Interactiuni

Archive for mai 2009

Cat de “proasta” trebuie sa fie o pictura pentru a fi considerata “good art”?

with 3 comments

Nu cu mult timp in urma (in toamna anului 2008) a fost la Viena o expozitie temporara la MUMOK (Muzeul de Arta Moderna) intitulata “Bad painting – Good Art”. Expozitia a constat in 21 de picturi semnate printre altii de  Francis Picabia, René Magritte, Asger Jorn, Philip Guston, Neil Jenney, Georg Baselitz, Albert Oehlen si Julian Schnabel. Fiecare dintre ei isi expunea pe panza “badness-ul” in maniere diferite. Eticheta de “pictura proasta” se refera de obicei la acea executie gresita sau “defectuoasa”.

Artistii expusi la MUMOK deliberat “gresesc” si deliberat combina elemente destabilizatoare. Elementele de kitsch nu lipsesc iar culorile curg in exces. Explicatia ar fi ca: „They assail the American canon of values of decency, decorum, ‘good taste’ and beauty in a way which is often condemned as shocking, sensationalist, ‘politically incorrect’ and ‘reactionary’. Among other things, they work with painting techniques of the old masters in order to criticize the medium and through this to breathe new life into it” (sursa).

Personal, imi place foarte mult ideea expozitiei cu pricina si unele dintre picturi care se pot incadra perfect intr-o estetica a relevantei (mai curand decat intr-o estetica a frumosului inteles in mod traditional). O opera de arta se exprima pe sine dincolo de acuratetea executiei sau frumusetea detaliilor. Cel mai important mi se pare ceea ce transmite si cum transmite. Asta nu vrea sa insemne ca ca arta asa-zis frumoasa nu mai e la loc de cinste, ci ca frumusetea se reconsidera mereu in acord cu idea de good art.

Reclame

Written by arankas

mai 21, 2009 at 7:21 pm

Declaratia de la Praga: de ce nu o semnez

with 10 comments

Luna viitoare (pe 3 iunie) se implineste un an de la publicarea Declaratiei de la Praga. Intre timp documentul a adunat on-line 3101 de semnatari (pina astazi), printre care – si in urma apelului lui Vladimir Tismaneanu de pe  blogul sau – si multi romani. Numai ca renumitul istoric si politolog roman este nemultumit de numarul mic de romani care au semnat si se intreaba aici: de ce multi indivizi aleg sa nu semneze declaratia? Nu stiu care sint motivele altora – incerc insa sa explic mai jos de ce eu aleg sa nu o semnez.

Doresc insa sa spun de la bun inceput ca in general sint de accord cu ideile exprimate in Declaratie. Si eu sint de accord ca “există similarităţi substanţiale între nazism şi comunism în ceea ce priveşte caracterul lor abominabil şi crimele lor împotriva umanităţii” (Preambul). Insa nu sint de accord cu diverse concluzii pe care le extragem de aici. De pilda: zvastica este un symbol a carui expunere publica este interzisa in multe tari vestice. Ar trebui sa se intimple la fel cu “secera si ciocanul”? Tonul declaratiei indeamna spre un raspuns afirmativ. Raspunsul meu este unul negativ – amanunte insa, mai jos. Enumar deci motivele care ma fac sceptic in privinta acestei declaratii:

1. Declaratia mi-a lasat impresia unui document scris de literati, cu formule bine incondeiate estetic, insa complet lipsita de pragmatism. Evident, inteleg caracterul mai mult simbolic al declaratiei, insa de aici si pina la formule rasuflate de genul “caminul nostru european” sau “societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor” este prea mult. Pentru mine, cel putin. Un ton mai rezervat si orientat catre chestiuni practice ar fi fost binevenit. De exemplu, sustin idea “unui Institut al Memoriei şi Conştiinţei Europene” (art. 15), pot accepta idea unei zile internationale a comemorarii victimelor totalitarismului (23 august) (art. 9), insa sint in ceata cind citesc despre “formularea unei perspective comune privind crimele regimurilor totalitare, inter alia regimurile comuniste, şi propagarea unei conştiinţe europene asupra crimelor comunismului, cu scopul definirii unei atitudini comune faţă de crimele regimurilor comuniste” (art. 3).

2. Declaratia este total rupta de realitate si incearca sa arunce asupra noilor generatii spaimele generatiilor vechi. Punem citi in textul ei ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” (Preambul). Ce poate fi mai departe de adevar? Inteleg sentimentele aflate in spatele acestei atitudini, pentru ca nu sint tocmai tinar. Unchiul meu a fost dat afara de la un liceu de elita din Iasi pentru ca era fiu de preot; mama mea, fiind fiica de preot, nu s-a putut angaja pina nu a declarat in fata secretarului de partid pe institutie ca nu crede in Dumnezeu. Iar bunicul meu, preot, omul caruia ii ramin dator intreaga viata pentru ceea ce sint acum, a fost arestat noaptea si batut prin beciurile politiei pentru ca asculta posturi straine si vorbea de rau regimul. Si acum imi amintesc cum maica-mea imi interzicea sa repet afirmatiile bunicilor (de genul: Ceausescu vorbeste peltic pentru ca si-a tocit limba de la atitea discursuri), de teama ca va face ea puscarie. Ce vreau sa spun cu toate acestea este ca atit familia mea, cit si eu insumi am fost atinsi de acest virus si nu il putem nega, cu atit mai putin neglija sau uita. Si eu ma intristez cind vad ca tinerii de azi nu numai ca nu stiu multe despre communism, dar nici macar nu le pasa. Totusi, nu ii pot condamna. E de ajuns sa invete la scoala ce a insemnat comunismul, asa cum e de ajuns sa invete si despre nazism. Comunismul nu este si nici nu trebuie sa fie o povara pentru constiinta copiilor nostri. Pentru ei comunismul nu este o spaima actuala, ca pentru domnul Tismaneanu si – poate ceva mai putin – pentru mine. Pentru ei comunismul este ceva din cartile de istorie, nu le afecteaza viata cotidiana, si exact asa trebuie sa stea lucrurile. Daca Declaratia crede ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” atunci Declaratia este rupta de realitate. Din fericire, in curind comunismul si nazismul nu vor mai fi decit subiecte strict istorice in constiinta Europei, cam la acelasi nivel cu exterminarea crestinilor de catre romani. Si asa trebuie sa fie: cu cit mai repede, cu atit mai bine.

3. Declaratia este iarasi complet rupta de realitate, atunci cind considera ca “furnizarea de informaţii extinse despre trecutul totalitar comunist care să ducă la o mai bună înţelegere şi abordare a temei este o condiţie necesară pentru o viitoare integrare solidă a tuturor naţiunilor europene” (Preambul). Fals: nu e o conditie necesara. Pragmatic vorbind, o integrare solida a natiunilor europene are intii de trecut obstacole in legatura cu economia, stabilitatea politica, justitia, securizarea granitelor, iar mai apoi obstacole mult mai dificile, privind dezinteresul cetatenilor europeni privind constructia comuna, scepticismul fata de integrare, temerile privind uniformizarea culturala si pierderea suveranitatii, si asa mai departe. Informatiile privind trecutul totalitar communist sint departe de a constitui o conditie necesara pentru integrarea natiunilor europene. Si – as adauga eu in paranteza – ma surprinde sa vad ca atit de multi intelectuali mai accepta sa foloseasca ideea nefericita si periculoasa de “natiune”. Faptul ca m-a scapat barza dincoace de Prut nu e de ajuns sa ma faca parte integranta a “natiunii” romane, domnilor intelectuali! Personal pot sa va spun, alaturi de Cioran, ca sunt mongol!

4. Declaratia, “având în vedere experienţa Comisiei pentru adevăr şi reconciliere din Africa de Sud” (Preambul), solicita “introducerea unei legislaţii care să permită Justiţiei să îi judece şi să îi condamne pe autorii crimelor comuniste şi să compenseze victimele comunismului” (art. 4). In primul rind, capacitatile mele slab intelectuale imi obstructioneaza intelegerea comparatiei cu Africa de Sud. Din cite stiu eu, acolo era destul de clar cine sint victimele si cine sint calaii. Pornind de aici, reconcilierea a devenit posibila. In cazul comunismului insa, spre deosebire de apartheid, stim foarte bine ca multe victime au devenit calai, si invers. Atit simbolic, cit si pragmatic, mocirla este mult mai mare decit in Africa. Pe care calai sa-i judecam? Pe militieni, pe securisti, pe cei care detineau carnetul rosu de partid, pe cei care au tacut atunci cind Gheorghe Ursu era torturat in beciurile Securitatii? In acest caz, am putea judeca o tara intreaga. Si ce victime sa compensam? In definitiv, in ultimii ani si tovarasii Ion Iliescu si Silviu Brucan devenisera victime. Poate ii punem in calendarul crestin-ortodox, asa, drept compensatie, un fel de martiri ai neamului… Daca a fost posibil cu Stefan Cel Mare, nu se stie niciodata…

5. Declaratia cere “recunoaşterea comunismului ca parte integrantă, nocivă, a istoriei comune a Europei” (art. 7) si “acceptarea responsabilităţii paneuropene a crimelor comise de comunism” (art. 8). Aceste solicitari mi se par nu numai absurde, dar si periculoase. O “istorie comuna” a Europei e un construct artificial, in cel mai bun caz putem vorbi de istorii commune ale unor zone din Europa. Nu vad de ce comunismul ar fi parte din „istoria europeana comuna” a Angliei sau a Scotiei (in cazul probabil in care ultima va deveni independenta), si nu vad nici de ce englezii sau scotienii ar trebui sa se simta responsabili pentru crimele comise de comunism. Dar problemele nu tin doar de geografie, ci si de situarea temporala. La fel cum nu inteleg de ce generatiile tinere din Germania ar trebui sa se simta responsabile pentru crimele nazismului, nu inteleg de ce generatiile tinere din fostele tari comuniste ar trebui sa fie responsabile pentru atrocitatile comunismului. Responsabilitatea nu poate fi universala, nici macar “paneuropeana”: responsabilitatea trebuie delimitata in spatiu si timp. Apelul la o “responsabilitate paneuropeana” este deopotriva bazat pe presupozitii false, nedrept si periculos.

6. Declaratia solicita “organizarea unor dezbateri publice referitoare la folosirea comercială şi politică, inadecvată, a simbolurilor comuniste” (art. 11). Nu sint impotriva organizarii dezbaterilor publice pe orice tema. Problema este ca tonul acestui articol, coroborat cu sustinerea similitudinii intre comunism si nazism, poate avea ca rezultat intentia interzicerii folosirii unor simboluri comuniste, dupa modelul interzicerii simbolurilor naziste. Aici sintem in fata unei intregi discutii privind libertatea fundamentala a cuvintului si expresiei, si ne putem intreba daca discursul urii („hate speech”) poate fi incadrat in sfera acestei libertati. Am discutat despre aceasta tema aici, si nu are rost sa revin. Amintesc doar ca sustin neconditionat libertatea expresiei, si in acest caz asta inseamna ca nu sint de acord nici cu incriminarea negarii Holocaustului, nici cu interzicerea folosirii publice a unor simboluri (fie ele fasciste sau comuniste), nici cu interzicerea publicarii unor carti (de pilda, Mein Kampf). Argumentele le-am expus deja, nu mai are rost sa le reiau. Daca totusi pozitia mea vi se pare absurda insa nici nu aveti rabdare sa-mi cititi argumentele, considerati urmatorul exemplu. Che Guevara este un simbol al comunismului. La ora actuala multi tineri cumpara si poarta tricouri cu Che Guevara (evident, sint convins ca majoritatea habar nu au ca individul a fost un ticalos, un criminal si, din cite se pare, un violator). Motivul pentru care tinerii poarta astfel de tricouri nu tin de comunism ca atare, ci de faptul ca a purta un tricou cu Che Guevara e considerat din varii motive a fi chic, a fi la moda. De asemenea, e „la moda” sa porti o insigna comunista (sau mai multe) asezate pe o sapca militara (astfel de produse se pot cumpara in centrul Budapestei cu preturi cumprinse intre 10 si 20 de euro, in functie de numarul insignelor de pe sapca). Nu mi se pare in regula sa interzici purtarea tricourilor respective sau a insignelor doar pentru ca generatiile batrine se simt ofensate, sau pentru ca ele au temeri pe care tinerii care asculta buena Vista Social Club (si mai ales melodia „Hasta Siempre Commandante Che Guevara„) nu le impartasesc. Ori, Declaratia are exact aceasta intentie, iar daca as semna-o si discutiile publice ar avea ca final interzicerea acestor simboluri, ar fi ca si cum eu am sustinut aceasta interdictie. Si nu o pot sustine.

7. Se mai cere in declaratie “organizarea unei conferinţe internaţionale pe tema crimelor comise de regimurile totalitare comuniste, cu participarea unor reprezentanţi ai guvernelor, alături de parlamentari, profesori, experţi şi delegaţi din partea ONG-urilor, urmând ca rezultatele să fie făcute cunoscute la nivel mondial” (art. 16) si “dezbaterea amănunţită şi extinsă la nivelul întregii Europe cu privire la istoria şi moştenirea comunistă” (art. 18). Nu inteleg rostul cerintelor respective: nu au existat pina acum diverse conferinte internationale pe temele respective? Nu au existat o sumedenie de dezbateri? Si daca au existat, atunci care ar fi diferenta specifica a conferintei cerute de semnatarii Declaratiei, si eventual sustinuta la nivel oficial de catre institutiile europene? Exista premise serioase pentru a crede ca o asemenea conferinta poate aduce informatii noi, sau macar lecturi noi ale unor informatii vechi? Sau e vorba de cheltuirea banilor contribuabilului european pe o inca alta actiune inutila, mai ales in conditii de criza financiara si economica?

8. In final, in art. 19, Declaratia cere “comemorarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, a masacrului din Piaţa Tiananmen şi a macelului din Romania”. Iarasi, cerinta mi se pare vaga: in tarile respective, oricum aceste evenimente se vor comemora (pina si in China, fie si subversiv). Atunci, la ce bun o asemenea cerinta? Poate este vorba de comemorarea oficiala, la nivelul instittutiilor europene? Dar atunci, exact ce anume ar presupune aceasta comemorare? Alte conferinte internationale? Eventual discursuri pompoase si dineuri diplomatice cu sampanie scumpa si caviar?

Pe scurt, consider ca Declaratia este bazata pe idei rupte complet de realitate si reprezinta un cumul de cerinte vagi, premise false si solicitari periculoase (in cazul transformarii lor in legi); in plus, ea deschide drumul unor cheltuieli nejustificate ale banilor contribuabililor europeni. Din aceste motive, aleg sa nu o semnez.

O dezbatere despre doctorat

with 29 comments

Peter Mair, seful departamentului de Stiinte Sociale si Politice de la European University Institute, a prezentat in cadrul unui simpozion conferinta „The Way We Work Now” („Cum lucram astazi”), avind ca tema ce inseamna si ce presupun astazi studiile doctorale. Din motive evidente de copyright nu pot pune conferinta aici, insa pot face un rezumat in vederea unei dezbateri (in cazul in care veti fi interesati). Daca doriti sa cititi articolul respectiv, vi-l pot trimite pe mail.

Doctoranzii europeni fata cu cei americani

Peter Mair observa ca exista o discrepanta tot mai mare intre cei care isi iau doctoratul in Europa si absolventii de studii doctorale americani: devine din ce in ce mai dificil pentru europeni sa concureze pe piata muncii din Statele Unite, in timp ce americanii intra tot mai mult (si cu un succes tot mai mare) in competitiile pentru posturile universitare europene. De obicei, indivizii care-si doresc o cariera in SUA sint sfatuiti sa-si ia doctoratul peste ocean inca de la bun inceput (p. 4). Daca-ti iei doctoratul in Europa e probabil ca vei ramine aici, pe cind “graduarea” in State iti ofera cel putin posibilitatea de a opta intre a ramine acolo si a te intoarce pe batrinul continent. Motive pentru aceasta situatie ar fi multe, de exemplu: “anglicizarea” unor programe de doctorat din Germania, Olanda si Italia (in sensul ca respectivele programe folosesc engleza ca mediu de instruire); favorizarea si promovarea publicatiilor in limba engleza de catre departamentele europene; si initierea superioara in metode cantitative pe care studentii americani o primesc, iar celor europeni le cam lipseste.

Ce este doctoratul?

In opinia autorului de care vorbesc, doctoratul nu mai reprezinta o cercetare pe care studentul o intreprinde de unul singur, ci un process “din ce in ce mai mult ghidat si directionat” (p. 3). De asemenea, doctoratul nu mai este azi ceva iesit din comun, un fel de incununare a intregii activitati, cum era in Vest pina prin anii ’70; acum el a devenit o calificare necesara, dar nu si suficienta (p. 5). Cum pe piata muncii exista tot mai multe persoane cu doctorat, aceasta calificare academica, desi necesara, nu mai poate, ea singura, sa faca diferenta intre candidatii pentru obtinerea unui job. Pe linga calitatea tezei, sint si alti factori care pot face diferenta cind aplici pentru un post: capacitatile individuale pentru munca in domeniul cercetarii, pentru activitatea didactica, publicatiile (in plus, capacitatea de a publica in engleza), experienta postdoctorala (postdoctoratul devenind si el un pas tot mai necesar in construirea carierei academice), si asa mai departe (p. 6). “Cu alte cuvinte”, scrie Peter Mair, “un individ bine pregatit pentru piata muncii ar trebui sa aiba doctoratul luat, una sau doua publicatii (in special in revistele internationale unde articolele sint recenzate), studii postdoctorale si experienta didactica”. Ce inseamna toate acestea? Inseamna ca studentii doctoranzi trebuie sa “scrie o teza de o calitate superioara, sa urmeze un program de pregatire mai mult sau mai putin extensiv, sa obtina ceva experienta in predare si sa publice unul sau mai multe articole bune in revistele de specialitate. Si cum atit universitatile, cit si autoritatile care ofera fonduri ii preseaza tot mai mult pe studenti pentru a-si termina tezele la timp, ei trebuie sa indeplineasca toate aceste cerinte intr-o perioada de timp relativ limitata”. Acest proces a devenit atit de dificil si cere un efort atit de mare, incit trebuie sa se renunte la ceva.

Ce este de facut?

Potrivit lui Peter Mair, candidatul cel mai probabil pentru aceasta renuntare este chiar dizertatia doctorala. Evident, nu trebuie sa renuntam la teza ca atare, sau la calitatea ei. In opinia autorului, status-ul tezei trebuie minimizat, in sensul ca trebuie sa renuntam la ambitiile doctoratului. Aceasta, intrucit “ceea ce a fost odata o componenta definitorie a unei cariere academice a devenit acum o simpla calificare profesionala necesara” (p. 7). Si ar fi doua moduri in care s-ar putea renunta la “pretentiile” tezei. Pe de o parte, teza trebuie sa-si piarda din caracterul de “tot unitar” si din cel de „sine-statator”: “In loc de a fi o monografie coerenta si sustinuta, care are sens doar atunci cind este citita de la inceput si pina la sfirsit, teza devine mai curind o punere in comun a unor analize separate si de obicei auto-suficiente, o parte din aceste analize obtinindu-si deja o existenta independenta drept articole sustinute in conferinte, articole publicate in reviste sau capitole ale unor carti (…) Cel mai bun mod prin care un cercetator poate deopotriva sa publice articole si sa-si completeze dizertatia este ca partile tezei sa fie publicate pe masura ce sint scrise. Si cel mai bun mod in care acest lucru poate fi facut in practica si cu posibil succes este ca elementele relevante ale tezei sa fie mai intii scrise ca articole de sine statatoare si abia mai tirziu sa fie transformate in capitole – nu invers!”. Al doilea mod prin care se pot diminua ambitiile doctoratului tine de “greutatea”, de importanta lui: doctoratul “nu mai este munca unei vieti, si nici opera majora ce va trebui completata intr-o lunga cariera” (p. 7). Numele si reputatia cercetatorului nu mai trebuie sa depinda de teza de doctorat, ci mai curind de ceea ce realizeaza dupa terminarea doctoratului: “de indeminarile si capacitatile obtinute in timpul programului doctoral, de capitolele individuale care au fost publicate drept articole si de publicatiile sau proiectele de cercetare dezvoltate in perioada postdoctorala” (pp. 7-8).

Concluzia

“Dat fiind faptul ca doctoratul este acum doar primul dintre multitudinea de pasi pe scara carierei academice, el devine ceva ce trebuie obtinut repede si efficient, iar dupa aceea trebuie lasat deoparte. Dat fiind modul in care lucram acum, cercetatorul aspirant are nevoie de un doctorat, dar nu mai este definit de doctorat. Si in acest sens trebuie sa se renunte la pretentiile tezei” (p. 8).

Ce parere aveti? Eu unul sint total de acord, deci mari subiecte de dezbatere nu am 🙂 As dori totusi sa supun atentiei marea discrepanta dintre ceea ce ne dorim si ceea ce putem face. Adica sa presupunem ca ideile lui Peter Mair sint extraordinare – cit de usor ar fi sa le punem in practica? Dau numai doua exemple: (1) e foarte fain sa poti publica macar doua articole in revistele recenzate de limba engleza; din pacate insa acestea sint in marea lor majoritate americane, si acolo competitia este atit de mare, incit extrem de rar se intimpla ca un student doctorand (fie el si american) sa poata publica ceva. Solutia ar fi sa avem reviste serioase, acreditate, de limba engleza in Europa continentala. Universitatile ar putea avea grija de asa ceva – din motive necunoscute de mine insa, asemenea initiative sint inexistente. Apoi, (2) este la fel de fain sa poti dobindi experienta didactica inca din timpul programului doctoral, dar este la fel de dificil precum si in cazul publicatiilor. De obicei, universitatile de limba engleza de pe batrinul continent (de exemplu, Central European University din Budapesta si European University Institute din Florenta) nu au programe pentru undergraduate, ci numai programe de master sau de doctorat – in consecinta, studentii doctoranzi nu prea au cui preda. Desigur, solutia ar fi extinderea acestor universitati si pe sectorul de „undergrazi”, dar asta presupune, banuiesc, o groaza de bani, si nu cred ca universitatile respective sint pregatite deocamdata pentru un asemenea pas.

Ecler

leave a comment »

Disclaimer (Andruska): Reteta asta a fost probata de Arankas dupa sfaturile Sandei Marin (dupa cum v-ati putut da seama, eu nu ma omor cu dulciurile, nici la mincat, nici la preparat!). Totusi, recunosc ca a iesit delicios. Acum stiti cui sa-i multumiti (deopotriva pentru gustul minunat, cit si pentru bomba calorica!) 🙂

025. ecler 1 [640x480]

Ingrediente pentru aluat: 3 cani mari de apa, 100g unt, 6 linguri zahar, un praf sare, 125 g faina, 4 oua.

Mod de preparare: Se pune sa fiarba intr-o cratita apa cu untul, sarea si zaharul. Cand apa si cu untul incepe sa fiarba (la foc foarte mic) se toarna faina toata si se amesteca repede co lingura de lemn. Cand pasta nu mai are nici un cocolos, se iuteste focul, amestecand mereu, pana cand aluatul se desprinde de cratita. Se da atunci la o parte, se mai amesteca si cand incepe sa se raceasca (nu trebuie sa fie rece de tot) se adauga ouale pe rand: nu se pune oul urmator decat dupa ce cel dinainte s-a amestecat bine cu aluatul. Pasta trebuie sa fie potrivit de moale, astfel incat sa curga din lingura, dar sa-si pastreze forma acolo unde cade. Se toarna compozitia intr-un cornet (de hartie, plasic etc), umplandu-l pe trei sferturi, si se pun pe tava de copt (care nu se unge si nu se presara cu faina) mici bastonase de 3-4 cm diametru, lasand tot atata distanta intre ele , ca sa aiba loc de crescut. In lipsa de cornet se mai poate pune si cu lingurita.  Se dau la cuptor la foc potrivit si se tin 25-30 min. Nu trebuie deschis cuptorul prea des, mai cu seama cand incep bastonasele sa creasca, deoarece se lasa. Cand sunt gata sunt bine coapte si un pic uscate. Se scot din tava calde, folosind un cutit. Dupa ce s-au racit, se taie deasupra un capacel, se umplu cu crema de vanilie. Se pune apoi capacelul deasupra si se acopera cu glazura de ciocolata.

Ingrediente pentru crema: 1 litru lapte, 1 baton de vanilie sau 2-3 pachetele zahar vanilat, 4 oua, 175 g zahar, 80 g faina, unt 50 g.

Mod de preparare: Se pune batonul de vanilie in cratita cu laptele clocotit. Se acopera si se lasa sa stea astefel un sfert de ora, ca sa se parfumeze laptele. Se feaca bine intr-un castron ouale intregi cu zaharul si faina si se toarna laptele fierbinte, cate putin odata, amestecand mereu. Se pune apoi la foc potrivit mestecand mereu, ca sa nu se prinda crema de fund. Cand incepe sa se lege, se freaca repede si viguros ca sa se desfaca toate cocoloasele si apoi se da deoparte, batand in continuare cinci minute. La sfarsit se adauga putin unt si se mai amesteca din cand in cand ca sa nu se faca pielita deasupra. Se poate inlocui vanilia cu coaja rasa de la 2-3 lamai sau portocale.

Ingrediente pentru glazura: 100 g ciocolata, 150 g zahar, 1dl lapte, unt 30 g.

Mod de preparare: Se pune intr-un vas, la foc foarte slab, amestecand continuu, ciocolata taiata bucatele cu zaharul si ceva mai putin decat 1dl lapte. Dupa ce s-a topit, se pune sa fiarba la foc mai puternic si se lasa compozitia sa dea cateva clocote. Cand glazura este destul de legata se adauga untul. Se mai freaca putin, cat sa se amestece untul, si se toarna calda peste eclere.

Written by arankas

mai 17, 2009 at 12:32 pm

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with

Clujul multicultural

with 2 comments

Mişcarea Angajament Civic (CEMO) şi portalul de internet Transindex au initiat o petitie adresata primarului Clujului. Citez mai jos inceputul acestei petitii:

„Stimate domnule primar Sorin Apostu!

La conferinţa de presă din 7 mai 2009 aţi declarat că se vor monta pe monumentele din Cluj-Napoca plăcuţe explicative trilingve – română, engleză şi franceză. La această conferinţă de presă aţi fost întrebat de reprezentanţii presei despre motivele absenţei limbii maghiare de pe plăcuţele care vor fi montate pe clădirile istorice. La această întrebare Răspunsul Dvs. a fost următorul: „când maghiara va deveni limbă de circulaţie internaţională, va apărea şi pe plăcuţe”.”

Cu vreo trei saptamini in urma, proprietara unei pensiuni din Cluj (romanca get-beget) imi vorbea despre epoca de trista amintire „Funar”: femeia era ofensata de modul in care fostul primar a inteles sa ii trateze pe clujenii de etnie maghiara. Si imi spunea cam asa: „Pai bine, domnule, noi am trait alaturi de unguri, am fost vecini, am imbatrinit impreuna. Cum am putea acum sa ne batem joc de ei?!”

Cred cu tarie ca si Romania va trebui sa-si accepte si sa-si pretuiasca multiculturalismul, asa cum o fac deja alte tari vestice. Evident ca asta nu inseamna neaparat autonomie teritoriala (desi eu nu vad nimic rau nici aici: autonomia teritoriala nu este echivalenta automat cu o alta tara). Inseamna pur si simplu a respecta si valorifica traditiile, cultura si stilul de viata ale celui diferit, dar care traieste alaturi de noi. Daca tot e vorba sa fie puse placute multilingve, atunci nu vad de ce maghiara si germana nu ar avea dreptul sa fie acolo, atita timp cit cele doua culturi minoritare au avut si au ceva de spus in istoria Clujului. Din aceste motive am semnat petitia (desi cititorii constanti ai acestui site stiu ca am o problema cu moda asta a petitiilor on-line, si ca deocamdata nu cred in eficacitatea lor).

Va invit si pe voi sa cititi si sa semnati petitia aici (multumesc lui GT pentru ca mi-a atras atentia asupra petitiei).

Written by Andrei Stavilă

mai 16, 2009 at 8:58 am

Ungaria, my love (15). Podurile din Budapesta

with 15 comments

Update (10 iulie 2014): Despre cele mai interesante poduri din lume se poate citi aici si aici.

Mi s-a parut foarte ciudat faptul ca pe internet nu poti gasi informatii despre toate podurile de peste Dunare din Budapesta. Asa ca, inarmat cu o harta, un GPS si o masina, m-am pus pe treaba si am fotografiat pentru voi toate podurile, plus unele locuri importante care sint in apropierea lor. Budapesta are 12 poduri peste Dunare, din care 9 leaga Pesta de Buda, doua leaga Pesta de insula Csepel, si unul leaga insula Csepel de Buda. De la sud la nord, iata podurile Budapestei:

1. Hárosi Híd (Podul Harosi)

harosi duna-hid [640x480]

Este cel mai sudic pod al Budapestei; de fapt, se afla la granita sudica a capitalei (districtul XXI), legind cea mai mare insula de pe Dunarea budapestana (Csepel-sziget) de Buda. Nu am gasit multe informatii despre acest pod; probabil numele sau vine de la insula Háros (de fapt, mai curind o peninsula, dar daca ungurii ii spun „sziget”, hai sa fim de acord ca e insula…), aflata in imediata vecinatate. Podul nu este spectaculos si e greu de fotografiat: malurile Dunarii sint impinzite de copaci care cresc chiar linga apa, si obiectivul camerei foto este mai intotdeauna obstructionat; eu a trebuit sa caut mult timp un loc din care sa fiu in stare sa produc o poza cit-de-cit acceptabila. Totusi, importanta podului este cruciala, intrucit face parte din autostrada M0 (poate de aceea s-au inmultit hypermarket-urile linga el: Bauhaus, Auchan, si altele). A fost construit intre anii 1987-1990. Ca sa ajungeti la el, puteti tasta pe GPS „Sun u.” sau „Haros u.” (sectorul XXI), si apoi parcati pe unde puteti (desi, mergind pe lungul bulevard Rakoczi Ferenc, eu v-as sfatui sa puneti masina in parcarea unuia din hypermarket-urile existente linga pod).

2. Lágymányosi híd (Podul Lágymányosi)

02-lagymanyosi-hid-640x480

Constructia podului a inceput in 1992, iar inaugurarea sa a avut loc 3 ani mai tirziu, in 1995. Numele sau vine de la districtul Lágymányosi. Podul uneste Buda de Pesta si interesant este sistemul unic de iluminare: podul are cinci coloane, dedesubtul carora se afla reflectoare cu halogen care il lumineaza de la o inaltime de 35 de metri. Lungimea podului este de 493,4 metri, iar latimea de 30,5 metri. La capatul din Pesta al podului se afla Palatul Artelor, Teatrul National Ungar, Ludwig Museum (muzeul de arta contemporana) si „National Concert Hall” Bartók. Intre Ludwig Museum si Teatru se afla un zigurat pe acoperisul caruia te poti urca (ceea ce am si facut) (vezi mai jos, fotografia 3). Cladirea teatrului este minunata, a fost construita in forma de vapor iar terasa ei este puntea navei (fotografia 1). In jurul „vaporului” se afla o piscina – si, daca privesti dintr-un anumit unghi, ai impresia ca ambarcatiunea navigheaza pe linga cladirea unui teatru scufundat (e vorba de un memorial al vechiului teatru!) (foto 2). In jurul piscinei exista o gradina cu statui ale unor mari actori unguri (foto 4). O gradina in care (aviz autoritatilor romane!) poti calca iarba, poti face plaja si ai voie sa citesti tolanit linga piscina. Evident, cind e foarte cald nu te amendeaza nimeni daca intri in apa 🙂

IMG_6339 [640x480] (1) IMG_6365 [640x480] (2) IMG_6340 [640x480] (3) IMG_6377 [640x480] (4)

3. Petőfi híd (Podul Petőfi)

03-petofi-hid-640x4801

A fost construit intre anii 1933-1937, are o lungime de 378 metri (514 metri cu tot cu rampe) si o latime de 25,6 metri. Numele sau initial a fost Horthy Miklós híd (dupa numele guvernatorului Ungariei din perioada interbelica, Miklós Horthy). Numele actual vine de la poetul national (si revolutionar!) Petőfi Sándor (1823-1849). Nu este un pod spectaculos – la momentul constructiei sale (cind Ungaria se lupta cu criza economica si politica) nu frumusetea, ci utilitatea a fost criteriul principal. In ianuarie 1945 a fost aruncat in aer de nemti, si a fost reconstruit intre anii 1950-1952.

4. Szabadság híd (Podul Libertatii)

04-szabadsag-hid-640x480 (1)  IMG_0420 [640x480] (2) IMG_0412 [640x480] (3) IMG_0418 [640x480] (4)

Si acest pod leaga Buda de Pesta; a fost construit intre anii 1894-1896 si inaugurat in prezenta imparatului Franz Joseph (al carui nume l-a si purtat, initial). Are o lungime de 333,6 metri si o latime de 20,1 metri. Cele patru virfuri (catarge) ale sale sint decorate cu statui de bronz care reprezinta Turul (un gen de soim), o pasare din mitologia ungara. De asemenea, pe frontispiciul sau se poate observa stema imperiala maghiara. Ca toate celelalte poduri ale Budapestei, si acesta a fost distrus de catre nemti in ianuarie 1945. A fost reconstruit si redeschis publicului in 1946, cind a primit si noul nume. La capatul din Buda al podului se afla piata Fővám, importanta pentru ca aici este celebra piata acoperita din Budapesta (mai sus, foto 3 si 4). La capatul  din Pesta al podului se afla dealul Gellért, impreuna cu faimoasa biserica din pestera. Iar de aici puteti urca spre virful dealului, unde veti vedea Statuia Libertatii si Citadela. Din cauza traficului aglomerat (masini si tramvaie) podul a fost deteriorat, si momentan se afla intr-o faza de reconstructie (accesul pe pod este interzis). Exista si un plan ca, dupa ce a patra linie budapestana de metrou va fi construita (in urmatorii zece ani), Podul Libertatii sa devina unul exclusiv destinat circulatiei pietonale.

5. Erzsébet híd (Podul Elisabeta)

05-erzsebet-hid-640x480 (1)  IMG_0479 [640x480] (2) IMG_04851. [640x480] (3)

Podul Elisabeta (construit intre anii 1897-1903) leaga Buda de Pesta in locul in care latimea Dunarii este cea mai mica de pe intreg teritoriul Budapestei, ca atare podul are doar 290 metri in lungime. Evident, podul a fost numit dupa Imparateasa Elisabeta a Austro-Ungariei, sotia lui Franz Joseph, mai cunoscuta sub pseudonimul Sissi. La capatul din Pesta al podului poti vedea cea mai veche biserica din Budapesta, construita in secolul XIII. La capatul din Buda se afla dealul Gellért si monumentul Sfintului Gellért (foto 3). Alaturi, intr-o mica gradina, a fost asezata statuia de bronz a imparatesei Elisabeta. In cazul in care conduceti pe pod, va trebui sa fiti foarte atenti si sa respectati viteza maxima legala de 40 km/h. Asta pentru ca, la capatul din Buda al podului se afla un drum intortocheat (construit asa din cauza pozitiei dealului Gellért) – un loc in care au fost multe accidente. Limita actuala de viteza a fost impusa in 2004, dupa ce o intreaga familie a murit aici. Podul a fost aruncat in aer in 1945 de catre soldatii nemti aflati in retragere si a fost reconstruit in forma actuala intre anii 1961-1964 (de fapt, s-a dorit reconstructia lui intr-o alta locatie, dar cum municipalitatea nu avea destui bani pentru o fundatie complet noua a unui alt pod, s-a hotarit folosirea fundatiei vechi, si astfel podul a fost reconstruit in exact acelasi loc). Totusi, traficul a deteriorat podul, asa ca in 1973 au fost inlaturate sinele de tramvai.

6. Széchenyi lánchíd (Podul cu lanturi Széchenyi)

06-szechenyi-lanchid-640x480 (1)  IMG_0315 [640x480] (2)  DSC09062 [640x480] (3)

Cel mai cunoscut pod al Budapestei care leaga partea estica de cea vestica a capitalei ungare este, in acelasi timp, si cel mai vechi pod permanent peste Dunare din acest oras. A fost proiectat in 1839 de catre William Tierney Clark si reprezinta, de fapt, copia la scala mai mare a podului Marlow (de peste Tamisa), desenat de acelasi arhitect. „Podul cu lanturi” a fost deschis circulatiei in 1849 si poarta numele contelui István Széchenyi, un infocat sustinator al constructiei. La capatul din Buda al podului se afla piata Adam Clark (numita asa dupa inginerul care a supervizat constructia podului), unde se pot vedea monumentul dedicat kilometrului zero al Budapestei, tunelul de sub Castelul Buda (construit intre 1853-1857) si funicularul care urca spre castel. La capatul din Pesta se afla piata Roosevelt, cu Palatul Gresham (construit in 1827) si Academia Ungara de Stiinte. Perechile de lei de la capetele podului au fost adaugate in 1852, iar actualul nume i s-a dat in 1898. In al doilea razboi mondial (18 ianuarie 1945) podul a fost distrus si a trebuit sa fie reconstruit, iar reconstructia s-a incheiat in anul 1949. In varianta actuala, lungimea podului este de 380 metri, iar latimea de 14,8 metri.

7. Margit híd (Podul Margit, sau Podul Margareta)

07-margit-hid-640x480

A fost construit intre anii 1872 – 1876 de catre inginerul francez Ernest Gouin si, evident, leaga Buda de Pesta – dar si ambele parti ale capitalei de insula Margit. Particularitatea acestui pod consta in faptul ca cele doua parti ale sale se unesc in dreptul insulei intr-un unghi de 165 de grade, asta pentru ca mica extensie a podului (pentru a face legatura cu insula Margit) a fost inclusa in graba in proiectul original, insa a fost construita doua decenii mai tirziu, din lipsa de fonduri. Are 607 metri in lungime si 25 metri in latime, este construit in stilul neo-baroc francez iar munca la edificarea lui a inceput la douazeci de ani dupa inaugurarea podului cu lanturi. Elementele de fier care au format structura podului au fost realizate in Franta si transportate apoi la Budapesta. Podul se bazeaza pe sapte piloni. Doua explozii spre sfirsitul celui de al doilea razboi mondial (pe 4 noiembrie 1944 si 18 ianuarie 1945) au distrus podul initial, dar acesta a fost reconstruit rapid si redat circulatiei in intregime in 1948. Datorita traficului intens (podul are patru benzi, cite doua pentru fiecare sens, plus doua linii de tramvai) acest pod se afla in cea mai proasta forma dintre toate podurile Budapestei, si se preconizeaza ca pina la jumatatea anului acesta sa fie inchis si sa inceapa lucrarile de consolidare. Planurile de renovare mentioneaza si reinstalarea sculpturilor care decorau cindva acest pod.

8. Árpád hid (Podul Árpád)

08-arpad-hid-640x480

Al doilea pod ca lungime al Budapestei (are 928 de metri, iar latimea de 35,4 metri), Arpad hid a fost denumit, evident, dupa numele liderului primilor maghiari sositi pe aceste teritorii. Constructia sa a inceput in 1939, dar in 1943 a fost oprita din cauza razboiului. Lucrarile au reinceput abia in 1948, podul a fost inaugurat in noiembrie 1950 si denumit initial „Podul Stalin”. Abia in 1958 a primit numele actual. Pina la reconstructia podului nordic de cale ferata, in 1955, sinele de tramvai de pe podul Arpad au fost folosite si pentru transportarea unor bunuri cu trenul. Ca atare, podul a fost deteriorat si a avut nevoie de renovari in 1969. Intre 1981 si 1984 podul a fost largit (acum are trei benzi pe fiecare sens, doua linii de tramvai, plus cite un trotuar pentru pietoni si cite o banda pentru biciclisti pe fiecare sens de mers) iar la ora actuala este cel mai aglomerat pod al Budapestei (in jur de 150.000 de masini il traverseaza zilnic). La capatul dinspre Buda al podului se afla piata Szentlélek, unde puteti vizita muzeul Vasarely.

9. Újpesti vasúti híd (Podul de cale ferata Újpesti vasúti)

09-ujpesti-vasuti-hid-640x480

Despre acest pod nu am gasit informatii pe net. Oricum, se pare ca Budapesta are doua poduri de cale ferata (unul la nord si altul la sud). Podul din nord este ceva mai vechi, si am aflat ca a fost reconstruit in 1955 (probabil a fost si el aruncat in aer la sfirsitul celui de al doilea razboi mondial). Daca doriti sa ajungeti la el va trebui sa mergeti pina in piata Ujpest-Varoskapu (dati chiar asa pe GPS, sau daca mergeti cu metroul, coboriti la penultima statie a liniei albastre, denumita exact ca si piata de care vorbeam inainte). Podul uneste Buda de Pesta, si este construit pe deasupra peninsulei Nepsziget. In fotografia de mai sus se poate vedea doar portiunea podului care uneste Pesta de peninsula.

10. Megyeri híd (Podul Megyeri)

IMG_6523 [640x480](1)IMG_6526 [640x480](2)IMG_6535 [640x480](3)IMG_6540 [640x480](4)

Podul Megyeri este cel mai tinar, cel mai nordic, cel mai lung pod al Budapestei si, se pare, cel mai lung pod peste Dunare, in general (si, in opinia mea, al doilea pod ca frumusete dupa podul cu lanturi). Constructia sa a debutat la inceputul anului 2007, iar podul a fost inaugurat la 3o septembrie 2008. Podul face legatura intre trei districte ale Budapestei: Újpest (in Pesta) si Békásmegyer si Budakalász (in Buda). Lungimea sa masoara 1862 de metri, iar latimea 35 de metri. Podul se afla deasupra insulei Szentendrei (insula se poate vedea in fotografia 4) si deasupra celor doua brate ale Dunarii care delimiteaza insula (in fotografia 1 vedeti partea podului din Pesta pina la insula Szentendrei, iar in fotografia 3 puteti vedea cealalta parte a podului, de la insula pina in Buda). Podul face parte din autostrada M0 (care inconjura capitala, functionind si ca „sosea de centura”), are doua benzi pe fiecare sens (plus benzile de urgenta), in partea nordica se afla o pista pentru biciclisti, iar in partea sudica un trotuar pentru pietoni. Partea podului dintre insula si Pesta reprezinta primul pod rutier sustinut pe lanturi din Ungaria. Elementii de otel lungi de 20 de metri au fost montati in sudul capitalei si transportati pe Dunare pina la locul asamblarii lor. Cei doi piloni in forma literei A (foto 2) au cite 100 metri inaltime (masurati de la nivelul podului) si sint amplasati la 300 metri unul de altul. Cablurile de sustinere a bazei de otel sint amplasate la fiecare 12 metri, iar cel mai scurt cablu are 56 metri, in timp ce cablul cel mai lung are 163 metri. Fiecare pilon in forma de A are doua picioare, intr-unul existind un lift, iar in altul scari care duc catre virf, pentru a usura accesul muncitorilor care intretin podul. Partea podului peste insula Szentendrei masoara 559 de metri. Insula nu poate fi vizitata, din dorinta municipalitatii de a proteja nu numai flora si fauna, dar si rezerva de apa potabila a orasului, aflata pe insula. Pentru protectia pasarilor au fost construite ziduri speciale de protectie din sticla, pe toata lungimea podului de deasupra insulei Szentendrei (pe ambele parti). In privinta numelui podului, municipalitatea a lansat un vot pe internet. Podul ar fi putut sa ia numele lui Chuck Norris, al comediantilor americani Stephen Colbert sau Jon Stewart, ori al eroului ungur Miklós Zrínyi. Despre toata tevatura iscata in jurul acestui vot puteti citi mai multe aici. Pina la urma, podul a fost numit Megyeri, intrucit lega districtele Káposztásmegyer si Békásmegyer. Daca vreti sa ajungeti la pod, pur si simplu mergeti cu masina sau pe jos pe Váci út (dinspre centru spre nord) pina ce dati de el. Lucrul bun este ca masina se poate parca exact sub pod. Daca nu aveti masina, puteti lua autobuzul 204 (care trece pe pod) din Pesta (statia Újpest-Központ, chiar linga linia albastra de metrou). La capatul din Pesta al podului se afla statiunea Ramada si Aquaworld.

11. Kvassay híd (Podul Kvassay)

kvassay hid 1 [640x480] (1) kvassay hid 2 [640x480] (2)

Nu am gasit nici o informatie pe net despre acest pod. Pot sa va spun ca se afla in districtul IX al capitalei, si leaga Pesta de insula Csepel-Sziget (cea mai mare insula a Budapestei). Ca sa ajungem la el am tastat pe GPS „Helyikikoto ut”, o strada in imediata vecinatate a podului. Zona nu este tocmai spectaculoasa, e mai mult o zona industriala, fara case sau blocuri. Totusi, podul e fain: in fotografia (1) de mai sus puteti vedea partea sudica a podului (destinata pietonilor si autoturismelor) iar in fotografia (2) vedeti partea nordica, destinata traficului feroviar.

12. Gubacsi híd (Podul Gubacsi)

gubacsi hid 1 [640x480] (1) gubacsi hid 2 [640x480] (2)

Din pacate, nici despre acest pod nu am gasit informatii pe net. Ca si podul Kvassay, leaga Pesta de insula Csepel (mai exact, districtul XX din Pesta de districtul XXI din Csepel). Ca sa ajungem aici am tastat pe GPS „Sereny u.”, o strada foarte aproape de pod. Fata de podul Kvassay, Gubacsi se afla intr-o zona frumoasa, linistita si verde. Podul este destinat deopotriva autoturismelor, tramvaielor si pietonilor. La vreo doua sute de metri de pod (spre sud) se afla un hotel si un restaurant pe Dunare (cladirea nu pluteste, dar este construita pe apa).

Cam astea ar fi podurile Budapestei. Pentru cei interesati, voi scrie aici si traseele facute pentru a vizita si fotografia podurile. Ne-au trebuit trei zile. In prima zi am mers asa: de la Ors Vezer Tere am luat metroul (linia rosie) pina la Blaha Luiza Ter. De aici am mers pe jos pe bulevardele Jozsef Krt si Ferenc KRT (sectorul VIII), si am ajuns in Boraros Ter. Chiar aici se afla partea din Pesta a podului Petofi, dar nu ne-am oprit: am mers pe malul Dunarii spre sud, pina la podul Lagymanyosi. Am vazut podul, am vizitat complexul cultural de linga el, apoi ne-am intors la podul Petofi, si mergind pe malul Dunarii pe jos am vazut, in ordine, podurile Szabadsag, Erzsebet, Szecheni, Margit, si Arpad. De aici am mers pe Vaci ut pina la piata Ujpest-Varoskapu, unde am fotografiat podul nordic de cale ferata, Ujpesti Vasuti. Apoi am luat metroul din aceasta piata inapoi pina la Ors Vezer Tere. In total am mers cam 6 ore pe jos, si ne cam usturau talpile 🙂 In a doua zi am mers cu masina si am vizitat podurile Kvassay, Gubacsi si Harosi (exact in aceasta ordine; am scris deja cum ajungeti la ele, daca aveti masina si GPS). Ne-a luat cam trei ore in total. In a treia zi am fost la Megyeri, si ne-a luat cam tot trei ore: in primul rind pentru ca nu stiam exact cum sa ajungem la el (nu aveam o harta recenta, asa ca am cam orbecait) si in al doilea rind pentru ca ne-am plimbat aproape pe toata lungimea lui, cam 1,5 km dus si tot atitia intors (plus traficul din centru, evident).

Nota. Informatiile despre podurile Lagtmanyosi, Petofi, Szabadsag, Erzsebet, Szecheni, Margit, Arpad si Megyeri le-am luat in special de pe site-ul Bridges of Budapest (de unde am selectat si tradus anumite pasaje) si de pe Wikipedia (in mod ciudat, unele date difera in functie de site, asa ca nu sint responsabil pentru eventualele neconcordante). Un alt articol despre podurile din Budapesta cititi in Evenimentul Zilei (aici). Site-ul oficial al podurilor din Budapesta (pe care deja l-am amintit) poate fi consultat aici, budapest.com are o pagina speciala aici iar wikipedia vorbeste despre aceleasi poduri aici. Fotografii multe cu podurile din Budapesta puteti gasi aici.

Written by Andrei Stavilă

mai 15, 2009 at 10:00 am

Publicat în Ungaria my love

Tagged with , , ,

Jaf armat la un sediu OTP Bank – Budapesta

with one comment

Devine tot mai interesant sa traiesti in sectorul XIV al Budapestei. Cu vreo doua saptamini in urma va povesteam cum, in a doua zi de Pastele ortodox, Interpolul a prins un mafiot chiar in curtea locuintei in care stam. Ei bine astazi, cu nici doua ore in urma, filiala OTP Bank din sectorul nostru (aflata cam la 300 de metri de casa) a fost tinta unui jaf. Hotul a luat si ostatici, ce mai – ca in filme. Multumita lui Arankas, care tocmai venea de la o conferinta, am reusit sa ajung rapid la fata locului si sa fac niscaiva poze. Iata:

Politia maghiara a interzis accesul in perimetrul din jurul sediului bancii:

IMG_6825 [640x480]
Un timp, circulatia pe Nagy Lajos Kiraky utja a fost oprita, inclusiv pentru tramvaie (pe portiunea Ors Vezer Tere – intersectia Nagy Lajos cu Fogarasi ut.):

IMG_6824 [640x480] IMG_6826 [640x480]

Politia aduna probele:

IMG_6820 [640x480]

Evident, oamenii din presa se aduna ca musca pe stiti voi ce. Mai jos puteti vedea carele de televiziune si o declaratie a purtatorului de cuvint al politiei, asaltat de jurnalisti. In a treia fotografie, doi reporteri calare pe laptopuri.

IMG_6807 [640x480] IMG_6816 [640x480] IMG_6833 [640x480]

Evident, o multime de gura-casca s-au adunat in jurul perimetrului delimitat de politie. Ceva mai deoparte erau si doua taranci unguroaice, imbracate in costum traditional, care discutau aprins intimplarea:

IMG_6837 [640x480]

Totul s-a terminat relativ rapid si fara prea mult circ. Ostaticii au fost eliberati si dusi la sediul politiei pentru declaratii. Daca aflu ceva din presa locala in limba engleza sau din cea romaneasca, va tin la curent. Din pacate mare lucru nu am aflat la fata locului; e tare frustrant sa nu stii limba…

[Nota: fotografiile au fost facute pe data de 14 mai 2009, in jurul orei 19:00]

UPDATE. Mediafax scrie despre eveniment aici, insa foloseste o fotografie care nu are nici in clin, nici in mineca cu evenimentul sau locul in care el s-a petrecut. La fel si realitatea.net, care foloseste o fotografie veche, din arhiva (aici)

UPDATE. Se pare ca Ungaria detine recordul la jafurile armate asupra bancilor. Conform Budapest Times, pe 6 mai au avut loc alte doua asemenea evenimente (la unul dintre acestea, in districtul XI, hotul a fugit pina la sosirea unei unitati de politie!). De asemenea, alt jaf armat cu luare de ostatici a avut loc in districtul III, la 15 ianuarie anul acesta. Iar in urma cu doi ani un alt sediu OTP a fost „atacat”, insa hotul a fost impuscat mortal de politie.

UPDATE. Budapest Times scrie putin despre eveniment, aici.

Written by Andrei Stavilă

mai 14, 2009 at 8:13 pm