Interactiuni

Criterii estetice: lupta dintre intelectual şi instinctual

with 5 comments

Una dintre obsesiile mele mai vechi este legată de criteriile de apreciere estetică personale. Mă refer aici nu la opiniile avizate ale criticilor, ci la zona de apreciere personală. Ceea ce e obsedant aici nu este nevoia de a găsi criterii universal valabile (am renunţat de mult să mai cred că e posibil) de judecare a artei, în fiecare dintre formele ei, ci mai degrabă o schizoidie pe care o resimt încă din adolescenţă legată de cărţile, filme, picturile, muzica, sculpturile care îmi plac. O schizoidie care s-a născut pe o filieră intelectualizantă, o dată cu învăţarea sau însuşirea plăcerii estetice.

Pe scurt este vorba de un fel de dedublare în receptare. O să recurg la exemple, pentru a mă putea face înţeleasă. În ceea ce priveşte filmele, de pildă, apreciez mult filmele de cinematecă, gen Călăuza (Tarkovski), sau Festen (primul film din Dogma95), ori altele de acest tip, însă într-un mod foarte intelectualizat şi nu ca formă de desfătare artistică. Ca să mă fac înţeleasă, după ce am văzut Călăuza, îmi amintesc că m-a pus realmente pe gânduri zile în şir, ca un fel de puzzle, prin deschiderile de interpretare oferite, prin detaliile semnificative pe care le retrăiam cumva în memorie, spre a le pune cap la cap etc. Întotdeauna voi considera că e un film mare, profund (îmi vine să zic cum numai un rus putea face). Însă trebuie să recunosc că pe parcursul vizionării propriu-zise m-am trezit uşor nu plictisită, dar cel puţin nerăbdătoare, am simţit că ritmul e prea lent şi parcă aş vrea să se termine mai repede. Ca atunci când am citit Ulysse, al lui Joyce. Am făcut eforturi reale să o termin, deşi încă a rămas în mintea mea ca un reper de originalitate, de exerciţiu teribil de stil, de încifrare de simboluri, alegorie etc. Trebuie însă să spun sincer că pe alocuri m-a plictisit teribil. Cum nu m-a plictisit, însă, o carte mult mai superficială şi mai puţin profundă, deşi nu trivială şi nici comercială, Alexis Zorba, a lui Kazantzakis. Acelaşi lucru e valabil pentru filme mai puţin profunde decât Călăuza, dar nu frivole, cu o anume profunzime, dar şi cu un potenţial bun de superficialitate dată de o formă anume de aplecare spre comercial, poate, nu ştiu exact. De pildă Shawshank Redemption (care pe lista mea de preferinţe nu cred că va fi vreodată devansat de vreun alt film), sau American Beauty, sau Cercul poeţilor dispăruţi sau Good Will Hunting şi multe, multe altele. Oricând aş revedea cu plăcere oricare dintre aceste filme, aş reciti Zorba, dar nu cred că aş mai putea citi încă o dată Ulysse, iar Călăuza mi-ar cere un efort real de concentrare.

Încercând să ies puţin din exemplificări spre o formă incipientă de teoretizare, de unde vine o asemenea schizoidie? Este desfătarea estetică intelectualizare pură sau cuprinde în ea o formă de entertainment (sau poate de altceva care îmi scapă) pe care ar fi artificial să o ignorăm. Înclin să optez spre ultima variantă. Iar explicaţia cea mai la îndemână, senzorială aproape, este aceea că rezonez afectiv cu lucruri uşor mai superficiale, iar raţional cu lucruri uşor mai plictisitoare. Are criteriul estetic de a face cu rezonanţa afectivă sau ar trebui să se limiteze la zona intelectului?

Îmi amintesc fără să vreau ceva ce am reprodus cândva aici pe blog într-un comentariu, un citat din Principiul poetic al lui Poe: „Suntem mistuiţi de o sete ce nu se poate stinge. Aceasta sete face parte din nemurirea omului. Ea este consecinţă şi totodată semn al existenţei lui fără sfârşit. Ea este setea fluturelui de noapte după stea. Atunci când Poezia sau Muzica, cea mai îmbătătoare dintre formele poetice, ne-a făcut să ne scăldăm în lacrimi, nu plângem – cum bănuieşte abatele Gravina – din exces de plăcere, ci din pricina unei gândiri pozitive, impetuoase, neliniştite, pe care o simţim din neputinţa noastră de a sesiza acum, din plin, pe acest pământ, o data pentru totdeauna, aceste bucurii divine şi încântătoare, din care nu atingem prin poem sau prin muzica decât scurte şi vagi lumini.” Aici întrevăd acea rezonanţă de care vorbeam, care uneori e atât de adâncă încât capătă instantaneu valoare de criteriu de judecată. Totuşi nu pot să nu observ în mine această formă de schizoidie de care vorbeam la început, ca un fel de război între ceea ce intelectul îmi dictează prin educaţie şi ceea ce instinctualul impune cu forţa sentimentelor. Şi nu văd vreun orizont de împăcare…

Anunțuri

Written by Nico

Mai 11, 2009 la 5:32 am

5 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Eu am vazut de vreo 3-4 ori Calauza insa nu cred ca l-as vedea vreodata cu amicii (majoritatea l-au vazut si ei). Motivul ar fi chiar cel discutat de tine in post : Criteriile de apreciere estetica si ”personalizarea” esteticului. Mi se pare ca separarea de entertainment se produce atunci cand esti in intimitate, cand ai propriile ganduri si experienta in jur, nu amici sau oameni intr-o sala de cinema (aici depinde).

    krossfire

    Mai 11, 2009 at 6:59 am

  2. Excelent subiect de dezbatere (si, daca banuielile mele se adeveresc, excelent subiect de polemica, daca Iuli va avea timp sa intre in discutie!).
    Si eu resimt forma de schizoidie de care vorbesti. E drept, poate referitor la alte exemple. Incerc sa mi-o explic si as avea cam trei variante:
    1) De multe ori m-am gindit ca nu am ajuns la nivelul de educatie estetica de la care pornind incepe placerea (sau entertainment-ul). De pilda, e clar ca nu mi-a placut muzica clasica in copilarie. In timp insa am invatat sa o suport (chiar asta e cuvintul), apoi sa discut despre ea (ca, vezi draga-doamne, nu puteai fi „intelectual” daca nu aveai cunostinte si in acest domeniu), si abia apoi sa o ascult din placere. Ca sa revin: poate avem nevoie de un grad de educatie intr-un anumit domeniu, pentru a incepe sa si simtim placerea cind ne raportam la itemii din domeniul respectiv.
    2) O alta explicatie ar fi ca ne chinuim sa ne placa ceva ce place si altora (aici, putem pune la categoria „altii” chiar oameni pe care ii apreciem, intelectuali mari si genii, lideri de opinie culturala, trenduri, etc.). De pilda, Arankas scrie neobosita pe acest blog si lupta impotriva ipocriziei de a considera ceva „arta”, sau „arta mare”, doar pentru ca altii au catalogat-o ca atare. Si ii dau dreptate. Am vazut si eu pe viu „Gioconda” cind am fost la Paris, dar nu m-a impresionat cu absolut nimic. Sincer. La fel, nici Venus din Milo nu m-a miscat cumva, impotriva tuturor aprecierilor din lumea asta. Si ca sa revin la unul din exemplele tale: mie „Calauza” nu numai ca nu imi produce placere estetica, dar nici nu pot sa apreciez intelectual filmul. Daca asta inseamna ca sint ingust la minte, atunci fie! Pur si simplu mi se pare plictisitor, iar „posibilitatile de interpretare” mai degraba mi se par obscuritati gratuite si fara sens. Ca si Gioconda, Calauza nu imi spune nimic (abia astept sa vad ce spune Iuli aici!). Daca insa imi pun problema asa: dom’le, toata lumea spune ca e un film mare, daca eu spun opusul, sau ca nu il inteleg, sau ca nu imi transmite nimic, atunci voi aparea drept incult (nu numai fata de ceilalti, dar si in fata propriei mele imagini de sine). Ei bine, daca imi pun problema asa, atunci evident ca devin schizoid: nu imi place Calauza, dar ma chinui sa urmaresc filmul, sa citesc ceva despre el eventual, sau poate sa ma conving pe mine insumi ca totusi e un film mare.
    3) In fine, ultima explicatie ar fi ca nu mai exista „oameni universali” , precum Leonardo, Papini sau Eliade. Desigur ca ne-ar placea sa credem ca avem „organ” pentru tot ce este „inalt” – pentru muzica, literatura, filosofie, pictura, sculptura, arhitectura, arta contemporana si asa mai departe. Dar pentru multi dintre noi (pentru mine cel putin) asta e fals. Daca nu gust o mare parte din arta contemporana nu inseamna nici ca eu sint incult, nici ca arta contemporana e proasta. Inseamna pur si simplu ca imi lipseste „organul” pentru a recepta asa ceva.

    Desigur, tentativele modeste de mai sus, de a explica schizoidia de care vorbesti tu, nu rezolva schizoidia ca atare. Exista o groaza de alte exemple in care tensiunea ramine, chiar si pentru mine. De obicei, e vorba de lecturi sau de filme.

    andruska

    Mai 11, 2009 at 9:04 am

  3. @krossfire

    Eu una nu l-as revedea nici singura. Deci, cel putin in cazul meu, e vorba de altceva acolo. Poate ca tine cumva de ce zicea andruska, poate ca altii au judecat pentru mine inainte sa o fac eu, iar imaginea de sine in fata propriilor mei ochi nu ma lasa sa accept ca ar putea sa nu imi placa.

    @andruska
    1) Cred ca factorul educativ e foarte important. Imi aduc aminte, apropos de muzica clasica, tata imi povestea cum s-a dus fortat in facultate la concerte, cu o indarjire, ca trebuie sa ii placa, pana cand, in timp, a ajuns intr-adevar sa ii placa muzica clasica in general. Avand aceasta experienta, ne-a crescut pe mine si pe sora-mea de mici cu muzica clasica in urechi, amandoua am urmat in paralel cu scoala normala si scoala de muzica etc. Deci cumva eu gustul pentru muzica clasica il am de cand ma stiu. In timp insa mi-am creat preferintele catre anume tipuri de muzica clasica si nu catre altele. De pilda nu am reusit niciodata sa apreciaz realmente muzica atonala. Asta, insa, e o pozitie de mijloc, caci nici nu o resping, dar nu pot nicicum sa ascult muzica clasica moderna, John Cage, de pilda. Totusi, crescand cu muzica clasica in jur, urechea s-a format de mica, nu am facut niciodata eforturi sa incerc sa apreciez acest tip de muzica. Ma intreb cum as vedea Calauza daca tata ar fi fost critic de film, iar copilaria mi-ar fi fost marcata de marile filme clasice ruse sau italiene.
    2) Da, ceea ce spunea arankas cand vorbea de pictura „neagra”, de pilda, se inscrie, in cazul meu in aceasta logica schizoida de care vorbesc. Pentru alte subiecte, nu legat de pictura „neagra”, dar realmente cred ca exista o presiune pe care un individ care aspira la a merita calitatea de intelectual o resimte, mai ales in formarea lui, presiunea aprecierii exterioare care intr-un anume sens ghideaza „ochiul” (sau „urechea”) in modelarea sensului artistic. In timp presiunea exterioara se transforma in presiune interna, iar protejarea imaginii ajunge sa fie facuta nu in raport cu ceilalti, ci in raport cu tine insuti.
    3) Inca am ramas cu o frustrare teribila de cand am fost la MOMA in New York (la insistentele unei prietene care imi spune ca daca te duci la New York si nu vezi MOMA e ca si cum n-ai fost). In afara de un singur etaj care prezenta arta inca suficient de clasica pentru gustul meu, cubism, expresionism etc., am ramas cu frustrarea teribila ca nu voi reusi niciodata sa pot aprecia arta moderna, Kandinski de pilda sau Klee, nici arta pop (celebrul portret in diverse variante de culoare al lui Marilyn Monroe pictat de Warhol nu cred ca imi poate spune vreodata ceva). Am avut chiar o discutie lunga cu un tip de la muzeu care incerca sa ma convinga sa vad adevarata arta intr-o pictura cu patratele rosii, roz si albe (imaginati-va un material in caroruri, sters, ca de pijama, pur si simplu pe tot tabloul), care se numea „pasare rosie” sau asa ceva. Asadar trebuia sa vad zbaterea artistului pentru care pasarea rosie a devenit o suita de puncte si patratele. E prea mult pentru mine. I-am replica tipului, usor malitioasa, ca daca imi da instrumentele necesare si o ora la dispozitie, ii pictez un tablou la fel de „reusit” si il voi intitula „Phoenix renascand in rosu”. Revenind la discutie si la ce spuneai tu despre un organ pentru „inalt”, ma intreb daca a existat vreodata, pe vremea oamenilor universali, cum ii numesti, pentru ca in acest caz ar trebui sa-i dam lui Platon ce-i al lui si sa recunoastem un arhetip al frumosului universal.

    Nico

    Mai 11, 2009 at 2:43 pm

  4. arta contemporana, marca MOMA, nu este intotdeauna pe gustul tuturor! Si nu vreau aici sa spun ca, vai, e nevoie de „pregatiri”, o „cunoastere” speciala etc., ci doar sa adaog ca acest gen de sensibilitate e pentru cei care au fost educati in anume ACEST gen de receptare. tot astfel cum Stalker (cum romanii ii spun impropriu, Calauza!), nu este decat pentru cei care accespta acest joc gratuit, pur estetizant, propus de Tarkovsky! Nu e nicio filosofie la mijloc, ci un cod! Il stii, joci cu el, daca nu – ramai un outsider. Kandinsky e altceva decat Paul Klee, sunt „coduri” distincte…trebuie sa stim „mecanismul”, cum spunea Cartarescu…e pentru cunoscatori! Rezervat.

    Vladimir B.

    Mai 12, 2009 at 7:25 pm

  5. Hmmm… Am dubiile mele. Poti fi cunoscator al respectivelor coduri distincte, si totusi sa nu te atraga. In filosofie, la un moment dat ma descurcam binisor intr-un anumit tip de filosofie („achizitionasem” limbajul respectiv, citisem cartile „mari” din sfera aceea) dar nu eram atras prea mult (desi intelectual o apreciam)… Cred ca distinctia propusa de Nico ramine deocamdata in picoare. Poate in arta e altfel, nu stiu…

    andruska

    Mai 13, 2009 at 12:00 am


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: