Interactiuni

Archive for martie 2009

Ananas umplut cu orez

with 3 comments

Saptamina asta va propun o reteta exotica, lipsita de multitudinea de calorii pe care sinteti deja obisnuiti sa o gasiti in compilatiile mele. Desi nu atit de consistent, preparatul este delicios, ingredientele sale sint uzuale si ieftine, iar complexitatea si timpul necesare realizarii sale sint reduse. Oricine poate sa faca asa ceva, deci aveti tema pentu saptamina viitoare reteta de azi! Reteta am luat-o de aici, insa am adus propriile imbunatatiri si clarificari.

Ingrediente (pentru doua persoane): 2 bucati ananas; 200g orez; 200g sunca presata; un ardei gras rosu mare, sau doi mijlocii; un ardei gras verde mare, sau doi mijlocii; 50g migdale; o lingurita coriandru macinat; o bucata de ghimbir (lunga de 3-4 cm) (sau o lingurita ghimbir macinat); 6-7 catei usturoi; piper alb (un virf de lingurita); sare (un virf de lingurita); un cub de supa de pui Maggi; 2 cani de apa; ulei pentru prajit.

Mod de preparare: Intii pregatim bucatile de ananas. Se pune ananasul culcat pe o parte si se taie de-a lungul un “capac” cit mai subtire posibil, ca sa lasam o “cupa” cit mai mare. Atentie, “motzul” de frunze nu trebuie taiat, ci lasat pentu estetica preparatului! Dupa ce am taiat capacul, cu o lingura si un cutit scobim bine fructul de miez, astfel incit sa nu ramina decit coaja. Miezul il punem intr-un castron separat.

Acum e timpul sa punem la fiert intr-o oala cele doua cani de apa, impreuna cu cubul de supa de pui Maggi. Dupa ce cubul s-a topit si supa e gata, adaugam orezul si il lasam la fiert. Cind apa devine mai putina, e necesar sa amestecam mai des orezul, sa nu se prinda de fund. Este important sa lasam orezul sa suga toata apa – sau, daca nu s-a intimplat asta, cind orezul e deja fiert va trebui sa il strecurati. Atentie, nu il spalati, doar il strecurati! Apoi orezul strecurat trebuie lasat la racit.

In timp ce fierbe orezul, in alta oala punem la fiert migdalele si le oparim bine. Dupa ce se oparesc le scurgem, le taiem felii si le punem deoparte pe o farfurie. De asemenea, taiem cei doi ardei cubulete si ii punem alaturi de migdale. Taiem si sunca in felii si o punem in aceeasi farfurie.

Punem una-doua linguri de ulei intr-o tigaie si lasam uleiul sa se incinga. Taiem usturoiul si ghimbirul felii si le punem in tigaie (daca aveti doar ghimbir macinat si nu proaspat, atunci nu puneti in tigaie decit usturoiul). Lasam 20 de secunde, apoi adaugam migdalele, ardeii si sunca. Amestecam bine toate ingredientele si le condimentam cu coriandru, sare, piper alb si (daca nu am avut ghimbir proaspat) cu ghimbir macinat. Lasam cam zece minute la foc potrivit, timp in care amestecam din cind in cind. Apoi scoatem totul, punem compozitia intr-o oala si o lasam sa se raceasca.

Cind atit orezul, cit si compozitia s-au racit, le amestecam intr-o oala separata. Recomand sa nu amestecati totul deodata, ci cite putin (puneti trei linguri de orez si apoi trei de compozitie, si tot asa) – intrucit secretul gustului tine de cantitatile egale de orez si compozitie. Apoi punem tot ce am mestecat (nu e o problema daca va ramine orez sau umplutura in plus, le veti minca la alta masa!) cu o lingura in cele doua bucati de ananas. Asezam frumos bucatile pe farfurie, turnam vin alb demi-dulce (un Tokay “Roy Mathias” – what else!?) intr-un pocal neaparat din lemn, si asta-i tot!

Tip: daca doriti sa fie mincarea ceva mai dulce, atunci puteti adauga in amestecul de orez si compozitie 3-4 lingurite din fructul de ananas pe care l-ati pus deoparte – evident, fuctul trebuind maruntit initial – si 1-2 lingurite de suc rezultat din fruct (eu insa prefer mincarea mai putin dulce, asa ca nu mai adaug fruct) Restul fructului il mincati ca desert.

Pofta buna!

014-ananas-umplut-cu-orez-640x480

(click pe fotografie pentru a mari imaginea)

Written by Andrei Stavilă

martie 15, 2009 at 6:00 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Democratia si dezacordul radical in societate (I)

with 2 comments

Continui serialul „Filosofia politica pe intelesul tuturor” cu o tema extrem de delicata: in conditiile in care in societate oamenii au pareri diametral opuse in privinta aproape fiecarui subiect posibil, in conditiile in care exista un dezacord atit de adinc pe multe teme sensibile, pe ce trebuie sa se bazeze factorii de decizie politica atunci cind elaboreaza legi?

Sa luam urmatoarele exemple. Presupunem ca intr-un stat X exista un dezacord prufund in societate privind casatoriile intre homosexuali: „traditionalistii” sint impotriva casatoriilor gay, „liberalii” sint pro. De asemenea, sa presupunem ca intr-un alt stat Y exista un profund dezacord asupra predarii in scolile publice a creationismului si evolutionismului: creationistii vor sa scoata teoria lui Darwin din manuale, iar evolutionistii vor sa elimine din aceleasi manuale teoria „Intelligent Design” (pentru scopul acestui articol, consider ca Intelligent Design si creationismul sint unul si acelasi lucru). Intrebarea care se pune este urmatoarea: pe ce trebuie sa se bazeze aceste state cind fac legi? In continuare vreau doar sa popularizez subiectul, deci nu voi face decit sa il schitez in citeva linii generale. Patru teorii principale au fost propuse pina acum pentru a rezolva problema dezacordului profund in societate:

1. Teoria adevarului. Propusa in special de Joseph Raz, teoria spune, simplu, ca politicile si legile trebuie bazate pe adevarul oferit de stiintele exacte si de cele socio-umane. Punctul tare al acestei pozitii este faptul ca ajuta la stabilitatea statului. De pilda, este un adevar socio-politic faptul ca, daca statul ar incuraja somajul prin ajutoare financiare substantiale acordate somerilor, atunci nimeni nu ar mai munci si toti (sau majoritatea) ar alege sa fie someri. Consecinta directa: nu ar mai fi bani pentru ajutorul de somaj (intrucit nimeni nu ar mai produce nimic) si statul s-ar prabusi economic (si politic). Este deci perfect normal sa bazam politicile privind somajul pe acest adevar social si sa descurajam nemunca. Punctele slabe ale acestei teorii ar fi doua. In primul rind, uneori nu exista adevaruri pe care sa bazam politicile noastre – sau daca exista, ele nu pot fi cunoscute, ori sint contradictorii. De exemplu, pe ce adevar am baza o lege privind eutanasia? Cei care o resping propun adevarul inviolabilitatii vietii umane, cei care o sustin se bazeaza pe adevarul demnitatii persoanei. Ambele tabere au dreptate, si aceasta teorie nu ne ajuta cu nimic in rezolvarea dezacordului radical dintre sustinatorii celor doua pozitii. In al doilea rind, daca am baza politicile statului doar pe adevar, am putea ajunge mai degraba la o dictatura a stiintei decit la democratie. Si nu trebuie sa ne gindim doar la „Brave New World” a lui Huxley (carte pe care o citesc acum cu mult interes). Putem da alt exemplu: din punct de vedere evolutionist, deci stiintific, homosexualii nu ajuta cu nimic specia umana, dimpotriva: alegind sa nu procreeze, de exemplu, aleg sa nu transmita anumite gene care pot face pe termen lung specia mai buna, mai bine adaptata conditiilor de viata, etc. Daca ne bazam pe acest adevar stiintific, atunci casatoriile gay ar trebui interzise – insa acest lucru vine in contradictie flagranta cu drepturile omului.

2. Teoria democratiei. Sustinuta de Thomas Christiano, teoria aceasta spune ca orice decizie politica este justificata daca: (a) este rezultatul unui proces democratic corect (de exemplu, al sistemului de vot); (b) respectivul proces democratic este recunoscut de cetateni ca fiind corect; (c) procesul democratic de care vorbim nu incalca drepturile de baza ale individului (drepturile omului, de pilda). Punctul forte al acestei teorii este acela ca, spre deosebire de precedenta, nu ia „adevarul” drept idol – ci interesele oamenilor, asupra carora acestia sint chemati sa isi exprime opinia (prin vot). Punctul slab este insa evident: intr-unul din exemplele date mai sus e vorba de predarea evolutionismului in scoli. Daca cetatenii ar fi chemati la urne, e posibil ca in statul respectiv sa se voteze in proportie covirsitoare introducerea creationismului si scoaterea evolutionismului din manuale. Si cum procesul democratic e corect, intrucit bifeaza toate conditiile puse de Christiano, atunci decizia respectiva ar trebui sa devina lege. [Nota: a spune ca decizia respectiva nu trebuie lasata la indemina cetatenilor, ci trebuie luata de specialisti in educatie si oameni de stiinta nu rezolva situatia cu nimic: pe de o parte, oamenii acestia sint numiti politic, deci tot de partidul care a cistigat alegerile, si care poate sa fi promis cetatenilor scoaterea evolutionismului din manuale; pe de alta parte, in Kansas si in Sebia teoria lui Darwin a fost aruncata la gunoi tocmai de specialistii in educatie numiti de puterea politica]

3. Teoria retinerii epistemice si a dublului standard. Impusa de Thomas Nagel, teoria aceasta face o distinctie intre ceea ce consideram drept adevarat si ceea ce poate constitui o baza pentru regulile traiului in comun propriu unui stat. De exemplu, un credincios mahomedan poate sustine ca legea sharia este necesara comunitatii pentru a trai conform prescriptiilor Profetului (iar Nagel ii concede credinciosului ca poate fi adevarat ce spune) – insa legea sharia nu poate fi propusa ca sistem juridic intr-un stat multicultural, unde exista si alte religii pe linga mahomedanism, exista atei, si asa mai departe. Mai mult, intr-un stat dedicat protejarii drepturilor fundamentale ale individului, sharia law nu poate fi acceptata. Nagel clarifica astfel o distinctie intre nivelul epistemologic (ce este / ce consideram a fi / adevarat) si nivelul politic (ce putem folosi drept baza pentru relatiile socio-politice intre cetatenii statului). Mai mult, el cere cetatenilor o „retinere epistemica”, in sensul ca nu ar trebui sa propuna pentru spatiul public legi bazate pe credinte sau adevaruri care nu se preteaza nivelului politic. Pentru a lua un exemplu deja mentionat: este stiintific adevarat ca homosexualii nu ajuta cu nimic evolutia speciei umane, dar acesta nu este un motiv pentru ca, la nivel politic, sa existe legi care sa-i ostracizeze. Punctul forte al acestei teorii este acela ca sustine un stat multicultural (unde fiecare grup si individ sint liberi sa considere ce doresc drept „adevarat”) si desparte politica (regulile de trai in comun intre indivizi) de metafizica (ce considera acesti indivizi drept adevarat si fals). Tot aici insa exista si punctul slab: daca eu consider ceva drept adevarat, atunci de ce sa ma retin din punct de vedere epistemic? Daca eu consider evolutionismul drept adevarat, de ce sa nu il propun ca fiind singura teorie predata in scoli? Mai mult: a spune ca nu trebuie sa propunem legi pe subiecte controversate nu inseamna a rezolva problema, ci a o ocoli.

4. Teoria abstinentei epistemice si a consensului larg. Gindita si popularizata de John Rawls, teoria se aseamana intrucitva cu pozitia lui Thomas Nagel. Aici ideea este ca, pentru a promova diverse politici si legi (pentru a rezolva dezacordurile din societate) trebuie sa cautam adinc in modul nostru de a gindi acele valori fundamentale asupra carora exista un consens larg, indiferent din ce grup etnic, social sau religios al unui stat facem parte. Conform acestei teorii, daca sintem in dezacord referitor la casatoriile intre gay, ar trebui sa revenim la acele valori fundamentale pe care cu totii le impartasim – de exemplu demnitatea persoanei, libertatea individului de a alege, etc. Conform lui Rawls, in acest fel rezolvam disputa, aratind „traditionalistilor” ca nu putem nega unui grup de persoane drepturile de care alte grupuri (inclusiv ei insisi) se bucura. Mai departe, atunci cind propun diverse legi pentru societate, cetatenii trebuie sa se conformeze regulii „abstinentei epistemice” – in sensul ca trebuie sa se abtina de la a propune legi asupra unor subiecte intens controversate; ei trebuie sa se refere intotdeauna la acel cumul de valori fundamentale pentru a justifica politicile sau legile discutabile. Punctul tare al acestei teorii este incercarea de gasi valori politice comune ale indivizilor ca cetateni ai statului, si nu ca membri ai diverselor grupuri etnice, religioase sau sexuale. Punctele slabe sint multe. In primul rind, apelul la valorile comun acceptate este cu doua taisuri. In cazul casatoriilor gay, „traditionalistii” pot raspunde aratind ca valorile noastre comune „crestine” sint primare fata de valorile politice, si astfel pot justifica interzicerea casatoriilor intre homosexuali. Apoi, chiar ideea de „valori comune” este controversata: dezacordul intre diverse grupuri ale societatii este atit de adinc tocmai pentru ca ele nu impartasesc valori comune, deci cautarea respectivelor valori poate fi o simpla vinare de vint, iar atingerea unui consens larg o iluzie. In al treilea rind, ca si in cazul lui Nagel, nu este clar de ce un cetatean ar trebui sa se abtina de la a propune o lege pe un subiect controversat, daca el considera ca detine adevarul in cazul respectiv.

Acestea sint cele patru mari teorii propuse in literatura de specialitate. Desigur, in cazul unora exista si versiuni. De pilda, in cadrul teoriei democratiei, Amy Gutmann si Dennis Thompson propun ca solutie la problema disensiunilor radicale din societate teoria „democratiei deliberative”, iar Chantal Mouffe teoria „democratiei radicale”.

Dupa cum am vazut, fiecare teorie are puncte tari si puncte slabe. Incercarea de a gasi o solutie posibila problemei dezacordului in societate poate cauta sa pastreze punctele tari din fiecare teorie, eliminindu-le in acelasi timp pe cele slabe. Saptamina viitoare voi incerca sa arat liniile generale de-a lungul carora cred ca o asemenea cercetare este posibila.

Ungaria, my love (9). Cotația ghiocelului pe piata neagra

leave a comment »

De la revolutionarul naiv „este interzis sa interzici” si pina la etatism e o distanta mica – asa, cam la 40 de ani. Legile cresc exponential mai ceva ca galbeneii dupa ploaie, de mirare fiind existenta si astazi a unor zone neinregimentate juridic. Insa mintea umana, cu imaginatia ei bogata, promite sa rezolve totul cit de repede posibil.

Pe de alta parte, intrarea in Uniunea Europeana, dincolo de lucrurile pozitive importate drept forme fara fond, ne trimite intr-o spirala absurda din care nu vad cum putem iesi. Acum nu-ti mai poti face tuica in batatura, ca e lege de la Europa. Si nici taranii nu-si mai pot vinde marfa pe tarabe, ca de – oamenii lui Brave New World sint mai sensibili decit stramosii lor, iar daca bate musca dezvolta instantaneu HIV si cancer. Tot mai bune fructele europene de la supermarket, injectate cu hormoni, stralucitoare, si cu un gust admirabil, dar inexistent. Sa nu mai vorbim de E-urile datatoare de snaga, sinonimul oltenesc al fortei.

Mai nou insa, in unele tari europene precum Ungaria nu ai voie sa transporti ghiocei – ca sint protejati. Introducerea gingaselor flori in tara urmasilor lui Arpad este considerata infractiune (sursa: Mediafax). Cum ghioceii sint rari si pe cale de disparitie (ei nu cresc decit peste tot, nu si in alte parti) autoritatile maghiare, inca frustrate de pierderea atitor teritorii stramosesti, au cotat firul de ghiocel la 10.000 de forinti (adica 40 euroi inainte de criza si doar 32 euroi acum) (aceeasi sursa).

Conform dictonului cu rima schioapa „Nu-i masină ca bemveul / Nici floare ca ghiocelul”, urmatorul pas va fi folosirea florii penntru depasirea impasului economic, doar ghiocelul mic rastoarna criza mare! Bancile nationale ale tarilor din Europa Centrala si de Est vor arunca pe piata toate rezervele de aur si vor cumpara ghiocei, care – spre deosebire de metalul galben – au calitatea ca se si inmultesc. Vechile maidane si parcuri, sa nu mai vorbim de spatiile verzi dintre blocuri, vor deveni noile Sillicon Valley pentru floraresele tuciurii care, evident, se vor transforma in noii imbogatiti ai tranzitiei mondiale „Obama” de la capitalismul salbatic la socialismul infloritor. Cercetarile genetice asupra ghioceilor vor primi fonduri imense, si in curind ne vom mindri cu o noua metoda – stiintifica, cum altfel! – de inmultire rapida a ghioceilor. In acest moment, vom putea trai, in sfirsit, visul pe care-l avem cu totii: trecerea de la moneda euro la ghiocel! „Nu va suparati, cit costa un bilet de avion pina la Budapesta?” – „Cinci ghiocei si-un bulb!”

Written by Andrei Stavilă

martie 13, 2009 at 6:00 am

Post-, Non-, Pseudo-arTA: Introducere

with 6 comments

Mi-am propus ca in fiecare joi sa scriu un post… despre ce altceva decat despre ARTA. Daca ma voi putea tine de “anagajament” voi scrie regulat despre: Arta cu “A” mare sau arta cu “a” mic; arta contemporana sau arta traditionala; asa-zisele opere de arta controversate; street art; arta si politica sau arta politica; Kitsch sau Camp; Junk Sculpture; Estetica; Teoria filmului si altele de acest gen…

O alta categorie de subiecte care intamplator imi retin interesul de ceva timp sunt cele legate de: cultura populara vs. “high culture”; democratia culturala si reflectia ei in artele timpului nostru; arta si ecologia precum si definitiile, re-definitiile si retro-definitiile artei si artistului.

In alta ordine de idei, cred ca arta si artistii ar putea face mult mai mult decat fac pentru a promova justitia sociala, idea de umanitate si alte “chestiuni” umaniste si umanitare. Cred ca oricine poate sa remarce cu usurinta faptul ca miscarile si productiile din arta contemporana sunt din ce in ce mai elitiste si mai ostracizate (si ostracizante in acelasi timp) in “artworld”-ul caracteristic: bienale, galerii private etc. Desi platformele artistice ale artistilor contemporani (individuali sau oraganizati in asociatii si fundatii) mustesc de idei si imperative despre cum si de ce artistul si arta ar trebui sa participle activ in viata si intemperiile cetatii, aceste afirmatii raman de cele mai multe ori doar sa ornamenteze paginile de web si paginile publicatiilor de specialitate. Chiar daca pe toate drumurile, la toate “workshop”-urile”si conferintele artistii contemporani ii citeaza pe Jean Luc Godard, Ranciere si Slavoj Zizeck – sustinand ca arta nu mai este o activitate “de excelenta” la care numai cei norocosi si bogati au acces, productia si practica artistica nu face dacat sa ilustreze contrariul celor afirmate (poate mai putin partea cu excelenta, daca stau sa ma gandesc).

Oricat de mult s-ar stradui artistii si teoreticienii contemporani sa ne faca sa-i credem pe cuvant ca dictum-ul lui Godard: “idea nu este sa facem arta politica ci sa facem arta in mod politic” se aplica in cazul lor si a creatiei lor, si oricat de mult ar vrea ei sa ne determine sa vedem cum arta contemporana s-a “democratizat”, a iesit din muzeu pe strazi si in cartierele nevoiase, se adreseaza tuturor si nu doar celor educati sa o recunoasca, totusi de cele mai multe ori arta ramane acelasi domeniu: domeniu al “connoisseur”-ului.

[Nota: serialul se va numi „Post-, Non-, Pdeudo- arTA”, iar episoadele sale vor fi gasite in pagina destinata serialelor]

Written by arankas

martie 12, 2009 at 6:00 am

Arta si Moralitate (I)

with 13 comments

Imi propun, in cele ce urmeaza, sa elaborez citeva raspunsuri in contextul unei dezbateri recente cu privire la arta si moralitate pe acest blog (A se vedea postul lui Andruska, „Shakespeare si cenzura corectitudinii politice”). Le multumesc, pe aceasta cale, lui Andrei, Arankas, si István, care au contribuit la aceasta dezbatere, facind comentarii la observatiile mele. Intr-un post ulterior, voi incerca sa expun sistematic dezbaterea legata de moralitate in arta, alaturi de pozitia pe care o sustin eu.

1. Arankas, tu spui ca:

Principalul motiv pentru care [nu omologhez idea de autonomie a esteticului] este faptul ca arta in general (mai putin arta abstracta…), pe langa mult-prea-mult celebrata functie estetica mai indeplineste (din fericire) multe alte functii: sociale, politice, ecologice, de stimulare a constiintei etc.

Din pacate, nu ai un argument aici (si asta independent de ce cred eu cu privire la arta). Autonomia esteticului, asa cum o definesti tu, chiar inseamna ca arta NU indeplineste si alte functii. Or ceea ce propui ca argument mai sus nu e in fapt decit un re-statement al tezei de argumentat. Cu alte cuvinte, tu spui: motivul pentru care arta nu indeplineste numai o functie estetica este acela ca ea indeplineste si alte functii. Or asta e exact ceea ce trebuie sa argumentezi.

2. Imi acorzi ca

arta nu este morala sau imorala si noi nu apreciem (valorizam) arta in functie de acordul / dezacordul personal cu mesajul moral transmis. Trebuie sa recunosc ca arta nu este nici morala nici imorala in natura ei dar nu pot sa nu remarc faptul ca, de multe ori, arta functioneaza ca un ‘moral conduct’.

Pai asta este EXACT ceea ce vreau eu sa sustin: evident ca arta, ca orice fenomen, poate fi folosita in fel si chip, adica poate juca numeroase functii. Mentionam adineauri ca, daca as fi atacat in muzeu, as folosi Pasarea Maiastra pe post de arma. E obvios ca, in acel context, functia obiectului estetic devine una defensiva. La fel, “Negutatorul din Venetia” a fost folosita in aparatul de propaganda nazist. In aceeasi ordine de idei, arta poate juca rolul de calmant psihic (cunosc un asemenea caz: “Culorile astea ma linistesc”). Nenumarate sunt utilizarile pe care omul le poate da artei. Chestiunea este urmatoarea: exista ceva propriu artei, in absenta careia ea sa inceteze a mai fi arta? Un text artistic poate fi folosit in scopuri propagandistice in oarecum acelasi fel in care este folosit un discurs politic. Dar atunci vine intrebarea: de ce vorbim despre primul in termeni de arta? Ce anume il distinge pe acesta de discursul politic? O ranga nu devine subit opera de arta in momentul cind am incetat sa o mai folosesc intru apararea mea. „Pasarea Maiastra” nu inceteaza, insa, a fi ceea ce a si fost in tot acest timp, anume un obiect estetic, chiar daca am folosit-o in scop de auto-aparare la un moment dat.

3. Sunt de acord cu tine cind afirmi ca:

arta ne indeamna / imbie / determina sa gandim mai mult si mai serios la ce se intampla in jurul nostru ‘in forms we are not already aware of.’

Dar asta nu se intimpla decit pentru ca opera de arta isi joaca bine rolul care ii este propriu (i.e., care o individualizeaza), anume cel de obiect estetic. Arta e unica pentru ca prilejuieste o experienta unica a trairii. Daca tot ce ne spune o opera s-ar putea rezuma (si, astfel, epuiza) intr-o secventa verbala simpla, atunci arta ar fi superflua. Dar tocmai aici e rostul artei: ideea pe care creatorul vrea sa ti-o faca prezenta nu poate emerge decit in urma elaborarii meticuloase a materialului concret (cuvint, imagine, piatra, culori, etc.). Ideea (sau mesajul, sau continutul) nu e ceva care exista separat de materialul pe care-l “framinta” creatorul si care ar fi disponibil audientei in felul in care un mar intr-un pom sta pregatit pentru cules. Ideea capata consistenta in chiar procesul lucrului performat de creator asupra materialului si nu poate fi “inteleasa” de receptor decit in urma unei munci de re-constituire simetrice celei depuse de creator. De aceea spuneam ca o “opera e unitara in virtutea unei coeziuni a temei si a manierei in care aceasta este elaborata in actul scriiturii.” Din acelasi motiv cred ca nu ai dreptate cind spui ca as sustine separatia continutului de forma (citez: “oricum eu nu cred in distinctia forma – continut”).

4. Cind spui ca arta

nu ne ofera doar placere estetica dezinteresata (ori, cum ii placea lui Kant sa zica: “art is purposiveness without purpose”) ci lentile speciale prin care sa putem vedea (intelege, sau simti) how awful torture in fact is.

eu nu pot decit sa fiu de acord cu asta. Si deduc din ce spui ca imi atribuiai o convingere pe care nu o sustin de fapt, anume ca arta ne-ar oferi DOAR placere dezinteresata. Ce cred doar e ca arta e printre putinele realitati care sunt generate de si fac posibila o experienta dezinteresata (in sensul ca e libera de interes imediat), dar si ca un efect al ei este tocmai “deschiderea” mintii (de care vorbesti). Nabokov nu are un interes imediat (condamnarea pedofiliei, etc.) in a scrie Lolita si nici cititorul nu are (sau macar nu ar trebui sa aiba) un interes imediat in a citi Lolita. De altfel, e evident ca, atunci cind ne apucam de citit o carte, o facem IN PRIMUL RIND pentru ca anticipam o experienta estetica. Imi place mult pozitia exprimata de Vladimir Nabokov, de altfel singura explicita in aceasta privinta:

For me a work of art exists only insofar as it affords me what I shall bluntly call aesthetic bliss, that is a sense of being somehow, somewhere, connected with other states of being where art (curiosity, tenderness, kindness, ecstasy) is the norm (V. Nabokov, „On a Book Entitled Lolita,” p. 315).

E interesant sa observam ca valoarea estetica la Nabokov este gindita prin cel putin doua elemente care tin de domeniul eticii: tenderness si kindness. Ce vrea sa spuna Nabokov cu asta e urmatorul lucru: contemplarea frumosului ne aduce in preajma valorilor morale, ceea ce nu e foarte diferit de ce sustii tu, Arankas (ideea este discutata pe larg de Colin McGinn intr-un capitol din cartea sa Ethics, Evil, and Fiction).

5. Spui, de asemenea, ca

Nu vad care este problema daca “importam categorii exogene” in evaluarea artei. Nu asta facem tot timpul? Nu este acesta modul real, normal si uman in care receptam arta? Nu interpretam si valorizam mereu arta in functie de nevoile, dorintele, ideile, prejudecatile, aspiratiile, credintele pe care le avem? Nu doar ca interpretam si valorizam arta in functie de toti acesti itemi, dar pana si perceptia noastra in fata unui tablou este determinata de ceea ce prealabil avem in minte. Ochii nostrii “gandesc”!

Indiferent ce as crede cu privire la aceasta tema, argumentul de mai sus nu e solid. Faptul ca “asta facem tot timpul” nu inseamna ca asta si este ceea ce TREBUIE sa facem. Arta, asemeni moralei, are normativitatea ei. Daca se intimpla ca unii procedeaza intr-un anumit fel in arta si morala, asta nu inseamna ca ei si procedeaza corect, adica in acord cu standard inerente celor doua domenii. Evident ca persoana de care aminteam mai sus “interpreteaza” arta ca sursa de liniste psihica, i.e., ca terapeutica. Dar asta nu inseamna ca propriul artei este acela de a linisti anxietati in the first place. Exista in arta ceva mai mult, care se cere lecturat intr-un mod adecvat, spre exemplu in felul in care trebuie inteles mesajul cuiva care ne adreseaza o intrebare. Aici e pertinent exemplul dat de István cu privire la Nagel, care nu intelegea intrebarea profesoarei respective. Evident ca Nagel se straduia – in mod corect, as zice eu – sa priceapa ce voia sa spuna respective individa. E o chestie de minima adecvare la o situatie tipica de comunicare. Potrivit logicii argumentului tau, Nagel ar fi putut, spre exemplu, sa se multumeasca cu tonul vocii calde a respectivei si sa neglijeze in fapt ceea ce doamna intentiona sa ii transmita. La fel si in cazul operei: cineva a conceput-o ca sa dea glas unei idei care nu putea fi exprimata in alt fel (si asta cred ca e un adevar foarte important). Sarcina receptorului, in acest caz, e aceea de a face drumul lung al experientei operei respective, pentru a ajunge la “acel ceva” intentionat de autor. Atentie, asta nu inseamna ca receptorul nu aduce cu sine lumea sa aparte in actul receptarii, sau ca intentia autorului va fi recuperata in exact acelasi fel in care a manifestat-o autorul insusi. Insa, clipa de clipa, ceea ce trebuie sa aiba in vedere receptorul IN PRIMUL RIND este ce anume ii spune opera de arta.

6. Afirmi, mai mult, ca

Ceea ce se numeste “functia estetica” a artei este doar una dintre functiile artei (no more no less). Nu este o conditie necesara si nici suficienta pentru ca ceva sa fie numit ‘arta’.

Dar a spune asta e foarte riscant. Daca functia estetica nu este o conditie necesara pentru existenta artei, ce deosebeste atunci o ranga de “Pasarea Maiastra”?

7. Legat de Nabokov si Riefenstahl:

As spune ca folosesti notiunea de “continut imoral” cu doua sensuri diferite:

(a) in cazul romanului Lolita, cred ca, prin “continut imoral”, te referi la faptul ca Nabokov alege sa trateze o situatie imorala ca tema a scrierii sale (cred ca nu trebuie sa existe restrictii pentru un autor, in acest sens);

(b) in cazul “Triumfului Vointei”, cred ca, prin “continut imoral”, te referi la faptul ca Riefenstahl ar vrea, prin elaborarea unei teme istorice, sa faca un punct propagandistic (care se intimpla sa fie si imoral).

De fapt, trebuie sa recunosc ca nu am vazut decit partial acest film (aparut in 1934). Imi amintesc insa de o discutie purtata cu o foarte buna prietena evreica in legatura cu acest film. Ideea era ca poti lua foarte bine ca tema chiar ascensiunea nazismului, daca prin asta vrei sa dai sens acestui fenomen istoric (nu altceva face Hannah Arendt, dar in alt context decit cel artistic). Dar daca tu, ca artist, SPUI explicit audientei ce ar trebui sa creada (anume ca hitler ar fi un zeu, ca e bine sa te alaturi partidului unic, etc.), atunci incep sa am dubii ca ceea ce ai produs, desi are straiele obisnuite ale unei opera de arta cinematice, chiar si este o opera de arta.

Prezenta unor tehnici inovatoare nu e marca suficienta, si nici macar necesara, a unei opera de arta. Prezenta unor tehnici noi, sa zicem, in filmul “300” (cel despre momentul Termopile) nu face din acest film automat o opera de arta stricto sensu. Il poate face mai atractiv pentru o anumita audienta, fascinata de efecte speciale. In treacat fie spus, am motivele mele sa cred ca acest film chiar este un “text” propagandistic. Dar cred ca poti face un punct propagandistic si fara sa (pretinzi ca) faci arta. Pot sa iti spun: “Crede in oprimarea muncitorilor!” si sa imi fac inteles punctul chiar si fara sa produc o opera de arta in acest sens. Daca cineva precum Upton Sinclair exploreaza fenomenul oprimarii in societate (a se vedea, de exemplu, romanul The Jungle), intentia lui e sa iti faca prezente in minte conditiile de viata mizerabile in care traiesc anumiti indivizi din anumite clase sociale, cu o bogatie de detalii pe care tu, ca cititor, trebuie sa le urmaresti cu fidelitate. Concluziile (i.e., tipurile de interpretari), de orice natura ar fi acestea, trebuie sa le traga (produca) cititorul si numai cititorul. Artistul nu trebuie sa ii spuna acestuia (si nici nu ii spune, de altfel, in cazul lui Upton Sinclair) ce anume sa creada sau sa simta.

8. Despre valentele politice ale artei

Andrei, tu spui ca:

teoreticienii artei feministe chiar asta vor sa spuna, ca mesajul ‘politic’ si ‘lupta sociala’ sint importante intr-o opera de arta.” Mai mult, spui ca nu judeci “niciodata o opera de arta doar folosind criteriul estetic”.

Am avut o discutie pe aceasta tema chiar cu autoare feministe. Chestiunea “mesajului politic” priveste un anumit tip de lectura, anume cel tropologic, in care pot explora motivatiile ascunse sau efectele unei opere de arta in viata unei comunitati. Desigur ca pot face psihanaliza sau genealogie si sa detectez motivatii ascunse in Nabokov si Lolita lui. Desigur ca pot face si analiza marxista cu privire la Madame Bovary (recent re-lecturata de mine, de altfel) si sa expun inegalitatile de clasa prezente acolo. Dar sa fac EXCLUSIV asta, sau sa trec in graba peste textul insusi (cu toate detaliile lui minutios elaborate de Flaubert, de ex., cu privire la Emma si tribulatiile ei), inseamna, cred, sa fac o nedreptate crasa operei de arta. Si asta e ceva ce chiar autoarele feministe accepta (a se vedea, de exemplu, Rita Felski, in Literature after Feminism, 2003, p. 36). Nabokov insusi sugereaza, in citeva interviuri (a se vedea colectia intitulata Strong Opinions), ca e foarte bine sa explorezi cit mai multe dimensiuni ale unei opere, dar asta numai dupa ce ai facut, cu rabdare, experienta pe care autorul acesteia te invita sa o faci. Ba chiar aceasta explorare ar putea lumina si mai bine relatiile de gen din Madame Bovary, spre exemplu, relatii mai subtile care ar putea fi trecute cu vederea in graba cu care unii tin sa aplice acestei scrieri o schema de interpretare prestabilita. Cred ca e clar, din ce am spun pina acum, ca nici eu nu judec o opera “doar folosind criteriul estetic”. Se intimpla doar ca am ferma convingere ca acesta ESTE criteriul potrivit artei IN THE FIRST PLACE. Ideea de pluralitate a interpretarilor, pe care se intimpla de asemenea sa o sustin, imi permite sa acomodez diferite lecturi ale aceluiasi text, dar cred ca exista un nivel al intepretarii fara de care intram in deriva hermeneutica.

Written by iulian

martie 9, 2009 at 5:29 pm

Stiri cu intelectuali

leave a comment »

Doua vesti mi-au atras atentia in ziarele de azi:

1. Doream de mult timp sa scriu despre Umberto Eco si site-ul lui, in special de excelenta pagina de intimpinare About God and Dan Brown. Cind voi gasi nitel ragaz sa abordez pe indelete subiectul, chiar vreau sa scriu aici. Pina atunci insa, am aflat ca Eco ia apararea romanilor in La Repubblica (aici). Un comentariu cit-de-cit explicativ al articolului il gasiti pe blogul lui Razvan Vintilescu. Din nefericire, nu am gasit nicaieri traducerea integrala a textului. Deci, daca cineva stie bine intaliana si este dispus sa faca traducerea, voi gazdui cu multa bucurie pe blog articolul respectiv.

2. Traian Razvan Ungureanu se desparte de Cotidianul.Eu nu consider ca TRU este jurnalist in adevaratul sens al cuvintului. Cred ca munca de jurnalist presupune mai mult decit datul cu parerea din imobilitatea confortabila a fotoliului. TRU insa crede altfel.

Am fost convins ca, imediat dupa alegeri, TRU a atins limita penibilului, prin faptul ca nu a denuntat alianta contra naturii PDL-PSD (desi el militase constant si furios impotriva PSD inaintea chemarii populatiei la urne). Se pare ca am gresit: limita penibilului a atins-o TRU cu trei zile in urma cind Cotidianul a s-a despartit de el. Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor cind am citit afirmatia sa, cu trimitere la fostii colegi de presa: „Mizeria morală nu poate multiplica decât mizeria morală„. Poate ar trebui totusi sa ne vedem intii parul din ochii nostri, si abia apoi paiul din ochii altora.

Mie personal imi place politica ziarului Cotidianul de a nu accepta comentatori angajati politic drept editorialisti, dar si ideea de a semnala orice articol scris de un politician (atunci cind este rugat de ziar sa o faca) notind functia reala a individului sub numele autorului. Mi se pare normal, just si cinstit. TRU insa crede altfel.

Spre deosebire de el, Sever Voinescu (un om pe care uneori il citesc, desi de obicei nu sint de acord cu el) a plecat de la acelasi ziar, tot din cauza intrarii in politica, cu mult bun simt. TRU insa face scandal ca a fost dat afara: lui i se parea normal sa fie luat in vizor drept posibil candidat pe listele PDL pentru Parlamentul European, sa confirme discutiile pe care le-a avut in acest sens, dar in acelasi timp sa scrie la un ziar sub masca jurnalismului independent. Mizeria morala nu se afla la Cotidianul, ci chiar in curtea lui TRU. M-am lamurit de asta dupa trei episoade jenante: salturile mortal-(i)morale de dupa alegeri (intii aici, apoi aici), sustinerea Elenei Basescu (un politician redutabil, evident – TRU o stie, numai noi nu o vedem!) pe listele PDL pentru Parlamentul European, si plecarea lui de la Cotidianul.

Surse referitor la plecarea lui TRU: articolul lui TRU; raspunsuri: Doru Buscu; Cristian Teodorescu (aici si aici); Ioan T. Morar; Costi Rogozanu; Pavel Lucescu (aici si aici); Daniel Vighi.

Written by Andrei Stavilă

martie 9, 2009 at 5:00 pm

Blog update: autori invitati

with 3 comments

Dupa cum deja am anuntat, incerc sa dezvolt acest blog si astfel sa va ofer citeva surprize. Sint foarte bucuros sa anunt astazi doi autori invitati: Iuli si Arankas*. Iuli va scrie despre subiecte generale dar – sper eu – va lansa si dezbateri privind latura morala a diverselor evenimente la zi (etica fiind domeniul sau forte). Iarasi, sper sa gaseasca timp in viitorul apropiat pentru un serial pe care i l-am propus. Arankas va avea un serial propriu (iata deci al patrulea serial al blogului), care se va difuza aici in fiecare joi si al carui nume va fi anuntat odata cu primul episod. Serialul va trata variate trenduri in arta contemporana si unele opere controversate.

Blogul cistiga astfel puternic in autoritate in zonele amintite, subiectele de etica si estetica fiind tratate de oameni care stiu ce spun. Totusi, vreau sa anunt cititorii ca blogul nu va deveni mai elitist si nu isi va schimba orientarea spre subiecte academice. Asa cum am mai scris, nu exista subiect trivial sau neinteresant, ci doar tratare necorespunzatoare a unei idei. A trata insa o idee inteligent nu inseamna a fi elitist. Vom continua sa scriem (si sper ca pot vorbi si in numele autorilor invitati) fara a face uz de un limbaj pretios. Desigur, aceasta orientare generala nu exclude si aparitia ocazionala a unor dezbateri academice, atunci cind unul din autori va considera importanta o asemenea dezbatere.

Aceste schimbari impun, probabil, si alte modificari. Poate voi schimba numele blogului si chiar pagina intitulata „Andruska”. Nu ma grabesc, si schimbarile vor fi anuntate cind va fi cazul. Va multumesc pentru citire si tineti aproape – vor urma posturi extrem de interesante!

*Arankas este, de fapt, Alina. Insa cum toate scrierile posibile ori fantastice ale numelui existau deja ca avataruri pe wordpress, alegerea pseudonimului s-a dovedit o solutie mai fericita. Desi chiar si aici lucrurile au mers greu, intrucit si „Aranka” exista deja – iata cum s-a ajuns la Arankas! 🙂

Written by Andrei Stavilă

martie 9, 2009 at 10:31 am

Publicat în Blogosfera

Tagged with ,