1 Mai: sarbatorim ceva?

Ziua muncii (sau, ma rog, Ziua Internationala a Muncitorilor, daca vreti) se sarbatoreste astazi in mai toata lumea, desi nu stiu sigur daca cei mai multi indivizi chiar inteleg ce anume celebreaza cind ies la gratar prin imprejurimile oraselor. La o prima vedere, sarbatorirea muncii ca atare (activitatea presupusa a innobila omul) imi face pur si simplu scirba. Departe de a te innobila, munca te degradeaza, te supune vointei celorlalti (indiferent ca e vorba de vointa sefului sau de cererea pietei), intr-un cuvint: te face sclav.

De ce nu putem trai si fara munca? Aici, creationismul si evolutionismul isi dau mina frateste: ambele preamaresc presupusele calitati ale muncii. Daca munca este initial o pedeapsa a lui Dumnezeu (Adam si Eva nu mai traiesc in Rai – unde isi ocupau toata ziulica mincind fructe si facind sex – ci pe pamint trebuie sa munceasca pentru a trai), in final se dovedeste calea catre indumnezeire (sa nu uitam totusi ca lenea nu este privita cu ochi buni de crestinism). Cit despre evolutionism, el vede capacitatea omului de a munci direct legata de dezvoltarea capacitatilor cognitive. Cu alte cuvinte, daca n-am fi muncit am fi ramas la nivelul maimutei din care descindem.

Si totusi, ce intelegem prin munca? Vreau sa delimitez clar acum ce inteleg eu personal prin acest termen: este activitatea pe care o prestezi pentru a putea trai sau in vederea dezvoltarii activitatii pe care o vei presta pentru a putea trai (in ultimul sens, si munca elevului este munca in adevaratul sens al cuvintului). Tot ceea ce faci si care nu are legatura cu cele doua activitati mentionate nu poate fi considerat drept „munca”. Doua exemple. Daca la liceu am fost obligat sa citesc Marin Preda, citirea acestui autor (daca l-as fi citit) s-ar fi numit „munca”; daca acum citesc Marin Preda pentru ca pur si simplu asa mi-a venit mie cheful, atunci nu inseamna ca muncesc. La fel, daca sint timplar si fac scaune, traind de pe urma acestei activitati inseamna ca muncesc (indiferent ca am un sef sau sint propriul meu sef). Daca insa fac scaune de placere, ca nu pot trai altfel (sau pitici de gradina, as a matter of fact), daca nu imi pasa de vinzarea lor, atunci nu muncesc.

In acest sens al definitiei termenului munca, eu unul urasc munca si ma chinui s-o eludez. Desi am avut perioade in care am muncit ca nebunul – si probabil asemenea perioade vor mai fi – incerc pe cit posibil sa nu muncesc. Pentru ca  munca in sensul definit de mine nu innobileaza, ci degradeaza. Nu te face stapin pe tine insuti, te face sclav. Chiar daca iti ofera conditiile financiare unui trai decent, tocmai traiul decent iti ascunde cit de sclav esti, in fapt.

Si tocmai din acest motiv nu sint tocmai impotriva sarbatorii zilei de 1 Mai. De fapt, astazi comemoram lupta pentru ziua de munca de 8 ore. In conditiile in care indivizii (inclusiv femeile si copiii) munceau intre 10 si 16 ore pe zi, cite sase zile pe saptamina, Robert Owen a formulat in 1817 principiul „opt ore munca, opt ore recreatie, opt ore odihna” (aici). Asta sarbatorim astazi, si nu diverse alte timpenii sau intelesuri subversive impuse de diversele internationale socialiste, care au acaparat sensul zilei de 1 Mai. Si daca sarbatorim astazi lupta pentru opt ore de munca pe zi (deci pentru un volum de munca mai mic), de ce nu am sarbatori si idealul unor inca si mai putine ore? Prin ziua muncii sarbatorim, de fapt, dorinta omului de a munci mai putin, de a scapa din sclavie. Pentru toti cei care-mi impartasesc idealul, La multi ani!