Interactiuni

Ungaria, my love (16). Extremismul

with 19 comments

Ungaria are si fețele ei urite, iar una dintre acestea este reprezentata de nationalism si extremism. Citeam undeva (din nefericire nu imi amintesc sursa) ca ungurii ar fi pe locul doi in ceea ce priveste profunzimea sentimentului national, dupa americani. Nu stiu daca informatia este adevarata sau nu – cert e ca ungurii cu siguranta sint nationalisti si isi iubesc sincer tara. Se vede asta la fiecare sarbatoare nationala, daca facem o comparatie cu Romania: in timp ce romanul prefera ca de sarbatorile nationale sa iasa la gratar sau sa se duca la o parada militara fara a fi animat de cine-stie-ce mare sentiment patriotic, ei bine ungurii se simt profund legati de insemnatatea evenimentului respectiv. Nu voi analiza aici de ce stau lucrurile asa (cu siguranta exista circumstante istorice si explicatii psihologice) – insa cu siguranta modul in care ungurii resimt si astazi pierderea teritoriilor prin intermediul diverselor tratate de pace trebuie inteles in acest context.

Desigur, nu inteleg nationalismul in general, si cu atit mai putin nationalismul ungar. Niciodata nu am priceput ce inseamna sa-ti iubesti tara: poti iubi un om, un animal de companie, poate o floare ori un obiect; ceva concret, in orice caz. Dar nu inteleg cum il poti iubi pe Dumnezeu, sau cum iti poti iubi tara. De Dumnezeu iti poate fi teama, iar fata de tara cu siguranta ai unele datorii de cetatean. De aici insa si pina la iubire este o cale lunga, pe care eu nu am fost in stare sa o parcurg niciodata.  Daca nationalismul inseamna o profunda iubire de tara, atunci mi se pare o himera, o idee lipsita de coerenta; daca inseamna a-ti achita datoriile de cetatean, atunci nationalismul nu mai e nationalism, ci o simpla problema de obligatie politica. Iubirea nu are ce cauta aici, nici sentimentul patriotic. Asa cum am mai spus, locul nasterii mele (si al oricarui individ) e o chestiune care tine de purul hazard: daca m-as fi nascut nigerian ar fi trebuit sa iubesc Nigeria?

Totusi, cu titlu provizoriu, sint dispus sa accept ca daca eu personal nu inteleg un lucru, nu inseamna ca el nu exista, ori ca altii nu il inteleg. Sa presupunem ca nationalismul ca sentiment puternic exista, are o coerenta interna, si mai ales reprezinta ceva pozitiv. Totusi, acum pot pune urmatoarea intrebare: cum putem sti cind nationalismul pozitiv se transforma in unul negativ? Care este linia de demarcatie intre nationalismul pozitiv si extremism? Diferenta mi se pare firava, si poate tocmai de aceea multi oameni trec pragul respectiv.

Cel mai grav este faptul ca, in cadrul perioadelor de criza economica (deci si in actuala criza), extremismul cistiga teren spectaculos. La fel se intimpla si in Ungaria, unde un ungur din zece simpatizeaza cu nationalistii radicali. La alegerile pentru Parlamentul European din 4-7 iunie participa si partidul Jobbik (numele inseamna deopotriva „cel de dreapta” si „cel mai bun”, si este o prescurtare a denumirii „Miscarea Pentru o Ungarie mai Buna”). Jobbik este considerat bratul politic al formatiunii paramilitare (interzise prin lege, deocamdata, incepind din decembrie 2008) „Garda maghiara„. Pentru alegerile membrilor Parlamentului European partidul extremist maghiar a produs urmatorul poster (l-am fotografiat pe cel din imediata apropiere a casei noastre):

IMG_6846 [640x480]

In traducere, posterul spune asa:

„Cucerim Europa din nou!

Sunt Árpád, am 116O de ani, si unii spun ca sunt extremist si neonazist. Dar adeptii mei devin din ce in ce mai puternici. Depinde si de votul Tau sa intram in Parlamentul European, apoi si in cel maghiar. Nu as fi crezut vreodata ca poporul meu va ajunge aici. Ajuta-ma sa pot sa fiu mandru de voi din nou, acolo sus.

Miscarea pentru o Ungarie de dreapta/mai buna

Ungaria apartine ungurilor!”

(Ii multumesc si pe aceasta cale lui C.L. pentru traducere)

Dincolo de faptul ca, in opinia mea, posterul ii trateaza pe cetatenii unguri ca pe niste imbecili, curios este urmatorul fapt. Daca schimbi „Arpad”, „1160 de ani” si „Ungaria” cu orice nume, virsta, si cu orice tara, posterul se potriveste perfect pentru orice partid de extrema dreapta; sa spunem: „Sint Decebal, am 1922 de ani (ciuda voua ungurilor, sint mai batrin ca Arpad!)  🙂 … „ajutati-ma sa fiu mindru de voi” … „Romania apartine Romanilor!” Ce vreau sa spun cu asta? Nimic altceva decit sa subliniez inca o data triviala observatie ca extremismul este la fel peste tot.

Si mai este un lucru ciudat. Tot C.L. mi-a spus ca strigatul de lupta „Ungaria apartine ungurilor!” este indreptat acum in special impotriva romilor si evreilor. Totusi, potrivit Wikipedia, componenta etnica a tarii ar arata cam asa: 95% unguri, 2% romi si 3% alte minoritati. Pai in conditiile in care 95% din locuitori sint maghiari, deviza „Ungaria apartine ungurilor” nu e doar idioata, dar in plus nu are nici un sens… E drept, partidul Jobbik crede ca Ungaria este acum condusa la toate nivelurile importante de catre evrei, si de aici deviza… Dar si in aceasta varianta de explicatie, tot lipsita de sens mi se pare.

Anunțuri

Written by Andrei Stavilă

Mai 22, 2009 la 5:00 pm

19 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Antisemitismul generalizat mi se pare chiar dubios pentru o tara pe care multi o admira de-aici.

    krossfire

    Mai 23, 2009 at 8:21 am

  2. Eu am cativa prieteni unguri si-s oameni foarte de treaba – spun asta pentru ca efectiv sunt cu un cap deasupra altor prieteni, chiar romani. Dar am un subiect pe care nu-ndraznesc sa-l discut cu ei: Kossuth. Toti ungurii il considera ca pe un mare erou si patriot, dar eu nu vad nici o diferenta intre el si Milosevici. Ambii au agitat spiritul nationalist, culminand cu un conflict armat care a rezultat in destramarea tarii respective. Desigur, se poate argumenta ca tarile respective erau imperii / federatii artificiale care s-ar fi destramat oricum mai devreme sau mai tarziu, dar chiar si in acest caz cei doi au fost catalisti. Singura diferenta este ca o proportie mai mare a ungurilor se inchina lui Kossuth decat sarbi il cinstesc pe Milosevici.

    zamolxis

    Mai 23, 2009 at 10:54 am

  3. Observatia ca nationalismul e acelasi peste tot nu-i mult mai relevanta decat observatia ca dragostea-i aceeasi peste tot. In sprijin, „a rose by any other name”, si respectiv orice epistole de iubire vesnica ai la indemana. Schimba persoanele, textul ramane.

    Mircea Popescu

    Mai 23, 2009 at 8:24 pm

  4. Mda, nu stiu de ce sint atit de innebuniti dupa Kossuth… poate tine tot de abordarea lor extrem de emotionala a ideii de natiune… Eu il prefer, ca politician din istoria Ungariei, pe Deák Ferencz. Un om rational, pragmatic si opus extremismelor emotionale.

    andruska

    Mai 24, 2009 at 1:58 am

  5. „poti iubi un om, un animal de companie, poate o floare ori un obiect”
    :)) dincolo de totemisme, eu nu prea inteleg cum poti sa iubesti un obiect :))

    O tara cuprinde si oameni, si locuri, si flori si multe altele :))

    Depinde cum definesti nationalismul:
    a) Majoritatea teoreticienilor sunt de acord ca este un fenomen modern aparut odata cu industrializarea, tiparul, mass media etc. In acest sens, nationalismul a condus la formarea statelor nationale, uneori contribuind la prabusirea unor imperii.

    b) Nationalismul inteles ca patriotism, cred ca are o incarcatura pozitiva, daca nu este definit in termeni etnici. Nu vad nimic rau in a vrea binele pentru concetatenii tai (oricare ar fi ei) sau in general binele omenirii. Exista un termen potrivit in germana pentru un asemnea sentiment: Verfassungspatriotismus.

    c) de ce exista extremisme in general in Bulgaria, Romania, Germania, Franta, Spania, Scotia etc. etc.?

    Daca spun ca tara mea este o tara mai frumoasa decat altele sunt nationalist? 🙂

    IM

    Mai 24, 2009 at 5:14 am

  6. 1. Desigur ca poti iubi florile, de pilda: eu iubesc cactusii, spre exemlu, e o pasiune. Evident ca nu e aceeasi iubire cu cea pentru un om sau un „pet”, insa tot asa as numi-o. Am si obiecte pe care le iubesc. De exemplu, un ceas pe care l-am primit cadou de la bunicul meu, care acum nu mai este. Stiu ca de fapt e vorba mai curind de un transfer emotional (daca vrei sa vorbim in termeni de psihologie naiva, ca altfel nu ma pricep) – insa pentru mine tot iubire este. Poatte chiar un totem 🙂
    2. Desigur ca inteleg nationalismul prin definitia (a) – un proces istoric poate necesar la un moment dat (poate nu!), dar care astazi nu mai are sens, este desuet si chiar periculos. Problema este ca multi inteleg nationalismul in sensul (b). Cred ca faci o confuzie: evident ca nu e nimic rau sa vrei binele omenirii in general, dar daca vrei acest bine sentimentul sau atitudinea nu sint „nationaliste”, ci „universaliste”. Daca vrei in special binele concetatenilor tai, intrebarea este: de ce neaparat doar binele concetatenilor tai? Repet ce am mai spus: pe mine „m-a scapat barza” la Iasi. Putea sa ma scape in Ukraina sau – ce noroc as fi avut! – in Germania. De ce ar trebui sa fiu acum patriot roman, iar in cazul lumii posibile cu mine cetatean ukrainian sa fiu patriot in acea tara?
    Singurul sens al nationalismului privit ca patriotism pe care il accept este unul sec, rece, rational: acela de a respecta legile tarii al carei cetatean esti (desigur, asta nu e ceva specific, trebuie sa respecti legile oricarei tari in care te afli) si, in acelasi timp, de a-ti face datoria de cetatean fata de tara ta (tara ta iti ofera un pasaport, o educatie, etc. – si atunci ai niste obligatii politice, obligatii de cetatean, fata de ea). Asemenea obligatii pot fi, de pilda, armata obligatorie acolo unde este cazul (desi consider asta o idiotenie), votul obligatoriu acolo unde este cazul, etc.
    3. Desigur, si eu vreau binele Romaniei si al Republicii Moldova (by the way, si al Ungariei!). Dar nu pentru ca as „iubi” Romania sau pentru ca as simti ceva in plus fata de datoria de cetatean de care vorbeam mai sus – ci din motivul ca o situatie economica mai buna si lipsa coruptiei ar avea doua scopuri imediate pentru mine: (i) tinerii din tarile astea ar aveas o sansa mai buna decit am avut-o eu, si asta conteaza enorm pentru mine; (ii) as putea sa am in vedere revenirea in una din aceste tari pentru a gasi un job decent pentru un trai decent (si as vrea sa ma intorc nu din cauza patriotismului sau al iubirii de tara, ci din cauza oamenilor pe care ii iubesc dar pe care nu ii pot lua cu mine in alte parti).
    Oricum, despre nationalism intentionez sa scriu un post separat in urmatoarele doua saptamini.
    4. Daca spui ca tara ta e o tara mai frumoasa decit altele si nu aduci argumente atunci da, esti nationalist. Ciudatenia cu „Romania, tara cea mai frumoasa!” ma aduce in pragul crizei de nervi. De obicei, e perpetuata de cei ce nu au iesit si in alte tari. Nu ca „Rumeinia” nu ar fi frumoasa – spun si eu de mii de ori ca e foarte frumoasa, pacat ca e locuita! Mai curind, exista si alte tari la fel de frumoase, sau poate si mai frumoase. Vorbim despre muntii Romaniei? Foarte frumos, dar cei ai Sloveniei? Dar cei ai Germaniei sau Austriei, dar Pirineii? Ca avem mare frumoasa? Dar Coasta de Azur, dar tarmul Frantei de la Marea Nordului? Ca avem Sighisoara sau Brasov? Si ce, Franta nu are Montreuil? Sa mai continui? Daca spui ca tara ta e cea mai frumoasa sau mai frumoasa decit altele asta denota e emotie nationalista.
    (Si btw, care „tara mea” e mai frumoasa? Cea dupa care tratat de pace?; cea cu exact care provincii?; aia dupa Trianon? Si ar trebui sa vreau si binele cetatenilor din Cadrilater, sa-i simt „ai mei”? Ar trebui sa desenez granitele politice imaginare si la nivel emotional, sa spun ca vreau binele cetatenilor din Arad dar nu si al celor din Debrecen?)
    Repet, nu spun ca nationalismul ca sentiment puternic, ca emotie profunda ar fi ceva rau in sine. Spun doar ca nu il inteleg eu. Si mai spun ca e periculos, incit linia de demarcatie intre nationalism si extremism mi se pare foarte firava.

    andruska

    Mai 24, 2009 at 8:39 am

  7. Cred ca nai inteles tu bine la ce ii spun ei Ungaria. La ce ii spun ei Ungaria are multe minoritati. De exemplu o gramada de romani numai in Transilvania.

    dadatroll

    Mai 29, 2009 at 5:35 am

  8. Recunosc, la asta nu m-am gindit 🙂

    andruska

    Mai 29, 2009 at 8:16 am

  9. Vezi nu esti paranoic destul. Nu traiesti in Cluj si tu ca tot omu cu blog carea auzit de Ungaria?

    dadatroll

    Mai 29, 2009 at 11:53 pm

  10. Pai nu, traiesc deocamdata taman in Budapesta. Dar am prieteni destui din Cluj, unguri si romani, si nu stiu cum se face, dar nu sint deloc paranoici 🙂

    andruska

    Mai 30, 2009 at 7:25 am

  11. Esti sigur ca sunt romani prieteni tai care nus paranoici? Ca am auzit ca uni unguri se prefac ca sunt romani casa creasca numarul de romani in acte si apoi la un anumit semnal o sa se declare toti unguri si scade numarul de romani din Transilvania. Si ce ne facem atunci?

    dadatroll

    Mai 31, 2009 at 2:24 am

  12. Mey, dar asta chiar e paranoia 🙂

    andruska

    Mai 31, 2009 at 12:37 pm

  13. Măi Andrei, eu nu înţeleg de ce nu înţelegi tu ce e patriotismul. Chiar nu te-ai uitat niciodată la meciurile de fotbal ale naţionalei? Nu ţi-a scăpat nici o înjurătură la nu ştiu ce ratare a vreunui jucător român?
    Hai să fim serioşi, patriotismul nu e o idee, nu e ceva conceptual, ca să trebuiască să fie „înţeles”.
    Şi dacă nu e conceptual, atunci e ceva emoţional. Înseamnă să te identifici, prosteşte sau nu, cu ce te înconjoară. Să simţi că locul tău e aici, printre cei care-ţi seamănă, şi să ţi se pară un pic străini, sau un pic mai mult, cei care vorbesc altă limbă şi mai ales trăiesc în alte părţi. Uite, de aia patriotismul seamănă cu prostia, mult sau puţin, cum preferi: fiindcă presupune o destul de mare neînţelegere, din partea unui român, a felului de a fi al ungurilor, francezilor, spaniolilor etc, lipsă de înţelegere care ar putea fi eliminată rapid prin 2-3 săptămâni, maxim, în majoritatea cazurilor, de trăit în Ungaria, Franţa etc. Când te uiţi cu atenţie la „celălalt”, la „străin”, vezi că-ţi seamănă destul de mult şi patriotismul începe să se evapore.
    Deci patriotismul e un fenomen de identificare şi foloseşte oricărui om care are nevoie să-şi „construiscă” eul, indiferent cu ce cărămizi.

    criptoriga

    August 26, 2010 at 6:06 pm

  14. Sincer sa fiu, cred ca ai dreptate. Nu e nimic de conceptualizat aici. Daca ar fi sa rescriu postul asta, ideea ar fi urmatoarea: nu atit ca nu „inteleg” patriotismul, cit mai curind: am experimentat iubirea fata de un om, un animal, etc; dar nu am putut niciodata simti / experimenta iubirea fata de un loc / o tara / etc. Deopotriva rational si sentimental, iubirea de patrie imi este pur si simplu straina.

    andruska

    August 26, 2010 at 8:54 pm

  15. Ok, am înţeles. Mă tem că şi eu am experimentat patriotismul doar ca pasiune microbistică. Şi asta cândva, când încă se mai juca fotbal pe la noi.
    Şi parcă mă mai încearcă patriotismul ca frică de nou, când îmi pun problema să trăiesc în altă ţară.
    Dacă ar fi să-mi investighez „filosofic” atitudinile sau dacă aş încerca să-mi pun o ordine raţională în trăiri, cred că aş subscrie la ce ai scris tu.

    Patriotismul cred că e o atitudine sau o trăire (cu toate aspectele identificării despre care scriam) de care te poţi molipsi prin imaginar, luând de bună o anumită istorisire despre „ce înseamnă să fii român”, sau ungur, german, etc. Stau şi mă întreb dacă a contat vreodată pentru mine vreuna din poveştile ultracunoscute despre identitatea „neamului” ro – începând cu ideologia latinistă a Şcolii Ardelene, dacismul lui Pârvan, poveştile lui Blaga despre „spaţiul mioritic” şi alte abureli din categoria asta. Cred că nu. Însă în copilărie am fost destul de permeabil la modul ideologizant în care era predată istoria – şi în care o găseam prin cărţi – cu marile cafteli organizate de Ştefan, Mihai etc. Prin manuale, documentare etc părea că în secolele trecute românii trăiau doar de la o „mare bătălie” la alta. Şi atunci erau mai români ca oricând, tot aşa cum ungurii patrioţi cred că nicicând nu au fost mai unguri decât atunci când stăteau cu piciorul pe o treime din harta Europei.
    Dacă te gândeşti bine, în asemenea istorisiri găseşti tot ce e mai important într-un epic elementar, unul care să captiveze automat pe ascultător sau cititor: lupta dintre bine şi rău, eroul salvator etc. Epicul elementar e unul care îi oferă ascultătorului sau cititorului posibilitatea să se identifice cu personajele. Aici, cu „românismul” sau faptul de a fi român (sau ungur şcl). Nu cred că e vorba de ideologie şi atât, în istorisirile care construiesc patriotismul, mai ales cele din secolul XIX, la noi (şi poate şi în alte părţi, nu mă pricep). E vorba de imaginar şi legile lui, şi de faptul că genul literar care construieşte patriotismul ca valoare a ajuns să aibă succes la un moment dat.
    La noi şi la unguri s-ar putea să ţină mai mult ca la alte popoare, succesul ăsta „literar”, datorită laturii naţionaliste a regimurilor comuniste din trecutul apropiat.
    Nu pot înţelege totuşi cum poţi să fii patriot paraguayan, în opoziţie cu faptul de a fi uruguayan. Ce o fi şi cu sentimentul paraguayan al fiinţei? La români, unguri, există ceva epic, ceva pe care să brodezi o „mare istorisire”. Dar la paraguayeni cred că e nevoie de mult geniu literar ca să inventezi patriotismul.

    criptoriga

    August 26, 2010 at 9:38 pm

  16. Completare: vreau să spun că la noi şi unguri, de exemplu, există o anumită istorie obiectivă care poate fi transformată mai uşor în pretext pentru istoria imaginară.

    criptoriga

    August 26, 2010 at 9:39 pm

  17. Si de unde stii tu sigur ca nu exista si la paraguayeni o asemenea istorie obiectiva????!!!!
    Cit despre ceea ce numesti tu ‘epic elementar’…. Scopul lui este ceea ce englezii numesc ‘nation building’… Adica trebuie sa ‘construiesti’ un sentiment national pentru a putea fi in stare sa ii tii in friu pe oamenii din subordinea ta. Cam la asta se rezuma totul.

    andruska

    August 27, 2010 at 5:14 pm

  18. Da, o fi având şi paraguayenii o mare istorie a cafturilor, de care nu ştiu.

    La englezi e de înţeles, au avut de construit un imperiu, deci au avut mulţi (şi foarte feluriţi) oameni de controlat. Nation building era produs cu un scop ideologic, avea o asemenea intenţie în spate. Dar genul ăsta de istorisire cred că a apărut de multe ori spontan în alte spaţii, fără să fie cineva acolo, în spate, care să apese pe butoanele ideologice.

    criptoriga

    August 27, 2010 at 7:18 pm

  19. Scuze, dar am intrerupt putin raspunsul aici ca sa iti dau replica la articolul cu Isarescu 🙂

    andruska

    August 27, 2010 at 8:55 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: