Interactiuni

Avatarurile umorului şi identitatea culturală

with 2 comments

Îmi amintesc în adolescenţă, când urmăream cu încântare serialul Star Track, eram fascinată de personajul Data, mai ales datorită incapacităţii lui de a înţelege umorul şi a constantelor sale încercări de a-l învăţa. A fost, poate, prima dată când mi-am pus problema real cum funcţionează umorul, care sunt mecanismele lui, cum se declanşează etc.

Dar ce este umorul? O definiţie operaţională e greu de găsit, de aceea majoritatea definiţiilor sunt generale, subliniind însă o trăsătură esenţială, anume faptul că umorul este înnăscut şi specific speciei umane, cu alte cuvinte nu există oameni fără simţul umorului (în doze mai mici sau mai mari, dar asta este o altă discuţie), în afară de perioade mai lungi sau mai scurte din viaţa lor în care sunt copleşiţi de evenimente puternic negative. Thomas Veatch, profesor în departamentul de lingvistică de la Stanford, susţine că umorul este „un fenomen prin natura sa misterios şi interesant care impregnează întreaga viaţă umană.” Tocmai datorită acestui „mister” nu există o teorie unitară despre umor care să dea seama de toate aspectele acestui fenomen, însă teoriile existente pun în evidenţă aspecte complementare ale umorului.

În literatura de specialitate, există trei teorii dominante despre umor: teoriile superiorităţii, teoriile incongruităţii şi teoriile agresivităţii (pe linie psihanalitică). Pe scurt, teoria superiorităţii spune că adesea râdem de cei care au anumite defecte (fie ele fizice, de caracter sau pur şi simplu situaţionale), din nevoia de a ne simţi superiori celorlalţi sau superiori faţă de noi înşine cei care am fost cândva. Teoria incongruităţii este cel mai des citată şi acceptată dintre cele trei teorii dominante. Umorul se naşte, conform acestei teorii, dintr-o neconcordanţă între ceea ce se aşteaptă şi ceea ce se primeşte (un simplu exemplu este „poanta” unui banc care trebuie să infirme orizontul de aşteptare al receptorului, ca să stârnească râsul). În fine, teoriile psihanalitice (Freud este cel care pune bazele acestei direcţii psihanalitice în teoriile umorului) susţin că umorul este o formă mascată de agresivitate. De pildă, umorul cu tente sexuale – spune Freud – „ne permite să ne camuflăm agresivitatea sexuală şi ostilitatea, pentru că femeile nu ar tolera sexualitatea nedeghizată”.

Revenind la titlu, este umorul o formă a identităţii culturale? Înclin să cred că da. O spun subiectiv, fără să fi citit despre asta, doar din experienţa personală, într-o cultură care nu e a mea. Americanii îmi spun, de exemplu, că m-am adaptat repede la stilul lor de umor, o formă de ironie continuă şi de autoironie, condimentate cu referinţe culturale. Eu le spun că nu e vorba de adaptare, acelaşi sunt formele umorului pe care le folosesc în cultura mea. Dar, prietena cea mai apropiată aici este o chinezoaică. Nu este deloc lipsită de umor, însă nu apreciază decât un anume tip de umor şi se simte chiar lezată de forme uşor agresive de ironie sau chiar de tachinare. Ea este aici de 4 ani, timp suficient de adaptare, totuşi formele de umor în care se regăseşte sunt foarte specifice culturii ei. Cred că umorul şi felul în care percepem şi reacţionăm la umorul celorlalţi sunt dominate şi impregnate de cultura în care ne formăm ca indivizi. Identitatea culturală conţine, alături de multe alte ingrediente, forme de umor specifice.

Written by Nico

Aprilie 27, 2009 la 2:35 pm

Postat in Altele

2 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Citeva observatii si intrebari care imi vin pe loc dupa citirea postului (nu stiam de cele trei teorii ale umorului!) :
    1) Este existenta sau lipsa umorul (ca tendinte) legata de apartenenta sexuala? Imi amintesc ca in liceu, si cred ca si in facultate, multi dintre colegi credeau ca femeile sint (in general, si cu putine exceptii) lipsite de umor.
    2) Reformulez intrebarea de mai sus: exista tipuri de umor specifice femeilor si barbatilor?
    3) Putem delimita ironia de umor? Cum anume?
    4) De ce ar trebui sa consideram drept umor ceea ce tu numesti „formele usor agresive de ironie”? In timpul facultatii (de filosofie), in Iasi, am tot fost luati peste picior (eu si colegii mei) si am fost invatati sa facem la fel. Numeam asta „ironie fina” – si intelectual poate uneori era, dar moral mi se pare acum cumva neacceptabil. Cred ca oamenii sint astazi destul de stresati si nefericiti pentru a mai suporta si ironia agresiva (poate nu e tocmai o intimplare ca mersul la psiholog e un fenomen larg practicat in statele occidentale). Nu vreau sa fiu gresit inteles, ironia e ok practicata cu moderatie si aplicata acolo unde este cazul. Dar ironia fie ea si usor agresiva sau practicata permanent mai curind distruge relatii.
    5) Care sint locurile geografice ale ironiei? De exemplu, nu prea pot sa imi imaginez ironia in alcov 🙂
    6) Interesant mi se pare ca, in cadrul crestinismului, nu se discuta niciodata despre umor. In Noul Testament, Iisus nu ride niciodata (nu stiu sigur daca este vreodata ironic). De ce?

    andruska

    Aprilie 27, 2009 at 10:31 pm

  2. Sa le luam pe rand:
    1) Si eu cred ca simtul umorului e de regula mai dezvoltat la barbati. Nu am o explicatie pentru asta, poate sunteti voi mai dotati de la mama natura. Totusi am intalnit si femei (statistic vorbind, insa, mult mai rar) cu un simt al umorului extrem de ascutit. Foarte buna observatie, n-am insa nici o explicatie pertinenta.

    2) Posibil sa existe tipuri de umor specifice. O posibila taxonomie poate miza pe sfere de interese specifice celor doua sexe, gen barbatii prefera umporul pe subiecte sexuale, politice, sportive etc., femeile umorul pe subiecte din viata cotidiana, de situatie. O alta posibila clasificare ar tine de tipul de constructie al umorului, de pilda am senzatia ca barbatii sunt mult mai inclinati spre forme extreme de umor, gen sarcasm, batjocura, cinism etc. (eu le includ in umor), femeile spre forme mai soft, gen umor de situatie sau de caracter, calambururi etc. Daca ma intrebi insa „pe ce ma bazez” cand incerc o asemenea tipologie, nu am decat argumentul intuitiei si al observatiei zilnice, ambele lipsite de rigurozitate. Nu este un subiect cu care sa fiu foarte familiarizata, prin urmare nu stiu despre studii de tipul asta. Cum s-ar zice mai pe sleau, imi dau si eu cu parerea…

    3) Desi stiu ca se fac delimitari, exista teorii care pun zone de demarcatie, eu incadrez la umor o multime de forme „surori”, cum ar fi ironia, sarcasmul, jocurile de cuvinte etc. Umorul e definit ca ceva ce starneste rasul. Totusi eu i-as largi sfera spre tot ceea ce se construieste intr-un mod similar. Este diferit ca esenta, de pilda, ironia intre amici (uneori se rade copios pe tema asta) fata de sarcasm sau cinism (care de cele mai multe ori nu starnesc rasul)? Mecanismul in mintea mea e acelasi, gradele sunt diferite doar.

    4) Depinde cum interpretam „forme usor agresive”. In cazul meu vorbeam de ceea ce indeobste pe mine nu m-ar deranja la adresa mea, fiind permanent constienta ca este o gluma. Un exemplu concret: un grup de trei american, o chinezoaica si cu mine – s-a intamplat sa formam o echipa pentru un proiect. Cum sunt desteapta si modesta de la mama natura, s-a intamplat sa vin cu o solutie eleganta pentru niste probleme datatoare de dureri de cap. Unul dintre americani a exclamat „ma, da’ tu chiar esti o fata desteapta” – spus cinstit, neironic, ba chiar admirativ. Un altul a adaugat insa, malitios, „pentru o romanca!”. Stiam cu totii ca respectivul avusese o iubita romanca in trecutul recent, deci era cumva „autorizat”. Asta numesc de pilda umor usor agresiv. Pentru mine e perfect, am raspuns in acelasi ton „doar pentru ca ai gusturi proaste in a-ti alege iubitele nu inseamna ca poti face generalizari despre romani.”. Chinezoaica insa m-a intrebat ulterior cum de nu m-am simtit lezata, caci i s-a parut lipsit de politete ceea ce s-a intamplat. Insa contextul era de asa natura incat nu se punea problema de rea intentie, ci doar de tachinare intre prieteni. Asta numesc eu „ironie usor agresiva” care nu cred ca erodeaza relatiile, decat daca e rau intentionata.

    5) Eu pot imagina ironia si in alcov, dar poti fi sigur ca nu se mai pune problema de sex in seara cu pricina 🙂

    6) Cred ca exista forme ale ironiei in Noul Testament, de pilda in aprecierile lui Iisus la adresa fariseilor. De vazut capitolul 23 din Evanghelia dupa Matei, de pilda; eu cred ca este un exemplu de ironie (nu fina, nu muscatoare, ci mai degraba explicita, dar tot ironie este). Uite aici un articol foarte interesant despre „rasul” lui Iisus: http://www.whosoever.org/v8i3/louielaugh.shtml

    Nico

    Aprilie 27, 2009 at 11:43 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: