Interactiuni

Archive for Aprilie 2009

Black is Beautiful

with one comment

Cu o luna in urma prietena mea din State ne-a vizitat la Budapesta, ocazie cu care mi-a adus un mic catalog intitulat Studio (The Studio Musem in Harlem Magazine/Summer 2008). Cartulia cu pricina documenteaza cam tot ce s-a intamplat in vara lui 2008 in muzeul Studio din Harlem. Cum in ultimul timp am fost ocupata cu altele, nu am avut timp sa scriu despre ce mi s-a parut interesant la muzeul asta. Pai, acolo se intampla multe lucruri remarcabile: se educa copii, se tin spectacole in toata regula de balet si dans contemporan, se audiaza Hip Hop, se aduna oameni diferinti si se simte bine impreuna (parinti, copii, bunici) – fie ca indivizii au educatie artistica, fie ca nu. In muzeele noastre nu se intampla (sau nu se intampla prea des) astfel de lucruri. La noi te duci la muzeu ca la biserica. Te plimbi prin salile lugubre si contempli exponatele. Le contempli de la distanta si iti spui in gand “ar trebui sa-mi placa X” ca doar e celebra (Y a pictat-o si Y este celebru, deci X nu poate fi decat “good art”). Da’ ce te faci daca nu-ti place deloc?

Imi amintesc ca atunci cand vizitam un muzeu de pictura (copil fiind) nu eram atrasa decat de portrete (si nu de orice fel de portrete, ci numai de cele Pop). Ma miram eu pe vremea aceea ca toate portretele pe care le vazusem in muzee sau in albume de arta erau mai toate portrete ale oamenilor albi (foarte rar ma delectam la vederea unei tahitience ca in cazul seriilor semnate de Gauguin). Atunci ma gandeam ca toate portretele pe care le vazusem sunt foarte frumoase. Ma gandeam ca ceea ce au ele in comun este frumusetea.

Mai tarziu am inceput sa citesc Kant (Critica facultatii de judecare). Am inteles ca placerea pe care o simtim in fata unei opere de arta frumoase este universala. Exemplele lui Kant si asa putine ilustreaza ceea ce se numeste “Western Beauty”. Dar “what about the ‘black beauty’”? Kant nu spune nimic despre asta deoarece o asemenea “complicare” ar fi putut sa-i umbreasca universalismul estetic.

img_6323-640x480 (1)   img_6326-640x480 (2)

Am vazut in catalogul “Studio” artisti de origine africana despre care nici macar nu auzisem (Kehinde Wiley, Barkley L. Hendricks etc.) si lucrari de o acuratete fenomenala, foarte apropiate de photo-realism (un gen pe care il iubesc), reprezentand femei si barbati de culoare in ipostaze cotidiene. Ei par sa spuna (in Lacan’s fashion) “tu niciodata nu te uiti la mine din locul in care te vad eu”. Tavia Nyong descrie picturile uriase ale lui Wiley si conchide : “A performative intertext to Wiley’s paintings can be found in contemporary house ball competitions, a black queer subculture that celebrates a form of resilient improvisation in response to homophobic and anti-black aggression”.

img_6324-640x480 (3)   img_6325-640x480 (4)

Wiley nu incearca sa infrumuseteze personajele sale. Nici nu le “eroizeaza”. Ele doar sunt asa cum sunt. Oameni cu insusiri, oameni in ipostaze cotidiene. Nu am insa nici o indoiala ca nu ar fi niste portrete “atat de frumoase”. Totusi asta este doar parerea mea (subiectiva). Nu cred ca in arta ar trebui impuse asa-numitele “valori consensuale”. “Mona Lisa” nu-mi spune absolut nimic. Nici macar nu imi place (desi ar trebui sa-mi placa). Si iar ma gandesc ca bietul Kant s-a inselat.

[Lucrarile prezentate: (1) Kehinde Wiley – Rubin Singleton, 2008; (2) Barkley L. Hendricks, Sweet Thang (Lynn Jenkins), 1975; (3) Kehinde Wiley, Matar Mbaye, 2008; (4) Kehinde Wiley, Dogon Couple, 2008. Fotografiile au fost reproduse din Studio – The Studio Museum in Harlem Magazine / Summer 2008]

Written by arankas

Aprilie 30, 2009 at 10:06 am

CUM promoveaza ministerul turismului imaginea Rumeiniei

with 2 comments

Sa spunem ca esti ministru al turismului si ai de cheltuit ceva bani (cu binecuvintarea marinarului cu suvita, bineinteles). Vrei, desigur, sa promovezi imaginea Romaniei (ca imaginea propriului decolteu ai tot promovat-o!). Si atunci vii cu geniala idee (iesita din acelasi decolteu) sa faci un imn „turistic” al tarii. Cauti in jur si – ce sa vezi! – dai peste cel mai tare compozitor de pe meleagurile carpatine. Marius Moga, desigur (ca doar nu era sa fie Geroge Enescu, bre!). Si refrenul melodiei devine genial, imprumutind din geniul creatorului sau: „Cum to Rumeinia”… (aici)

Iar daca America este tara libertatilor si a tuturor posibilitatilor, atunci Rumeinia e, dupa cum ne spune cintecul, „the land of choice”. Nici nu ma asteptam la o caracterizare mai buna. Daca in alte tari e naspa, ca n-ai ce alege (totul e McDonald’s si Coca-Cola), la noi e cool. De pilda, poti opta intre Vadim si Iliescu la presedintie. Sau poti alege intre a da spaga si a da ortu’ pe masa de operatie a unui spital. Evident, iti poti alege nestingherit si orientarea sexuala, ca romanul e tolerant. Ză lend of ciois, ce mai!

Ma gindesc cu tristete – si de data asta nu-mi arde de gluma – ca in comparatie cu noul imn turistic al Romaniei, pina si idioata melodie The Balkan Girls (care ne va reprezenta la Eurovision – pentru cei ce mai au rabdare sa se uite la asa ceva!) pare o capodopera! Ce-ti mai ramine de spus? Cum to Rumeinia… Loads of

N.B.: Eu as fi votat ca imn melodia asta – dar, in fine, e doar opinia mea…

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 29, 2009 at 10:34 pm

Cind pisica nu-i acasa…

with 2 comments

Ce s-a intimplat la Budapesta cit timp am fost noi plecati in Romania, de Paste? Pai, nimic important. Doar ca a doua zi a sarbatorii (luni, 20 aprilie), mai spre seara, Interpol-ul a prins taman in curtea casei noastre un infractor. Infractor care, inainte de a sari in batatura gazdelor noastre, a mai si pus cutitul la gitul sarmanei vecine, o batrina de 80 de ani. Vecina care, la rindul ei, are un ciine, un Briard (Berger de Brie) batrin, alb si atit de blind, incit da din coada la orice strain.

Acuma, na, bine ca s-a terminat cu bine. Batrina nu a patit nimic, doar florile noastre sint calcate in picioare (noi dadusem initial vina pe citeva pisici care ne mai viziteaza). Ce pot spune? Naspa ca n-am prins show-ul in direct, ar fi iesit citeva poze exceptionale si un bun post pentru blog 🙂

NB: mai multe informatii nu am reusit sa aflu, fiica batrinei (care m-a pus la curent in timp ce tundeam gazonul) abia o rupe pe germana, si alta limba in afara de maghiara nu stie. Cam astea am dedus eu din bruma de nemteasca a vecinei si din ceea ce mima 🙂

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 29, 2009 at 12:31 pm

De ce nu mai plinge Basescu?

leave a comment »

Mare tambalau, oameni buni, se pare ca Geoana ii cam sufla in ceafa marinarului (aici) – iar Presedintele tace malc. Asta pe partea voturilor la Presedintie. Pe partea economica insa (ca sa-l citam pe Becali) lucrurile stau insa altfel. Hai sa va spun cam cum.

Ne intoarcem lin si usurel in anul 2004, la tandemnul Stolojan-Basescu. Pentru ce functie candida Baselu? Aha, v-ati prins: pentru aia de prim-ministru. Molatecul Stolojan mergea cu viteza melcului turbat spre Cotroceni, ca jobul i se potrivea perfect. Numai ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din tirg: intre Nastase si Stolojan, lumea cam inclina spre primul, si asta nu placea nimanui din defuncta Alianta. Asa ca hahaitul a fost nevoit sa evolueze la sacrificiu: a renuntat la cea mai puternica functie in Romania (cea de premier) si a candidat pentru prezidentiale, cu efectul maxim cunoscut. Si cum premier nu mai putea sa fie, se invirtea singur ca stim noi ce intr-o galeata laudindu-se cu functia de presedinte-jucator (cam la fel cum Becali este la Steaua patron-selectioner). Dar una-i una si alta-i alta, iar Basescu poate fi acuzat de orice, numai de lipsa simtului machiavelic nu. Omul si-a dat seama ca upgradeul de „jucator” la presedinte tot nu-l aduce la puterea premierului. Asta s-a vazut in ultima vreme – cind, nervos ca bocul a facut poc si i-a incalcat directivele, a criticat guvernul pentru furtuna disponibilizarilor in masa.

Si iaca pozna ca ne apropiem, usurel ca Stolojan, sa nu ne doara capul, catre raspunsul final. De ce tace presedintele? Geoana ii sufla in spate si el nu spune pis, nu mai face nici o ziarista „pasarica”, nu-i mai spune „tiganca”, si nici nu o mai invita pe masa sa-i danseze lasciv. Mai important, Basescu pare stors de lacrimile aducatoare de voturi. Nu se mai smiorcaie la tembelizor cu „hă-hă, draga Stolo”. Chiar asa, de ce nu face nimic presedintele pentru a-si improspata putina cu voturi? Si Robert Turcescu se intreaba (aici), se apropie nitel de raspuns, dar nu-l nimereste. De ce Sulfina Barbu si Elena Udrea vorbesc de Boc drept candidat PDL la prezidentiale? Sa va spun eu: Basescu doreste lucrul dupa care a tinjit dintotdeauna: intoarcerea la cirmă, vintul din pupa care sa-i dea puterea totala: functia de premier. V-ati lamurit acum?

Iar pentru fanii marinarului, iaca am o dedicatie aici, cu idolul lor.

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 28, 2009 at 10:20 pm

De pe drum (6). Ciuma rosie

with 3 comments

In citeva sate din comuna Stefan cel Mare (judetul Vaslui) am observat cu uimire ca, pe linga drapelul tricolor, pe stilpii de la marginea drumului se aflau si steaguri rosii (simple, fara nici o stema). Sa fie de vina apropierea sarbatorii de 1Mai? Si totusi, una e 1 Mai si alta e comunismul. Sau respectivele steaguri nu au legatura cu vechiul sistem? Dar atunci? Stie cineva care este explicatia?

img_6300-640x480

UPDATE. Nico ma anunta ca e vorba de steagul PSD. Detalii aici.

Written by Andrei Stavilă

Aprilie 27, 2009 at 10:41 pm

Avatarurile umorului şi identitatea culturală

with 2 comments

Îmi amintesc în adolescenţă, când urmăream cu încântare serialul Star Track, eram fascinată de personajul Data, mai ales datorită incapacităţii lui de a înţelege umorul şi a constantelor sale încercări de a-l învăţa. A fost, poate, prima dată când mi-am pus problema real cum funcţionează umorul, care sunt mecanismele lui, cum se declanşează etc.

Dar ce este umorul? O definiţie operaţională e greu de găsit, de aceea majoritatea definiţiilor sunt generale, subliniind însă o trăsătură esenţială, anume faptul că umorul este înnăscut şi specific speciei umane, cu alte cuvinte nu există oameni fără simţul umorului (în doze mai mici sau mai mari, dar asta este o altă discuţie), în afară de perioade mai lungi sau mai scurte din viaţa lor în care sunt copleşiţi de evenimente puternic negative. Thomas Veatch, profesor în departamentul de lingvistică de la Stanford, susţine că umorul este „un fenomen prin natura sa misterios şi interesant care impregnează întreaga viaţă umană.” Tocmai datorită acestui „mister” nu există o teorie unitară despre umor care să dea seama de toate aspectele acestui fenomen, însă teoriile existente pun în evidenţă aspecte complementare ale umorului.

În literatura de specialitate, există trei teorii dominante despre umor: teoriile superiorităţii, teoriile incongruităţii şi teoriile agresivităţii (pe linie psihanalitică). Pe scurt, teoria superiorităţii spune că adesea râdem de cei care au anumite defecte (fie ele fizice, de caracter sau pur şi simplu situaţionale), din nevoia de a ne simţi superiori celorlalţi sau superiori faţă de noi înşine cei care am fost cândva. Teoria incongruităţii este cel mai des citată şi acceptată dintre cele trei teorii dominante. Umorul se naşte, conform acestei teorii, dintr-o neconcordanţă între ceea ce se aşteaptă şi ceea ce se primeşte (un simplu exemplu este „poanta” unui banc care trebuie să infirme orizontul de aşteptare al receptorului, ca să stârnească râsul). În fine, teoriile psihanalitice (Freud este cel care pune bazele acestei direcţii psihanalitice în teoriile umorului) susţin că umorul este o formă mascată de agresivitate. De pildă, umorul cu tente sexuale – spune Freud – „ne permite să ne camuflăm agresivitatea sexuală şi ostilitatea, pentru că femeile nu ar tolera sexualitatea nedeghizată”.

Revenind la titlu, este umorul o formă a identităţii culturale? Înclin să cred că da. O spun subiectiv, fără să fi citit despre asta, doar din experienţa personală, într-o cultură care nu e a mea. Americanii îmi spun, de exemplu, că m-am adaptat repede la stilul lor de umor, o formă de ironie continuă şi de autoironie, condimentate cu referinţe culturale. Eu le spun că nu e vorba de adaptare, acelaşi sunt formele umorului pe care le folosesc în cultura mea. Dar, prietena cea mai apropiată aici este o chinezoaică. Nu este deloc lipsită de umor, însă nu apreciază decât un anume tip de umor şi se simte chiar lezată de forme uşor agresive de ironie sau chiar de tachinare. Ea este aici de 4 ani, timp suficient de adaptare, totuşi formele de umor în care se regăseşte sunt foarte specifice culturii ei. Cred că umorul şi felul în care percepem şi reacţionăm la umorul celorlalţi sunt dominate şi impregnate de cultura în care ne formăm ca indivizi. Identitatea culturală conţine, alături de multe alte ingrediente, forme de umor specifice.

Written by Nico

Aprilie 27, 2009 at 2:35 pm

Postat in Altele

The Secret Life of Words

with one comment

De mult nu m-a mai impresionat un film aşa cum a făcut-o The Secret Life of Words (un rezumat al filmului găsiţi aici – dar atentie, spoiler!, si trailer-ul aici), pe care l-am văzut de curând, deşi a fost lansat în 2005. Sunt încă o dată încântată de un film cu buget redus care are ceva de spus şi care nu are nevoie de efecte speciale şi de decoruri extravagante ca să o facă.

Un film despre uitare, despre un război despre care întotdeauna crezi că se întâmplă în altă parte. Un film despre monstruozităţile războiului din fosta Yugoslavie, care vorbeşte, fără scene sângeroase şi fără soldaţi umblând cu capetele retezate, despre cum putem pierde tot ce e mai omenesc în noi, despre moarte (nu numai ca anihilare fizică), despre uitare şi despre funcţia de catharsis a cuvintelor, într-o lume de tăcere şi de ruşine. Ruşinea supravieţuitorului. A celui care ar trebui să vorbească despre ororile cărora le-a supravieţuit şi s-ar putea să nu poată să o facă niciodată. Din film: „Before the holocaust, Adolf Hitler called all of his collaborators together and in order to convince them that he could get away with his plan he asked them who remembers the extermination of the Armenians? That’s what he said. Thirty years later nobody remembered the million Armenians exterminated in the cruelest possible way.” Istoria se scrie prin tăcerea şi ruşinea supravieţuitorilor.

Actorii principali sunt doi dintre favoriţii mei (Tim Robbins şi Sarah Polley) şi fac, cred, două roluri mari, două roluri grele. Încă o dovadă, dacă mai aveam nevoie de una, despre arbitrariul atribuirii Oscarurilor (filmul nu a fost nominalizat nici măcar la un Oscar, deşi ar fi meritat cel puţin vreo 4 nominalizări, în opinia mea)

Written by Nico

Aprilie 24, 2009 at 11:09 pm