant.

    Iuli

    Martie 17, 2009 at 2:08 am

  2. Ca sa urmez discutia deschisa de Iulian… eu sunt in SUA de 7 luni la o alta universitate, in alt stat. Si ceea ce scrii tu in articol imi pare o stereotipizare pe care o aveam inainte sa vin aici si care mi-a fost daramata intre timp. Am avut sansa sa cunosc deopotriva studenti si profesori aici. Unii profesori mari, nume importante in domeniul lor. Mai mult decat atat, in vacanta de Craciun, doi dintre ei (sot si sotie) m-au invitat impreuna cu prieteni de-ai lor sa petrecem 4 zile de anul nou pe coasta Atlanticului, in Charleston, doar pentru ca stiau ca nu voi merge acasa si voi fi aici, fara rude sau prietenii de o viata, prietena cea mai buna de aici pleca acasa (in China) etc. Grup de 6 oameni de varsta parintilor mei, plus eu. Rar mi-a fost dat sa invidiez un grup de prieteni, pentru ca viata mi-a daruit prieteni foarte frumosi. Ei, pe ei i-am invidiat. Si m-au facut sa ma simt atat de binevenita incat pentru un rastimp scurt e adevarat m-am simtit ca facand parte din grup dintotdeauna.

    Cei doi profesori care m-au invitat muncesc incredibil de mult. El conduce un centru de cercetare, ea e sef de catedra. Totusi, invariabil, in toate vacantele pleaca sa se relaxeze. Aici tocmai s-a terminat vacanta de primavara, cei doi au plecat in Caraibe intr-o excursie intr-o insula unde nu ai acces la nimic: tv, radio, internet, nimic, rupti de lume. Ca sa nu spun ca sunt oameni pe care nu te saturi sa ii asculti, dar nu numai in sensul ala academic de care vorbeai, ci ca experienta de viata, ca forma de apropiere etc. Oricum or fi oamenii astia, dar numai lipsiti de interioritate nu sunt.

    Cand am venit prima data aici toata lumea s-a oferit sa ma ajute cu ceva. Incredibil, fara sa cer. Ca un fel de conspiratie pozitiva pe care „o aplica” oricarui nou venit. Nici nu iti dai seama cat de mult inseamna pentru cineva care abia se dumireste ce e cu el si care nu cunoaste pe nimeni.

    Universitarii de aici au un cult al seriozitatii in cercetare. Mi-as dori sa fie asa si in universitatile de la noi. Predau intr-una dintre ele si stiu si bunele si relele. Imi fac doctoratul in alta si stiu si de-acolo relele si bunele. Daca suntem cu ceva in urma cu 100 de ani, asta e cercetarea valoroasa constanta. Pentru ca si la noi apar carti sau articole de valoare, dar nu sunt regula, sau sunt o regula prea slaba… Asta nu inseamna insa ca toata viata lor se rezuma la asta. Este uneori incredibil ce echilibru fantastic gasesc.

    Ieri m-am intors intr-o excursie de 3 zile organizata de americani pentru studentii straini veniti cu acelasi tip de bursa ca si mine. Am cunoscut oameni din peste 25 de tari, foarte interesanti, foarte deschisi (inca sunt sub impresia excursiei care m-a incantat de-a dreptul). O experienta unica, foarte bine organizata. Totul a fost posibil pentru ca 4-5 americani cu suflet mare au aplicat pentru un grant si au facut voluntariat ca sa ofere pentru 60 de studenti veniti cu bursa din toate tarile lumii posibilitatea sa se cunoasca si sa impartaseasca din experientele culturii lor. Trei zile fantastice.

    In majoritatea universitatilor americane (o spun din experienta mea si din cate am auzit de la colegii care au mers la bursa in alte universitati) sunt pronuntat cosmopolite. Iar aceasta mixtura de oameni (deopotriva studenti si profesori) din toate colturile lumii ofera o incredibila varietate de personalitati, oameni, valori etc. Ce incerc sa spun este ca nu incerc sa generalizez experienta mea. Incerc sa spun ca fiecare individ care are parte de “experienta americana” iti poate oferi o alta fata a lucrurilor. Experienta mea e una foarte foarte buna. Mi-am facut prieteni, am cunoscut oameni deosebiti. Am cunoscut si oameni nedeosebiti, ca peste tot. Insa impresia generala (a mea, autoetnografica, daca vrei) este una marcat pozitiva, in ceea ce priveste studentii, cercetatori, profesorii si nu in ultimul rand oamenii in general, fie ei universitari sau nu.

    Nico

    Martie 17, 2009 at 2:54 am

  3. Foarte frumos ai scris, Nico! Recunosc total ceea ce ai descris mai sus.

    Iuli

    Martie 17, 2009 at 3:02 am

  4. @ Iuli si Nico
    Dragii mei, va multumesc pentru comentarii. Nu cred insa ca am dorit in acest post sa aduc vreun argument numai bun de combatut sau sustinut. Dimpotriva, articolul este unul emotional, si – dupa cum cu siguranta ati observat – pe alocuri patetic.
    Motivele care m-au indemnat sa il scriu sint multe: vederea acelor batrini, discutia cu prietena mea (care mi-a readus in minte cartea lui Radu Pavel Gheo intitulata Adio, adio patria mea, cu î din i, cu â din a unde experienta americana de un an a scriitorului e cumva opusa experientelor voastre), si nu in ultimul rind o anumita scirba fata de profesorii mei de aici.
    Cred ca ar fi trebuit, intr-adevar, sa mentionez ca nu critic „stilul de viata american” (m-a invatat Iuli mai demult ca nu exista asa ceva), ci un anumit stil de viata, pornind de la simptomatologia existenta la indemina mea. Un stil de viata transatlantic si transeuropean, asa cum am spus totusi.
    Sint absolut de acord cu voi in privinta cercetarii, a muncii riguroase si a comparatiei dintre cercetarea in Occident si cea din Romania. Gindim la fel aici. Nu stiu daca gindim la fel in ceea ce presupune proportia dintre job si viata privata. Daca Nabokov petrecea 14 ore pe zi in laborator, atunci mi se pare un monstru la fel de mare ca si lenesul cu posmagii muieti. Si Iuli, tu stii ca eu am fost un om care incerca sa-l imite pe Eliade, cu trei ore de dormit pe noapte. Acuma nu mai sint dispus la asa ceva. Alte lucruri ma fac fericit. Exista, vorba ta, o justa masura in toate. Iar intre fericirea personala si scrierea unor carti nemuritoare ori punerea umarului la avansul culturii – acuma stiu ce as alege.
    Este interesant totusi ca in anumite experiente va contraziceti cumva. Nico, vorbesti de vacantele in care merg oamenii (studenti si profi), Iuli – vorbesti despre cum studentii cauta de munca si in vacanta. Iuli, unde e justa masura aici? Vacata e pentru altceva. Nu vreau sa ma intelegi gresit, nu incurajez nemunca – dar nici nu sint dispus sa ma inchin la munca transformata in idol.
    Cit despre undergrazii nevoiti sa munceasca pentru a-si plati studiile – am mai spus ca ii depling, si ca asta e o consecinta a sistemului privat american de invatamint de calitate. Nu mi se pare normal ca un student sa munceasca, mai ales atunci cind nu o face in domeniul lui. Eu am incercat sa fac si una si alta si am inteles ca nu se poate. Daca vrei sa faci performanta intr-un domeniu, treuie sa te dedici lui.
    In sfirsit, despre problema timpului. GK, somitate in domeniul lui si prof american, imi spunea ca se bucura sa vina cu anul sabatic in Budapesta, ca in felul asta mai poate si el sa-si vada de cartile lui. L-am intrebat daca problema o constituie cursurile prea multe. Nu neaparat, a zis el. Mai degraba atributiile administrative in universitate, corelate cu cursurile. Cu familia la fel de greu. Sotia lui si-a dat demisia de la universitatea la care lucra pentru a veni sa stea cu el doua luni in Budapesta – sa stea linistiti, unul cu altul. Se pare deci ca prejudecatile nu sint doar atit, au si un substrat real. Desigur, trebuie luate cum grano salis si nu trebuie sa generalizam – cu bine spuneti voi doi.
    Desi nici generalizarile nu sint tocmai gresite. Voi vorbi de doua tari in care am fost – Germania si Franta. O prejudecata despre Germania spune ca e curatenie peste tot. In general asa e, dar asta nu inseamna ca nu vei vedea in Freiburg, de pilda, hirtii zburind pe strazi si destula mizerie. O alta prejudecata despre nemti spune ca habar n-au sa petreaca, si in general asa e, sint plictisitori – desi asta nu inseamna ca nu vei intilni si nemti in compania carora sa te simti bine. Despre francezi se spune ca sint boemi – si cam asa mi s-au parut si mie, desi am intilnit si citiva morocanosi si fazi. Cu asta vreau sa spun doua lucruri. Unu la mina, universalizarile sint gresite, generalizarile nu neaparat. Doi la mina, desi nu poti universaliza, poti face o diferenta, de pilda, intre „savoir vivre”-ul francez si cel german: sint stiluri diferite. Si mie imi plac mai mult francezii, sincer sa fiu – desi ca loc, mi-ar placea sa traiesc in Germania 🙂
    In final: Iuli, daca proferind prejudecati despre America te conving sa scrii serialul pe care ti l-am propus, atunci ma pregatesc de lupta! 🙂

    andruska

    Martie 17, 2009 at 9:28 am

  5. Doua lucruri vreau sa clarific. Nu ma contrazic cu Iulian in privinta vacantelor. Eu vorbesc de vacantele de o saptamana sau doua, pe care le iau profesorii care oricum au deja un job. Iulian vorbeste de studentii care nu stau 2 luni sa cante din frunza pe timpul vacantelor de vara.

    Cat despre undergraduate-ii care lucreaza… aici e o diferenta fata de Romania numai aparenta. Pentru ca astazi majoritatea studentilor romani lucreaza, pentru ca trebuie sa plateasca o chirie (enorma, cel putin in Bucuresti), pentru ca trebuie sa isi plateasca materiale, carti, cursuri etc. Si pentru ca, desi nu la nivelul exorbitant din SUA, totusi majoritatea locurilor inclusiv in universitatile de stat sunt cu taxa. O diferenta insa evidenta e o alta. Studentii americani nu lipsesc de la ore decat pentru motive foarte serioase: daca sunt bolnavi sau daca pleaca din oras in interese academice. Desi isi gasesc slujbe part-time, intotdeauna le aleg numai pe cele care nu le afecteaza prezenta la ore. In Romania, atunci cand chiulesc doar de dragul de a chiuli, studentii au invariabil aceeasi scuza: lucrez si nu am avut cum sa vin. Uneori e real, de foarte multe ori e o scuza.

    Sunt perfect de acord cu tine in ceea ce priveste justa masura. Nu as vrea sa scriu cartea mileniului, daca asta ar insemna sa nu mai am viata personala. Si desi nu as da multe in schimbul timpului petrecut cu persoana iubita, nu pot sa spun ca nu as irosi nici un minut, pentru ca asta ar insemna realmente ca aleg DOAR viata personala, iar job-ul, indiferent care e el, il fac de mantuiala pentru ca nu ii acord timp suficient. Am nevoie de ambele ca sa ma simt implinita. Nu am nevoie neaparat sa excelez si sa dezechilibrez astfel o balanta pretioasa, dar am nevoie sa fiu cel putin buna in ceea ce fac. Iar asta inseamna si ca uneori „rup” din timpul petrecut cu persoana iubita, si ca uneori nu putem sa mergem impreuna cine stie unde, dar asta nu inseamna ca nu imi fac timp sa mergem altadata sau sa avem timpul nostru in general. Tu esti prea categoric. Cred ca asta e tot o forma de dezechilibru (din punctul meu de vedere, evident), daca viata personala inseamna totul… Totusi inteleg perfect emotia la vederea batranilor, si eu o am si daca vreodata prin cine stie ce circumstante voi avea de ales intre viata personala (si oamenii dragi) si viata profesionala, in sensul absolut, ori una ori alta, voi ramane la viata personala. Pana una alta am privilegiul sa le am pe amandoua, asa ca incerc sa gasesc „justa masura” cum ziceti voi.

    Nico

    Martie 17, 2009 at 2:06 pm

  6. @ Nico
    Recunosc, am fost prea categoric. Repet, e un post emotional, nu unul argumentativ. Evident ca, la rigoare, orice articol citit inseamna ca nu stai cu persoana iubita / cu pruetenii. Si evident ca o asemenea gindire duce la inactivitate. De acord.
    Pe de alta parte, sint in continuare sceptic asupra unei asemenea organizari a timpului: tot anul munca pe rupte, si o saptamina vacanta undeva. Uite, chiar ieri am gasit in Huxley („Brave New World Revisited”) urmatorul citat despre omul-organizatie (dar cred ca se aplica si universitarilor):
    „Today, according to a writer in the ‘Harvard Business Review’, the wife of the man who is trying to live up to the ideal proposed by the Social Ethic (etica bazata pe apartenenta la un grup si la o comunitate, in detrimentul unei etici bazate pe individ – nota mea), ‘must not demand too much of her husband’s time and interest. Because of his single-minded concentration on his job, even his sexual activity must be relegated to a secondary place’. The monk makes vows of poverty, obedience and chastity. The organization man is allowed to be rich, but promises obedience (…) and he must be prepared, for the greater glory of the organization that employs him, to forswear even conjugal love” (Harper, 1960, p. 20)
    Daca lasam la o parte gindirea „gendered” din vremea lui Huxley si aplicam aceste cuvinte atit femeilor cit si barbatilor, vom vedea ca autorul are, de fapt, dreptate. Repet: nu e vorba doar de universitari sau de oamenii lucratori intr-o corporatie. E vorba de un intreg stil de viata, care din nefericire se globalizeaza.
    Despre Huxley si „Brave New World” insa, promit o postare separata la inceputul lunii viitoare.

    andruska

    Martie 18, 2009 at 7:46 am


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: