Interactiuni

Archive for mai 2009

Dulceata de trandafiri

with 19 comments

Daca tot am inceput saptamina trecuta cu retetele de sezon, hai sa continuam in acelasi ton. Eu unul (spre deosebire de Arankas) nu ma omor dupa dulceturi in general (si nici dupa dulciuri), insa imi plac la nebunie dulceata de trandafiri si cea de nuci. Si cum aici ma potrivesc in gusturi cu Arankas, s-a apucat ea sa faca dulceata de trandafiri, iar eu sa va explic procesul de productie.

In primul rind, e bine sa stiti ce fel de trandafiri trebuie sa alegeti. Ca regula generala, cei mai buni sint (in aceasta ordine) trandafirii roz, albi si galbeni. Sint de evitat trandafirii rosii, cu exceptia celor foarte parfumati. O a doua regula: florile nu trebuie sa fie prea batrine, nici vestejite (folositi doar florile cu petale fine, nu groase). In fine, a treia regula spune ca fiecare floare trebuie sa fie parfumata (nu folositi trandafiri care au un parfum vag sau care nu miros deloc). Nu va speriati, nu e chiar atit de greu precum pare!

In al doilea rind, ar trebui sa faceti rost de petale de trandafiri, treaba nu tocmai usoara. Trei metode s-au aratat pina acum eficiente: (1) metoda „fraierul plateste„: mergeti in piata si sperati sa intilniti vreo co-nationala care vinde asa ceva; de obicei nu veti avea succes; (2) metoda „Don Juan de Dimbovita„: va imbracati la costum, mergeti la florarie si cumparati vreo 10 buchete de trandafiri; apoi dati fuga acasa, iar cind sotia da in lacrimi de crocodil de placere si uimire, va apucati sa-i cintati hitul „Puisor, fa-mi marmelada”; (3) Metoda „Haiducu’ lu’ 7 cai„: asteptati rabdatori sa treaca miezul noptii si incepeti sa colindati gradinitele de la parterurile blocurilor, poate si curtile vecinilor care au fost atit de prosti incit nu si-au luat un ciine. Adunati petale sa intre cam intr-o punga de marime medie (cu grija sa lasati macar o floare la fiecare tufa, nu de alta dar sinteti cu bun simt si nu vreti sa se oftice omul ca a muncit degeaba).

Bun, acum presupunem ca aveti cam la 250 grame de petale. Urmeaza treaba cea mai nasoala, si anume curatatul petalelor de capatul alb (cel cu care se prind de codita), pentru ca partea asta da un gust amar compozitiei. E o chestiune migaloasa, pentru ca va trebui sa luati petala cu petala (e bine sa fiti sadici si sa-i puneti la treaba asta pe dracii de copii, ca tot nu-i mai ia locul!). Daca insa aveti floarea cu tot cu bulb, puteti sa rupeti din prima toate petalele odata, despartindu-le astfel de partea nefolositoare. Ei, si acum hai sa vedem cum facem (apud Sanda Marin, idolul nostru, tradusa si adaptata de Arankas):

Ingrediente: 250 grame petale de trandafir, un kilogram de zahar, doua lamii, scortisoara (maruntita, nu pulbere!). Noi am folosit cam trei betze de scortisoara, acuma insa depinde de gust…

Mod de preparare: se freaca cu mina, usor sa nu se rupa, toate petalele cu zeama de la o lamiie (lamiia are rolul de a conserva dulceata si de a pastra consistenta petalelor). Nu trebuie sa luati petala cu petala, ci puneti toate petalele intr-o oala, turnati deasupra zeama, si amestecati cu grija, in acelasi timp frecind in miini petalele. Separat, intr-un vas emailat (de exemplu, ceaun) se pune la fiert aproximativ un litru de apa si zaharul. Cind incepe sa clocoteasca puneti petalele de trandafir care au fost frecate cu lamiie. Lasati totul la fiert aproximativ o ora – o ora si jumatate – asta in functie de cit de „scazuta” doriti sa o faceti (adica cit de mult sirop doriti sa aiba dulceata). In orice caz, trebuie sa tineti cont ca o dulceata prea scazuta (fara prea mult sirop) va fi extrem de dulce, pe cind o dulceata cu prea mult sirop nu va tine prea mult (va trebui pusa la frigider si mincata in doua-trei saptamini, intrucit nu va sta „pe iarna”). Evident, ideal ar fi sa faceti  o dulceata intre cele doua extreme. In timpul fierberii, evident, mestecati din cind in cind, sa nu se prinda de ceaun. Timpul oferit de noi este unul aproximativ, dulceata se ia de pe foc atunci cind este „legata”. Cu aproximativ 10 minute inainte sa luati dulceata de pe foc adaugati zeama de la cealalta lamiie si scortisoara. Dupa ce este gata, se da la o parte de pe foc, si puneti dulceata calda direct in borcane.

033. dulceata de trandafiri - scazuta [640x480] (1)  033. dulceata de trandafiri cu mult sirop 2 [640x480] (2)

Mai sus: (1) – dulceata de trandafiri „scazuta”; (2) dulceata de trandafiri cu mai mult sirop

[Nota: fata de alte tipuri de dulceturi, se pare ca pentru dulceata de trandifiri borcanele nu trebuie sterilizate, daca doriti sa faceti mai multa si sa pastrati pentru iarna. Daca insa doriti sa fiti mai siguri ca dulceata nu se va strica, puteti incerca o metoda de sterilizare aici – scroll si vezi „sfaturi utile”, spre sfirsit. Sau aici.]

033. dulceata de trandafiri cu mult sirop 1 [640x480]

Pofta buna!

Written by Andrei Stavilă

mai 31, 2009 at 11:00 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with

Votul obligatoriu fata cu liberalismul si democratia

with 7 comments

Cum deja saptamina viitoare ne vom afla in plina desfasurare a alegerilor pentru Parlamentul European, m-am gindit ca ar fi bine sa scriu in cadrul serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor” despre trei subiecte de actualitate. In consecinta, astazi vom discuta despre votul obligatoriu, saptamina viitoare despre votul in alb, iar peste doua saptamini despre nationalism si extremism (mai ales ca la acea vreme vom avea si rezultatele si vom sti cum este reprezentat extremismul in institutia europeana).

Sa incepem cu primul subiect propus. Pe scurt, votul obligatoriu impune tuturor cetatenilor unei tari care au drept de vot sa se prezinte la alegeri si sa voteze. Privit prin aceasta prisma, votul nu este un drept, ci o obligatie civica, iar incalcarea ei nemotivata se pedepseste cu amenda, serviciu in folosul comunitatii sau chiar inchisoare, acolo unde primele doua variante nu au fost respectate de catre cel ce nu si-a indeplinit datoria. Votul obligatoriu exista in lege si se aplica in tari precum Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Cipru, Liechtenstein, Turcia si Uruguay; iar el exista in lege, dar nu este impus cu forta (nu se aplica) in Franta (numai pentru Senat), Grecia, Italia si Luxemburg (sursa).

Principalul argument impotriva votului obligatoriu vine de pe filiera liberala: oponentii sai sustin ca votul nu este o obligatie, ci un drept; si la fel ca in cazul oricarui drept, cetateanul poate opta intre a face uz de dreptul respectiv sau a renunta la acesta. Un drept care mi se impune cu forta nu mai este un drept, ci ori se transforma in datorie, ori este o contradictie in termeni – ca atare, este inclus in definitia termenului „drept” faptul ca pot uza de el sau nu, in functie de libera mea alegere. De exemplu, libertatea de expresie este un drept civil. Insa eu pot opta sa nu fac uz de acest drept in anumite dezbateri publice (poate nu am nimic de spus, sau poate pur si simpul nu vreau sa intru in respectivele dezbateri). Ar fi absurd sa mi se impuna sa-mi expun parerea asupra fiecarei chestiuni dezbatute in agora. La fel, spun oponentii votului obligatoriu, este absurd sa impui (sub amenintarea pedepsei) unui cetatean prezenta la vot.

Principalul argument in favoarea votului obligatoriu vine de pe filiera democratica (si nu este singurul punct in care liberalismul si democratia se ciocnesc violent – dar despre aceasta tema, intr-un articol viitor!). Conform teoriei democratiei, singurul tip de guvern legitim este cel care a adunat cele mai multe voturi in cadrul alegerilor periodice. Insa problema bazinului din care provin aceste voturi creeaza dispute aprinse. Sa luam un exemplu. Romania are, in mare, 22 milioane de locuitori (sursa). Din acestia, 18 milioane au drept de vot (sursa). Sa spunem, de pilda, ca in aceasta tara se prezinta la alegerile la termen doar 25% din cetatenii cu drept de vot, adica 4 milioane si jumatate de indivizi. Dintre aceste voturi exprimate presupunem cinci la suta voturi anulate, deci raminem cu 4.275.000 de voturi validate. Apoi sa spunem ca iese cistigator Partidul Bautorilor de Bere, cu 35% din sufragii, adica a fost votat de 1.496.250 de indivizi. Ei bine, ginditi-va ca intreaga tara este guvernata de un partid care a obtinut doar voturile a 7% din populatie! Putem considera acest guvern legitim? Din punct de vedere democratic, nu prea 🙂 Si aici intervine ideea votului obligatoriu: pentru a salva democratia si legitimitatea guvernului, unii teoristi ai democratiei cred ca dreptul de vot al fiecarui cetatean poate fi incalcat in sensul transformarii lui intr-o obligatie civica. Intr-o tara in care, de pilda, 95% din populatie merge la vot (restul de 5% lipsind motivat), oricare ar fi rezultatul alegerilor si oricite voturi anulate ar exista, legitimitatea guvernului este una considerabil marita.

Cum ar trebui sa privim votul obligatoriu? Personal, cred ca inaintea formularii unei opinii pro sau contra avem nevoie de citeva date in plus. In primul rind, ar trebui ca specialistii sa defineasca si sa argumenteze alegerea unui prag minim de prezenta la vot de la care incepind orice scadere a numarului de votanti devine periculoasa pentru democratie. In al doilea rind, cred ca este nevoie de un studiu asupra oscilatiilor prezentei la vot in tarile cu vechi state de plata in domeniul democratic, din momentul introducerii votului universal in fiecare stat. Daca oscilatiile se mentin in cadrul unor limite rezonabile, atunci nu este nici un pericol in a refuza adoptarea votului obligatoriu. In concluzie, implementarea (temporara a) votului obligatoriu, din punctul meu de vedere, poate fi justificata moral doar in cazurile in care: (a) previziunile prezentei la vot in anul electoral arata un procent aflat sub pragul de toleranta pentru supravietuirea democratiei; (b) studiile (pe fiecare tara in parte, sau la nivel de UE, daca vorbim de Parlamentul European) arata o scadere constanta si ingrijoratoare, cu fiecare ciclu electoral, a procentului de prezenta la urne;  (c) ambele situatii anterioare sint reale. In cazul in care niciuna din conditiile (a) – (c) nu este indeplinita, votul obligatoriu nu isi justifica implementarea.

Din aceasta perspectiva, votul seamana cu armata: in timp de pace (respectiv atita timp cit democratia nu este amenintata) stagiul militar nu ar trebui sa fie obligatoriu (si nici votul); pe timp de razboi insa, si in cazuri critice, poti fi obligat sa iti aperi tara cu arma in mina (respectiv, poti fi obligat sa votezi).

Emoţia filmelor de scurt metraj

with 12 comments

Sebastian’s Woodoo, filmul de numai 4 minute al paraguaianului Joaquin Baldwin, a câştigat premiul Competiţiei online de scurt metraj asociată festivalului de la Cannes. Pe mine m-a impresionat şi am zis să vi-l aduc şi vouă în atenţie. Un filmulet despre prietenie, sacrificiu şi solidaritate.

Şi dacă tot m-am apucat să vorbesc despre scurt-metraje, iată încă vreo cinci din favoritele mele.

The Black Hole al britanicilor Phil Sansom şi Olly Williams a câştigat Virgin Media Short Awards Grand Prize. Tema filmului: lăcomia.

Reach – filmul animatorului Australian Luke Randall, despre cât de departe putem visa şi până unde putem ajunge.

Câştigătorul Oscarului de anul ăsta la categoria scurt metraj, La maison en petits cubes, filmul japonezului Kunio Kato.

Partea întâi

Partea a doua

Şi preferatul meu, poemul lui Charles Bukowski, The Man with Beautiful Eyes.

Încă mă întreb dacă emoţia stârnită de filmele de scurt metraj este una pur estetică şi dacă asemenea creaţii sunt forme de artă (în sensul ei clasic, şi nu în sensul reconstruit de studiile culturale). Avem criterii după care (încă) să judecăm ce este artă şi ce nu este? Şi mai păstrăm un sens clasic al artei sau o integrăm încet-încet în ceea ce numim astăzi cultura de masă? Sunt conştientă de complexitatea răspunsurilor şi, cred, întrebările sunt mai mult retorice. Totuşi nu am putut să nu le scriu.

Written by Nico

mai 29, 2009 at 3:19 am

Arta politica a lui Fernando Botero intre sublim si grotesc

leave a comment »

Nu am fost niciodata o mare admiratoare a formelor rubensiene in pictura si nici vreo aclamatoare a Barocului (fie el din Tarile de Jos sau Italian). Are Rubens o “Susana” masiva si puhava ca un cazonac bine dospit, precum si multe alte scene “memorabile” gen “ Rapirea fiicelor lui Leucipp” (in care “gratioasele”  fiice par uriase in mainile rapitorilor lor si senzatia data este ca cei doi rapitori, insotiti de un Cupidon, le-ar putea scapa din brate in orice secunda) care mi se par niste caricaturi inocente si inofensive. Asta daca nu pun la socoteala faptul ca prolificul flamand este expus in cele mai mari muzee ale lumii. Chiar in unele dintre ele lucrarile lui constituie asa-zisul “centru de interes” al galeriei.

Totusi are Rubens un “Masacru” (ultra-cunoscutul Masacru al Inocentilor facand trimitere la pruncii ucisi de Irod) care mie mi se pare fulminant. Dramatismul si cruzimea scenei iti rapeste pur si simplu atentia in asa masura incat “uiti” de rotunjimi. In arta contemporana Rubens pare sa aiba un urmas: artistul columbian Fernando Botero (chiar daca Velasquez este mai indreptatit in a fi numit predecesorul  lui Botero). Botero este cunoscut mai ales pentru reproducerile lui ludice (cumva „cartoonish”) dupa  diverse picturi mai mult sau mai putin celebre. Una dintre ele este de-a dreptul savuroasa. Este reproducerea mea preferata marca „Botero”- Rubens si Sotia Lui (datata 1965).

Rubens-And-His-Wife-1965_003 (sursa)

Nota: Rubens are doua autoportrete celebre „cu sotia” (ca sa nu mai pun la socoteala cele „fara sotie”). In unul dintre ele  ( cel din 1639), artistul si sotia sa Helena Fourment par a plimba „copilul in lesa”, iar in celalalt din seria „cu sotia” (1609) Reubens si Isabella Brant „pozeaza” elegant in brocarturi si dantele fine. Ei bine, reproducerea lui Botero se refera la cea de-a doua pictura (cea cu sotia Isabella Brant).

40040104(sursa)

Numai ca ceea ce mi se pare de-a dreptul stunning la arta lui Botero este seria de 80 de gravuri si picturi „Abu Ghraib” inspirate de fotografiile jurnalistilor la inchisoarea irakiana cu acelasi nume. Botero pastreaza formele rubensiene in portretizarea detinutilor, doar ca in acelasi timp acele corpuri sunt reprezentate ca fiind supuse unor cruzimi care pica greu la ochi si la stomac. Bine-cunoscutul „umor” boterian nu distruge efectul grav al respectivelor imagini, dimpotriva. Chiar daca unii critici ar spune ca teatrul cruzimii de la Abu Ghraib a fost suficient de „crud” cat sa nu mai aiba nevoie de nici o amplificare artistica, cred ca „amplificarea artistica” nu face decat sa intipareasca in constiinta privitorului „cat de oribila tortura este de fapt”. Teoretic toti „stim”, avem argumente logice, credem, sau doar „am auzit”, sau ni s-a spus ca tortura este ceva rau, degradant, inuman etc. Intrebarea ar fi „cat de rau este?” Arta lui Botero raspunde la aceasta intrebare plasandu-ne ca privitori mai aproape de prizonieri, de agonia lor, de ceea ce se numeste „the body in pain”. Noi stiam din presa  ca prizonierii de la Abu Ghraib sufera tratamente sinistre si ca soldatii americani se distreaza copios in acel „zoo” indepartat si exotic. Ceea ce nu stiam este „cat de rau sufera detinutii aceia?” In acest sens martiriul reprezentat de Botero imi aduce aminte de martiriul lui Reubens (si nici macar nu mai conteaza daca in cazul martiriului lui Botero victimele sunt inocente sau ba). Artistul crede ca „arta este si trebuie sa fie o acuzatie permanenta”  si ca atrocitatile petrecute la Abu Ghraib vor fi in viitor fie uitate, fie clasate la dosarul war’s happenings, daca nu vor fi imortalizate in arta. El spune: „cine ar mai pomeni de Guernica astazi daca nu ar fi fost Picasso sa o imprime in constiinta noastra?” si mi se pare  foarte aproape de adevar.  Poate critici consacrati  si cu scaunele caldute si catifelate in artworld-ul contemporan  (precum Rosalind Krauss) vor spune ca arta lui Fernando Botero (si in special seria „Abu Ghraib”) este „patetica” – si chiar de-ar fi asa „patetismul” seriei respective tot mi se pare unul remarcabil, aproape de Laoocon Preotul Troian si de punerea in practica a dictum-ului actual „not again, not under our eyes!”.

BOTERO45 (sursa; vezi tot aici mai multe fotografii)

Written by arankas

mai 28, 2009 at 2:49 pm

Despre necrofilie, cu Thomas Pogge

with 32 comments

Luna trecuta Thomas Pogge (profesor de filosofie politica la Yale, elev al lui Rawls si un VIP al teoriei politice si al eticii) raspundea unei intrebari despre moarte, sex si etica (pe site-ul Ask Philosophers). Intrebarea, extrem de inteligent pusa, suna cam asa (nu dau un citat exact, ci unul tradus si adaptat de mine):

Ultimul tabu al societatii noastre pare sa fie necrofilia. Multi dintre noi simtim repulsie cind vine vorba despre asa ceva. Este insa aceasta o actiune rea din punct de vedere etic? Daca dorim sa spunem ca este, atunci ne aflam intr-o pozitie precara, intrucit va trebui sa sustinem ca anumite comportamente sexuale in care nu exista victime sint rele in ele insele. Intrucit accept ideea ca persoanelor li se poate face rau si dupa moarte, cind vorbesc aici despre necrofilie pornesc de la premisa ca persoana in cauza si-a dat acceptul (pentru actul necrofil) inainte de a muri.

Ei, lui Pogge nu ii vine tocmai usor sa raspunda, asa ca tatoneaza terenul pe trei niveluri:

1) Este permis moral statului sa incrimineze necrofilia? Raspunsul afirmativ se poate baza pe doua argumente: (a) considerente de sanatate publica; (b) considerente de ultraj public (altii s-ar putea simti ofensati). Ce nu spune Pogge este ca ambele argumente sint destul de slabe: sexul cu o persoana care a fost sanatoasa cit a trait si care a murit acum cinci minute (sa spunem, de atac de cord) nu implica pericole privind sanatatea celui care comite aceasta fapta, deci nu sint implicate nici costuri pentru sanatatea publica; apoi, daca actul are loc intr-un spatiu privat, altii nu se pot simti ultragiati (mai tirziu si Pogge aminteste asta).

2) Exista ceva specific rau din punct de vedere etic privind practica necrofiliei? Etica in sens larg, spune Pogge, se preocupa cu viata buna a fiintelor umane. O viata buna implica „relatii personale apropiate, prietenii si relatii de iubire cu oameni pe care ii privim drept egali si cu care ne angajam intr-o arie larga de interactiuni comunicative. Comparata cu asemenea interactiuni, necrofilia este o activitate inferioara, o pierdere de timp”. Insa, recunoaste filosoful, tot pierdere de timp sint jocurile video sau show-rile TV, si este moral ok sa ne deconectam din cind in cind si sa privim la televizor, de pilda. De ce nu ar fi asa si cu necrofilia?

3) Daca luam etica in sens mai strins, va trebui sa spunem asa: necrofilia este rea daca ea implica sa faci rau altor persoane. Insa, zice Pogge, „lasind la o parte raul pe care cineva l-ar putea face altora punind in pericol sanatatea publica si / sau violind legile sistemului nostru legal, si asumind acordul liber si informat, oferit de persoana decedata inaintea mortii sale, e greu de vazut cine ar putea reclama ca i se face un rau daca actul este realizat intr-un loc privat”.

Finalul – intrucit aici doream sa ajung – este demn de luat in seama: „reactia noastra puternica fata de necrofilie nu poate fi explicata prin referinta la gindirea noastra moral-etica moderna. Probabil (aceasta reactie) este legata de obligatiile noastre religioase, de gusturile estetice, si poate chiar de raspunsurile biologice”.

Ce vrea sa spuna Pogge este ca exista limite ale eticii seculariste, asa cum este ea teoretizata in domeniul academic actual. Intrucit aceasta etica se bazeaza de obicei pe teoriile liberale asupra contractului si pe lipsa ultragiului adus altor persoane, daca necrofilia este asigurata de un contract anterior mortii semnat de catre persoana decedata si daca are loc intr-un spatiu privat, atunci etica secularista este neputincioasa in a explica rational reactia puternica si sentimentul de actiune imorala pe care le avem in fata acestui tip de relatie sexuala. As fi extrem de curios sa stiu ce gindesc ateii convinsi despre aceasta situatie, intrucit par sa nu aiba decit doua variante: ori sustin ca necrofilia nu este deloc o actiune rea din punct de vedere moral si repulsia noastra este data de sentimente „medievale” care, din nefericire, inca mai exista in subconstientul nostru; ori vor trebui sa produca un argument rational impotriva necrofiliei. The floor is yours…

Written by Andrei Stavilă

mai 26, 2009 at 7:56 am

Suc de soc (sau: socată)

with 59 comments

Daca ati avut norocul sa copilariti la țara, atunci cu siguranta va aduceti aminte de excelentul suc de soc al bunicii! Ei bine, nu am mai baut asa ceva de pe la 12 ani – daca nu punem la socoteala zeama chimica numita „Suc de soc si lamiie”, pe care o gasiti sub denumirea firmei „Clever” la Billa (si costa 1 RON doi litri!). Din cauza asta, vedeti voi, cind am observat anul trecut (deh, pina atunci eram ocupat pina peste cap) ca in Budapesta creste socul prin parcuri, o idee mica si draceasca mi-a incoltit in minte. Nu am avut atunci nici curajul, nici timpul sa o pun in practica. Insa ideea a prins radacini, iar anul asta s-a cerut realizata. Da, intrucit este sezonul florilor de soc, m-am apucat sa fac suc de soc (pe linga faptul ca sucul e foarte bun, socul este excelent pentru sanatate – vezi aici si aici).

Primul lucru care trebuie facut este sa culegi socul. Cum copacii pe care i-am vazut eu se aflau in parcurile dintre blocuri, nu as fi avut probleme daca eram vazut ca rupeam citeva flori, in definitiv proprietatea comuna e proprietatea nimanui si in consecinta poate fi furata sistematic – se vede ca am trait in Rumeinia si ca mi-am invatat lectiile! 🙂 Totusi, pentru a evita eventualele probleme cu doua-trei bucati guri de babe nebune, am purces noi sa culegem florile cam dupa zece noaptea, cind am aproximat eu ca stimabilele dorm. Evident, ma simteam si eu rusinat ca si Nea’ Mărin cu ouale de vinzare la Severin: om „bătîrn” si sa umblu cu de-alde astea… In fine… iata cam cum arata floarea de soc (atentie, trebuie sa culegeti florile cu multa grija, intrucit crengile copacului sint subtiri si se rup repede) :

029. suc de soc 6 [640x480]

Ne-am intors noi acasa cu o prada impresionanta: cam trei pungi de Tesco pline ochi. Am asezat florile de soc la uscat, intinzindu-le pe hirtii. Aceasta intrucit erau oricum prea multe pentru o tura de suc, si doream sa pastram si pentru alte rinduri. Cum era seara ne-am culcat, urmind sa reincepem treaba a doua zi.

029. suc de soc 5 [640x480]

Bunnn… A doua zi a venit si, cu emotie dublata de nostalgie, am inceput sa prepar sucul. Reteta am luat-o de aici, insa – ca de obicei – o voi completa cu propriile mele observatii. Mentionez insa ca inainte sa ma apuc de treaba propriu-zisa am taiat coditele florilor pe cit posibil (pentru a nu da un gust amar sucului). Apoi am pastrat cantitatea de flori necesara pentru prima tura de suc, iar restul florilor le-am pus intr-o punga de hirtie, pentru alte serii. Iar acum hai sa incepem:

Ingrediente: 1 kg zahar, 10-12 flori de soc mari (sau doua miini de flori de soc uscate), 5 lamii sau un pachetel cu sare de lamiie, 8 litri apa.

Mod de preparare: Este, in fapt, foarte simplu sa faceti sucul de soc. Puneti la fiert 3 litri de apa, impreuna cu kilogramul de zahar si cu zeama de la o lamiie. Lasati totul sa fiarba 15 minute. Intre timp, va trebui sa luati doua lamii si sa le dati coaja prin razatoare. Puneti separat pe o farfurie firicelele de coaja rezultate. Apoi luati cele doua lamii a caror coaja ati ras-o si celelalte doua lamii ramase si le stoarceti bine pe toate patru, iar sucul il puneti intr-o cana. Mai trebuie sa pregatim si recipientul in care vom lasa sucul la fermentat: ideal ar fi un borcan de 10 litri, dar in lipsa lui puteti folosi la fel de bine si doua butoiase de cinci litri fiecare (de acelea de apa minerala). Spalati bine bidoanele respective. Sa ne amintim ca am pus la fiert trei litri de apa, deci ne mai ramin cinci litri de apa (rece) pe care ii vom pune in mod egal in cele doua bidoane (cite 2,5 litri in fiecare). Apoi adaugam in fiecare bidon, in mod egal, coaja de lamiie si sucul de la lamii. In final, vom pune florile de soc (cite o mina pentru fiecare bidon). Intre timp probabil au trecut cele 15 minute, asa ca vom lua oala cu cei trei litri de apa, zahar si lamiie de pe foc si vom turna in mod egal in fiecare bidon (cite 1,5 litri in fiecare). Acum, ar trebui sa aveti in fiecare bidon cite patru litri de lichid, ceea ce este perfect: spatiul pentru inca un litru (intrucit bidonul are cinci litri) va trebui sa ramina gol, pentru a avea loc sucul sa fermenteze. Acum punem capacul celor doua bidoane si le zdruncinam bine, sa se amestece. Le lasam la temperatura camerei, nu inainte insa de a desface dopurile si de a le pune deasupra gurilor de la bidoane, insa fara a le insuruba – altfel riscati o explozie de toata frumusetea din cauza fermentarii 🙂

Butelcile rezultate ar trebui sa arate cam asa:

029. suc de soc 2 [640x480]

Ei, acum e acum. Urmeaza trei-patru zile in care va trebui sa reinsurubati capacele si sa zdruncinati bine bidoanele, pentru ca sa se amestece compozitia. Si va trebui sa repetati actiunea de trei-patru ori pe zi. In fine, trebuie sa decideti cita rabdare aveti pentru a astepta sa se faca sucul. In mod normal, compozitia trebuie lasata cam doua saptamini. Daca insa nu aveti rabdare – cum nu am avut noi – atunci se recomanda ca, dupa ce ati turnat apa clocotita in bidoane, sa faceti in felul urmator: puneti intr-o cana cam 10 grame de drojdie si o frecati bine-bine cu o lingurita de zahar pina se lichefiaza (la inceput va fi mai greu, va veti gindi de ce dracu’ se face ca aluatul gros, dar pina la urma daca insistati se va lichefia, va promit!). Ei, puneti drojdia lichefiata in parti egale in cele doua bidoane, apoi puneti capacele si urmariti procedura descrisa mai sus. Atentie insa! Sa fie strict 10 grame de drojdie, daca puneti mai mult va fermenta foarte repede si va deveni vin! Nu rideti: unu la mina, exista o reteta de vin de soc aici; doi la mina, asa am patit eu cind am facut o a doua tura de suc, am pus prea multa drojdie si pe urma ma ameteam cu socul, nu mai erau trebuincioase vinoasele si nici beroasele 🙂 In fine, cum am spus, fara drojdie sucul e gata in doua saptamini. Cu drojdie, e gata in 48 de ore. Nu uitati insa ca in cele doua zile sa il agitai de 3-4 ori pe zi, asa cum am spus mai sus (si dupa ce agitati, sa nu insurubati capacul)!

Ei, sa zicem ca au trecut cele doua zile sau cele doua saptamini. E timpul sa turnam sucul in sticle, folosind o leica si o sita asezata pe leica. De regula, daca aveti de gind sa pastrati sucul o lunga perioada de tip (se poate pastra si patru luni) e bine sa il puneti in recipiente de sticla, astupate cu dop de pluta legat cu sirma (ca la sampanie). Puneti apoi sticlele in camara sau, mai bine, in frigider. Atentie, la deschidere sucul se va comporta (adica va spuma) exact ca sampania, deci aveti grija cum deschideti sticla! Daca insa sinteti „haplea” si stiti ca veti termina sucul in una-doua saptamini, atunci nu are rost sa va complicati, e ok sa il puneti si in sticle de plastic. Aceste sticle (dupa ce lea-ti insurubat bine capacele, de data asta) le veti pune in frigider. Evident, iarasi va trebui sa fiti atenti cind le deschideti. Iata productia mea – din tura a doua, care a iesit mai mult vin 🙂

029. suc de soc 3 [640x480]

De mentionat ca sucul de soc este excelent pentru cocktail-uri, de obicei in compozitie cu bauturi tari – eu nu-l recomand pentru cocktail-urile non-alcoolice intrucit e pacat de el 🙂 Si iata un pahar de suc:

029. suc de soc 4 [640x480]

Aiasta-i pohta ce-am pohtit!

Written by Andrei Stavilă

mai 24, 2009 at 7:00 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with

Ungaria, my love (16). Extremismul

with 19 comments

Ungaria are si fețele ei urite, iar una dintre acestea este reprezentata de nationalism si extremism. Citeam undeva (din nefericire nu imi amintesc sursa) ca ungurii ar fi pe locul doi in ceea ce priveste profunzimea sentimentului national, dupa americani. Nu stiu daca informatia este adevarata sau nu – cert e ca ungurii cu siguranta sint nationalisti si isi iubesc sincer tara. Se vede asta la fiecare sarbatoare nationala, daca facem o comparatie cu Romania: in timp ce romanul prefera ca de sarbatorile nationale sa iasa la gratar sau sa se duca la o parada militara fara a fi animat de cine-stie-ce mare sentiment patriotic, ei bine ungurii se simt profund legati de insemnatatea evenimentului respectiv. Nu voi analiza aici de ce stau lucrurile asa (cu siguranta exista circumstante istorice si explicatii psihologice) – insa cu siguranta modul in care ungurii resimt si astazi pierderea teritoriilor prin intermediul diverselor tratate de pace trebuie inteles in acest context.

Desigur, nu inteleg nationalismul in general, si cu atit mai putin nationalismul ungar. Niciodata nu am priceput ce inseamna sa-ti iubesti tara: poti iubi un om, un animal de companie, poate o floare ori un obiect; ceva concret, in orice caz. Dar nu inteleg cum il poti iubi pe Dumnezeu, sau cum iti poti iubi tara. De Dumnezeu iti poate fi teama, iar fata de tara cu siguranta ai unele datorii de cetatean. De aici insa si pina la iubire este o cale lunga, pe care eu nu am fost in stare sa o parcurg niciodata.  Daca nationalismul inseamna o profunda iubire de tara, atunci mi se pare o himera, o idee lipsita de coerenta; daca inseamna a-ti achita datoriile de cetatean, atunci nationalismul nu mai e nationalism, ci o simpla problema de obligatie politica. Iubirea nu are ce cauta aici, nici sentimentul patriotic. Asa cum am mai spus, locul nasterii mele (si al oricarui individ) e o chestiune care tine de purul hazard: daca m-as fi nascut nigerian ar fi trebuit sa iubesc Nigeria?

Totusi, cu titlu provizoriu, sint dispus sa accept ca daca eu personal nu inteleg un lucru, nu inseamna ca el nu exista, ori ca altii nu il inteleg. Sa presupunem ca nationalismul ca sentiment puternic exista, are o coerenta interna, si mai ales reprezinta ceva pozitiv. Totusi, acum pot pune urmatoarea intrebare: cum putem sti cind nationalismul pozitiv se transforma in unul negativ? Care este linia de demarcatie intre nationalismul pozitiv si extremism? Diferenta mi se pare firava, si poate tocmai de aceea multi oameni trec pragul respectiv.

Cel mai grav este faptul ca, in cadrul perioadelor de criza economica (deci si in actuala criza), extremismul cistiga teren spectaculos. La fel se intimpla si in Ungaria, unde un ungur din zece simpatizeaza cu nationalistii radicali. La alegerile pentru Parlamentul European din 4-7 iunie participa si partidul Jobbik (numele inseamna deopotriva „cel de dreapta” si „cel mai bun”, si este o prescurtare a denumirii „Miscarea Pentru o Ungarie mai Buna”). Jobbik este considerat bratul politic al formatiunii paramilitare (interzise prin lege, deocamdata, incepind din decembrie 2008) „Garda maghiara„. Pentru alegerile membrilor Parlamentului European partidul extremist maghiar a produs urmatorul poster (l-am fotografiat pe cel din imediata apropiere a casei noastre):

IMG_6846 [640x480]

In traducere, posterul spune asa:

„Cucerim Europa din nou!

Sunt Árpád, am 116O de ani, si unii spun ca sunt extremist si neonazist. Dar adeptii mei devin din ce in ce mai puternici. Depinde si de votul Tau sa intram in Parlamentul European, apoi si in cel maghiar. Nu as fi crezut vreodata ca poporul meu va ajunge aici. Ajuta-ma sa pot sa fiu mandru de voi din nou, acolo sus.

Miscarea pentru o Ungarie de dreapta/mai buna

Ungaria apartine ungurilor!”

(Ii multumesc si pe aceasta cale lui C.L. pentru traducere)

Dincolo de faptul ca, in opinia mea, posterul ii trateaza pe cetatenii unguri ca pe niste imbecili, curios este urmatorul fapt. Daca schimbi „Arpad”, „1160 de ani” si „Ungaria” cu orice nume, virsta, si cu orice tara, posterul se potriveste perfect pentru orice partid de extrema dreapta; sa spunem: „Sint Decebal, am 1922 de ani (ciuda voua ungurilor, sint mai batrin ca Arpad!)  🙂 … „ajutati-ma sa fiu mindru de voi” … „Romania apartine Romanilor!” Ce vreau sa spun cu asta? Nimic altceva decit sa subliniez inca o data triviala observatie ca extremismul este la fel peste tot.

Si mai este un lucru ciudat. Tot C.L. mi-a spus ca strigatul de lupta „Ungaria apartine ungurilor!” este indreptat acum in special impotriva romilor si evreilor. Totusi, potrivit Wikipedia, componenta etnica a tarii ar arata cam asa: 95% unguri, 2% romi si 3% alte minoritati. Pai in conditiile in care 95% din locuitori sint maghiari, deviza „Ungaria apartine ungurilor” nu e doar idioata, dar in plus nu are nici un sens… E drept, partidul Jobbik crede ca Ungaria este acum condusa la toate nivelurile importante de catre evrei, si de aici deviza… Dar si in aceasta varianta de explicatie, tot lipsita de sens mi se pare.

Written by Andrei Stavilă

mai 22, 2009 at 5:00 pm

Cat de “proasta” trebuie sa fie o pictura pentru a fi considerata “good art”?

with 3 comments

Nu cu mult timp in urma (in toamna anului 2008) a fost la Viena o expozitie temporara la MUMOK (Muzeul de Arta Moderna) intitulata “Bad painting – Good Art”. Expozitia a constat in 21 de picturi semnate printre altii de  Francis Picabia, René Magritte, Asger Jorn, Philip Guston, Neil Jenney, Georg Baselitz, Albert Oehlen si Julian Schnabel. Fiecare dintre ei isi expunea pe panza “badness-ul” in maniere diferite. Eticheta de “pictura proasta” se refera de obicei la acea executie gresita sau “defectuoasa”.

Artistii expusi la MUMOK deliberat “gresesc” si deliberat combina elemente destabilizatoare. Elementele de kitsch nu lipsesc iar culorile curg in exces. Explicatia ar fi ca: „They assail the American canon of values of decency, decorum, ‘good taste’ and beauty in a way which is often condemned as shocking, sensationalist, ‘politically incorrect’ and ‘reactionary’. Among other things, they work with painting techniques of the old masters in order to criticize the medium and through this to breathe new life into it” (sursa).

Personal, imi place foarte mult ideea expozitiei cu pricina si unele dintre picturi care se pot incadra perfect intr-o estetica a relevantei (mai curand decat intr-o estetica a frumosului inteles in mod traditional). O opera de arta se exprima pe sine dincolo de acuratetea executiei sau frumusetea detaliilor. Cel mai important mi se pare ceea ce transmite si cum transmite. Asta nu vrea sa insemne ca ca arta asa-zis frumoasa nu mai e la loc de cinste, ci ca frumusetea se reconsidera mereu in acord cu idea de good art.

Written by arankas

mai 21, 2009 at 7:21 pm

Declaratia de la Praga: de ce nu o semnez

with 10 comments

Luna viitoare (pe 3 iunie) se implineste un an de la publicarea Declaratiei de la Praga. Intre timp documentul a adunat on-line 3101 de semnatari (pina astazi), printre care – si in urma apelului lui Vladimir Tismaneanu de pe  blogul sau – si multi romani. Numai ca renumitul istoric si politolog roman este nemultumit de numarul mic de romani care au semnat si se intreaba aici: de ce multi indivizi aleg sa nu semneze declaratia? Nu stiu care sint motivele altora – incerc insa sa explic mai jos de ce eu aleg sa nu o semnez.

Doresc insa sa spun de la bun inceput ca in general sint de accord cu ideile exprimate in Declaratie. Si eu sint de accord ca “există similarităţi substanţiale între nazism şi comunism în ceea ce priveşte caracterul lor abominabil şi crimele lor împotriva umanităţii” (Preambul). Insa nu sint de accord cu diverse concluzii pe care le extragem de aici. De pilda: zvastica este un symbol a carui expunere publica este interzisa in multe tari vestice. Ar trebui sa se intimple la fel cu “secera si ciocanul”? Tonul declaratiei indeamna spre un raspuns afirmativ. Raspunsul meu este unul negativ – amanunte insa, mai jos. Enumar deci motivele care ma fac sceptic in privinta acestei declaratii:

1. Declaratia mi-a lasat impresia unui document scris de literati, cu formule bine incondeiate estetic, insa complet lipsita de pragmatism. Evident, inteleg caracterul mai mult simbolic al declaratiei, insa de aici si pina la formule rasuflate de genul “caminul nostru european” sau “societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor” este prea mult. Pentru mine, cel putin. Un ton mai rezervat si orientat catre chestiuni practice ar fi fost binevenit. De exemplu, sustin idea “unui Institut al Memoriei şi Conştiinţei Europene” (art. 15), pot accepta idea unei zile internationale a comemorarii victimelor totalitarismului (23 august) (art. 9), insa sint in ceata cind citesc despre “formularea unei perspective comune privind crimele regimurilor totalitare, inter alia regimurile comuniste, şi propagarea unei conştiinţe europene asupra crimelor comunismului, cu scopul definirii unei atitudini comune faţă de crimele regimurilor comuniste” (art. 3).

2. Declaratia este total rupta de realitate si incearca sa arunce asupra noilor generatii spaimele generatiilor vechi. Punem citi in textul ei ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” (Preambul). Ce poate fi mai departe de adevar? Inteleg sentimentele aflate in spatele acestei atitudini, pentru ca nu sint tocmai tinar. Unchiul meu a fost dat afara de la un liceu de elita din Iasi pentru ca era fiu de preot; mama mea, fiind fiica de preot, nu s-a putut angaja pina nu a declarat in fata secretarului de partid pe institutie ca nu crede in Dumnezeu. Iar bunicul meu, preot, omul caruia ii ramin dator intreaga viata pentru ceea ce sint acum, a fost arestat noaptea si batut prin beciurile politiei pentru ca asculta posturi straine si vorbea de rau regimul. Si acum imi amintesc cum maica-mea imi interzicea sa repet afirmatiile bunicilor (de genul: Ceausescu vorbeste peltic pentru ca si-a tocit limba de la atitea discursuri), de teama ca va face ea puscarie. Ce vreau sa spun cu toate acestea este ca atit familia mea, cit si eu insumi am fost atinsi de acest virus si nu il putem nega, cu atit mai putin neglija sau uita. Si eu ma intristez cind vad ca tinerii de azi nu numai ca nu stiu multe despre communism, dar nici macar nu le pasa. Totusi, nu ii pot condamna. E de ajuns sa invete la scoala ce a insemnat comunismul, asa cum e de ajuns sa invete si despre nazism. Comunismul nu este si nici nu trebuie sa fie o povara pentru constiinta copiilor nostri. Pentru ei comunismul nu este o spaima actuala, ca pentru domnul Tismaneanu si – poate ceva mai putin – pentru mine. Pentru ei comunismul este ceva din cartile de istorie, nu le afecteaza viata cotidiana, si exact asa trebuie sa stea lucrurile. Daca Declaratia crede ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” atunci Declaratia este rupta de realitate. Din fericire, in curind comunismul si nazismul nu vor mai fi decit subiecte strict istorice in constiinta Europei, cam la acelasi nivel cu exterminarea crestinilor de catre romani. Si asa trebuie sa fie: cu cit mai repede, cu atit mai bine.

3. Declaratia este iarasi complet rupta de realitate, atunci cind considera ca “furnizarea de informaţii extinse despre trecutul totalitar comunist care să ducă la o mai bună înţelegere şi abordare a temei este o condiţie necesară pentru o viitoare integrare solidă a tuturor naţiunilor europene” (Preambul). Fals: nu e o conditie necesara. Pragmatic vorbind, o integrare solida a natiunilor europene are intii de trecut obstacole in legatura cu economia, stabilitatea politica, justitia, securizarea granitelor, iar mai apoi obstacole mult mai dificile, privind dezinteresul cetatenilor europeni privind constructia comuna, scepticismul fata de integrare, temerile privind uniformizarea culturala si pierderea suveranitatii, si asa mai departe. Informatiile privind trecutul totalitar communist sint departe de a constitui o conditie necesara pentru integrarea natiunilor europene. Si – as adauga eu in paranteza – ma surprinde sa vad ca atit de multi intelectuali mai accepta sa foloseasca ideea nefericita si periculoasa de “natiune”. Faptul ca m-a scapat barza dincoace de Prut nu e de ajuns sa ma faca parte integranta a “natiunii” romane, domnilor intelectuali! Personal pot sa va spun, alaturi de Cioran, ca sunt mongol!

4. Declaratia, “având în vedere experienţa Comisiei pentru adevăr şi reconciliere din Africa de Sud” (Preambul), solicita “introducerea unei legislaţii care să permită Justiţiei să îi judece şi să îi condamne pe autorii crimelor comuniste şi să compenseze victimele comunismului” (art. 4). In primul rind, capacitatile mele slab intelectuale imi obstructioneaza intelegerea comparatiei cu Africa de Sud. Din cite stiu eu, acolo era destul de clar cine sint victimele si cine sint calaii. Pornind de aici, reconcilierea a devenit posibila. In cazul comunismului insa, spre deosebire de apartheid, stim foarte bine ca multe victime au devenit calai, si invers. Atit simbolic, cit si pragmatic, mocirla este mult mai mare decit in Africa. Pe care calai sa-i judecam? Pe militieni, pe securisti, pe cei care detineau carnetul rosu de partid, pe cei care au tacut atunci cind Gheorghe Ursu era torturat in beciurile Securitatii? In acest caz, am putea judeca o tara intreaga. Si ce victime sa compensam? In definitiv, in ultimii ani si tovarasii Ion Iliescu si Silviu Brucan devenisera victime. Poate ii punem in calendarul crestin-ortodox, asa, drept compensatie, un fel de martiri ai neamului… Daca a fost posibil cu Stefan Cel Mare, nu se stie niciodata…

5. Declaratia cere “recunoaşterea comunismului ca parte integrantă, nocivă, a istoriei comune a Europei” (art. 7) si “acceptarea responsabilităţii paneuropene a crimelor comise de comunism” (art. 8). Aceste solicitari mi se par nu numai absurde, dar si periculoase. O “istorie comuna” a Europei e un construct artificial, in cel mai bun caz putem vorbi de istorii commune ale unor zone din Europa. Nu vad de ce comunismul ar fi parte din „istoria europeana comuna” a Angliei sau a Scotiei (in cazul probabil in care ultima va deveni independenta), si nu vad nici de ce englezii sau scotienii ar trebui sa se simta responsabili pentru crimele comise de comunism. Dar problemele nu tin doar de geografie, ci si de situarea temporala. La fel cum nu inteleg de ce generatiile tinere din Germania ar trebui sa se simta responsabile pentru crimele nazismului, nu inteleg de ce generatiile tinere din fostele tari comuniste ar trebui sa fie responsabile pentru atrocitatile comunismului. Responsabilitatea nu poate fi universala, nici macar “paneuropeana”: responsabilitatea trebuie delimitata in spatiu si timp. Apelul la o “responsabilitate paneuropeana” este deopotriva bazat pe presupozitii false, nedrept si periculos.

6. Declaratia solicita “organizarea unor dezbateri publice referitoare la folosirea comercială şi politică, inadecvată, a simbolurilor comuniste” (art. 11). Nu sint impotriva organizarii dezbaterilor publice pe orice tema. Problema este ca tonul acestui articol, coroborat cu sustinerea similitudinii intre comunism si nazism, poate avea ca rezultat intentia interzicerii folosirii unor simboluri comuniste, dupa modelul interzicerii simbolurilor naziste. Aici sintem in fata unei intregi discutii privind libertatea fundamentala a cuvintului si expresiei, si ne putem intreba daca discursul urii („hate speech”) poate fi incadrat in sfera acestei libertati. Am discutat despre aceasta tema aici, si nu are rost sa revin. Amintesc doar ca sustin neconditionat libertatea expresiei, si in acest caz asta inseamna ca nu sint de acord nici cu incriminarea negarii Holocaustului, nici cu interzicerea folosirii publice a unor simboluri (fie ele fasciste sau comuniste), nici cu interzicerea publicarii unor carti (de pilda, Mein Kampf). Argumentele le-am expus deja, nu mai are rost sa le reiau. Daca totusi pozitia mea vi se pare absurda insa nici nu aveti rabdare sa-mi cititi argumentele, considerati urmatorul exemplu. Che Guevara este un simbol al comunismului. La ora actuala multi tineri cumpara si poarta tricouri cu Che Guevara (evident, sint convins ca majoritatea habar nu au ca individul a fost un ticalos, un criminal si, din cite se pare, un violator). Motivul pentru care tinerii poarta astfel de tricouri nu tin de comunism ca atare, ci de faptul ca a purta un tricou cu Che Guevara e considerat din varii motive a fi chic, a fi la moda. De asemenea, e „la moda” sa porti o insigna comunista (sau mai multe) asezate pe o sapca militara (astfel de produse se pot cumpara in centrul Budapestei cu preturi cumprinse intre 10 si 20 de euro, in functie de numarul insignelor de pe sapca). Nu mi se pare in regula sa interzici purtarea tricourilor respective sau a insignelor doar pentru ca generatiile batrine se simt ofensate, sau pentru ca ele au temeri pe care tinerii care asculta buena Vista Social Club (si mai ales melodia „Hasta Siempre Commandante Che Guevara„) nu le impartasesc. Ori, Declaratia are exact aceasta intentie, iar daca as semna-o si discutiile publice ar avea ca final interzicerea acestor simboluri, ar fi ca si cum eu am sustinut aceasta interdictie. Si nu o pot sustine.

7. Se mai cere in declaratie “organizarea unei conferinţe internaţionale pe tema crimelor comise de regimurile totalitare comuniste, cu participarea unor reprezentanţi ai guvernelor, alături de parlamentari, profesori, experţi şi delegaţi din partea ONG-urilor, urmând ca rezultatele să fie făcute cunoscute la nivel mondial” (art. 16) si “dezbaterea amănunţită şi extinsă la nivelul întregii Europe cu privire la istoria şi moştenirea comunistă” (art. 18). Nu inteleg rostul cerintelor respective: nu au existat pina acum diverse conferinte internationale pe temele respective? Nu au existat o sumedenie de dezbateri? Si daca au existat, atunci care ar fi diferenta specifica a conferintei cerute de semnatarii Declaratiei, si eventual sustinuta la nivel oficial de catre institutiile europene? Exista premise serioase pentru a crede ca o asemenea conferinta poate aduce informatii noi, sau macar lecturi noi ale unor informatii vechi? Sau e vorba de cheltuirea banilor contribuabilului european pe o inca alta actiune inutila, mai ales in conditii de criza financiara si economica?

8. In final, in art. 19, Declaratia cere “comemorarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, a masacrului din Piaţa Tiananmen şi a macelului din Romania”. Iarasi, cerinta mi se pare vaga: in tarile respective, oricum aceste evenimente se vor comemora (pina si in China, fie si subversiv). Atunci, la ce bun o asemenea cerinta? Poate este vorba de comemorarea oficiala, la nivelul instittutiilor europene? Dar atunci, exact ce anume ar presupune aceasta comemorare? Alte conferinte internationale? Eventual discursuri pompoase si dineuri diplomatice cu sampanie scumpa si caviar?

Pe scurt, consider ca Declaratia este bazata pe idei rupte complet de realitate si reprezinta un cumul de cerinte vagi, premise false si solicitari periculoase (in cazul transformarii lor in legi); in plus, ea deschide drumul unor cheltuieli nejustificate ale banilor contribuabililor europeni. Din aceste motive, aleg sa nu o semnez.

O dezbatere despre doctorat

with 29 comments

Peter Mair, seful departamentului de Stiinte Sociale si Politice de la European University Institute, a prezentat in cadrul unui simpozion conferinta „The Way We Work Now” („Cum lucram astazi”), avind ca tema ce inseamna si ce presupun astazi studiile doctorale. Din motive evidente de copyright nu pot pune conferinta aici, insa pot face un rezumat in vederea unei dezbateri (in cazul in care veti fi interesati). Daca doriti sa cititi articolul respectiv, vi-l pot trimite pe mail.

Doctoranzii europeni fata cu cei americani

Peter Mair observa ca exista o discrepanta tot mai mare intre cei care isi iau doctoratul in Europa si absolventii de studii doctorale americani: devine din ce in ce mai dificil pentru europeni sa concureze pe piata muncii din Statele Unite, in timp ce americanii intra tot mai mult (si cu un succes tot mai mare) in competitiile pentru posturile universitare europene. De obicei, indivizii care-si doresc o cariera in SUA sint sfatuiti sa-si ia doctoratul peste ocean inca de la bun inceput (p. 4). Daca-ti iei doctoratul in Europa e probabil ca vei ramine aici, pe cind “graduarea” in State iti ofera cel putin posibilitatea de a opta intre a ramine acolo si a te intoarce pe batrinul continent. Motive pentru aceasta situatie ar fi multe, de exemplu: “anglicizarea” unor programe de doctorat din Germania, Olanda si Italia (in sensul ca respectivele programe folosesc engleza ca mediu de instruire); favorizarea si promovarea publicatiilor in limba engleza de catre departamentele europene; si initierea superioara in metode cantitative pe care studentii americani o primesc, iar celor europeni le cam lipseste.

Ce este doctoratul?

In opinia autorului de care vorbesc, doctoratul nu mai reprezinta o cercetare pe care studentul o intreprinde de unul singur, ci un process “din ce in ce mai mult ghidat si directionat” (p. 3). De asemenea, doctoratul nu mai este azi ceva iesit din comun, un fel de incununare a intregii activitati, cum era in Vest pina prin anii ’70; acum el a devenit o calificare necesara, dar nu si suficienta (p. 5). Cum pe piata muncii exista tot mai multe persoane cu doctorat, aceasta calificare academica, desi necesara, nu mai poate, ea singura, sa faca diferenta intre candidatii pentru obtinerea unui job. Pe linga calitatea tezei, sint si alti factori care pot face diferenta cind aplici pentru un post: capacitatile individuale pentru munca in domeniul cercetarii, pentru activitatea didactica, publicatiile (in plus, capacitatea de a publica in engleza), experienta postdoctorala (postdoctoratul devenind si el un pas tot mai necesar in construirea carierei academice), si asa mai departe (p. 6). “Cu alte cuvinte”, scrie Peter Mair, “un individ bine pregatit pentru piata muncii ar trebui sa aiba doctoratul luat, una sau doua publicatii (in special in revistele internationale unde articolele sint recenzate), studii postdoctorale si experienta didactica”. Ce inseamna toate acestea? Inseamna ca studentii doctoranzi trebuie sa “scrie o teza de o calitate superioara, sa urmeze un program de pregatire mai mult sau mai putin extensiv, sa obtina ceva experienta in predare si sa publice unul sau mai multe articole bune in revistele de specialitate. Si cum atit universitatile, cit si autoritatile care ofera fonduri ii preseaza tot mai mult pe studenti pentru a-si termina tezele la timp, ei trebuie sa indeplineasca toate aceste cerinte intr-o perioada de timp relativ limitata”. Acest proces a devenit atit de dificil si cere un efort atit de mare, incit trebuie sa se renunte la ceva.

Ce este de facut?

Potrivit lui Peter Mair, candidatul cel mai probabil pentru aceasta renuntare este chiar dizertatia doctorala. Evident, nu trebuie sa renuntam la teza ca atare, sau la calitatea ei. In opinia autorului, status-ul tezei trebuie minimizat, in sensul ca trebuie sa renuntam la ambitiile doctoratului. Aceasta, intrucit “ceea ce a fost odata o componenta definitorie a unei cariere academice a devenit acum o simpla calificare profesionala necesara” (p. 7). Si ar fi doua moduri in care s-ar putea renunta la “pretentiile” tezei. Pe de o parte, teza trebuie sa-si piarda din caracterul de “tot unitar” si din cel de „sine-statator”: “In loc de a fi o monografie coerenta si sustinuta, care are sens doar atunci cind este citita de la inceput si pina la sfirsit, teza devine mai curind o punere in comun a unor analize separate si de obicei auto-suficiente, o parte din aceste analize obtinindu-si deja o existenta independenta drept articole sustinute in conferinte, articole publicate in reviste sau capitole ale unor carti (…) Cel mai bun mod prin care un cercetator poate deopotriva sa publice articole si sa-si completeze dizertatia este ca partile tezei sa fie publicate pe masura ce sint scrise. Si cel mai bun mod in care acest lucru poate fi facut in practica si cu posibil succes este ca elementele relevante ale tezei sa fie mai intii scrise ca articole de sine statatoare si abia mai tirziu sa fie transformate in capitole – nu invers!”. Al doilea mod prin care se pot diminua ambitiile doctoratului tine de “greutatea”, de importanta lui: doctoratul “nu mai este munca unei vieti, si nici opera majora ce va trebui completata intr-o lunga cariera” (p. 7). Numele si reputatia cercetatorului nu mai trebuie sa depinda de teza de doctorat, ci mai curind de ceea ce realizeaza dupa terminarea doctoratului: “de indeminarile si capacitatile obtinute in timpul programului doctoral, de capitolele individuale care au fost publicate drept articole si de publicatiile sau proiectele de cercetare dezvoltate in perioada postdoctorala” (pp. 7-8).

Concluzia

“Dat fiind faptul ca doctoratul este acum doar primul dintre multitudinea de pasi pe scara carierei academice, el devine ceva ce trebuie obtinut repede si efficient, iar dupa aceea trebuie lasat deoparte. Dat fiind modul in care lucram acum, cercetatorul aspirant are nevoie de un doctorat, dar nu mai este definit de doctorat. Si in acest sens trebuie sa se renunte la pretentiile tezei” (p. 8).

Ce parere aveti? Eu unul sint total de acord, deci mari subiecte de dezbatere nu am 🙂 As dori totusi sa supun atentiei marea discrepanta dintre ceea ce ne dorim si ceea ce putem face. Adica sa presupunem ca ideile lui Peter Mair sint extraordinare – cit de usor ar fi sa le punem in practica? Dau numai doua exemple: (1) e foarte fain sa poti publica macar doua articole in revistele recenzate de limba engleza; din pacate insa acestea sint in marea lor majoritate americane, si acolo competitia este atit de mare, incit extrem de rar se intimpla ca un student doctorand (fie el si american) sa poata publica ceva. Solutia ar fi sa avem reviste serioase, acreditate, de limba engleza in Europa continentala. Universitatile ar putea avea grija de asa ceva – din motive necunoscute de mine insa, asemenea initiative sint inexistente. Apoi, (2) este la fel de fain sa poti dobindi experienta didactica inca din timpul programului doctoral, dar este la fel de dificil precum si in cazul publicatiilor. De obicei, universitatile de limba engleza de pe batrinul continent (de exemplu, Central European University din Budapesta si European University Institute din Florenta) nu au programe pentru undergraduate, ci numai programe de master sau de doctorat – in consecinta, studentii doctoranzi nu prea au cui preda. Desigur, solutia ar fi extinderea acestor universitati si pe sectorul de „undergrazi”, dar asta presupune, banuiesc, o groaza de bani, si nu cred ca universitatile respective sint pregatite deocamdata pentru un asemenea pas.