Interactiuni

O dezbatere despre doctorat

with 29 comments

Peter Mair, seful departamentului de Stiinte Sociale si Politice de la European University Institute, a prezentat in cadrul unui simpozion conferinta „The Way We Work Now” („Cum lucram astazi”), avind ca tema ce inseamna si ce presupun astazi studiile doctorale. Din motive evidente de copyright nu pot pune conferinta aici, insa pot face un rezumat in vederea unei dezbateri (in cazul in care veti fi interesati). Daca doriti sa cititi articolul respectiv, vi-l pot trimite pe mail.

Doctoranzii europeni fata cu cei americani

Peter Mair observa ca exista o discrepanta tot mai mare intre cei care isi iau doctoratul in Europa si absolventii de studii doctorale americani: devine din ce in ce mai dificil pentru europeni sa concureze pe piata muncii din Statele Unite, in timp ce americanii intra tot mai mult (si cu un succes tot mai mare) in competitiile pentru posturile universitare europene. De obicei, indivizii care-si doresc o cariera in SUA sint sfatuiti sa-si ia doctoratul peste ocean inca de la bun inceput (p. 4). Daca-ti iei doctoratul in Europa e probabil ca vei ramine aici, pe cind “graduarea” in State iti ofera cel putin posibilitatea de a opta intre a ramine acolo si a te intoarce pe batrinul continent. Motive pentru aceasta situatie ar fi multe, de exemplu: “anglicizarea” unor programe de doctorat din Germania, Olanda si Italia (in sensul ca respectivele programe folosesc engleza ca mediu de instruire); favorizarea si promovarea publicatiilor in limba engleza de catre departamentele europene; si initierea superioara in metode cantitative pe care studentii americani o primesc, iar celor europeni le cam lipseste.

Ce este doctoratul?

In opinia autorului de care vorbesc, doctoratul nu mai reprezinta o cercetare pe care studentul o intreprinde de unul singur, ci un process “din ce in ce mai mult ghidat si directionat” (p. 3). De asemenea, doctoratul nu mai este azi ceva iesit din comun, un fel de incununare a intregii activitati, cum era in Vest pina prin anii ’70; acum el a devenit o calificare necesara, dar nu si suficienta (p. 5). Cum pe piata muncii exista tot mai multe persoane cu doctorat, aceasta calificare academica, desi necesara, nu mai poate, ea singura, sa faca diferenta intre candidatii pentru obtinerea unui job. Pe linga calitatea tezei, sint si alti factori care pot face diferenta cind aplici pentru un post: capacitatile individuale pentru munca in domeniul cercetarii, pentru activitatea didactica, publicatiile (in plus, capacitatea de a publica in engleza), experienta postdoctorala (postdoctoratul devenind si el un pas tot mai necesar in construirea carierei academice), si asa mai departe (p. 6). “Cu alte cuvinte”, scrie Peter Mair, “un individ bine pregatit pentru piata muncii ar trebui sa aiba doctoratul luat, una sau doua publicatii (in special in revistele internationale unde articolele sint recenzate), studii postdoctorale si experienta didactica”. Ce inseamna toate acestea? Inseamna ca studentii doctoranzi trebuie sa “scrie o teza de o calitate superioara, sa urmeze un program de pregatire mai mult sau mai putin extensiv, sa obtina ceva experienta in predare si sa publice unul sau mai multe articole bune in revistele de specialitate. Si cum atit universitatile, cit si autoritatile care ofera fonduri ii preseaza tot mai mult pe studenti pentru a-si termina tezele la timp, ei trebuie sa indeplineasca toate aceste cerinte intr-o perioada de timp relativ limitata”. Acest proces a devenit atit de dificil si cere un efort atit de mare, incit trebuie sa se renunte la ceva.

Ce este de facut?

Potrivit lui Peter Mair, candidatul cel mai probabil pentru aceasta renuntare este chiar dizertatia doctorala. Evident, nu trebuie sa renuntam la teza ca atare, sau la calitatea ei. In opinia autorului, status-ul tezei trebuie minimizat, in sensul ca trebuie sa renuntam la ambitiile doctoratului. Aceasta, intrucit “ceea ce a fost odata o componenta definitorie a unei cariere academice a devenit acum o simpla calificare profesionala necesara” (p. 7). Si ar fi doua moduri in care s-ar putea renunta la “pretentiile” tezei. Pe de o parte, teza trebuie sa-si piarda din caracterul de “tot unitar” si din cel de „sine-statator”: “In loc de a fi o monografie coerenta si sustinuta, care are sens doar atunci cind este citita de la inceput si pina la sfirsit, teza devine mai curind o punere in comun a unor analize separate si de obicei auto-suficiente, o parte din aceste analize obtinindu-si deja o existenta independenta drept articole sustinute in conferinte, articole publicate in reviste sau capitole ale unor carti (…) Cel mai bun mod prin care un cercetator poate deopotriva sa publice articole si sa-si completeze dizertatia este ca partile tezei sa fie publicate pe masura ce sint scrise. Si cel mai bun mod in care acest lucru poate fi facut in practica si cu posibil succes este ca elementele relevante ale tezei sa fie mai intii scrise ca articole de sine statatoare si abia mai tirziu sa fie transformate in capitole – nu invers!”. Al doilea mod prin care se pot diminua ambitiile doctoratului tine de “greutatea”, de importanta lui: doctoratul “nu mai este munca unei vieti, si nici opera majora ce va trebui completata intr-o lunga cariera” (p. 7). Numele si reputatia cercetatorului nu mai trebuie sa depinda de teza de doctorat, ci mai curind de ceea ce realizeaza dupa terminarea doctoratului: “de indeminarile si capacitatile obtinute in timpul programului doctoral, de capitolele individuale care au fost publicate drept articole si de publicatiile sau proiectele de cercetare dezvoltate in perioada postdoctorala” (pp. 7-8).

Concluzia

“Dat fiind faptul ca doctoratul este acum doar primul dintre multitudinea de pasi pe scara carierei academice, el devine ceva ce trebuie obtinut repede si efficient, iar dupa aceea trebuie lasat deoparte. Dat fiind modul in care lucram acum, cercetatorul aspirant are nevoie de un doctorat, dar nu mai este definit de doctorat. Si in acest sens trebuie sa se renunte la pretentiile tezei” (p. 8).

Ce parere aveti? Eu unul sint total de acord, deci mari subiecte de dezbatere nu am 🙂 As dori totusi sa supun atentiei marea discrepanta dintre ceea ce ne dorim si ceea ce putem face. Adica sa presupunem ca ideile lui Peter Mair sint extraordinare – cit de usor ar fi sa le punem in practica? Dau numai doua exemple: (1) e foarte fain sa poti publica macar doua articole in revistele recenzate de limba engleza; din pacate insa acestea sint in marea lor majoritate americane, si acolo competitia este atit de mare, incit extrem de rar se intimpla ca un student doctorand (fie el si american) sa poata publica ceva. Solutia ar fi sa avem reviste serioase, acreditate, de limba engleza in Europa continentala. Universitatile ar putea avea grija de asa ceva – din motive necunoscute de mine insa, asemenea initiative sint inexistente. Apoi, (2) este la fel de fain sa poti dobindi experienta didactica inca din timpul programului doctoral, dar este la fel de dificil precum si in cazul publicatiilor. De obicei, universitatile de limba engleza de pe batrinul continent (de exemplu, Central European University din Budapesta si European University Institute din Florenta) nu au programe pentru undergraduate, ci numai programe de master sau de doctorat – in consecinta, studentii doctoranzi nu prea au cui preda. Desigur, solutia ar fi extinderea acestor universitati si pe sectorul de „undergrazi”, dar asta presupune, banuiesc, o groaza de bani, si nu cred ca universitatile respective sint pregatite deocamdata pentru un asemenea pas.

Anunțuri

29 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Diferenţele între americani şi europeni (şi nu numai) sunt reale, cred şi eu, şi în detrimental europenilor. Iar asta are două cauze, din care una poate fi mai uşor remediată. E vorba despre sistemul admiterii în programele doctorale. Nu ştiu cum e situaţia în alte ţări europene, dar la noi şi în Franţa (pe care o iau drept reper pentru Europa vestică), dacă nu te remarcă un profesor în mod deosebit sau, mai rău, dacă nu cunoşti pe cine trebuie, nu ai şanse să intri la doctorat şi nici să predai în învăţământul superior. Există, sigur, şi excepţii, dar sunt mult, mult prea rare. La fel e şi în Franţa, cel puţin din ce ştiu de la prietenii de acolo. În SUA poate să nu te cunoască nimeni, dacă eşti bun, ai un CV bun, note bune la master la o universitate bună, te acceptă la un program doctoral bun cu siguranţă. Cu alte cuvinte intrarea în programul doctoral este “fair”, pe bază de competiţie corectă şi deschisă.

    Celălalt aspect se referă la programul în sine. Primii doi ani se fac cursuri serioase, săptămânal, multe de metodologie, mai ales cantitativă, e adevărat, dar nu exclusiv. Încă ceva diferit, în SUA profesorii şi doctoranzii lucrează cot la cot în diferite proiecte, scriu şi publică articole împreună, învaţă astfel cum se face cercetarea riguroasă. La noi nu există aşa ceva (poate totuşi în alte ţări ale Europei, sincer, nu ştiu), în SUA e deja tradiţie.

    Şi mai e încă ceva, cel puţin pentru România. Şi o spun cu mare părere de rău. Bună parte din profesorii coordonatori de doctorate (nu toţi, există şi profesori buni, există şi profesori excepţionali) nu fac ei înşişi cercetare riguroasă, aşa că nu au cum să-şi înveţe doctoranzii la rândul lor. Poate nu în toate domeniile, generalizez puţin pornind de la domeniul meu, ştiinţele comunicării. Şi asta cred că este o tară a sistemului. Care, din păcate, se perpetuează. Poate generaţiile tinere să schimbe ceva, nu ştiu, sunt destul de sceptică. Pentru că şi tinerii pornesc la drum nesiguri pe ei şi nu îi învaţă nimeni cum să facă să devină siguri, iar în timp îşi ascund slabiciunile sub masca profesionalismului, dar de multe ori e o coajă goală. Cred că şansa stă în cei care fac doctorate în afară, fie în SUA, fie în programele doctorale în engleză din Europa. Să vină şi să schimbe ceva. Să vină cu ceea ce au învăţat acolo şi să dea mai departe. Totuşi mă întreb… dacă vin cine îi primeşte, fir-ar!

    În plus, o problemă serioasă în România e problema accesului la resurse. Abia în ultimii ani universităţile serioase au cumpărat acces la câteva baze de date importante pentru doctoranzii (şi profesorii!) lor. Şi da, e adevărat, dacă nu ştii engleză şi dacă nu eşti în stare să scrii un articol în engleză eşti un om mort. Te poţi descurca cât de cât (greu, dar poţi) dacă ştii franceză sau germană, ca variante alternative de posibile publicaţii în reviste de specialitate serioase. Dar până una alta marile reviste de specialitate recunoscute ISI (deci ca mainstream research) sunt de limbă engleză.

    În fine, ar fi multe, multe de spus, adevărul e că suntem departe de americani în cercetare, ultimii ani arată semne de schimbare în care vreau să cred că văd germenii unei dezvoltări în bine. În plus, cred că şansa poate veni de la voi, de la cei de la CEU sau de la alte univeristăţi europene de genul ăsta, ştiu că sunt câteva în Italia, în Olanda, poate şi în alte părţi.

    Nico

    Mai 19, 2009 at 9:23 pm

  2. Evident, in general sint de acord cu tine. Nu insa fara unele rezerve 🙂 privind admiterea in programele doctorale din Vest:
    1. Sint de acord ca, in general, selectia doctoranzilor este una „fair” in State. Dar nu suta la suta. Uite, eu de pilda am o problema cu sistemul recomandarilor. Nu ca nu ar fi corecte (spre deosebire de Romania, unde proful iti spune sa iti scrii recomandarea singur). Ci mai degraba pentru ca tin de loterie, de noroc, si uneori de practici asemanatoare mitei. Sa ma explic. In primul rind, e un noroc chior sa ai un prof tare in universitatea in care esti, de la care sa poti lua o recomandare tare, si al carui nume sa fie suficient pentru a fi acceptat oriunde in lume. De pilda, daca John Rawls venea la CEU cit traia si as fi facut un curs cu el, ii puteam lua apoi o recomandare care mi-ar fi deschis orice usa. Dar cum nu a venit, n-am avut norocul asta. Ce vreau sa spun este ca sistemul recomandarilor se bazeaza mult pe astfel de intimplari, si, tinind de noroc, nu e tocmai corect (am avut un astfel de noroc cu un alt prof american, asa ca vorbesc din experienta. Dar puteam sa nu am norocul asta). In al doilea rind, e drept ca pentru a lua o recomandare buna de la un prof tare din State trebuie sa muncesti serios la cursul lui si sa ii demonstrezi ca esti capabil – dar nu se opreste totul aici! Relatia trebuie mentinuta, trebuie sa ii scrii constant chiar si atunci cind nu ai tocmai mare lucru de spus, ca sa te tina minte si sa-l poti „folosi” la nevoie 🙂 Ei bine, unii dintre noi nu sint buni la astfel de „socializari”, si iarasi pierd… Apoi, unii merg cu mentinerea unor astfel de relatii chiar mai departe. Stiu cazul unei tipe romance care a ajuns la o universitate de top din SUA (ma maninca limba sa spun care, dar nu spun) pe baza unui proiect facut de altcineva (iarasi ma maninca limba sa spun cine l-a facut, dar ma abtin). Ei bine, odata ajunsa acolo a „tinut legatura” cu unii profi pe stil romanesc: cind se mai ducea prin Romania, se intorcea intotdeauna cu „mici atentii”: ba o icoana pictata de nu stiu cine, ba un stergar „hand-made”… Bineinteles, mici atentii si cadouase, cine le-ar considera mita? In nici un caz bietii profi americani, care nu au „organ” sa sesizeze subtilitatile studentului roman. Iar aceste „atentii” conteaza mult (si au contat in cazul relatat!) cind e vorba sa ceri o recomandare. Pentru ca una e sa scrii despre X banalitati, si alta e sa il recomanzi cu caldura.
    2. Totusi, cred ca generalizam gresit cind spunem ca cei ce isi iau doctoratul in State sint mai bine pregatiti. Eu am doi profi americani care sint, intimplator sau nu, cei mai slabi din departament (desi, spre surprinderea tuturor, au terminat la universitati bune si sub coordonarea unor profi tari). E drept, sint insa mult mai dispusi sa lucreze cu studentii si mult mai abordabili decit europenii.
    3. Mai exista si un alt punct de vedere din care selectia doctoranzilor nu e tocmai „fair”. De pilda, sa presupunem ca sint acceptat la un program doctoral la Oxford. Bun, si ce folos daca nu imi gasesc finantare? Iar aici situatia este dificila pentru est-europeni: din cauza ca tarile acestea au intrat in Uniunea Europeana, studentii respectivi nu mai sint eligibili pentru programe de finantare destinate tarilor in curs de dezvoltare. In cazul acesta, se considera ca un student roman este in medie la fel de bogat ca un student englez si ca Romania este cam la fel de bogata ca si UK. Si astfel pierzi multe posibilitati de finantare. Iar daca nu gasesti finantare, nu mai pleci la doctorat…
    Pe de alta parte, in Norvegia de pilda, una din conditiile (decisive!) pentru intrarea la doctorat este sa demonstrezi ca te poti sustine financiar. Daca nu poti sa o faci si nu gasesti finantare (iar in tara asta e extrem de dificil de gasit!), poti fi tu genial, ca nu te primesc.
    4. Mi se pare totusi ciudat faptul ca profii americani (sau europenii care au predat in State) obisnuiti sa lucreze indeaproape cu studentii (eventual sa publice impreuna cu ei) nu o fac, odata ajunsi in Europa. Nu vreau sa generalizez, dar astea sint cele citeva cazuri pe care le cuosc…

    In final, te-as corecta putin: sansa nu vine de la „voi”, ci de la „noi” (te includ si pe tine aici). Totusi, problema este dificila, dupa cum spuneai. Eu, daca vreau sa ma intorc in Romania sa predau intr-o universitate, fie ea si de mina a treia (cea din Suceava, de pilda) nu am nici o sansa. Cind se scoate un post la concurs, intotdeauna se va scoate pentru cineva. Si nu cred ca asta se va schimba prea repede: mai trebuie sa treaca citeva generatii…

    andruska

    Mai 20, 2009 at 10:18 am

  3. intamplator sau nu, acu cateva saptamini am abordat si eu tema asta ( http://www.spranceana.com/un-viitor-posibil-pentru-universitate-714.html )…postul meu fu prilejuit de un articol din NYT, in care erau propuse idei asemanatoare…
    discutiile (de pe blog, dar mai ales in afara lui) ce au urmat vizau si ele o liberalizare a tezei de doctorat…printre solutiile interesante (realizarea unor portaluri informative dedicate unor personalitati, filme, performance etc), una (venita de la Alexandru Lupusor) mi s-a parut remarcabila prin utilitatea ei: traducerea unor lucrari dintr-o limba straina in romana, ca substituient, pentru unii studenti, ai tezelor de doctor…o asemenea practica era in voga in anii 60-70 in Franta (Foucault tradusese din Kant, altii, din alte limbi)..
    eficienta unor asemenea practici e evidenta: traducerea unor carti necesare, care nu trec la editurile comerciale din lipsa de fonduri sau pentru ca sunt de nisa. astfel am recupera partial intarzierea mediului universitar academic romanesc. conducatorii de teze ar monitoriza fara probleme asemenea traduceri…
    la cat aparat critic, note biografice si bibliografice presupune o asemenea traducere, valoarea ei stiintifica mi se pare neindoielnica – unele traduceri, prin bogatia surselor la care fac referinta si prin competenta, sunt mult deasupra unor teze de doctor…

    vitalie

    Mai 21, 2009 at 9:24 am

  4. Foarte interesanta sugestia, intr-adevar (multumesc pentru trimitere, voi citi cu atentie atit postul tau cit si comentariile). Nu stiu insa cit de practica este. Unu la mina, pentru a publica asemenea traduceri e nevoie de bani, si nu stiu cite edituri care sa faca mecenat se pot gasi. Doi la mina, din nefericire cel putin in Romania profesorii de peste 40 de ani nu prea stiu limbi straine (cel putin nu la un asemenea nivel incit sa supervizeze o traducere), deci nu prea vad ce fel de coordonare ar fi posibila…

    andruska

    Mai 21, 2009 at 7:29 pm

  5. publicarea lor nu ar fi o problema, cred, pentru ca s-ar utiliza pe de o parte fondurile universitare (majoritatea editurilor universitare oricum scot porcarii), sau ar fi tiparite in tiraj redus (100-500 ex.), suficient pentru bibliotecile universitare, dar si cele municipale…in caz extrem s-ar pastra in editii de faximil, sau copertate simplu (printate)…un fel de samizdat filosofic…
    cat despre coordonare, o solutie ar fi colaborarea cu unii traducatori profesionisti (in calitate de coordonatori ai tezei) sau constituirea unor coordonari multiple (2-3 indivizi, nu 1, cum e acum)…

    vitalie

    Mai 21, 2009 at 7:52 pm

  6. @ Vitalie
    Si mai este o problema. Ma gindesc ca daca iti faci doctoratul cu o traducere, atunci esti in mod clar limitat profesional in tara ta: nu cred ca poti pleca sa predai intr-o universitate straina cu un asemenea doctorat – la aplicatia pentru job nu numai titlul de doc conteaza, ci si calitatea tezei! Or, intr-un asemenea caz, cei care ar decide cine sa ocupe postul ar trebui sa creada pe cuvint autorul traducerii (sau comisia care a validat-o) ca este un lucru de calitate… In plus, nu cred ca un astfel de doctorat ar fi validat in mediul academic din Vest.
    E adevarat ca ar fi o solutie pentru lipsa traducerilor, dar pe de alta parte cred ca, pe linga ceea ce am spus mai sus, ne-ar mentine si intr-un minorat continuu, intr-o ruptura continua de ceea se face ACUM in domeniul academic. Asta pentru ca nu poti traduce carti noi (problema de copyright, ar costa extrem de mult pentru doctorand sau universitate sa ceara drepturile de traducere) – si atunci studentul, de exemplu, in loc sa-l traduca pe Rawls se va indrepta spre Locke – cum spuneam, ruptura completa de ceea ce se face acum (nu vreau sa se inteleaga de aici ca nu am avea nevoie de traduceri bune din Locke – dimpotriva!).

    andruska

    Mai 22, 2009 at 8:34 am

  7. Eu nu cred ca ar fi o solutie echitabila fata de cineva care ar scrie o teza in sensul in care intelegem astazi teza de doctorat. Adica pana la urma o traducere, oricat de solicitanta, nu este o forma de cercetare. Iar doctoratul ar trebui sa aiba ca prim scop introducerea in cercetarea riguroasa. Gandeste-te ca face cineva un doctorat in sociologie. Acolo cred ca o teza din o suta este pur teoretica (fara o cercetare aplicata, de regula cantitativa). Cat de multe sa poti invata despre cercetare din faptul ca traduci o carte? Sau despre un subiect anume, punctual, care te preocupa. Macar teza „te obliga” sa citesti mult pe o tema, sa vezi ce s-a scris, ce se scrie acum, la asta sa vii cu propriile idei teoretice noi si apoi eventual sa gasesti aplicabilitatea si sa faci si o cercetare pornind de la ce aduci nou ca teorie. Buna, rea, traditia tezei e o forma de a avansa in cunoastere in domeniul pe care l-ai ales. Ceea ce cred ca se intampla in masura foarte mica daca alegi alternativa traducerii.

    Recunosc insa ca avem mare nevoie de traduceri. Ne lipsesc traducerile cartilor mari in toate domeniile. Revenim astfel la ideea ca daca nu stii engleza esti un om mort. Ne lipsesc insa si cartile in engleza, nu mai vorbim de traduceri. Si suntem total deconectati de la ce se scrie ACUM in SUA si in Europa. La un moment dat ma gandeam oare daca nu cumva am putea gasi niste forme de mobilizare colective in mediul online pentru a aduce carti esentiale in domeniile noastre in biblioteci. De pilda BCU din Bucuresti are formular online de cerere de carti, punctual, care vor fi achizitionate, din cate stiu, cand se strange un numar de cereri pentru o acceasi carte (probabil exista si o avizare legata de continut, dar e clar ca dimensiunea cererii e esentiala). Deci daca as convinge inca o suta de oameni (poate 100 de studenti, sau 100 de profesori) sa completeze on line cerere la BCU pentru aceleasi 10 carti esentiale in domeniul care ne intereseaza pe toti, nu s-ar putea rezolva in timp relativ scurt o problema spinoasa? Inca ma bantuie ideea, probabil o sa si incerc sa o pun in aplicare sa vad daca tine.

    Oricum, e clar ca o forma de reforma pentru scolile doctorale din Romania se impune. E greu insa de gasit o solutie care sa poate fi implementata institutional, ca noi putem sa visam mult si bine…

    Nico

    Mai 22, 2009 at 1:28 pm

  8. Andrusca, nu impun obligativitatea traducerilor ci doar optionalitatea lor: absolventii facultatilor de filosofie/sociologie, care nu au chef/putere/vointa/abilitati sa scrie monografii ar putea produce traduceri bune…

    vitalie

    Mai 22, 2009 at 9:03 pm

  9. @ Nico
    Desi am dubiile mele privitor la aceasta propunere, nu sint de acord ca o traducere nu poate fi o cercetare. Am vazut unele editii critice Platon si Aristotel, si m-am cutremurat: aproape fiecare cuvint din dialogurile socratice, de pilda, aveau note la sfirsitul volumelor (poate de aceea nici nu s-au pus notele la subsol). Apoi, a oferi o traducere inseamna si a oferi o interpretare. Daca nu ma crezi, intra nitel pe blogul lui vaisamar, care-si da doctoratul in traducerea „Noului Testament”, daca nu ma insel. Desigur, teza lui nu va fi o „simpla” (dar numai „simpla” nu ar fi!) traducere. Dar ar putea fi si asa ceva. Pe blogul lui posteaza de multe ori portiuni traduse de el, si explica des de ce, din patru variante existente in traducerile in limba romana pina acum, el o alege pe a cincea 🙂 Asta inseamna munca enorma, munca de cercetare (a avut si calatorii in Londra, de pilda, ca sa puna mina pe niste manuscrise romanesti vechi). Si asa mai departe. Traducerile pot fi cercetare, Nico – depinde despre ce fel de traduceri vorbim. Unele pot sa-ti ceara ce iti cere si teza – ca sa te citez pe tine: „sa citesti mult pe o tema, sa vezi ce s-a scris, ce se scrie acum, la asta sa vii cu propriile idei teoretice noi si apoi eventual sa gasesti aplicabilitatea si sa faci si o cercetare pornind de la ce aduci nou ca teorie”.
    Acuma, ca ideea asta ar putea sa nu fie corecta pentru doctorandul clasic – aici as fi de acord (vezi raspunsul meu pentru Vitalie mai jos). Insa, dupa cum spuneam, doctorandul traducator ar avea multe de pierdut prin faptul ca nu poate iesi „in afara”, deci cumva se compenseaza 🙂 Bineinteles, sa nu uitam, vorbim despre traduceri-cercetari, nu de orice fel de traducere, care ar putea sa-ti aduca usor titlul de doctor. Desigur, ceea ce spun eu aici se aplica la filosofie, teologie, litere, si in parte la stiinte politice. Mai greu la sociologie, si asa mai departe.
    Foarte interesanta ideea cu biblioteca. Si chiar cred ca este aplicabila, si ca poate da rezultate.
    @ VitalieRepet, ideea mi se pare interesanta si nu am respins-o de la inceput. Doar imi exprim anumite ingrijorari.
    Numai ca ultimul argument al tau nu merge deloc, deci nu aduce nici un serviciu ideii. Daca cineva nu are „chef/putere/vointa/abilitati sa scrie” un doctorat, atunci de ce sa obtina totusi titlul intrind pe usa din spate? De ce un individ care „nu are chef” sa se apuce de doctoratul clasic sa primeasca totusi titlul de doctor, ca si unul care a muncit enorm pentru asta? Daca cineva nu are abilitati / vointa / putere / chef pentru proba olimpica de 1000 de metri garduri, de ce sa primeasca titlul de campion olimpic la aceasta proba (prin faptul ca, de pilda, matura stadionul noaptea, o treaba de altfel foarte dificila), la fel cu individul care poseda aceste calitati, are chef, etc.?

    andruska

    Mai 22, 2009 at 9:39 pm

  10. e mult mai simplu: doctoratul trebui elitizat prin continut, nu prin forma. undeva la inceputul postului pomeneai ca acest titlu devine unul accesibil, si nu ultimul…daca e asa, de ce nu am abandona mandarinizarea doctoratelor, lucru care, am impresia, pe plaiuri autohone mai mult dauneaza decat ajuta apoi, dupa modelul programelor de master, de ce nu ar exista niste doctorate de cercetare si unele de profesionalizare?

    vitalie

    Mai 22, 2009 at 9:42 pm

  11. Ideea cu „doctoratele de cercetare si unele de profesionalizare” mi se pare mult mai viabila. Si interesanta. Nu sint total impotriva traducerilor ca doctorate, vezi ce am scris in comentariul 9 ca raspuns lui Nico (scuze, am updatat comentariul pentru a-i raspunde si lui Nico si tu deci nu l-ai vazut, dar reciteste te rog comentariul 9).

    andruska

    Mai 22, 2009 at 9:59 pm

  12. N-am citit inca toate comentariile si sper ca al meu sa nu fie redundant. Dar la rugamintea lui Andruska l-am mutat aici de pe celalalt blog…

    Interesant articol. Chiar ma gandeam zilele astea sa scriu si eu o insemnare despre doctoratul in SUA (in stiinte sociale).

    Mair are dreptate in privinta disertatiei. Tot mai mult studentii sunt sfatuiti sa nu puna prea multa greutate pe teza, ci sa o considere doar un pas necesar (final, ce-i drept) in studiile doctorale. Trendul este intr-adevar ca teza sa fie o compilatie de articole (daca le ai!). In SUA, teza de doctorat trebuie sa aiba un subiect original (desi nu toate au) si sa demonstreze ca studentul e capabil sa duca la bun sfarsit un proiect de cercetare de amploare.

    Indrumatorul are un rol crucial. Un indrumator can make you or break you si e biletul tau de intrare in lumea academica. Foarte putini studenti fac munca cu adevarat independenta si acestia sunt printre cei mai ghinionisti. De cele mai multe ori, “independenta” se datoreaza faptului ca indrumatorul nu se implica decat minimal in munca lor…

    De asemenea, conferintele fac parte din ritualul vietii academice si sunt locul unde ii cunosti pe cei din domeniu tau si unde ai ocazia sa faci networking (e cel putin la fel de important ca si munca propriu-zisa). Aici, iarasi, depinde si de indrumator: daca e cineva respectat in domeniu si daca e dispus sa te prezinte si altora.

    Cu publicatul, depinde. E greu (dar nu imposibil) sa publici ca unic autor intr-un “peer-review journal” (cu recenzie, cum ii spui tu) dar studenti care scriu articole cu indrumatorii lor (si sunt autori principali sau secunzi) au multe sanse sa fie acceptati (in parte si pentru ca profesorii stiu *cum* sa scrie pentru diverse jurnale). In SUA, “publish or perish” e mantra academica a celor care vor sa ramana in mediul universitar. Depinde iar cine ti-e indrumator si in ce relatii sunteti (adica daca te place/apreciaza suficient ca sa-si dea interesul).

    Intr-adevar, e mai greu sa patrunzi in SUA cu doctoral european din cauza faptului ca americanii pun mult pret pe cercetare (nu neaparat cantitativa, desi absurdul razboi de prestigiu cantitativ-calitativ continua) si publicatii.

    Sistemul american de asemenea presupune ca studentii sa ia un numar de cursuri (si sa acumuleze un numar de credite) in primii doi-trei ani (ritmul e cam trei cursuri pe semestru si posibilitatea de a-ti transfera creditele de masterat) si sa dea un examen de “calificare” (care te transforma din student in candidat la doctorat). Unele cursuri sunt obligatorii, cum ar fi de ex. cel de metode calitative si cantitative (tot mai multe programe ofera acum metode interpretative, mai ales in programele de media si cultural studies).

    Interesant cu predatul. Intr-o universitate americana ca doctorand ai uneori obligatia de a preda un curs (mai ales daca ai finantare), dar de cele mai multe ori e optional. Ocazia/oportunitatea de a preda o ai indiferent de nationalitate. Desigur, scoala iese in avantaj, pentru ca un student care preda e platit o mica parte din salariul unui profesor. Intr-un fel e normal, pentru ca un doctorand “isi face mana” si nu are experienta sau expertiza unui profesor. Dar predatul inseamna *mult* timp investit in pregatirea cursului, comunicarea cu studentii, corecturi, examene etc. si in general profesorii fug ca de ciuma de predat pentru ca le inghite prea mult timp… Diferenta fata de universitatile europene este (presupun) ca un profesor in SUA e focusat pe munca de cercetare — predatul e doar o obligatie contractuala si de evitat cand e posibil (mai ales cursurile pentru undergrazi).

    Alt.L

    Mai 27, 2009 at 12:36 am

  13. Multumesc 🙂
    Transcriu si eu aici raspunsul pe care ti l-am dat:
    Ai completa dreptate in privinta importantei cruciale a supervisor-ului. Uite, eu sint intr-o universitate americana (desi “stationata” in Europa) si resimt acut lipsa unui astfel de indrumator (din pacate, nu numai eu, ci mai toti din departament)…
    Si da, e adevarat ca profesorii fug de predat, insa asta mi se pare lipsit de bun simt. Ei nu iau bani doar pentru cercetare ci si pentru predat (multi dintre noi alegem universitatile tocmai datorita unor profi cu care vrem sa lucram). Nu toti sint asa, am avut un exemplu de prof din State care era extraordinar. Din pacate nu a stat decit citeva saptamini, dar indeajuns pentru a simti ca, daca as fi lucrat cu el, as fi putut termina teza intr-un an jumate…
    Asta e, ma bucur pentru tine ca ai sansa (sau, ma rog, sper sa o ai) sa lucrezi cu astfel de oameni. De fapt, (si) ei fac diferenta intre o cariera de succes si ratare. Oricit de genial este, nu stiu ce ar fi facut Thomas Pogge fara supervisorul sau, John Rawls

    andruska

    Mai 27, 2009 at 1:14 am

  14. @Andruska, on topic: In Ro se practica traducerile din autori importanti, dar asta la nivel de lucrare de licenta. Cel putin la facultatea la care am terminat eu (UB), am avut multi colegi care si-au ales ca tema de licenta, traducerea unei carti. Mi se pare, totusi, mai bine ca asta sa se intample la licenta, mai degraba decat in cazul unei teze de doctorat. Acum, problema este ce se intampla mai departe cu traducerile respective, pentru ca daca ele zac prafuite in biroul vreunui profesor, atunci toata munca e in van.
    Referitor la ce a spus Alt.L, mie nu mi se pare asa mare diferenta intre cum functioneaza lucrurile in State si cum functioneaza lucrurile in Europa. In sensul ca si acolo poti sa iti alegi ca si coordonator un prof care sa nu isi dea interesul, sau din contra. Iarasi, din cate inteleg din ce a scris el, alegerea doctoranzilor nu se face neaparat in toate cazurile pe rezultatele candidatului, si in acest caz tine de o oarecare doza de „noroc”. Desigur, eu nu sunt doctorand, mi-am format parerea aceasta doar din ceea ce ati spus voi aici.

    Offtopic: Apropo de Rawls, mi se pare penal totusi, ca unul dintre cei mai mari filosofi politici ai sec. XX sa nu fie tradus in RO. Cum pot eu sa discut despre Pogge, daca nici macar pe Rawls nu pot sa il citesc in romana. Chestiile astea limiteaza foarte mult subiectele care pot fi abordate intr-o lucrare de diploma, sau intr-o dizertatie si atunci de ce ne mai miram ca cercetarea in RO este la nivelul, la care este.
    P.S.: Chiar daca nu am mai comentat de ceva timp la tine pe blog, sa stii ca ti-am citit articolele cu constiinciozitate. Si imi plac si subiectele abordate de colaboratarii tai 😀 .

    mihnea

    Mai 28, 2009 at 9:38 pm

  15. @ Mihnea
    Sint putin cam sceptic si in privinta traducerilor in cadrul licenntei. Doua argumente puternice, zic eu:
    1) O traducere impune multa munca, si mai ales multa experienta. Un student de 22 de ani, fara experienta in traducere, fara experienta prea mare in domeniul din care face parte lucrarea tradusa, si fara timp prea mult la dispozitie, nu poate oferi o traducere de calitate decit in cazuri de-a dreptul exceptionale.
    [btw, habar n-aveam de aceasta practica la UBB. La Iasi – cel putin pina mi-am incheiat eu conturile acolo – nu exista posibilitatea asta].
    2) Cel mai important: in Romania nici la nivel de liceu, nici la nivel de facultate elevul sau studentul NU sint invatati cum sa scrie. De obicei dam examene unde ne exersam memoria. Din cauza asta nici eu, si banuiesc ca nici tu nu am fi in stare sa producem la ora actuala un text destul de bine scris pentru a fi acceptat intr-o revista de specialitate in limba engleza, peer-review. Daca nu obligi studentul sa scrie macar o teza de licenta (buna-rea, cum o fi) atunci va avea experienta zero si la scris. Apropo, stiai ca accum se discuta despre publicarea tezei de licenta a lui Rawls, de cind a terminat el facultatea? Iti dai seama ca daca se publica, desi nu va avea o calitate precum a celorlalte scrieri Rawlsiene, va fi interesant sa-i comparam calitatea cu cele scrise in Romania.
    Sint de acord ca e nevoie de traduceri din Rawls, si din multi altii. Dar nu stiu daca traducerile sint la fel de importante pentru noi, acuma, cit este important pretul cartilor. Daca am avea bani ne-am comanda pe amazon toate cartile de care avem nevoie in engleza si am termina problema.
    Multumesc pentru aprecieri si te astept cit mai des!

    andruska

    Mai 29, 2009 at 8:15 am

  16. 1) Sunt de-acord cu tine ca studentii nu au experienta necesara sa faca o traducere exceptionala, dar acelasi lucru s-ar putea spune si in cazul unei lucrari de licenta scrise.
    Nu ma refeream la faptul ca lucrarile traduse ar trebui si publicate la un moment dat (desi daca ne gandim ca din 10-20 de astfel de lucrari pe an, macar una s-ar putea sa fie buna cu corectarile necesare din partea unui editor), dar macar textele respective ar putea fi triate, iar de traducerile de calitate ar putea beneficia macar studentii care vin din urma.
    2) Problema asta, a scrisului, dar nu numai, eu as adauga si problema exprimarii in public a tinerilor este cat se poate de reala si ai sesizat-o foarte bine. Dupa mine, asta e o chestiune care ar trebui invatata inca din liceu.
    Iar ca sa ajungi sa publici intr-una din revistele de care spui tu, probabil ca trebuie sa iti insusesti un anumit stil analitic de exprimare.
    In ce priveste traducerile autorilor importanti, eu mi-am ales sa tratez in lucrarea mea de licenta, despre proprietatea intelectuala. Pai numai eu stiu cate nopti si cate zile am pierdut dand internetul peste cap in cautarea articolelor sau a cartilor pentru a ma putea documenta si a imi putea organiza o bibliografie adecvata. Si asta pentru ca in Romania nu exista nici macar o carte tradusa din domeniul asta. Nu mai vorbesc de faptul ca in biblioteca facultatii, exista o singura carte, in engleza, pe subiectul acesta (e adevarat era foarte importanta), dar si aia donata prin amabilitatea unui profesor, care initial o comandase pentru el. (Btw, stiu ca discutati la un moment dat si de JSTOR, eu nu am avut acces nici la JSTOR)

    mihnea

    Mai 29, 2009 at 10:02 am

  17. @ mihnea
    Asta este, intr-adevar, una dntre marile probleme ale studentilor. Si, dureros, in foarte multe cazuri, si ale profesorilor. Lucrurile se schimba in ultima vreme, cred, cel putin atat ca vad in jur, universitatile incep incet incet sa cumpere accesul la bazele de date importante, gen JSTOR, EBSCO etc. Totusi este limpede ca stam inca foarte prost la capitolul asta. In SUA, ca tot punem in oglinda, fiecare student inscris intr-o universitate are acces la o biblioteca imensa si la zeci de baze de date cu articole (plus ca au toate marile reviste academica in hard copy in biblioteci).

    Dar ceea ce spune Andruska e real, studentii nu sunt invatati cum sa scrie si prin urmare nici cand cei mai buni dintre ei ajung sa predea nu stiu sa scrie in stil academic. Si cred, sincer, ca se poate invata asa cum inveti orice altceva, inclusiv cu „tips and tricks” si cu „dos and don’ts”.

    Si, daca discutam obsesia publicarii in reviste serioase peer-review, ne vom lovi intotdeauna de obstacolul limbii, oricat de bun poti deveni in insusirea limbii engleze, nu vei fi niciodata un vorbitor nativ, ceea ce inseamna ca un vorbitor nativ ar trebui sa iti revada articolul inainte de a-l trimite (este conditie a publicarii in asemenea tipuri de reviste).

    Cat despre traduceri, in continuare cred ca asta nu e solutie, nici pentru licenta, nici pentru doctorat, dar poate timpul imi va dovedi contrariul. Cred ca discutia de aici se bazeaza pe o imagine idealizata a traducerii critice, care presupune o munca imensa, insa ma tem ca, o data acceptata traducerea ca alternativa, va deveni o practica lenesa, comuna si saraca, ca „merge si asa”.

    Nico

    Mai 29, 2009 at 1:11 pm

  18. @ Nico
    Inclin sa cred ca ai dreptate in ceea ce priveste ultimul tau paragraf de mai sus. Poate traducerile ar fi o solutie abia la nivel de studii post-doctorale: acolo esti deja capabil sa produci o editie critica serioasa, lucru pentru care meriti o finantare de doi-trei ani si chiar si recunoastere academica.

    andruska

    Mai 30, 2009 at 7:56 am

  19. Am si eu o intrebare. Sunt doctoranda in Romania si vreau sa reziliez contractul incheiat cu Universitatea, pentru ca m-am saturat de mizeriile prin care am trecut de cand am inceput acest doctorat. Inafara de faptul ca trebuie voi despagubi financiar Universitatea, stie cineva ce s-ar mai putea intampla in cazul acesta? Va multumesc mult!

    Lollypopp

    Mai 12, 2010 at 6:21 am

  20. Revin cu o corectura la ceea ce am scris mai sus: Inafara faptului ca voi fi nevoita sa despagubesc financiar Universitatea. 🙂

    Lollypopp

    Mai 12, 2010 at 6:23 am

  21. Cred ca depinde de ce tip ce contract aveti:
    – daca sinteti la fara frecventa, atunci nici nu mai e nevoie sa reziliati contractul – pur si simplu abandonati
    – daca sinteti la cu frecventa si ati terminat cerintele formale (cursuri, credite, examene si lucrari) atunci iarasi nu se intimpla nimic, nu trebuie sa despagubiti pe nimeni
    – daca sinteti la cu frecventa si nu ati terminat pregatirea formala atunci poate fi o problema. Din cite stiu eu insa, in afara de despagubirea universitatii nu se mai intimpla nimic altceva.

    andruska

    Mai 12, 2010 at 7:59 am

  22. Mi-ar placea sa sustin in cadrul licentei o traducere dintr-un filosof polonez, dar nu ma pot decide asupra unuia. Am mai terminat o facultate de litere, un master, am stat patru luni in polonia, probabil voi mai sta inca doua. Ce filosof crezi ca ar merita tradus?

    lilia

    Ianuarie 19, 2011 at 12:32 pm

  23. Se poate da o licenta doar cu o traducere? ‘Pe vremea mea’ nu scapai asa usor 🙂
    Ok Lilia, sfatul meu este sa te intrebi intii ce ramura a filosofiei te atrage, si sa te hotarasti pe urma. Eu, pasionat fiind de filosofia politica, l-as alege pe Leszek Kolakowski. Daca esti pasionata de estetica sau fenomenologie, atunci Roman Ingarden ar fi alegerea (desi eu unul nu m-as aventura pina aici, limbajul fenomenologic este unul extrem de dificil si necesita un background serios in domeniu). Daca esti pasionata de epistemologie, filosofia limbajului si logica (banuiesc ca si din punctul de vedere al traducerii ar fi cel mai usor domeniu), atunci ai de ales intre Jan Wolenski (omul inca mai traieste), Kazimierz Ajdukiewicz, Stanislaw Lesniewski, Tadeusz Kotarbinski si in primul rind Alfred Tarski.
    Una peste alta, preferintele mele ar fi, in aceasta ordine: Kolakowski, Tarski, Ingarden.
    Bafta, si sa imi spui ce ai ales in final!

    andruska

    Ianuarie 20, 2011 at 8:39 am

  24. Multumesc pentru raspuns! Habar n-am daca se poate (am sa ma interesez cand ajung in tara). Era posibil la litere, nu stiu daca si la filosofie, cu toate ca anul trecut cineva a avut ca teza de licenta o traducere din greaca sau latina, nu mai stiu exact.Initial am decis sau iau ca tema de licenta Roman Ingarden. Ma pasioneaza hermeneutica, estetica si fenomenologia. Am sustinat deja o teza de disertatie despre Wolfgang Iser si ma gandeam sa continui la licenta cu Ingarden. Nu exista decat un singur volum tradus in romana de Ingarden. Twardowski iarasi lipseste cu desavarsire in Romania,de aceea m-am gandit ca poate ar fi mai bine sa exersez calitatile de traducator intrucat licenta, disertatie am mai scris si as mai putea face cercetare la doctorat. Deocamdata oscilez intre Ingarden si Twardowski, cu toate ca Ingarden e mai aproape de preferintele mele. Probabil ar trebui sa aleg un volum care sa aiba si o varianta in engleza, eventual franceza, fiindca banuiesc ca un profesor nu poate coordona o traducere dintr-o limba (polona) pe care nu o cunoaste. Nu sunt insa decisa, cu toate ca ar trebui, intrucat voi mai sta trei saptamani in Varsovia si ar fi bine sa ma intorc acasa cu materiale.

    lilia

    Ianuarie 20, 2011 at 5:49 pm

  25. Pe mine ma intereseaza altceva. Si anume, daca am terminat licenta pe un domeniu cu totul altceva si m-am inscris la master in drept, pot continua un doctorat tot pe drept?
    Astept raspuns.

    zoltan

    Octombrie 16, 2011 at 12:40 am

  26. Desigur. Pentru doctorat conteaza nivelul imediat inferior absolvit, adica masterul.

    Andrei Stavilă

    Octombrie 16, 2011 at 8:32 am

  27. Desi vad ca dezbaterea aceasta s-a intrerupt acum apropae un an, incerc totusi, poate stie cineva raspunsul la ceea ce ma preocupa. Sunt doctoranda in anul 3 (la zi, cu taxa) si am depus o cerere de intrerupere a studiilor (pentru a scrie teza). Intre timp, am hotarat sa renunt la acest program de doctorat complet. Nu stiu daca va mai trebuie sa platesc ceva din moment ce eu oricum i-am platit pana acum. Si nu stiu daca cererea de intrerupere initiala are vreo legatura cu cererea de anulare/reziliere a contractului (adica daca imi creeaza probleme). Multumesc mult!

    iulia

    Iunie 23, 2012 at 3:23 pm

  28. Sper sa-ti raspunda cineva… din fericire pentru mine, m-am despartit de prea mult timp de sistemul romanesc de invatamint pentru a fi in stare sa-ti dau un raspuns…

    Andrei Stavilă

    Iunie 26, 2012 at 2:51 pm

  29. Pai asta e, ca si eu vreau sa ma despart (macar pentru cativa ani). Dar dupa cum spuneam, din moment ce universitatea in cauza nu m-a sustinut financiar cu nimic, imi inchipui ca nu am ce ‘despagubiri’ sa le platesc. Voi afla atunci cand le voi inmana cererea, doar ca trebuie sa mai astept putin ….
    Multumesc pentru raspuns.

    iulia

    Iunie 26, 2012 at 3:09 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: