Interactiuni

“Retro Soviet / Nazist Chic” sau un alt fel de Estetica?

with 16 comments

De curand am fost invitata la un “soviet party”. Am intrebat si eu intr-o doara “ce mai inseamna si asta”. Camarazii mei m-au lamurit in cea mai “Brit” engleza ca un “soviet party” este o petrecere cu tema “socialista” (zic ei) si “exhibitionista” (as zice si eu). Cica ar fi trebuit sa ma imbrac a la Vera Mukhina, sa am o atitudine a la “We Can Do It!” (care poate fi studiata chiar si de pe cutiile metalice de dropsuri “Nostalgic Art”, adica: acele nimicuri pe care le cumperi in amintirea “Good Old Times of Nostalgic Advertisement”) si neaparat sa ma prezint cu cateva versuri si cantecele de pionier (romanesti sau internationale… da’ nici prea internationale…).

Cu ceva luni in urma imi povestea un amic din Estonia despre mirobolanta, nemaivazuta si semi-privata petrecere la care si el a fost invitat undeva in Tartu. Se presupunea ca ar trebui sa vii imbracat cumva intre animal si nazist. Cica “Nazi-chickens” si “Nazi-bears” au inceput sa apara rand pe rand la usa si un Hitler cu lenjerie de la o prestigioasa casa de moda destindea atomsfera cu un lap dance de toata frumusetea (deloc compatibila cu mustata si zvastica argintie). Personal nu am inteles niciodata fascinatia pe care o au unii pentru combinatia estetica nazista/comunista si “savoir vivre” cu ele pe cap.

Sa trecem acum de la povesti cu petreceri la povesti din academia. Un profesor ungur (foarte charismatic si cu un veritabil umor negru – taciune) obisnuia sa ne invite la lungi vizionari din Olympia si The Triumph of the Will urmate de si mai lungi dicutii. Ambele filme sunt “capodoperele” alb-negru ale Lenei Riefenstahl. Noi nu discutam insa despre montaj sau despre monumentele neo clasice care apar prin cadru. Noua ni se cerea sa scriem scurte lucrari pornind de la intrebarea “Why is it difficult to be frank about the appeal of fascist aesthetics to ourselves?” (De ce nu putem sa fim sinceri fata de noi insine ca estetica nazista este placuta la “vedere” – intr-o traducere mai mult decat libera).

Ce vrea sa insemne asta? Ca soldatii aia SS in uniformele lor perfect croite si cabrate pe corp erau (sunt) “appealing” (atragatori); ca nudurile alea musculoase din statui ne “mangaie” vederea; ca instinctual spunem “da, imi place” la sirurile interminabile de corpuri atletice (depersonalizate) care ne apar in fata ochilor? Nu am inteles nici acum de ce profesorul meu presupunea ca oricare dintre noi ar fi trebuit sa fie “atras” de frumusetea artei naziste a Olympiei. In fine, el asuma ca desi noi suntem indubitabil (instinctual) atrasi de frumusetea asta irezistibila, totusi nu putem fi sinceri fata de noi insine deoarece nu stiu ce instanta morala (ori supraego de nu stiu ce tip) ar interfera in judecata noastra estetica. Pai, domnule profesor nu stiu cum sa va spun… daca ma intrebati de ce nu pot fi cinstita fata de mine insami in a recunoaste  cat de atragatoare este estetica nazista asta ma face sa cred ca intrebarea dumneavoastra seamana cu intrebarea aia celebra (care este si un sofism) “Cand ai incetat sa-ti bati nevasta?”  Pai  nu am batut-o dom’le niciodata. De ce sa fi incetat sa fac ceva ce nu am facut niciodata?

Cand inca eram studenta, am cunoscut un francez (Erasmus). Asta colectiona cu fervoare orice i se parea lui kitsch: postere electorale, mileuri crosetate, bibelouri cu paun, carpeta cu “rapirea din Serai” insigne socialiste, vederi cu actori celebri, poze cu Ceausescu de prin ziare, cravate de pionier etc. Despre kitsch-ul “kitsch” si despre kitsch-ul “camp” am mai scris si aici. Nu am inteles nici atunci si cred ca nu inteleg nici acum de ce cravata de pionier, insignele si portofelul cu chinezoaica care face cu ochiul (singurul “bun” la indemana oricarei femei in comunism) erau pentru el Kitsch. Cu ce le compara?

Acum trec precum trenul prin gara Zorleni la o poveste dintr-un personal murdar care ma ducea de la Bucuresti la Sofia (de fapt trebuia sa ma duca la Veliko Tarnovo da’ cred ca am plecat in viteza si…) la un seminar organizat de cei de la Plotki. Calatoream intr-un compartiment de 8 insi, cu: un argentiniam, un american, o unguroaica, trei bulgari si o romanca. Dupa zece ore intr-o cusca incinsa (40 de grade, august fiind) omul incepe sa spuna vrute si nevrute. Romanca cu care mergeam la scoala asta de vara incepe si ea sa-mi spuna vrute: “Eu si o prietena de-a mea din Bucuresti (una care are si o galerie de arta privata) am vrea sa cumparam niste tablouri comuniste… adica Realist-Socialiste si nu numai… stii tu, din alea cu omagii, cu muncitori etc. Se vand foarte bine la targuri. Sunt multi colectionari si din strainatate si se cauta. Unii isi cumpara chiar ca sa-si decoreze casa. Asa ca daca stii vreun artist de la tine din oras care are tablouri din astea de pe vremea lui Ceausescu da-mi un semn”. Stau eu si ma gandesc daca stiu sau nu pe careva la mine in oras. Si imi amintesc ca pe strada unchiului meu locuia un artist (mai mult sculptor decat pictor) care imi spusese cu multi ani in urma ca toate tablourile asa-zis “comuniste” (cele pentru care a avut comanda etc.) au fost aruncate de catre el personal la tomberonul de pe strada prin ’90. Ii era rusine omului sa mai tina “bazaconiile” alea in garaj (plus ca nu mai avea loc si de ele). Daca ar fi stiut el ca zece ani mai tarziu se vor deplasa unii personal la locuinta lui de pe “Zorilor” 34 ca sa-i cumpere cu bani grei “bazaconiile” ar fi fost alta mancare de peste…

Anunțuri

Written by arankas

Mai 14, 2009 la 7:00 am

16 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Da trenul bucuresti-sofia il stiu tot atat de bine ca cel bucruesti-chisinau. Ai tot felul de discutii … dar Veliko Tarnovo este un oras superfain. Vechea capitala a Taratului Bulgar …
    Am fost si eu la o DDR Party chiar in Karl Marx Stadt (acum si inainte Chemnitz, intrati pe site-ul universitatii lor ca au un dictionar multilingv bun). Mi s-a parut ca de fapt pentru nemtii din West (wessi) trecutul comunist era un fel de trecut exotic … dar atentie nemtii la party erau cam toti din Vest :))
    In plus la Chisinau, in 2006 am participat la o scoala de vara, ei un tip din Germania cumpara tot ce vedea sovietic. Spunea ca este fascinat de comunism, ca i se pare curios cum au reusit oamenii sa traiasca in lumea aia …

    Lenny Riefenstahl a vietuit bine mersi 100 de ani :)) tot un fel de triumf al vointei …

    IM

    Mai 14, 2009 at 10:30 am

  2. Valoarea tablourilor cu pricina e mare tocmai pentru ca multe au fost distruse en gros (cf principle of scarcity). Uniformele naziste au fost designed de Hugo Boss. Riefenstahl a fost un geniu cinematografic – un geniu al raului, din pacate. In India, Mein Kampf este studiata in cursurile de marketing. (pot continua pret de un articol cu astfel de exemple)

    zamolxis

    Mai 14, 2009 at 4:29 pm

  3. @ Zamolxis
    „In India, Mein Kampf este studiata in cursurile de marketing”
    De unde ai informatia asta? Imi poti oferi un link, ceva? M-ai facut curios…

    andruska

    Mai 14, 2009 at 8:15 pm

  4. Cine a incercat sa citeasca Mein Kampf, stie cat de plictistoare poate fi … mai ales dupa vreo 200 de pagini …

    Dar era cea mai raspandita carte in perioada nazista … nu stiu cate milioane de copii, mai mult ca Biblia, cica.

    Dar la alea sovietice oare cine le-a facut designul? :))

    IM

    Mai 14, 2009 at 11:43 pm

  5. la uniformele sovietice adica?

    IM

    Mai 14, 2009 at 11:43 pm

  6. Mein Kampf nu mi se pare o carte periculoasa. Cand am citit-o mi s-a parut oarecum proasta. Dar, trecand peste asta, si britanicii au astfel de petreceri dar in mare\mare secret dat fiindca la ei sunt mai drastice pedepsele, mai ales daca esti in sistemul de invatamant. Un coleg de la Edinburgh fusese invitat la ”The Drunken Nazi Party”, o chestie in care trebuia sa bei (evident, it’s the UK) si sa spui glume cu evrei ca si cand ai fi fost la o petrecere WW2 din spatele liniilor nemtesti.

    krossfire

    Mai 15, 2009 at 6:37 am

  7. @ IM
    Mie nu mi se pare „Mein Kampf” plictisitoare. Poate fi o carte scrisa de un nebun, o carte infricosatoare, dar nu m-am plictisit cind am citit-o.

    andruska

    Mai 15, 2009 at 7:46 am

  8. @ Krossfire
    si mie mi se pare o carte destul de proasta (si plictisitoare) Main Kampf (si cam prost scrisa). Perecerile astea cu „tema” sunt in general petreceri asa-zis „private”. Daca as merge la vreo una nu cred ca m-as simti in largul meu….Mie imi plac „ciudatii” dar nu de genul asta…
    @ IM
    nu stiu cine a conceput designul uniformelor sovietice. In orice caz nu mi se par deloc „appealing” (asta nu inseamna ca imi plac uniformele militare in general si doar cele sovietice nu-mi plac pe motive estetice). Imi amintesc ca Susan Sontag scria in „Fascinating Fascism” cum ca am fi „fascinati de de uniformele naziste” (in capitolul „SS Regalia”). Ea spune ca uniformele reale nu sunt acelasi lucru cu uniformele fotografiate (de unde trage concluzia ca horror-ul „staged”, reprezentat nu este acelasi lucru cu horror-ul real.) Oricum, eu cred ca este o problema cu „fetisizarea” asta a totalitarismului (nazi, communisti whatever) chiar daca „fascinatia” are o natura subiectiva. Nici fascismul si nici comunismul nu sunt fascinante in ele insele. Ceea ce le face „fascinante” (mai ales pentru cineva care nu a trait acolo si colectioneaza artefacte si „social events”) este exact „lipsa de experienta” (ca sa zic asa). Familiaritatea distruge fascinatia…
    @ Zamolxis
    nu stiu daca valoarea tablourilor respective este data de faptul ca au fost distruse en gros. Poate fi si asta o explicatie. Mie insa mi se pare ciudat acest trend „retro soviet chic”. Nu cred ca acei colectionari (sau oameni care pur si simplu isi cumpara un tablou cu „Cantarea Romaniei” pe care sa-l atarne in dormitor) se gandesc ca au achizitionat o piesa rara din „trecutul glorios” sau actioneaza pe principiul „getting closer in order to keep the distance”. Ei se gandesc ca e „chic”! Asta mi se pare mie kinky….

    Arankas

    Mai 15, 2009 at 8:52 am

  9. @IM: uniformele sovietice au fost create, probabil, de Stepan Stepanovici Stepanov, care avea 11 copii si o singura oala de noapte. Tot el este inventatorului dansului „step”, popularizat de Fred Astaire si alti barbati cu poarta din spate larg intredeschisa (sic).

    Eu nici macar n-am incercat sa citesc Mein Kampf, cu atat mai mult cu cat n-am reusit sa termin nici macar Capitalu’, care mi se pare mult mai importanta. Pana si Biblia n-am citit-o singur, ci mi-a citit-o o menonnita in fiecare seara pret de cateva luni, intre doua masaje si alte activitati orale.

    @Arankas: Sunt de acord cu tine ca „appeal”-ul parafernaliei ceausiste / comuniste / sovietice / naziste este data de alte valori, in principal subiective. Dar „valoarea” este marita considerabil de faptul ca majoritatea posesorilor acestor obiecte le-au distrus in euforia eliberarii.

    zamolxis

    Mai 15, 2009 at 5:57 pm

  10. @ Zamolxis
    Dumnezeule, la cite artificii poti apela numai ca sa ii citesti cuiva Biblia, sa-i stii sufletul salvat 🙂

    andruska

    Mai 15, 2009 at 7:37 pm

  11. Salut Andruska!

    Eu ma numesc Marian Stoica si spune-mi si mie mai multe despre portofelele acelea feminine care aveau o poza cu o chinezoaica care facea cu ochiul…
    unde as putea gasi un astfel de portofel?
    eu de foarte multi ani caut un portofel din asta!

    Iti dau adresa mea de e-mail marian.stoica2000@yahoo.com,si trimite-mi un mesaj pe adresa asta ca vreau sa vorbim mai multe despre portofelele acelea vechi!

    astept raspunsul tau!

    Marian Stoica

    marian stoica

    Aprilie 6, 2010 at 9:34 am

  12. din pacate nu te pot ajuta sa gasesti un portofel de pe vremea comunismului deoarece ultima data cand am vazut unul era acum vreo trei ani. Am vazut unul asemanator cu cele despre care vorbeam in post pe blog, la un magazin de retro soviet in Budapesta (pe Ulloi ut).

    Arankas

    Aprilie 7, 2010 at 3:54 pm

  13. pacat ca nu se mai gasesc portofele din alea insa mie imi placeau foarte mult…portofelele acelea erau de culoare maro,nu???

    marian

    Aprilie 10, 2010 at 8:52 am

  14. Salut Marian,
    din cate imi amintesc eu erau mai toate culorile (nu doar maro). Bunica mea materna avea unul verde si cu o chinezoaica cu buze foarte rosii. Imi amintesc ca rochia fetei era albastra. O vecina avea si ea o asa „minunatie” de portofel, doar ca al ei era parca crem iar fata avea rochia violet. Elementul invariabil era insa, la ambele portofele, „facutul cu ochiul”. Din pacate nu-mi amintesc de unde se puteau cumpara prin 80 asemenea accesorii haioase.
    Imi mai amintesc ca si eu aveam in penarul mare din lemn grosolan, o ascutitoare care avea tot asa o imagine cu un soricel care se transforma „miraculos” intr-un purcel daca miscam ascutitoarea 🙂
    Portofelele astea (precum si alte lucrusoare similare) fac parte din cultura vizuala mai ales urbana a anilor 80-90. Sincer, si eu mi-as dori tare mult sa gasesc un astfel de „souvenir”.

    Arankas

    Aprilie 10, 2010 at 8:40 pm

  15. salut!

    Chiar imi plac foarte mult acele portofele.Si eu m-am chinuit ani intregi sa fac rost de unul si nu gasesc pe nicaieri!:(
    se pare ca avem aceleasi gusturi in materie de lucruri clasice…daca iti face placere sa vorbim pe yahoo mess despre lucrurile astea uite id-ul meu: marian.stoica2000@yahoo.com.

    cine stie,poate infiintam si un fanclub al lucrurilor clasice!

    marian

    Aprilie 11, 2010 at 2:16 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: