Interactiuni

Archive for martie 2009

Ungaria, my love (10). Bani din piatra seaca

with 4 comments

In cadrul serialului dedicat Ungariei, era practic imposibil sa nu discut despre turism. Asta din cauza unei situatii paradoxale: tara asta nu prea are ce sa ofere – in comparatie cu Romania, de pilda. Exista desigur lacul Balaton, exista un orasel medieval fain (Szentendre), exista regiunea Tokaji (care da si numele celebrului vin) si exista Budapesta cu centrul ei. Cam atit, in mare. Si totusi, situatia paradoxala e constituita de faptul ca ungurii scot bani grei din turism. Au o stiinta a exploatarii resurselor de gen, ceva de speriat. Daca ar stapini si romanii stiinta respectiva, cred ca tara noastra ar deveni rapid una dintre cele mai bogate tari europene.

Astazi insa nu doresc sa discut despre turismul oficial, cel care include vizite la palate, castele si catedrale. Mai curind vreau sa va arat cum se pot scoate bani din piatra seaca, multumind turistii. Repet, ungurii sint incredibili la acest capitol. De exemplu, au un cult pentru statuile si monumentele din bronz, si au reusit sa faca turistii sa se inghesuie la fotografiat lucrarile respective. Iata citeva exemple:

1. Statuia lui Shakespeare de pe esplanada Dunarii. Va veti intreba: ce treaba are Ungaria cu Shakespeare? Pai n-are, dar atunci se poate inventa. In 1960, un australian de origine maghiara a conceput o statuie a dramatugului englez si opera a fost asezata in orasul australian Ballarat. In 1998, un avocat pensionar maghiar (admirator al lui Shakespeare) a vizitat Australia, a vazut statuia si a dorit o reproducere a acesteia taman in buricul Budapestei. Si s-a realizat. Pe piedestal scrie asa (ca sa-i gidile pe turisti): „Fie ca aceasta statuie sa constituie o legatura spirituala intre membrii publicului cunoscator din Australia, Ungaria, Marea Britanie si vizitatori ai Budapestei care vin din orice tara de pe glob”. Sa vedeti cite poze fac turistii acestei statui…

img_5535-640x480 img_5536-640x480

2. Tot pe esplanada Dunarii: „Mica printesa” (Kiskiralylany, a doua fotografie de mai jos) si „Fata cu ciinele” (prima statuie e din bronz, a doua – nu stiu…). „Mica printesa” (sculptor: Marton Laszlo) nu are nici o semnificatie – pur si simplu ungurii au dorit si ei un fel de „Little mermaid„, ca sa nu fie mai prejos decit danezii. Si treaba chiar le-a iesit, turistii se inghesuie sa faca poze cu printesa (care arata de fapt a baiat). Cum succesul a fost atit de mare, au mai pus o statuie, reprezentind o fata asezata pe o banca jucindu-se cu un ciine (am cautat in jurul statuii, nu am gasit nici o explicatie; am cautat pe net, nici asa nu am aflat ce e cu statuia asta si daca are, macar ea, vreo semnificatie).

img_5537-640x480 img_5538-640x480

3. Monumentul in memoria victimelor impuscate pe malul Dunarii de catre nazisti (1944-1945). Monumentul din bronz a fost creat in 2005 si a devenit imediat o atractie turistica, dar si un loc de pelerinaj.

dsc09013-640x480 dsc09037-640x480

4. Statuia politistului (intre catedrala „Sfintul Stefan” si Cetral European University). Probabil tot din bronz, dar iarasi fara nici o explicatie. La fel, atrage turistii ca un magnet. Ei, si cum cutreieram eu strazile Budapestei pentru a va arata asemenea minunatii, nu mica mi-a fost mirarea sa vad pe bulevardul Andrassy un grup de tineri imbracati in statui din bronz (probabil faceau vreun performance pe undeva)! Aveti mai jos fotografia.

img_5541-640x480 img_5546-640x480

5. Statuia de mai jos se afla pe strada Nagymezo, perpendiculara pe bulevardul Andrassy. Cum aceasta strada se mai numeste, in cultura populara, „The Broadway of Pest” (Broadway-ul Pestei – pentru ca sint foarte multe teatre pe aceasta strada) (sursa), banuiesc ca statuia are o legatura cu teatrul si actorii… Iarasi, turistii fac o groaza de fotografii.

img_5549-640x480 img_5550-640x4801

6. Pe aceeasi strada (Nagymezo u.), chiar vizavi de statuia reprezentind alegoric teatrul, se afla statuia lui Kalman Imre (compozitor de opereta, 1882-1953). Mai populara printre straini drept „Omul cu laptopul” – intrucit partea din grupul statuar care reprezinta laptopul ofera ceva informatii despre compozitorul respectiv.

img_5553-640x4801 img_5554-640x480

7. Statuia compozitorului Franz Liszt, pe strada care ii poarta numele (pe aceeasi strada se afla Academia de Muzica, fondata de Liszt).

img_5561-640x480

8. Statuia „Anonymus”, sculptata de Miklós Ligeti, il reprezinta pe un cronicar al Regelui Bela, cronicar care a scris istoria poporului maghiar. Problema este ca intre secolele XII si XIII sint mai multi regi maghiari numiti Bela, si nimeni nu stie sub ce rege a trait si scris individul respectiv. In consecinta, identitatea sa ramine necunoscuta. Aflata pe partea opusa intrarii in castelul Vajdhahunyad, este una dintre statuile celebre ale Budapestei, asaltata de forografi amatori si turisti.

img_0607-640x480

Written by Andrei Stavilă

martie 20, 2009 at 1:33 pm

Parlamentul European, feminismul si prostia omeneasca

with 9 comments

Parlamentul European a interzis folosirea cuvintelor „domnisoara” si „doamna”, considerate a deranja cucul si pupaza din capul stimabilelor membre (!) ale respectivei institutii. Mai mult, cuvinte precum „sportsmen” (sportivi), „statesmen” (oameni de stat), „men-made” (creat de om) vor trebui inlocuite cu echivalentele lor „athletes” (atleti), „political leaders” (lideri politici), respectiv „synthetic” (sintetic) sau „artificial” (artificial) (sursa; via Irina).

De asemenea, sint interzisi termeni care desemneaza meserii, precum „fireman” (pompier), „air hostess” (insotitoare de zbor), „headmaster” (director de scoala sau de liceu), „policeman” (politist), „salesman” (vinzator, agent comercial), „manageress” (de obicei inteles ca „directoare” sau „administratoare”, dar probabil ca sensul interzis e „gospodina”), „cinema usherette” (plasatoare la cinema) si „male nurse” (intraductibil, dar incerc: „asistent medical barbat” – pe asta de ce l-o mai fi interzis?!).

Totusi, spune articolul mentionat, membrii Parlamentului European Prostiei Omenesti au voie sa foloseasca cuvintul „midwife” (moașă), dar asta numai pentru ca nu exista un echivalent masculin al termenului. De asemenea, alesii neamurilor europene vor avea voie sa pronunte ticaloasele si injositoarele substantive „waiter” (chelner) si „waitress” (chelnerita), intrucit academicienii limbisti care s-au sters in partile moi cu frumushele granturi europene tot n-au reusit sa gaseasca un termen neutru din punct de vedere al genului („gender-neutral term”) care sa desemneze aceasta meserie.

Doar Struan Stevenson, un conservator scotian si membru al PE, s-a trezit din somnul ratiunii si a protestat. El si-a amintit ca Parlamentul Europei a mai dorit, in trecut,  sa interzica cimpoaiele (???!!!) si sa dicteze forma bananelor (???!!!). Philip Bradbourn, un alt conservator, i s-a aliat. Vedeti ca sint si conservatorii buni la ceva? 🙂

Articolul citat se incheie spectaculos: citeva regulamente bizare ale UE ramin totusi litera de lege, precum directiva care obliga ca fiecare pereche de cizme de cauciuc sa aiba un manual de folosire in 12 limbi!

Mai e ceva de spus? M-am saturat sa militez, pe acest blog, impotriva fanaticilor corectitudinii politice. Si m-am resemnat  cu gindul ca, intr-o zi, voi fi obligat sa intru la pirnaie pentru exprimarea unui cuvint. De exemplu, „domnisoara”. Stiti ce nu e drept? Ca abia am iesit dintr-un sistem concentrationar. Si intram in altul. Aveam si noi dreptul la un respiro…

[Un articol foarte bine scris, cu mult umor si echidistant pe aceasta tema (desi cam lung pentru cine nu e interesat direct) il cititi in Cotidianul]

Written by Andrei Stavilă

martie 20, 2009 at 1:20 am

Plesu, despre etica dialogului si lasitate pe net

with 6 comments

Cu doua saptamini in urma ma razboiam cu persoanele care inteleg sa iti aplice lovituri in cap sau sub centura la umbra anonimatului. Spuneam acolo ca, desi pseudonimul nu mi se pare tocmai ok atunci cind intri intr-o discutie (cred ca e normal sa iti asumi ideile exprimate, daca tot simti nevoia sa ni le impartasesti), totusi este acceptabil in masura in care respecti o minima etica a dialogului. Asta ar insemna sa discuti civilizat, sa dezbati ideile si sa nu aplici sofismul ad personam (adica sa nu ataci autorul ideilor exprimate).

Dar in momentul in care alegi sa nu respecti aceste trei reguli de minim bun simt, in momentul in care acuzi o persoana, consider normal sa semnezi cu propriul nume. Daca tot vrei razboi cu cineva, nu este corect sa injunghii omul pe la spate, nu poti fi – pe linga nesimtit –  si laș. Desi nu o cred necesara sau binefacatoare, pot intelege dorinta unor frustrati de a se lua de altii, de a musca precum un ciine legat toata viata lui in lanț. Inteleg diversele cauze ale agresivitatii, insa lașitatea nu are scuze.

Intimplator, Andrei Plesu publica un articol excelent in „Adevarul”, exact pe aceeasi tema, si nu pot decit sa ii dau perfecta dreptate. Vi-l recomand, n-o sa va ia mult timp, nu e lung. Ii multumesc cititorului meu Florea pentru trimiterea link-ului respectiv.

Written by Andrei Stavilă

martie 19, 2009 at 4:00 pm

Supliciul supliciilor

with 5 comments

Sfintul Erasmus a fost patronul călătoriilor pe mare, un fel de Patrick al irlandezilor, – dar spre deosebire de acesta, Erasmus nu apare numai în hagiografii, ci mai ales în reprezentările imagistice, datorită unui supliciu de o cruzime extremă, spectaculos prin punerea sa în scenă şi prin instrumentele de tortură folosite.

Există cel puţin şase reprezentări (miniaturi, gravuri, tablouri) pe tema martiriului cu totul neobişnuit al lui Erasmus: Le Martyre de Saint Erasme a lui Jaques Callot, Nicolas Poussin, Carlo Saraceni, Lucas Cranach cel Bătrân, Dirk Bouts, Oranzio Borgianni. Sfintul Erasmus era absent din Legenda aurită, ca şi din multe hagiografii. Se spune că el a fost protectorul marinarilor după ce a fost salvat de un înger care l-a luat în barca lui la Formies. După moartea sa, trupul a fost transportat de la Formies la Gaëte (de teama invaziei sarazinilor).

nicolas-poussin-martiriul-sfantului-erasmus dieric-bouts-martiriul-sfantului-erasmus-640x480

[Primul tablou: Nicolas Poussin, Martiriul Sfantului Erasmus (1628) (sursa); al doilea tablou: Dieric Bouts, Martiriul Sfintului Erasmus (c. 1460) (sursa)]

Toate reprezentările vizează eviscerarea sfântului, intestinele sale fiind rulate in jurul unui troliu. Supliciile Sfântului descrise în texte povestesc printre altele despre scufundarea lui într-un cazan cu răşina care fierbe, despre arderi cu plumb şi sulf încins, despre loviturile cu manivela peste spate (Gazet, 1613). Dar nu exista nici macar un cuvânt despre eviscerare înainte de publicarea primului volum din Arta sanctorum (iunie 1695), deşi eviscerarea imaginară a Sfântului a fost reprezentată încă din 1362 într-o miniatură a lui J. Callot.

Medievalii s-au întrecut pe ei înşisi în a reprezenta nereprezentabilul. Mă refer la încercările perpetue de a reprezenta lumi alternative la lumea lor groaznică. În cazul eviscerării imaginare, „nereprezentabilul” este făcut cu putinţă datorită unei fascinaţii pentru spectacolul ororii, mai ales că este vorba despre corpul uman pe care medievalul obişnuia să îl dispreţuiască, considerându-l lăcaş infam şi plin de pofte necuviincioase care ţine prizonier sufletul, suflet destinat altei lumi. În această ordine de idei, nu este de mirare faptul că toţi artiştii medievali şi-au întors ochii de la lumea de aici.

antman

Damien Hirst, Love’s Paradox (sursa)

Dar ce se intampla cu artistii contemporani ? Se chinuie si ei sa reprezinte “ nereprezentabilul”, sau mai curand ei chiar se straduiesc sa-l produca? Damien Hirsh este un personaj pe care mai tot timpul l-am gasit intrigant. El este cunoscut pentru consideratiile “remarcabile” despre 9/11. In linii mari si generale el declara ca nefericitele cladiri gemene arata dupa dezastru ca o opera de arta in sine. El le gaseste “visually stunning” si crede ca artistii ar trebui felicitati , mai ales ca este vorba despre o tara asa de mare precum America. A doua zi a fost nevoit sa-si retraga cuvintele si sa-si ceara scuze public. “Capodopera” lui arhi-cunoscuta in lumea artei contemporane/conceptuale este acel rechin consevat in formol si vandut pentru o nesimtita suma. Cred ca se cheama in romaneste “ Despre imposibilitatea mortii in mintea cuiva viu”. Lui Hirsh ii plac eviscerarile. Evisceraeza si el ce prinde: o vaca, un rechin, o oaie. Nu stiu ce spun scrierile hagiografice despre asta si nici despre viata sfantului artist contemporan/conceptual Damien Hirsh. Ma intreb daca practica asta “artistica” o fi avand vreo legatura cu cultura populara din Evul Mediu…


Written by arankas

martie 19, 2009 at 6:00 am

Danemarca si drepturile homosexualilor

with 6 comments

Danemarca este, din nou, in prima linie a luptei pentru egalitatea in drepturi a indivizilor, indiferent de orientarea lor sexuala. Dupa ce in octombrie 1989 devenea prima tara care accepta casatoria legala a homosexualilor, in martie 2009 devine a doua tara care aproba adoptarea copiilor (danezi sau straini) de catre cuplurile homosexuale (sursa). Prima tara care a legiferat adoptiile este Norvegia (in iunie 2008 – sursa). De asta avem atita nevoie de politicieni responsabili: ei pun in practica lucruri pe care noi inca le dezbatem si intoarcem pe toate fetele, fara a ajunge la o concluzie clara. Timp in care nu numai posibilii parinti isi vad refuzat dreptul de a adopta un copil, dar si copiii orfani isi vad refuzat dreptul de a trai intr-o familie. Acum precedentul a fost creat, vestea e buna, deci se poate!

Written by Andrei Stavilă

martie 18, 2009 at 9:05 am

O discutie despre realismul moral

leave a comment »

Participantii la dialogul „Moral Realism, For and Against” sint Peter Railton (University of Michigan) si Don Loeb (University of Vermont). Dialogul are 85 de minute (asa-s filosofii, vorbesc mult!) si cuprinde urmatoarele teme: (1) What is moral realism?; (2) If there are moral facts, are they part of he natural world?; (3) What moral irrealists deny; (4) Don on metaethical cacophony of moral talk; (5) Peter on morality as a common enterprise; (6) Is there really such a thing as moral discovery?

Discutia poate fi urmarita aici. Multumesc mult prietenului care mi-a trimis link-ul.

Written by Andrei Stavilă

martie 18, 2009 at 7:52 am

O poveste cu doi batrini

with 6 comments

In seara asta, la statia de metrou Deak Ferenc Ter, doi batrini – un el si o ea – se tineau de mina, discutau blind si isi zimbeau unul altuia cu drag. Imaginea, poate banala pentru voi (dar nu pentru ca ati vedea-o prea des!) m-a emotionat profund: ma aflam, deodata, intr-un timp si loc de care nu apartineam, devenisem contemporanul indiscret al unor valori demult apuse. Dar nu despre sentimentul puternic incercat vreau sa vorbesc acum. Bunicii astia mi-au confirmat ceva – o confirmare de care chiar aveam nevoie. Fara sa stie, mi-au spus ca nu eu sint nebun – nebuni sint ceilalti!

Intimplator sau nu, astazi dimineata vorbeam cu o prietena (proaspat venita din Statele Unite) despre stilul american de viata academica. Impresia ei (ca sa-i dau dreptate, nu intotdeauna negativa!) este ca studentul american doritor de cariera universitara, dar si profesorul lui sint un fel de roboței: harnici si fara interioritate. Muncă multa, de dimineata pina seara, stres maxim, viată familiala zero, prieteni ioc (pardon, se mai intilnesc la bere tot cu studentii lor, care se schimba de la an la an), si in general toata lumea e obsedata de „networking”: adica sa-si faca o „retea” de cunostinte – retea din care, la un moment dat, se va ivi o oferta de job, un anunt, o soapta importanta, o bursa grasa. Aceiasi oameni obsedati de respectiva retea nu sint insa prea doritori de apropieri sincere: daca ai si tu o problema intima dar dureroasa, daca vrei sa vorbesti cu cineva, respectivii se inchid imediat, ca la comanda. Ai o problema? Si ce dreaq vii la mine, eu nu le am pe ale mele? La psiholog, birjar!

Pentru ca nu e timp. Prietena mea sta intr-o casa cu 17 oameni si 15 comitete. Exista comitetul de curatenie, ala financiar, cel de primire al oaspetilor, cel de organizare a petrecerilor, comitetul de conferinte, ala de renovare, cel de studierea noilor candidaturi pentru locuirea in „casa” in viitorul an universitar, si asa mai departe. Munca si stresul in nenorocita aia de casa (plata pentru sederea si mincarea moca) nu sint nici mai mici, nici mai mari decit munca universitara propriu-zisa. Acolo comunitatea conteaza, nu individul. Daca esti intrebat cum te simti si raspunzi „bine”, vine imediat intrebarea: „De ce doar ‘bine’?”. Acolo trebuie sa fii tot timpul la masa cu ceilalti, sa fii prezent la intrunirile organizate si la toate sedintele, sa zimbesti chiar daca esti darimat. Iarasi ca sa fiu drept cu ce mi-a spus, prietenei mele ii plac o mare parte din lucrurile astea. Eu le-as considera o tortura.

O mare de oameni interesati de networking si atit. De perspectiva unui job bun. Intrebarea chinuitoare care mi-ar veni in cap o data, si inca o data: omului astuia chiar ii place sa bea berea cu mine, sau vrea doar sa se asigure ca il voi ajuta cind va avea nevoie? Si raspunsul implacabil.

Plus lipsa de timp. A fi profesor la universitate nu mai inseamna acum sa ai pur si simplu un job, ci este un mod de viata. Nu ai timp de tine, de familie, iar atunci cind vrei sa citesti si tu pentru tine insuti – asa cum imi marturisea un alt prieten (care este tot acolo si care ma va critica primul pentru acest post) – simti ca esti un tradator, ca nu muncesti pentru ceea ce ai fost chemat sa faci. Daca asta inseamna succesul, sau job-ul bun, sau traiul decent, atunci ma lipsesc bucuros si prefer ratarea profesionala. Nu dau apropierea persoanei iubite pentru perspectiva unui job bun. Nu dau nici un minut petrecut cu ea pentru un articol stiintific citit in plus. Prietenii mei buni (aia doi sau trei, citi o fi) sint titani pe linga multimea de trepadusi din orice networking. Si coada ciinelui meu, miscind vioi a bucurie cind vin acasa, nu se compara cu nici o recomandare calduroasa a oricarui monstru (sacru sau nu) intelectual de pe lumea asta.

Si mergind singur pe strada, mi-am dat seama de un lucru ciudat. Am trecut prin citeva universitati, am fost la citeva conferinte si am intilnit o sumedenie de oameni inteligenti, unii dintre ei VIP-uri ale domeniilor in care activeaza. Cu unii am avut onoarea sa vorbesc – o ora, o zi, cinci zile la rind. Dupa fiecare conversatie imi spuneam „Dumnezeule, ce destept poate fi omul respectiv!”. Acuma, cind stau si ma gindesc, realizez ca niciodata nu am exclamat: „Ce om fain, ce suflet mare!” E ciudat, stiu, dar e adevarat.

In schimb, am intilnit astfel de oameni – nu multi, e drept – printre studenti, profesori de liceu, artisti saraci si geniali (in propriul lor cap), scriitori de mina a treia, producatori de softuri, web analisti, tarani, preoti (stiu, nu credeti, dar si preoti!). Pe cei mai multi dintre ei i-am intilnit intimplator, la o bere sau la mai multe, la o expozitie, la un chef, la o sarbatoare. I-am reintilnit apoi sporadic: oameni faini, multi buni de pusi la rana, oameni cu care poti ride sanatos, oameni care ar sari noaptea din pat daca ii chemi in ajutor. Si tot pe cei mai multi dintre ei nu am reusit sa mi-i fac prieteni – nu ca n-as fi dorit, dar asa mi-a fost soarta – ori eu sa vagabondez din loc in loc, ori ei.

Acestia sint oamenii care, asemenea batrineilor mei din seara asta, vor zimbi la finalul vietii, tinindu-si partenerul cu drag de mina. Oameni cu suflet mare si atit – fara relatii, fara bani, fara pozitii, fara networking si nu neaparat sclipitori. Ceilalti, universitarii, aia cu succes in viata si purcoiul de studente futute (de fapt, singurul subiect pe care il discuta si ei la mesele de dupa conferinte!) nu vor zimbi. Cel mult, vor necheza a satisfactie de fiecare data cind i-or mai da in cap unuia ca ei, aratindu-i superior ca teoria domniei sale e eronata. Asa au fost invatati sa o faca, asa am fost invatat si eu, inca din anul intii: deviza este fii cit mai ironic, da-i cit mai mult in cap celuilalt! Iata ce uneste, transeuropean si transatlantic, universitatile din Iasi, Budapesta si New York! O vreme am crezut ca asta e reteta prieteniei, sa il capacesti pe celalalt de cite ori ai ocazia. Numeam asta „ironie fina”. Am aflat – si nu in cel mai soft mod posibil – ca ironia prea multa intr-o prietenie face la fel de mult rau precum sarea in exces: nu mai simti gustul mincarii.

Multumesc, batrinilor mei dragi. Sper sa traiti ani multi – ca fericiti vor fi, cu siguranta. Mi-ati oferit linistea pierduta, calmul omului care stie ca se afla pe calea cea buna. Acum sint constient: nebun nu sint eu – nebuni sint ceilalti!

Written by Andrei Stavilă

martie 16, 2009 at 11:09 pm