Interactiuni

Archive for mai 2009

“Retro Soviet / Nazist Chic” sau un alt fel de Estetica?

with 16 comments

De curand am fost invitata la un “soviet party”. Am intrebat si eu intr-o doara “ce mai inseamna si asta”. Camarazii mei m-au lamurit in cea mai “Brit” engleza ca un “soviet party” este o petrecere cu tema “socialista” (zic ei) si “exhibitionista” (as zice si eu). Cica ar fi trebuit sa ma imbrac a la Vera Mukhina, sa am o atitudine a la “We Can Do It!” (care poate fi studiata chiar si de pe cutiile metalice de dropsuri “Nostalgic Art”, adica: acele nimicuri pe care le cumperi in amintirea “Good Old Times of Nostalgic Advertisement”) si neaparat sa ma prezint cu cateva versuri si cantecele de pionier (romanesti sau internationale… da’ nici prea internationale…).

Cu ceva luni in urma imi povestea un amic din Estonia despre mirobolanta, nemaivazuta si semi-privata petrecere la care si el a fost invitat undeva in Tartu. Se presupunea ca ar trebui sa vii imbracat cumva intre animal si nazist. Cica “Nazi-chickens” si “Nazi-bears” au inceput sa apara rand pe rand la usa si un Hitler cu lenjerie de la o prestigioasa casa de moda destindea atomsfera cu un lap dance de toata frumusetea (deloc compatibila cu mustata si zvastica argintie). Personal nu am inteles niciodata fascinatia pe care o au unii pentru combinatia estetica nazista/comunista si “savoir vivre” cu ele pe cap.

Sa trecem acum de la povesti cu petreceri la povesti din academia. Un profesor ungur (foarte charismatic si cu un veritabil umor negru – taciune) obisnuia sa ne invite la lungi vizionari din Olympia si The Triumph of the Will urmate de si mai lungi dicutii. Ambele filme sunt “capodoperele” alb-negru ale Lenei Riefenstahl. Noi nu discutam insa despre montaj sau despre monumentele neo clasice care apar prin cadru. Noua ni se cerea sa scriem scurte lucrari pornind de la intrebarea “Why is it difficult to be frank about the appeal of fascist aesthetics to ourselves?” (De ce nu putem sa fim sinceri fata de noi insine ca estetica nazista este placuta la “vedere” – intr-o traducere mai mult decat libera).

Ce vrea sa insemne asta? Ca soldatii aia SS in uniformele lor perfect croite si cabrate pe corp erau (sunt) “appealing” (atragatori); ca nudurile alea musculoase din statui ne “mangaie” vederea; ca instinctual spunem “da, imi place” la sirurile interminabile de corpuri atletice (depersonalizate) care ne apar in fata ochilor? Nu am inteles nici acum de ce profesorul meu presupunea ca oricare dintre noi ar fi trebuit sa fie “atras” de frumusetea artei naziste a Olympiei. In fine, el asuma ca desi noi suntem indubitabil (instinctual) atrasi de frumusetea asta irezistibila, totusi nu putem fi sinceri fata de noi insine deoarece nu stiu ce instanta morala (ori supraego de nu stiu ce tip) ar interfera in judecata noastra estetica. Pai, domnule profesor nu stiu cum sa va spun… daca ma intrebati de ce nu pot fi cinstita fata de mine insami in a recunoaste  cat de atragatoare este estetica nazista asta ma face sa cred ca intrebarea dumneavoastra seamana cu intrebarea aia celebra (care este si un sofism) “Cand ai incetat sa-ti bati nevasta?”  Pai  nu am batut-o dom’le niciodata. De ce sa fi incetat sa fac ceva ce nu am facut niciodata?

Cand inca eram studenta, am cunoscut un francez (Erasmus). Asta colectiona cu fervoare orice i se parea lui kitsch: postere electorale, mileuri crosetate, bibelouri cu paun, carpeta cu “rapirea din Serai” insigne socialiste, vederi cu actori celebri, poze cu Ceausescu de prin ziare, cravate de pionier etc. Despre kitsch-ul “kitsch” si despre kitsch-ul “camp” am mai scris si aici. Nu am inteles nici atunci si cred ca nu inteleg nici acum de ce cravata de pionier, insignele si portofelul cu chinezoaica care face cu ochiul (singurul “bun” la indemana oricarei femei in comunism) erau pentru el Kitsch. Cu ce le compara?

Acum trec precum trenul prin gara Zorleni la o poveste dintr-un personal murdar care ma ducea de la Bucuresti la Sofia (de fapt trebuia sa ma duca la Veliko Tarnovo da’ cred ca am plecat in viteza si…) la un seminar organizat de cei de la Plotki. Calatoream intr-un compartiment de 8 insi, cu: un argentiniam, un american, o unguroaica, trei bulgari si o romanca. Dupa zece ore intr-o cusca incinsa (40 de grade, august fiind) omul incepe sa spuna vrute si nevrute. Romanca cu care mergeam la scoala asta de vara incepe si ea sa-mi spuna vrute: “Eu si o prietena de-a mea din Bucuresti (una care are si o galerie de arta privata) am vrea sa cumparam niste tablouri comuniste… adica Realist-Socialiste si nu numai… stii tu, din alea cu omagii, cu muncitori etc. Se vand foarte bine la targuri. Sunt multi colectionari si din strainatate si se cauta. Unii isi cumpara chiar ca sa-si decoreze casa. Asa ca daca stii vreun artist de la tine din oras care are tablouri din astea de pe vremea lui Ceausescu da-mi un semn”. Stau eu si ma gandesc daca stiu sau nu pe careva la mine in oras. Si imi amintesc ca pe strada unchiului meu locuia un artist (mai mult sculptor decat pictor) care imi spusese cu multi ani in urma ca toate tablourile asa-zis “comuniste” (cele pentru care a avut comanda etc.) au fost aruncate de catre el personal la tomberonul de pe strada prin ’90. Ii era rusine omului sa mai tina “bazaconiile” alea in garaj (plus ca nu mai avea loc si de ele). Daca ar fi stiut el ca zece ani mai tarziu se vor deplasa unii personal la locuinta lui de pe “Zorilor” 34 ca sa-i cumpere cu bani grei “bazaconiile” ar fi fost alta mancare de peste…

Reclame

Written by arankas

mai 14, 2009 at 7:00 am

Criterii estetice: lupta dintre intelectual şi instinctual

with 5 comments

Una dintre obsesiile mele mai vechi este legată de criteriile de apreciere estetică personale. Mă refer aici nu la opiniile avizate ale criticilor, ci la zona de apreciere personală. Ceea ce e obsedant aici nu este nevoia de a găsi criterii universal valabile (am renunţat de mult să mai cred că e posibil) de judecare a artei, în fiecare dintre formele ei, ci mai degrabă o schizoidie pe care o resimt încă din adolescenţă legată de cărţile, filme, picturile, muzica, sculpturile care îmi plac. O schizoidie care s-a născut pe o filieră intelectualizantă, o dată cu învăţarea sau însuşirea plăcerii estetice.

Pe scurt este vorba de un fel de dedublare în receptare. O să recurg la exemple, pentru a mă putea face înţeleasă. În ceea ce priveşte filmele, de pildă, apreciez mult filmele de cinematecă, gen Călăuza (Tarkovski), sau Festen (primul film din Dogma95), ori altele de acest tip, însă într-un mod foarte intelectualizat şi nu ca formă de desfătare artistică. Ca să mă fac înţeleasă, după ce am văzut Călăuza, îmi amintesc că m-a pus realmente pe gânduri zile în şir, ca un fel de puzzle, prin deschiderile de interpretare oferite, prin detaliile semnificative pe care le retrăiam cumva în memorie, spre a le pune cap la cap etc. Întotdeauna voi considera că e un film mare, profund (îmi vine să zic cum numai un rus putea face). Însă trebuie să recunosc că pe parcursul vizionării propriu-zise m-am trezit uşor nu plictisită, dar cel puţin nerăbdătoare, am simţit că ritmul e prea lent şi parcă aş vrea să se termine mai repede. Ca atunci când am citit Ulysse, al lui Joyce. Am făcut eforturi reale să o termin, deşi încă a rămas în mintea mea ca un reper de originalitate, de exerciţiu teribil de stil, de încifrare de simboluri, alegorie etc. Trebuie însă să spun sincer că pe alocuri m-a plictisit teribil. Cum nu m-a plictisit, însă, o carte mult mai superficială şi mai puţin profundă, deşi nu trivială şi nici comercială, Alexis Zorba, a lui Kazantzakis. Acelaşi lucru e valabil pentru filme mai puţin profunde decât Călăuza, dar nu frivole, cu o anume profunzime, dar şi cu un potenţial bun de superficialitate dată de o formă anume de aplecare spre comercial, poate, nu ştiu exact. De pildă Shawshank Redemption (care pe lista mea de preferinţe nu cred că va fi vreodată devansat de vreun alt film), sau American Beauty, sau Cercul poeţilor dispăruţi sau Good Will Hunting şi multe, multe altele. Oricând aş revedea cu plăcere oricare dintre aceste filme, aş reciti Zorba, dar nu cred că aş mai putea citi încă o dată Ulysse, iar Călăuza mi-ar cere un efort real de concentrare.

Încercând să ies puţin din exemplificări spre o formă incipientă de teoretizare, de unde vine o asemenea schizoidie? Este desfătarea estetică intelectualizare pură sau cuprinde în ea o formă de entertainment (sau poate de altceva care îmi scapă) pe care ar fi artificial să o ignorăm. Înclin să optez spre ultima variantă. Iar explicaţia cea mai la îndemână, senzorială aproape, este aceea că rezonez afectiv cu lucruri uşor mai superficiale, iar raţional cu lucruri uşor mai plictisitoare. Are criteriul estetic de a face cu rezonanţa afectivă sau ar trebui să se limiteze la zona intelectului?

Îmi amintesc fără să vreau ceva ce am reprodus cândva aici pe blog într-un comentariu, un citat din Principiul poetic al lui Poe: „Suntem mistuiţi de o sete ce nu se poate stinge. Aceasta sete face parte din nemurirea omului. Ea este consecinţă şi totodată semn al existenţei lui fără sfârşit. Ea este setea fluturelui de noapte după stea. Atunci când Poezia sau Muzica, cea mai îmbătătoare dintre formele poetice, ne-a făcut să ne scăldăm în lacrimi, nu plângem – cum bănuieşte abatele Gravina – din exces de plăcere, ci din pricina unei gândiri pozitive, impetuoase, neliniştite, pe care o simţim din neputinţa noastră de a sesiza acum, din plin, pe acest pământ, o data pentru totdeauna, aceste bucurii divine şi încântătoare, din care nu atingem prin poem sau prin muzica decât scurte şi vagi lumini.” Aici întrevăd acea rezonanţă de care vorbeam, care uneori e atât de adâncă încât capătă instantaneu valoare de criteriu de judecată. Totuşi nu pot să nu observ în mine această formă de schizoidie de care vorbeam la început, ca un fel de război între ceea ce intelectul îmi dictează prin educaţie şi ceea ce instinctualul impune cu forţa sentimentelor. Şi nu văd vreun orizont de împăcare…

Written by Nico

mai 11, 2009 at 5:32 am

Placinta romano-americana (specialitatea casei!)

with 5 comments

Reteta de fata am pregatit-o impreuna cu Arankas (careia i se datoreaza in mare parte) si are o intreaga poveste in spate. Cu un an in urma, plimbindu-se prin Budapesta, Arankas a gasit o carte ciudata aruncata pe strada. E vorba de „Historic North Carolina Inns – A Cook’s Tour – A collection of treasured recipes, chef’s tips and inn highlights” („Hanuri  istorice din Carolina de Nord – Un turneu al bucatarului – O colectie de retete nepretuite, secrete ale bucatarului si prezentari ale hanurilor”), scrisa de M’Lane Murphy si Jill Ungerman (Shearer Publishing, Fredericksburg, Texas, 1989). Cum in acel moment nu prea aveam timp de gatit, cartea a ramas uitata in biblioteca. Saptamina trecuta insa am gatit pui Jambalaya, iar Alina V. a comentat reteta, spunind ca este tipic pentru New Orleans! Asa ca m-am gindit: ce ar fi sa incerc o reteta americana pentru saptamina urmatoare? Am cautat repede cartea de care v-am povestit si m-am pus pe studiat. Doua chestiuni interesante: pe de o parte, mi s-a spulberat prejudecata conform careia americanii maninca prost, in special junk-food. Dimpotriva, am gasit retete super-sofisticate, din pacate insa dificil de preparat pentru un amator (e drept, de obicei retetele au ca baza bucataria franceza, spaniola sau indiana). Pe de alta parte, diferenta culturala se simte si in fata cratitei: retetele americane fac apel la diverse produse usor de gasit in hypermarket-urile din State, dar dificil de procurat in Europa [ma refer, de pilda, la puffed pastry shells, sau la „veal” sau „chicken stock” – ultima, de fapt un fel de supa (de pui sau de vaca) pe care americanii o gasesc in magazine drept baza pentru mincaruri, insa noi trebuie sa o preparam. Lungesc putin paranteza: cel mai ieftin si mai rapid pentru noi e sa preparam acest „stock” punind 1-2 cubulete de supa de pui Maggi intr-0 cana sau doua de apa clocotita (in functie de ce concentratie doriti) si mestecind bine].

Sa ne reintoarcem insa la reteta de azi. Am gasit eu pe la pagina 54 a cartii o reteta numita „Veal Marengo” (de la Glendale Springs Inn and Restaurant), un fel de mincarica de carne de vita si legume, care ar fi trebuit, la final, sa fie pusa in „puffed pastry shells” – insa asemenea foi de aluat, in forma respectiva, nu am gasit nicaieri. Am renuntat la reteta si am ales ceva pe baza de carne de pui (o carne mai usoara), reteta se numeste „Susan’s Chicken” si este propusa de Gideon Ridge Inn. Tot un fel de mincarica, iar bucatarul de acolo spune ca ar trebui mincata cu orez. Cum orez insa mincasem recent, m-am gindit ce ar fi daca as combina cele doua retete? Adica sa fac mincarica de pui si sa o asez in aluat cumva. Imediat mi-am adus aminte ca in 2005 am mincat la un restaurant irlandez din Bucuresti ceva asemanator: carne prajita cu legume, toata compozitia fiind insa inchisa intr-un sarcofag de aluat (nu spun ca e vorba de „placinta”, pentru ca nu arata a placinta). Asa ca am decis sa procedez cam la fel.

Bun, acum insa aveam nevoie de doua unelte noi in bucatarie. Pe de o parte, daca e sa faci legume sotate in ulei si carne prajita ai nevoie de o cratita mare, si eu nu aveam asa ceva. Insa (de gind mi-a iesit atit de bine puiul cu ghimbir) ma tot macina gindul sa-mi cumpar un wok. si l-am gasit la Ikea, incredibil de ieftin (3 euro) – evident, facut in The People’s Republic of China (si totusi, deocamdata sint extrem de multumit de calitatea lui). De asemenea, aveam nevoie de doua recipiente rezistente la caldura cuptorului traditional, recipiente potrivite pentru doua portii normale de mincare (avantajul fata de tava de copt e ca nu mai trebuie sa imparti portiile, fapt foarte important daca vrei sa pastrezi aspectul produsului). Cautam doua vase mici de Jena, insa nu gaseam decit la pachet cu alte vase mai mari, si nu aveam ce face cu ele. Din fericire insa, la Tesco am dat peste doua tavite din silicon (!!!) – cam scumpe, e drept (6 euro bucata) insa in fisa de prezentare scria ca rezista in cuptor traditional pina la 260 de grade, sint bune si in cuptor cu microunde (fara restrictii), si pentru congelator (rezista pina la -40 de grade). Sint usor de curatit, maleabile si deci usor de depozitat si, evident, calitatea numarul unu: „non-stick” (adica nu se lipeste mincarea de ele)! Cum imi doream de mult asa ceva, mi-am calcat pe inima si le-am cumparat, desi eram destul de neincrezator: ma gindeam ca mi se vor topi in cuptor!  Ei bine nu a fost asa, si sint extrem de mindru de achizitiile mele (desi, e drept, inca nu m-am interesat si nu stiu daca sint tocmai sanatoase). Sint atit de mindru, incit va prezint mai jos noutatile (wok-ul si tavitele de silicon):

tigaie-wok-640x480 tavite-de-silicon-640x480

Inainte sa va propun reteta de azi – daca ati citit pina acum si nu v-ati plictisit, va dati seama ca e de fapt nu o reteta romano-americana, ci mai degraba romano-americano-irlandezo-chinezeasca 🙂 – trebuie sa va mai invat doua lucruri. Primul este sotarea. A sota inseamna a cali rapid (la foc iute si in timp scurt) diverse legume. E ca si cum ai cali ceapa, in sensul ca atunci cind sotezi, legumele trebuie doar sa devina putin translucide, nu trebuie prajite timp indelungat. Al doilea lucru este „deglasarea” (in engleza, deglazing). Ideea principala este ca, dupa ce ati prajit carnea in tigaie, aruncati o mare parte din ulei, apoi uleiul ramas (impreuna cu bucatelele mici de carne ramase intigaie) se stinge cu vin. Sosul rezultat se poate folosi ca baza pentru multe mincaruri.

Si acum, haideti sa va prezint reteta (pe care, din lipsa de inspiratie, am numit-o „placinta romano-americana”, desi „placinta” e impropriu spus). Nu inainte de a va spune insa ca mincarea a iesit atit de buna, incit o consider examenul de diploma de bucatar, pe care l-am sustinut in fata propriei mele constiinte – dupa cum vedeti, ma da afara din casa modestia 🙂 Serios, este vorba de una dintre cele mai bune retete care mi-asu iesit pina acum (impreuna cu puiul cu ghimbir). Ca totul se datoreaza unui sir intreg de intimplari modelate de purul hazard, face reteta cu atit mai interesanta. Deci:

Ingrediente pentru aluat: 200 grame faina de grau (mai curind „cit cuprinde” decit 200 de grame); un virf de cutit de drojdie, dizolvata intr-un pahar mic de apa calduta; 3 linguri ulei (preferabil de masline), un virf de lingurita de sare, 50 grame de unt, un ou.

Ingrediente pentru compozitie: patru picioare de pui dezosate; un ardei gras mare (de preferinta rosu) (daca nu aveti ardei gras, puteti folosi 2-3 ardei capia); o ceapa mare; 6-7 catei usturoi; 4 rosii mari; 12 masline mari; 12 ciuperci; 2 linguri faina de grau; o lingurita oregano; o lingurita cimbru; 2-3 frunze de dafin; 2 lingurite patrunjel proaspat taiat marunt, sau o lingurita patrunjel uscat si maruntit; piper negru, piper verde si sare dupa gust; o cana vin alb sec; 4 linguri ulei de masline (e bun si uleiul de floarea soarelui, dar la gustul deosebit contribuie cel de masline); patru feliute unt.

Prepararea compozitiei: dupa cum v-am obisnuit, sa pregatim intii ingredientele, pentru a le avea la indemina. Dezosam picioarele de pui si taiem carnea in cubulete de 1-2 cm; trecem apoi carnea prin faina de grau si o asezam intr-o farfurie. Taiem ardeiul si ceapa cubulete. Decojim cateii de usturoi si ii pisam. Apoi crestam rosiile, le punem intr-o oala fierbinte cu apa clocoltita, le lasam 1-2 minute, le punem in apa rece, le decojim, si le taiem cubulete mici. Taiem maslinile in doua sau in patru (in functie de marimea lor). Spalam ciupercile si le taiem in doua sau patru (in functie de marimea lor). Pregatim intr-un pahar condimentele (oregano, cimbru, frunzele de dafin, piperul verde si negru, sarea, patrunjelul). Ar trebui sa aveti ceva de genul urmator:

023-placinta-romano-americana-1-640x480

Acum ne apucam de gatit. Punem pe aragaz o tigaie cu doua linguri ulei de masline, si cind este fierbinte punem carnea la prajit (cum eu am o tigaie mica, am prajit carnea in doua ture). Pe alt ochi punem wok-ul cu celelalte doua linguri de ulei de masline, si cind este fierbinte uleiul adaugam imediat ceapa, ciupercile si ardeiul. Sotam aceste ingrediente, apoi adaugam rosiile, maslinele, patrunjelul, usturoiul si condimentele. Mestecam des. Cind compozitia este gata (nu trebuie lasata prea mult pe foc), luam wok-ul de pe ochi si il punem pe un fund de lemn. Cind terminam de prajit carnea, o punem peste compozitia din wok. Aruncam o parte din ulei (daca a ramas prea mult), si in tigaia cu uleiul ramas (si cu eventuale resturi de carne) turnam o cana de vin alb sec. Lasam sa clocoteasca, amestecam si punem totul in wok. Apoi punem din nou wok-ul pe aragaz si lasam sa se infierbinte bine, amestecind foarte des (intrucit vinul va face compozitia sa se prinda chiar si de wok).

023-placinta-romano-americana-3-640x480

Prepararea aluatului: Intr-un recipient punem uleiul, oul batut, untul, paharul de apa in care am dizolvat drojdia si sarea. Amestecam bine. Adaugam faina si framintam. Cind e gata, intindeti aluatul in doua foi subtiri cu un melesteu si potriviti cele doua foi de aluat astfel incit sa incapa in recipient, si sa ramina in plus la fiecare un „capac” cu care veti acoperi compozitia. Aici trebuie sa fiti foarte atenti. De obicei, dupa ce ati intins aluatul, el are tendinta sa se „stringa”. Ideal ar fi ca o alta persoana sa faca aluatul si sa-l puna in forma, astfel incit compozitia sa fie gata chiar in momentul in care este gata si aluatul, si sa puneti imediat compozitia in forma. Daca nu este disponibil un ajutor, atunci e bine sa intindeti o foaie de aluat mult mai mare decit recipientul, astfel incit, chiar daca se va stringe, sa ramine destul incit sa ramina si de un „capac”.

023-placinta-romano-americana-2-640x480

Acum luam cu un polonic compozitia si o punem in recipiente. Apoi punem „capacul” aluatului deasupra si il lipim de restul aluatului. Adaugam cite doua feliute de unt deasupra fiecarui recipient.

023-placinta-romano-americana-4-640x480

Punem cele doua recipiente la cuptor (atentie, tavitele de silicon nu pot fi lasate la o temperatura mai mare de 260 de grade! Eu le-am pus la 200 de grade). Lasam cam 10-15 minute (sau, ma rog, pina ce aluatul incepe sa se rumeneasca putin), apoi scoatem tavitele, scoatem preparatele si le punem pe farfurii. Arata cam ca in imaginile de mai jos. Evident, o cupa de vin este un „must”. Pofta buna!

023-placinta-romano-americana-5-640x480 023-placinta-romano-americana-6-640x480 023-placinta-romano-americana-7-640x480

Written by Andrei Stavilă

mai 10, 2009 at 7:10 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with ,

From Russia with (the Dog’s) Love

leave a comment »

kulik5401 (Oleg Kulik; sursa fotografiei)

Despre Oleg Kulik am auzit pentru prima data prin ’90 si ceva. Un amic imi tot povestea printre beri si tigari Maro despre valul de artisti contemporani din fostul bloc sovietic care au impanzit scenele lumii artistice internationale “cata frunza, cata iarba”. Oricine ar putea confirma marea voga a anilor ’90 pentru asa-zisa arta contemporana post-comunista si post-nationala. Imi amintesc de uriasul succes al artistilor din fostul bloc la mai-marile biennale si trienale ale lumii artei contemporane. Cam de pe atunci isi fac veacul prin galerii si alte “evenimente cosmopolite” Oleg Kulik, Marina Abramovich si alte VIP-uri din Europa Centrala si de Est. Totusi, ar trebui sa spun ca valul de arta post-comunista nu mai este chiar asa de “trendy” in zilele noastre (sau in orice caz, a fost cu succes surclasat de “black art” (ori, more generally, “post-colonial art”) si chiar de productiile de arta contemporana din tari ca Iran, Irak etc.).

k14994b006740 (Oleg Kulik, Deep into Russia; sursa fotografiei)

In ’90, imi amintesc, arta post-totalitara era la mare pret si cautare. Nici nu mai conta daca era ceva de capul artistului sau ba. Pe nimeni nu interesa calitatile artistice ale “operelor” din the former bloc. Era suficient ca productia artistica sa aiba un mesaj percutant si sa fie a unuia care a trait acolo, in jungla totalitara, sub culoarea rosie a “globalizarii” Sovietice. Daca respectiva “opera de arta” mai si facea trimitere la uriasa ruptura dintre Estul si Vestul Europei, era cu atat mai apreciata ca fiind o “opera de arta angajata politic” si alte bla-bla-uri si clisee de gen. Asa au proliferat, cum va puteti imagina, sufficient rubbish and ideological kitsch din tarile ex-comuniste cat sa ajunga pentru vreo trei generatii. Asta nu vrea sa insemne ca toata productia artistica aferenta este rubbish.

Dar sa revin la Kulik. Tipul asta este unul dintre rusii cei mai cunoscuti din arta contemporana. El stie sa-si faca simtita prezenta fara discretie sau modestie. A invatat pe de rost reteta “Intriguing Art” pe care o tot exerseaza de cate ori are ocazia. Trebuie sa recunosc ca o face cu succes. Strategia socantului, dimensiunea “faithological-mythological” a discursului artistic post-comunist, cinismul si leftismul de ocazie sunt numai cateva dintre ingredientele succesului sau.  In 1997, Kulik isi „expune” pentru prima data in America ideile artistice I bite America and America Bites Me (sub acest titlu Kulik se plimba gol pusca, in patru labe prin expozitie. Artistul nu mai apare ca fiind o fiinta umana ci ca un caine din Rusia. Americanii sunt socati de prezenta cainelui. Cainele locuieste in cusca sa din galerie.  Criticii exclama: “One could also argue that some of the impact stems from an American fear that Russia is regressing to a more primitive state!”). O alta lucrare cunoscuta este „Deep into Russia”.

ibiteamerica_poster_th america-bites-me(Oleg Kulik – I bite America, America bites me; sursa fotografiilor)

Dar iata ca acum doi ani (2007) s-a intamplat sa ii intalnesc la Budapesta pe doi dintre fondatorii  publicatiei-platformă “Chto Delat? / What is to be Done? (Theory, Art and Activism)”:  Dmitry Vilensky si David Riff. Dar nu despre intalnirea mea cu cei doi am vrut sa va vorbesc (chiar daca discutia cu ei ar merita un post special) ci despre… Oleg Kulik. De la teoreticienii “Chto Delat?” am primit cateva exemplare ale revistei cu acelasi titlu. Tot rasfoind eu cele cateva numere imi sare in ochi un titlu din care doar doua cuvinte imi apar ca fiind familiare: primul e “faith” iar celalalt e “Oleg Kulik”. Dar al treilea cuvint al titlului? Ei bine, al treilea cuvant e “Jacuzzi”!!! (asadar, articolul scris in rusa de catre filosoful si antropologul moscovit Igor Ghubarov  (si tradus si in engleza de catre Thomas Cambell) se intituleaza sugestiv “Notes on Faith, or, Oleg Kulik’s Jacuzzi”). Desi articolul se refera predominant la a doua bienala de arta contemporana de la Moscova (pe numele ei mic, “I believe”,bienala asta s-a vrut o restaurare a increderii (faith) in arta contemporana si, in general, intre oameni), Oleg Kulik (ca si unul dintre curatorii bienalei) & Co. sunt amintiti de multe ori in urmatorii termeni: “But the topic of faith isn’t an innocent incidental detail in Kulik’s feast of the fine arts. In the given instance, faith is the big bathtub where the artists splash-and-splash with priests and Kremlin spymasters instead of whores” ori „Something new catches the eye in this latest production, however… For the stated theme isn’t meant simply to accessorize the new, bearded image of Oleg Kulik and Co. Swaddling themselves in faith’s blinding rays, they would love to exit from the twilight of the nineties in order finally to go legal on more-or- less emergent Russian art market. In this sense, we might compare the artists to the notorious Russian oligarchs: they didn’t pay taxes for ten years, and even paid lip service to alternative economies and means of production. After the Yukos affair, though, their chutzpah immediately flagged and they began humbly serving the Fatherland. That is, they rejected the social-political projects that were in any case a heavy load for these ex-black marketers and limited themselves to individual projects: building yachts and vacationing at upscale resorts with harems of underage supermodels”. Chubarov nu se da batut si continua povestea despre Kulik in contextual bienalei “I believe”: “Several years ago, Oleg Kulik invited the members of our contemporary philosophy seminar (based at the Philosophy Institute of the Russian Academy of Science) to accompany him to Jacuzzi along with the prostitutes he was researching at the time. Kulik assumed that whatever the content of the ensuing discussion, he would be able to present our seminar as part of a more-significant performance – and that to boot we’d benefit from PR-buzz that most intellectuals could only dream of.”

Si acum ma intreb cat de cinica poate fi “credinta” in arta contemporana a lui Oleg Kulik?

Written by arankas

mai 7, 2009 at 7:04 am

Dezbatere: filosofia in Republica Moldova. Si in Romania

with 19 comments

Vitalie Sprinceana a descoperit un articol pe care l-am publicat in 2003 in „Convorbiri Literare”, l-a republicat pe blogul sau si a initiat o dezbatere. Cam trei ar fi ideile supuse atentiei: (a) nivelul economic aduce atingere nivelului cultural si academic? (eu cred ca da, Vitalie nu si-a exprimat clar opinia, insa Ion Marandici ma contrazice); (b) exista aspecte pozitive in filosofia practicata (si in modul in care este ea practicata) in Republica Moldova? (eu nu vad nici un aspect pozitiv – si nici in cazul Romaniei nu vad vreunul – insa Vitalie ma contrazice); (c) trebuie filosofia sa se afle sub imperiul actualului? (eu cred ca da, consider ca filosofia trebuie sa abordeze ceea ce ne intereseaza pe noi aici si acum, asa cum si Socrate a facut; mai mult, consider ca nu prea exista probleme perene ale filosofiei – aici sint de acord cumva cu scoala anglo-saxona care sustine acest lucru – iar acolo unde putem totusi generaliza si gasi o problema asa-zis „perena”, ea ar trebui abordata prin prisma a ceea ce ne spune ea astazi, altfel mie cel putin imi este indiferenta).

Dezbaterea are loc pe blogul lui Vitalie (aici) si va invit sa participati, daca doriti si aveti timp.

Written by Andrei Stavilă

mai 4, 2009 at 10:41 am

De pe drum (7). Cind credinciosii se muta…

with 2 comments

Intorcindu-ne din Romania in Budapesta, de data asta nu am mai mers pe ruta Vaslui-Piatra Neamt-Bicaz-Toplita-Reghin, ci am preferat sa incercam traseul Vaslui-Suceava-Gura Humorului-Campulung Moldovenesc-Vatra Dornei-Bistrita-Reghin. Desi drumul era mai lung cu vreo 60 de km, am incercat sa vedem si alti munti, si nu ne-a parut rau. Nu vreau sa povestesc despre frumusetile patriei (da, tara e frumoasa, pacat ca e locuita!) – altceva doresc sa spun. Pe ruta Vatra Dornei-Bistrita (din nefericire, nu imi mai amintesc bine numele satelor, si nici nu ne-am mai oprit pentru fotografii) am vazut citeva biserici evanghelice parasite. Ca erau parasite, asta nu ar fi o problema. Dar, fiind declarate monumente culturale (avind citeva sute bune de ani), starea lor jalnica spune mult despre modul in care romanii inteleg sa-si pastreze identitatea si istoria. Una dintre biserici era darimata aproape complet, numai turnul ramasese din ea. O alta avea geamurile sparte, era intr-o stare avansata de degradare si avea un mare lacat pe usa – dar si un indicator pe marginea drumului pe care scria: „Monument cultural”…

Cu sau fara legatura, prietena mea S. imi trimite doua fotografii recent facute in Ithaca, New York. Biserica Reformista s-a mutat, cladirea este de vinzare. Ce va fi acolo de acum inainte? Un bar cu striptease? Un hotel? O alta biserica? O moschee? Vi se pare ok sa poata fi vindute oricum astfel de cladiri? E drept, legatura dintre cladirea ca atare si biserica nu este in toate cultele la fel de puternica precum in crestinism, islamism sau mozaism, si totusi…

p1120627-640x480 p1120628-640x480

Written by Andrei Stavilă

mai 4, 2009 at 7:15 am

Pui Jambalaya

with 13 comments

Reteta initiala o puteti gasi aici, insa eu am considerat potrivit sa o simplific si sa o clarific (asta dupa doua incercari nu tocmai reusite). Puiul Jambalaya este o mincare excelenta, insa proportiile trebuie respectate iar rabdarea voastra trebuie sa reziste incercarii – altfel veti da gres.

Ingrediente:3-4 picioare de pui (sau echivalentul cantitatii in piept de pui), dezosate si transate; o ceapa mare; o telina mai mica; unul-doi ardei grasi; 2 ardei iuti; 6-7 catei de usturoi; 3 rosii; citeva felii de jambon; citeva felii de cirnaciori iuti; doi pumni de orez; cimbru; sare; ulei; boia de ardei iute; 3 frunze de dafin; doua linguri de Salsa; patrunjel; 2 linguri faina de griu.

Mod de preparare: de obicei, mie imi place sa pregatesc intii toate ingredientele, si abia apoi sa ma apuc de gatirea propriu-zisa a mincarii. In acest fel, evitam pericolul de a praji prea mult carnea, de pilda, in timp ce taiem rosiile. Deci: intii dezosam carnea si o transam (bucatile trebuie sa fie mai mari, nu mici precum veti vedea in imaginea de mai jos); taiem feliile de jambon si cirnaciorii. Taiem ceapa cit mai marunt, apoi taiem telina (ajung cam doua miini, nu trebuie sa folosim toata capatina). Maruntim rosiile (asta dupa ce le-am curatat in prealabil de coaja) si transam ardeii grasi in cubulete mici; taiem patrunjelul, iar pe o farfurie separata vom pune cateii de usturoi curatati si taiati felii si cei doi ardei iuti taiati si ei in feliute subtiri (si, evident, curatati de seminte). Punem la indemina sarea, boia de ardei, frunzele de dafin, cimbrul, orezul, salsa, faina de griu si turnam ulei in tigaie. Daca totul a decurs bine, va trebui sa aveti ceva precum in fotografia de mai jos:

0131-pui-jambalaya-640x480

In acest moment ne putem apuca de gatit. Uscam bucatile de pui cu un servetel, le trecem prin faina de griu si le punem la prajit in cratita cu mult ulei incins bine. Lasam cam 10 minute – sau, ma rog, pina se rumeneste. Scoatem apoi bucatile de pui, le saram, si le lasam deoparte:

0132-pui-jambalaya-640x480

Acum e bine sa folosim un ceaun, in care punem doua linguri de ulei. Cind uleiul se incinge, calim ceapa tocata, apoi adaugam telina, ardeiul gras maruntit si cei doi ardei iuti taiati in felii subtiri. Amestecam din cind in cind, pina compozitia incepe sa aiba o culoare maronie stralucitoare:

0133-pui-jambalaya-640x480

Adaugam apoi in tigaie bucatile de pui, rosiile, cimbrul, usturoiul taiat felii, boia de ardei iute si trei frunze de dafin, feliutele de jambon si de cirnacior picant, doua linguri de Salsa (si, daca dorim, una-doua linguri de bulion; ca sa nu se prinda de ceaun, putem adauga si una-doua linguri de apa). Mestecam bine, punem capacul si innabusim la foc mic timp de 20 de minute. Intre timp, fierbem orezul (pentru un gust mai bun, eu fierb orezul de obicei in apa in care am adaugat mai intii un cubulet de supa de pui). Dupa ce mincarica din ceaun e gata, punem deasupra patrunjel tocat. Pofta buna!

0134-pui-jambalaya-640x480

Written by Andrei Stavilă

mai 3, 2009 at 7:00 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with