Interactiuni

Archive for iunie 2009

Un fel de pauza

with 4 comments

In urmatoarele doua luni, eu si arankas vom fi mai rar conectati la net. Din punctul de vedere al posturilor publicate nu va exista nici o problema, sper. Serialele vor fi suspendate pina la inceputul lunii septembrie (in afara episoadelor deja programate sa apara automat), dar in functie de interesele de moment nu excludem posibilitatea de a mai adauga ceva episoade. In rest, speram sa putem publica unul-doua  posturi pe saptamina. De asemenea, am convingerea ca autorii ceilalti vor suplini cu succes absenta noastra partiala.

Daca semi-vacanta nu va afecta atit de mult frecventa posturilor (pe care le vom scrie acasa si le vom uploada pe blog de cite ori vom avea ocazia), raspunsurile la comentariile voastre pe acest blog, dar si comentariile mele pe blogurile pe care le citesc zilnic se vor imputina simtitor si evident vor aparea cu intirziere. Cu scuzele de rigoare fata de voi si fata de autorii blogurilor respective, promit ca nu rup complet legatura, voi citi de fiecare data cind ma voi conecta si voi reveni in forta la inceputul lui septembrie!

Nu ma bucura revenirea in Romania. Pe de o parte, se incheie un intreg capitol al vietii mele, iar in septembrie va incepe altul, in alta locatie si in cu totul alte circumstante. Despre aceasta insa, la timpul potrivit – deci tineti aproape! Pe de alt aparte, niciodata vacanta de vara nu a fost pentru mine o bucurie – daca vreti sa stiti de ce si sa traiti sentimentul, ascultati asta. Versurile aici.

Written by Andrei Stavilă

iunie 28, 2009 at 8:00 pm

Publicat în Eterna Românie

Tagged with , , ,

Iubiti si „ciinii” vagabonzi!

with 5 comments

Este impresionant modul in care oamenii de linga noi pot fi atinsi de personalitatea unui individ providential, a unui geniu care  patrunde pe nesimtite in mintea si sufletul lor si ramine acolo, probabil pentru totdeauna. Indiferent ca vorbim despre omul obisnuit sau despre cineva important in societate (tata sau bunica, un profesor, un scriitor sau filosof, ori poate un cintaret sau o actrita), figura neobisnuita intiparita pe traseul destinului nostru nu poate fi extirpata usor. Iar daca unitatea de masura a vietii noastre, cauza standardului social si uman pe care am ajuns sa-l acceptam, prezenta continua si difuza pe care nu o receptam constient in fiecare moment dar care asigura din background functionarea in parametrii normali a ceea ce suntem dispare in neant, sentimentul lipsei reperelor nu poate fi luat in ris. Te trezesti deodata singur in desert, nu exista nord sau sud, sursa de apa se dovedeste o himera iar deznadejdea pune stapinire pe intreaga ta fiinta.

Probabil Dumnezeu ma iubeste, intrucit am intilnit asemenea personalitati in calea mea, oameni care mi-au trasat conturul a ceea ce sint, sau ar trebui sa fiu. Una din ele nu mai este, celelalte doua – din fericire pentru mine – ma protejeaza si ma iubesc in continuare. Persoanele de care vorbesc insa nu sint genii sau VIP-uri, ci fiinte apropiate, fara de care viata mea nu ar mai fi a mea, sau nu  ar mai fi deloc. Din pacate, nu pot spune ca nu pot trai fara Dostoievski sau Kant, fara Mozart sau Picasso, fara Anthony Quinn sau Iron Maiden, ca viata fara ei mi-ar fi parut o viata searbada sau un ciudat mod de existenta in ne-fiinta. Asta nu inseamna insa ca nu-i inteleg pe cei ce isi definesc propriul drum in functie de indivizii providentiali pe care i-au intilnit, direct sau mediat.

Nu ma pot abtine insa sa nu ma intreb: cine sint geniile care ne alcatuiesc astazi viata, ce presupun ele? Este evident ca Michael Jackson nu se poate compara cu Wolfang Amadeus Mozart – nu atit din punctul de vedere al stilurilor muzicale diferite, nici din perspectiva elitisto-sclifosita a intelectualului incrincenat! Ma refer pur si simplu la personalitatile respective ca atare: atit Wolfgang cit si Michael au fost geniali de mici copii, insa geniul primului s-a propagat singur, in timp ce calitatile celui de al doilea au fost – acesta e cel mai corect cuvint – promovate. Promovate de alte genii.

V-ati gindit vreodata la geniile care au facut din Michael Jackson un geniu? La geniul acela cu ureche muzicala perfect educata care l-a descoperit, la geniul inventatorilor care au descoperit tehnica de inregistrare si distributie moderna, la geniul impresarului care l-a promovat, la geniul oamenilor care au gindit si organizat sute de concerte in toata lumea, la geniul fotografului care l-a imortalizat in ipostazele deja celebre, si asa mai departe? Nu-mi spuneti ca aici nu e vorba de genii, nu-mi vorbiti despre distinctia greceasca dintre arta si tehnica! Ma poate instrui oricine cit de mult e in stare – desi sint un fan al artei fotografice, nu voi ajunge niciodata un fotograf desavirsit, oricit as dori! Sau un impresar desavirsit, sau un cameraman de geniu!

Toate aceste genii care ii fac pe altii sa devina genii [sau, ma rog, daca nu vreti sa vedeti geniile (si) ca pe un produs mediatic, atunci cititi: „care fac cunoscut geniul altora”] traiesc si mor in anonimat, desi au influentat inca mult mai multa lume decit au facut-o propriile lor produse. Spuneti repede, cine l-a descoperit pe  Michael Jackson? Cine a fost antrenorul de fitness care s-a ocupat de corpul lui Farrah Fawcett? Oameni probabil geniali, dar care au trecut pe linga noi necunoscuti, ca o adiere de vint, si poate nici macar atit. Nu vreau sa fiu inteles gresit. Desi nu ma omor dupa muzica lui Michael, nu ii contest geniul si influenta personalitatii sale. Desi nu o consider o mare actrita, nu neg frumusetea geniala a lui Farrah (si daca voi credeti ca frumusetea o ai sau nu, pentru ca e data de natura, lasati-ma sa va spun: gresiti, frumusetea se lucreaza!). Intentia mea e sa atrag atentia asupra unor oameni geniali care ii ajuta pe altii sa devina genii dar care mor necunoscuti. Personalitati pe care nimeni nu le plinge. Si asupra acelor indivizi – pentru a vorbi de o alta categorie, off topic in acest post – care au influentat vietile noastre mai mult decit ne putem imagina, dar care au ramas anonimi, ori i-am uitat. Spuneti-mi repede, si fara a cauta pe Google: cine a inventat penicilina? Sau becul electric? Sau tiparul? Tinind cont de IQ-ul cititorilor acestui blog, banuiesc ca ei pot raspunde imediat. As vrea insa sa-i intreb si pe ei: daca miine ar muri domnu’ Gutenberg – ati plinge, ati considera ca viata voastra nu mai are sens, sau ca sinteti lipsiti de repere, asa cum simt fanii lui Michael Jackson sau cei ai lui Farrah Fawcett?

As dori sa ne intoarcem privirea si asupra ilustrilor necunosuti, acesti ciini vagabonzi imposibil de extirpat din vietile noastre. Iubiti-i si pe ei! Plingeti si la moartea lor! Hai sa declaram ziua mortii lui Michael Jackson drept Ziua Internationala a Geniilor Anonime sau Uitate. A oamenilor providentiali care au creat alti oameni providentiali, ori au influentat viata unei omeniri intregi sau doar a unor persoane particulare, indivizi  pe care nimeni nu ii cunoaste, sau care sint cunoscuti doar in cercuri restrinse. Toti acesti oameni merita recunostinta noastra.

Pina atunci, nu pot spune decit : RIP* Michael**, RIP Farrah***, RIP the unknown genius! Odihniti-va in pace!

*RIP = „Rest In Peace”

** Despre Michael Jackson, moartea si influenta sa au mai scris foarte frumos in presa romaneasca Razvan Exarhu (aici), Vlad Stoicescu (aici) si Costi Rogozanu (aici)

*** Despre cancer si Farrah Fawcett am mai scris aici.

Written by Andrei Stavilă

iunie 27, 2009 at 11:54 pm

Despre eroi si morminte (ale tacerii)

with 11 comments

In legatura cu evenimentele din Iran, ma tot gindesc zilele astea la incredibila lipsa de reactie a comunitatii internationale. Aplicind grila de lectura simptomatologica, medicala, putem descoperi in spatele tacerii miscarile complexe si, fara a exagera, infricosatoare de pe scena politica a lumii.

Odata cu debutul erei Obama, colosul american s-a intors, asa cum toti previzionam, in si pentru sine. Doua razboaie semnate deloc indescifrabil de mina Presedintelui Bush – doua razboaie corecte, in ciuda erorilor uriase de management al comunicarii intre administratia republicana si publicul larg, domestic si mondial – au taiat orice avint justitionar al electoratului de peste Ocean. Colac peste pupaza, criza economica a umplut paharul, sfisiind pentru totdeauna uniforma stralucitoare a jandarmului international. Intre America virfului de lance in razboaiele din Kosovo, Afganistan si Irak si America actuala s-a creat o prapastie uriasa. Inainte, Unchiul Sam batea cu pumnul in masa si majoritatea restului lumii executa, fie si mormaind in barba. Acum, unchiul s-a transformat intr-un mosneag slab, cu vocea pierduta pe drumul mormintului in care se va odihni.

Multi au speculat momentul prielnic. In primul rind Rusia, care pina mai deunazi era, politic vorbind, o umbra a fostei Uniuni Sovietice; insa si aici avem creata cu viteza supersonica o prapastie uriasa intre Rusia neputincioasa in fata autonomiei provinciei Kosovo si Rusia actuala. Totul a inceput evident cu ruperea Georgiei, a continuat cu gazul ucrainean si revolutia Twitter din Moldova:  din fiecare conflict Rusia a iesit mai puternica, sfidarea comunitatii internationale si a Americii a devenit din ce in ce mai violenta. Un alt candidat aplica in acesti ani pentru job-ul de jandarm international, si teama mi-e ca o putem incurca rau de tot. Iarasi.

Aceeasi slabiciune americana a fost speculata, surprinzator, atit de evrei, cit si de palestinieni. Obama a inteles sa sustina mult mai vehement crearea unui stat palestinian, ceea ce evident i-a facut pe viitorii cetateni ai Palestinei sa-i sfideze pe fata pe israelieni. La rindul sau, guvernul statului evreu, odata un umil catelus pe linga administratia republicana, s-a transformat imediat in dulau feroce: refuza propunerile americane, iar orgoliul ranit in urma ruperii simbolice a parteneriatului strategic milenar care a durat 50 de ani nu poate avea decit consecinte negative.

Si alte state speculeaza momentul. Chinezii impusca si acum, nestingheriti, budistii din Tibet, iar Coreea de Nord s-a apucat iarasi de teste nucleare, afisind o indiferenta sfidatoare fata de comunitatea internationala. In sfirsit, Iranul este un alt stat care profita din plin de slabiciunea politicii externe americane. Daca pina la sfirsitul mandatului Bush diversele zvonuri privind o iminenta invadare a Iranului de catre coalitia americano-israeliana erau menite a-l face pe Ahmadinejad macar atent si circumspect, acum fiara sprijinita puternic de clericii asa-zisei „democratii religioase” se poate dezlantui in toata splendoarea ferocitatii sale. Deocamdata, doar in politica domestica. Foarte curind, si in politica regionala.

Are sens sa mai vorbim despre Europa? Shiopatind ca de obicei, tremurind de teama lipsei gazului iarna si a crizei economice tot timpul anului, sfisiata de rivalitati interne, preocupata obsesiv de promovarea unei conventii juridice care nu mai este decit o umbra a – din nefericire! – raposatului proiect de Constitutie comunitara, ciuntita de prostul sistem electoral care asigura reprezentare in Parlament nu numai a partidelor extremiste, dar si a partidelor care militeaza pentru ruperea ei (cazul Partidului National Britanic), sau a partidelor fara scopuri politice clare (Partidul Piratilor) – ei bine, Europa este consecventa in pastrarea propriei imagini: cea a carutei la care trag 27 de cai, fiecare in directii diferite.

Tacerea comunitatii internationale (a tarilor care conteaza, adica America, Japonia si tarile europene) in ceea ce priveste evenimentele recente din Moldova sau cele actuale din Iran este un simptom. Un simptom al putregaiului interior, al oboselii acumulate, a lipsei de putere. Ca orice alt mare imperiu din istorie, imperiul statelor occidentale, liberale si democratice incepe sa scirtiie. Iar barbarii terorii si hienele totalitare isi ascut dintii, in asteptarea loviturii finale. O lovitura finala care ne va izbi rapid, asa cum glontul ticalos a muscat din pieptul lui Neda Agha-Soltan cu doar doua zile in urma. Adevaratii eroi – naivi, ca orice eroi! – se afla nu in interiorul granitelor imperiului vestic, ci in afara lor. Ei sint eroi intrucit cred cu tarie intr-un vis in care noi sintem prea obositi sa mai credem. Astazi, eroii sint tinerii iranieni care mor pe strazile Teheranului. Mormintele sintem noi.

[Un filmulet propagandistic anti-occidental facut de serviciile secrete iraniene puteti vedea aici. Sa vedeti cit de rele sint conferintele stiintifice internationale, si ce bun cetatean esti atunci cind iti torni fratele. Multumesc, Stefan!]

Written by Andrei Stavilă

iunie 22, 2009 at 11:07 pm

Tezele lui Erdely

with 3 comments

“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”: asa isi incepe artistul si criticul de arta ungur Miklos Erdely celebrele teze din 1980 (pentru Marly Conference). Totusi, el tine sa completeze lista tezelor cu urmatoarea asertiune: “doar pentru ca o expozitie este a matter of decision nu inseamna ca aceasta decizie trebuie sa fie arbitrara”. Nu pot decat sa subscriu la ambele teze, dar facand mici observatii la fiecare dintre ele:

Pe de o parte, nici una din definitiile artei pe care le cunosc (esentialista, functionala, institutionala sau procedurala, etc.) pare sa nu se poata aplica tuturor genurilor si tipurilor de arta. Asa spre exemplu, nu toate productiile artistice (asa-numitele “opere de arta”) performeaza o functie estetica (sau furnizeaza placere estetica). Daca o productie ne “trezeste” impulsul de a interveni intr-o situatie mai curand decat “placere estetica”, nu inseamna ca acea “opera” e mai putin arta (sau ca nu e arta deloc). In ceea ce priveste definitia (sau definitiile) de tip esentialist ale artei (X este arta daca si numai daca X poseda calitatea Y), cred ca oricine poate sa observe cu ochiul liber si fara prea multe drumuri la “surse demne de luat in consideratie” ca de-a lungul timpului ceea ce numim “arta” a luat atatea chipuri si atatea continuturi, incat e greu (daca nu si imposibil) sa pariezi ca “aceasta este calitatea esentiala ce face arta – ‘arta’”. Una peste alta, pe mine ma irita cel mai tare definitiile asa-zis “institutionale” (procedurale) ale artei. George Dickie este cred notoriu, in sensul ca se presupune (gresit cumva) ca el este parintele teoriei institutionale a artei. De fapt Dickie a preluat pe filiera Arthur Danto idea de “Artworld” (lumea artei) dar nu s-a oprit la ceea ce “the artworld” insemna pentru Danto. Intr-un articol inubliabil de prin saizeci si ceva, Danto vorbea despre “lumea artei” (The Artworld) in sensul unei comunitati.

Din comunitatea asta a artei ar trebui sa faca parte: artistii, criticii de arta, curatorii, dar si publicul care consuma arta, “operele de arta insele”, precum si istoria artei si atmosfera de teorie a artei din jurul lor. Pentru Danto, “artworld” nu este prin urmare o institutie care decide printr-o procedura anumita ceea ce este arta (ceea ce este expus in galerii si prezervat in muzee drept “arta”). Pentru Dickie, dimpotriva – daca institutia de arta X (cu toata sleahta ei de profesionisti: curatori, critici, directori de muzee etc.) considera Y arta atunci “Y este arta”. La prima vedere s-ar parea ca teoria asta “institutionala” a artei nu contrazice prea mult prima teza a lui Miklos Erdely (“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”). Se pare ca “institutiile artei” decid ceea ce este arta si ceea ce este non-arta fara a tine prea mult cont de definitiile date artei sau “atmosferei de teorie din jurul istoriei artei”.

Problema cu deciziile mi se pare ca ar trebui gandita nu doar unilateral (din sensul institutiilor artei), cat si din prisma fiecarui consumator de arta. Degeaba imi spune mie “Artworld” (in sensul lui Dickie sau whatever) ca Gioconda este nu doar arta (tinuta in muzeu, apreciata de milioane de oameni, etc.) ci chiar o “opera de arta” de mare clasa (“capodopera a istoriei artei universale”, “marca geniului artistului X” bla-bla…). Ce sa inseamne asta? Ca ar trebui sa-mi placa musai? Ca as fi in afara bunului simt (si common sense-ului) daca as indrazni sa spun ca pentru mine respectiva pictura nu e o “capodopera” si in final nu stiu daca sa o consider ori ba “arta”? Poate decizia mea de a considera Y drept arta este total arbitrara (la fel si decizia de a nu considera Y arta). Nu afecteaza pe nimeni si nici nu conteaza. Nu invit pe nimeni sa plateasca bilet la expozitia mea temporara de “panseuri estetice”. Situatia se schimba insa deranjant spre jenant cand e vorba de deciziile arbitrare ale „artworld”. Nu poti cere privitorului (consumatorului) sa se conformeze „povestii“ tale despre arta, sa vada Y in aura in care o vezi tu, sa aprecieze Y doar pentru ca e expusa in Pompidou, pazita cu strasnicie si stearsa de praf printr-un procedeu special din doua in doua zile. Nu poti sustine ca Z (din  publicul de arta) “esueaza” sa perceapa Y ca si arta (sau ca si “opera de arta remarcabila si unanim recunoscuta as such”) doar pentru ca Z este insuficient de educat – sau, pe limba lui Hume sau Kant, “este ceva defect in perceptia lui estetica”.

Totusi, nu cred ca am raspuns clar la problema “arbitrarietatii” deciziilor noastre in ceea ce priveste “arta”. In orice caz, aceasta arbitrarietate se poate colobora cu o alta: cea a obiectului de arta. X este arta pentru mine acum si aici. X nu este arta pentru tine acum si acolo pentru ca Z si nu X este pentru tine si pentru cei din comunitatea ta “arta”. As completa  lista lui Miklos Erdely cu o teza: “in privinta artei nu putem vorbi despre  nici o ‘unitate in diversitate’ pentru ca arta inseamna exact diversitate. A presupune ca produsele artistice ar avea ceva in comun, ceva care sa le confere statutul de arta, inseamna a presupune o unitate pe care produsele artistice nu o poseda”.

Diane Arbus – fotografa ciudatilor

with 3 comments

In postul trecut va povesteam despre cat de mult ma fascineaza ciudatii. Ei bine de aceeasi “obsesie” suferea si Diane Arbus (biografia si opera). Isi cauta cu asiduitate “personajele”, incerca sa stabileasca o oarecare relatie cu fiecare dintre ele, incerca sa le surprinda exact “povestea’ pe film (si practic numai asta facea). Arbus vorbea cu dezinvoltura despre pasiunea sa pentru “freaks”: “Most people go through life dreading they’ll have a traumatic experience. Freaks were born with their trauma. They’ve already passed their test in life. They’re aristocrats”.

Una dintre fotografiile ei celebre il reprezinta pe Eddie Carmel (mort in 1972) – „The Jewish Giant”. Eddie Carmel suferea de acromegalie (maladie incurabila la acel moment) si singura lui modalitate de a castiga un ban de trait era sa-si exploateze propria ciudatenie jucand in filme mai mult sau mai putin “strange”. In fotografia Dianei, Eddie este surprins intr-o camera normala (in care abia incape atingandu-se cu capul de tavan si sprinjinindu-se intr-o carja).

Nu doar gigantul Eddie Carmel mi-a retinut atentia in timp ce cautam prin fotografiile Dianei Arbus, ci zeci de alte imagini tulburatoare si puternice: femeile de la ospiciu; “barbatul gol” fiind o femeie; piticii si siamezele; pleiada de travestiti; baietelul blond si fragil tinand o grenada in mana (in Parcul Central din New York); si batraneii aceia saraci si cu fetele melancolice care tocmai au castigat un concurs de dans (mantia, sceptrul si coroana regala contrasteaza frapant cu imbracamintea lor ieftina si mainile muncite).

DianaArbusZondertitel3 [640x480] (sursa)

Diane Arbus este o fotografa controversata, deoarece multora nu le place sa vada in arta lucrurile de care se feresc in viata reala. Unii chiar au sustinut sus si tare ca arta Dianei Arbus ar fi “imorala” in sensul ca artista profita de dizabiliatea mentala sau fizica a unor semeni pentru a-si regiza faima. Altii gasesc fotografiile ei respingatoare si atat (nu le vad sensul sau rostul) si adauga: ceva repugnant nu poate fi numit arta.

Mie nu mi s-au parut niciodata fotografiile cu pricina “repugnante” ci mai curand (si intr-un anumit sens ) chiar frumoase. Nu frumoase in sensul acela prafuit prin care se intelege “armonie a partilor”, “ceea ce ne ofera noua, privitorilor, placere estetica”, “calitati formale desavarsite” etc. Nu. Fotografiile cu pricina sunt frumoase in sensul ca ele ofera o fereastra catre partea intunecata a “frumusetii” (dar chiar si intunecata fiind nu inceteaza sa fie “frumusete”). Arbus nu a incercat sa redea “dizabilitatea”, “dementa”, “ciudatenia”, “oribilul” si atat. Nu. Ea a incercat sa redea umanitatea, bucuria, tristetea, melancolia, teama si uimirea (intr-un cuvant – “normalitatea”) internate intr-un corp anormal. A fotografia “anormalitatea” nu e ca si cum ai fotografia  vedete de cinema sau fotomodele pentru coperta de la Elle – ci inseamna a oferi vizibilitate de un anumit fel acelui “dark side of beauty”. Diane Arbus vrea sa spuna de fapt prin fotografiile ei ca “monstrum in fronte, monstrum in anima” (mult-iubita sintagma folosita si de Nietzsche) este inoperabila in cazul “ciudatilor” ei. “Ciudatii” au dreptul la lumina, la a fi vazuti asa cum sunt la suprafata si in profunzime (cei mai multi dintre ei privesc cu curaj si incredere direct in lentila aparatului de fotografiat). Ei sunt suficient de “interesanti”, de “frumosi” si de “importanti” pentru a fi subiectul unei “opere de arta”.  Ei sunt acele fiinte  despre care Arbus ar fi spus ca “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”.

Written by arankas

iunie 13, 2009 at 6:00 am

Stolojan: „Baga-ti constiinta-n dos!” Si da, am votat.

with 7 comments

Cu PSD oricum nu aveam de gind sa votez. Cu Tokes sau EBA, cu atit mai putin. Ramineau PDL si PNL in optiunile mele. Iar PDL a iesit din optiunile respective cu viteza supersonica, dupa declaratia capului de lista pentru europarlamentare. E vorba de stimabilul Theodor Stolojan – da, exact, ala care a trait bine si pe vremea comunistilor, si pe vremea pesedistilor, si pe vremea pedelistilor; si  in Romania, si la institutiile financiare mondiale. Acelasi care m-a mintit, m-a facut sa cred in el acum citiva ani in urma, ulterior oferindu-mi un sut puternic acolo unde doare. Si da, acelasi om livid dindu-se de ceasul mortii in 2004, cind cu celebrele lacrimi ale lui bashinescu. Exact acelasi care anul trecut intr-o zi accepta functia de premier, doar pentru ca a doua zi sa-si dea demisia.

Ei bine, Stolojan s-a apucat sa-si atace proprii oameni. Deocamdata doar pe ministrul culturii, Toader Paleologu, care incepuse sa strimbe din nas in privinta pesedistilor bagati pe gat in directiile ministerului in ultima vreme (pe criteriul algoritmului politic, evident!). Fiul lui Paleologu are probleme de constiinta: cum, am luptat atita timp impotriva PSD, am spus pe toate drumurile ca oamenii acestui partid sint corupti si incompetenti, iar acum trebuie sa accept membrii partidului pe cei din clientela politica „pesede” drept indivizi perfecti pentru a lucra in echipa cu ei? Dar asemenea probleme morale, probleme de constiinta, nu il intereseaza pe Stolojan. Si capul de lista al PDL pentru europarlamentare (in acelasi timp Prim-vicepresedinte al partidului) declara cu doar citeva zile inainte de alegeri cam asa:

În aceeaşi zi, prim-vicepreşedintele PDL Theodor Stolojan declarase pentru Mediafax, că, dacă ministrul Culturii, Theodor Paleologu, are mustrări de conştiinţă privind unele numiri din partea PSD la Cultură, se poate oricând retrage: “orice ministru care este în acest guvern trebuie să respecte deciziile politice luate de coaliţie. Dacă nu le respectă, atunci are posibilitatea să facă un pas înapoi”, a spus Theodor Stolojan, referitor la afirmaţiile lui Paleologu privind unele propuneri ale PSD de numiri la Direcţiile pentru Cultură din subordinea ministerului. “Aşa că, dacă are probleme de conştiinţă – pentru că poate să aibă asemenea probleme, nu e greu cu propunerile lui Vanghelie sau ale PSD-ului – atunci poate face un pas înapoi şi sunt destui în PDL care îşi doresc o asemenea funcţie, nu este o problemă să înlocuim un ministru care începe să aibă probleme de conştiinţă” (s.n.), a adăugat Stolojan. (sursa)

Deci intre un ministru care gindeste si are dubii in privinta calitatilor manageriale ale unor indivizi si indivizii respectivi numiti acolo pe criterii politice, nea’ Thedor stie ce trebuie ales. Cu alte cuvinte, Stolojan ii spune lui Paleologu cam asa: ai probleme de constiinta? Te inteleg. Dar atunci ai doua variante: ori le lasi frumos acasa cind vii la serviciu; ori pleci de la serviciu, te duci frumos acasa si iti bagi problemele de constiinta stii-tu-unde!

Cu astia defilam. Basescu arunca in dreapta si in stinga cu „pasarici” si „tiganci imputite”, Stolojan arata romanilor ca problemele de constiinta te pot lasa somer, Traian Razvan Ungureanu nu isi mai pune demult asemenea probleme… Asta e lista pedeleilor!

Cit despre ultimii ramasi, penelistii, ce sa spun… Imi sint extrem de simpatice ocupantele locurilor 2, 3 si 4 pe lista (Adina Valean, Renate Weber si Ramona Manescu), si am incredere in ocupantul locului 5 (Cristian Busoi) (sursa), insa deschiderea listei cu Norica Nicolai ma descumpaneste.  Numele celorlalti listaci nu imi spun nimic – sa nu mai vorbim de faptul ca PNL ma jigneste prezentindu-mi o lista in care multi candidati nu sint prezenti decit cu o poza, fara nici o prezentare detaliata! Pai domnilor liberali din gasca lui Crin si a lui Ludovic, daca voi credeti ca votez omul dupa fatza, nas si culoarea ochilor va inselati!

Asa ca am plecat la vot nehotarit: nu stiam inca daca sa folosesc optiunea votului alb, sau sa aleg PNL (singura lista pe care o puteam vota cu greata, e drept, dar macar fara sa vars). Inclinam totusi catre votul in alb. In cabina de vot a Ambasadei Romaniei la Budapesta insa, mi-am spus ca nu pot face asta. In Romania nu cred – dar cred in proiectul european. Mai mult, sint un cetatean european (chiar m-am bucurat enorm cind am devenit unul!) si nu as fi dorit ca primul meu vot in calitatea asta sa fie unul alb. Asa ca am ales varianta a doua: am votat lista PNL (desi nu inteleg de ce la europene mai votam totusi liste si nu candidati individuali, precum in alegerile nationale).

Sper insa ca macar o persoana de la PNL sa citeasca aceste rinduri. Am votat acest partid nu pentru ca am incredere in el – ci pentru ca nu am avut alta optiune. Am mers la vot nu intrucit clasa politica romaneasca ar fi meritat asta, ci pentru ca e dreptul meu si pentru ca eu cred cu tarie in proiectul european. Candidatii liberali sper sa demonstreze ca mi-au meritat votul. Pentru ca, in caz contrar, data viitoare nu voi ezita sa votez alt partid (daca imi va cistiga increderea) sau sa folosesc varianta votului alb.

IMG_6879 [640x480]

[Spre deosebire de alegerile din 26 noiembrie 2007, de data asta in fata Ambasadei Romaniei din Budapesta nu mai era coada. Sa fie de vina interesul scazut, sau vremea urata (a plouat mult astazi)?]

Written by Andrei Stavilă

iunie 7, 2009 at 1:00 pm

Dulceata de nuci verzi

with 31 comments

Daca saptamina trecuta eu si Arankas v-am povestit despre dulceata de trandafiri, ne mentinem in trendul retetelor de sezon si va propunem astazi dulceata de nuci verzi, care ne place la nebunie! Nu e greu sa faceti rost de nuci, e de ajuns sa va plimbati pe strada 🙂 Iar dulceata este extrem de usor de preparat, deci nu aveti nici un motiv sa va fofilati! So:

Ingrediente:120 de nuci verzi, un kilogram de zahar, doua lamii, trei cani de apa, praf de cuisoare (3 lingurite), 4-5 baghete de scortisoara.

Mod de preparare: nucile se curata de coaja verde, astfel incit sa ajungeti la miezul aproape alb al nucii (pentru ca dulceata sa iasa buna, miezul trebuie sa fie relativ moale – daca nu este, inseamna ca nucile sint „trecute”). Nucile astfel curatate trebuie puse intr-o oala cu apa acoperita cu o farfurie mica, astfel incit toate nucile sa fie sub apa. Actiunea asta e necesara pentru a elimina iodul si gustul amar. Se lasa oala acoperita astfel cu farfuria aproximativ 12 ore, timp in care va trebui sa schimbati apa de patru ori. Apoi, intr-un vas emailat (sau ceaun) se pun trei cani de apa si zaharul, si se lasa la fiert. Cind zaharul este topit si apa da in clocot se adauga nucile (scurse in prealabil de apa in care au stat) si se stoarce o lamiie deasupra (se poate folosi si sare de lamiie sau Helas). Se lasa sa fiarba la foc mic aproximativ o ora (timpul este evident aproximativ, depinde de cit de „legata” doriti sa fie dulceata – adica daca doriti cu mai mult sirop sau fara, ca un fel de marmelada). In timpul fierberii amestecati din cind in cind in oala si mai stoarceti din a doua lamiie. Pentru a afla daca dulceata este gata procedati in felul urmator. Luati cu lingura cu care mestecati in ceaun putin sirop si il puneti pe o farfurie uscata. Lasati siropul sa se raceasca. Dupa ce s-a racit, daca va curge precum apa inseamna ca dulceata nu este gata si mai trebuie lasata la fiert. Daca va curge greu, dulceata e gata. Cu 2-3 minute inainte sa luati dulceata de pe foc adaugati scortisoara si cuisoarele si amestecati. Apoi puneti dulceata calda (o luati de pe foc si o lasati doar cinci minute sa se raceasca) in borcane pe care le inchideti cu capac cu filet. Intoarceti borcanele de dulceata cu fundul in sus si le lasati asa 15 minute (se va crea vid si astfel dulceata se va pastra mai mult timp).

034. dulceata de nuci - borcane [640x480] 034. dulceata de nuci - tartina [640x480]

Pofta buna!

Written by Andrei Stavilă

iunie 7, 2009 at 7:00 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with

Votul alb

with 2 comments

Daca saptamina trecuta vorbeam despre votul obligatoriu, astazi – in episodul 13 al serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor” – voi aborda problema votului alb.

Votul alb (sau „votul in alb”, „blank vote” in engleza) s-a introdus in unele state pentru a largi optiunile de vot ale cetatenilor in sensul introducerii „votului de protest”. Atunci cind nu exista o asemenea optiune, cetatenii care vor sa protesteze impotriva intregului sistem electoral ca atare, sau pur si simplu impotriva tuturor candidatilor existenti la inceputul unui anumit ciclu electoral, nu au decit doua optiuni: ori nu merg la vot (si atunci nu isi indeplinesc datoria macar morala, daca nu legala, de cetatean), ori isi anuleaza votul stampilind voit gresit (iar atunci votul lor nu conteaza). Pentru a iesi din acest impas, unele tari au introdus regula „votului alb” (numit si „vot de protest”): cind alegatorul se prezinta la urne si introduce in urna buletinul nestampilat, se considera ca votul sau este unul de protest (impotriva sistemului sau a tuturor candidatilor actuali). Voturile albe se numara separat de cele anulate si sint luate in calcul. In unele tari votul alb apare in varianta inscrierii pe buletine a optiunii „nici unul dintre cei de mai sus” – „None Of The Above” (NOTA), precum in Nevada (USA), Ukraina sau Rusia (in ultima tara pina in 2006, cind optiunea a fost abolita). In alte tari se introduce un personaj fictiv (Mickey Mouse in unele state din SUA, Donald Duck in Finlanda – sursa). In fine, tarile in care votul alb exista in varianta sa clasica sint: Spania, Franta, Grecia, Belgia, Suedia.

La alegerile din luna noiembrie a anului trecut, in Romania a fost un oarecare scandal in jurul introducerii votului alb in legea electorala: Traian Razvan Ungureanu (aici) si Ioan T. Morar (aici si aici) s-au pronuntat violent impotriva ideii, in timp ce autorul ei, Asociatia Pro-Democratia condusa de Cristian Pirvulescu (aici) si Cristian Tudor Popescu (aici) au sustinut-o cu entuziasm. Interesant mi s-a parut insa faptul ca, poate cu exceptia CTP-ului, nimeni nu a discutat pe argumente de filosofie politica propunerea respectiva. Pirvulescu s-a marginit sa arate ca ideea a fost adoptata si in alte state, in timp ce – de-a dreptul uimitor! – TRU si ITM au atacat-o pe motivul ca a rupt din voturile PDL!!! Desi ideea este in sine corecta (cei care au votat in alb au fost in general tineri, activi, din mediul urban si politic situati la dreapta esichierului – adica exact electoratul considerat in bazinul PDL) concluzia extrasa este falsa: cetatenii respectivi au votat in alb tocmai pentru ca nu au dorit sa voteze cu PDL! Daca noua optiune nu ar fi fost introdusa, indivizii in cauza ori nu ar fi mers la vot, ori si-ar fi anulat voturile! In fine, indiferent cum au stat lucrurile, faptul ca intelectuali precum TRU si ITM au redus dezbaterea publica privind votul in alb la problema ruperii voturilor din bazinul PDL mi se pare graitor pentru apetenta societatii civile romanesti pentru dezbateri publice serioase.

De ce este votul in alb important, si cum difera el de votul anulat? Sa luam urmatorul exemplu. Ce ati face daca miine ar fi turul doi al alegerilor prezidentiale, si ati avea de ales intre Hitler si Stalin? Pe cine ati vota (mai ales daca votul, sa zicem, ar fi obligatoriu)? Daca exemplul vi se pare improbabil, atunci lasati-ma sa va spun ca gresiti. O exact asemenea optiune am avut noi, cei cu drept de vot la alegerile din Romania anului 2000, intre Corneliu Vadim Tudor si Ion Iliescu (daca aveti indoieli ca Vadim ar fi un mic Hitler, amintiti-va de promisiunile sale privind executiile pe stadioane; iar daca va indoiti ca Iliescu ar fi un Stalin la scara redusa, atunci aduceti-va aminte de declaratia sa conform careia „proprietatea privata este un moft„). In general, ginditi-va ca trebuie sa alegeti intre doua rele, iar problema nu se reduce la obsesiva optiune pentru raul cel mai mic, ci la incalcarea propriilor principii morale in oricare din cele doua variante. Ei bine, aici intervine votul alb, in patru sensuri foarte concrete: (1) tertul fiind inclus, poti merge la vot chiar daca nu ai ce vota si iti indeplinesti astfel datoria de cetatean fara a-ti incalca propriile principii; (2) in consecinta, votul alb este in stare sa atraga mai multi alegatori la urne si sa-si aduca aportul la rezolvarea problemei legitimitatii rezultatului votului si a noului guvern, problema de care vorbeam in postul trecut; (3) votul tau nu este considerat votul unui idiot care nu a stiut cum sa puna stampila, ci reprezinta o atitudine politica; (4) in situatia teoretica in care votul alb este majoritar (de exemplu, 35% voteaza in alb, 30% pentru Hitler si 29% pentru Stalin) conform legii se pot repeta alegerile, sau poate fi desemnat un presedinte interimar ales de Parlament pentru o perioada limitata (altul decit unul din cei doi candidati), sau poate fi aleasa orice alta solutie democratic corecta; de notat insa ca o asemenea solutie nu este posibila in cazul votului anulat (care nu poate avea nici o putere, fiind nul); (5) intr-o situatie de genul celei de la punctul (4), votul tau alb, impreuna cu voturile altora, constituie un semnal de alarma privind o anumita situatie cruciala, un semnal indreptat deopotriva spre clasa politica actuala, cit si spre restul electoratului; iarasi, in cazul votului nul acest lucru nu este posibil.

In consecinta, votul alb este de dorit in tarile in care votul nu este obligatoriu (ca un element ce poate aduce mai multi electori la urne si ca o largire esentiala a optiunilor electoratului), iar el este absolut necesar  in statele unde votul este obligatoriu (nu este moral si nici normal sa fiu chemat la urne si sa fiu obligat sa aleg intre doar doua variante pe care eu le vad la fel de rele).

Pina una-alta, saptamina asta statele europene voteaza membrii Parlamentului European. Va invit sa mergeti la vot pentru ca votul este un drept pe care il aveti. Va invit sa votati, chiar daca alegeti sa votati in alb. Parlamentul European, acum mai mult decit oricind, are nevoie de o legitimitate cit mai mare – si aceasta legitimitate sta si in voturile voastre.

Oglinda oglinjoara, care este cea mai ciudata sculptura din țară?

with 5 comments

Pe cand eram copil si era comunism, iar „Disneyland”-ul meu preferat se mutase cu totul la iarmaroc, nu citisem o iota despre circ si acrobatii – dar credeam ca stiam totul despre ele (mai ales „trucurile” acelea prin care faceam o piatra din pumnul strans sa dispara).

Dar nu acrobatiile erau cauza pentru care alergam eu de cate ori aveam ocazia la iarmaroc (de obicei venea cate un circ la iarmarocul de Sfanta Maria), ci fiintele acelea hibride despre care nu stiai daca sunt oameni sau mistreti; piticii si uriasii; femeia aceea cu zece maini; asa-zisul „cel mai batran om din lume” care putea face un gramofon sa cante singur si multe alte ciudatenii. De asta mergeam eu la circ. Eram cu totul fascinata de „ciudateniile” astea. Nu le comparam cu nimic altceva. Ce povesti, ce desente animate, ce papusi ? Nimic nu egala emotia si fascinatia mea pentru ceea ce mai tarziu am aflat ca se numeste „freak show”. Trebuie sa recunosc ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici in prezent – doar ca nu mai merg la circ si nici la iarmaroc sa vad „ciudatii” (nu stiu daca la iarmaroacele din ziua de azi se mai aduc astfel de exotisme reale sau facute sa para asa).  In schimb „The Elephant Man” (filmul lui David Lynch) si “De ce fierbe copilul in mamaliga?” (cartea Aglaei Veterany) sunt printre preferatele mele. Le-as putea revedea/reciti la nesfarsit si cred ca emotia  si fascinatia ar fi de fiecare data la fel de vie.

Azi nu prea mai gasesti freak shows (si pe buna dreptate, cred). Cu doar 20 si ceva de ani in urma nu se gandea nimeni la „demnitatea”  sau „pudoarea” nefericitelor exponate vii. Stateau in custi sau in acvarii uriase si performau ceva („orice, numai bani sa iasa!”). Dizabilitatea era o „arta” (una cu gust amar, ce-i drept) iar eu-copilul nu-mi puteam lua pur si simplu ochii de la ea.

balanta calul invers weird

[mai multe fotografii cu statui weird puteti vedea aici – de fapt, tot asta e si sursa fotografiilor]

Am povestit unui prieten despre „pasiunea mea secreta” si el, „la schimb”, mi-a marturisit ca si el colectioneaza fotografii cu statui weird sau extremly weird. Mai auzisem povestea asta si chiar citisem si pe cateva bloguri cum unii se plimba de colo pana colo prin lumea asta mare, de la Oslo la Moscova si de la Moscova la New Delhi, sa se convinga cu ochii lor de ciudatenia unor statui. Unele sunt respingatoare si vulgare, altele sunt pur si simplu weird iar altele sunt si ciudate si freaky la un loc. Nu pot sa spun ca imi plac, dar m-as duce si eu sa le vad. Dar nu pentru ca mi-ar placea – pur si simplu pentru ca mi se par fascinante. Poti sa fii fascinat de ceva care nu neaparat iti place. Poate chiar sa-ti displaca total, dar emotia e acolo, pitita in uimire muta.  Statuile cu pricina,  sincer, nu-mi trezesc nici o emotie estetica (sau mai exact nici o emotie strict/pur estetica). Chiar daca prin statutul lor de „statui” ar trebui (s-ar cadea) sa le consider „arta” (buna sau proasta), mie mi se par mai curand niste „curiozitati” fascinante. Ei bine, curiozitatile astea din piatra, bronz sau sticla troneaza in centrele marilor orase ale lumii (uneori chiar umar la umar cu „marile capodopere” ale artei monumentale consacrate la care se face reclama pe toate ghidurile turistice). Asta inseamna ca cineva sutine financiar astfel de proiecte ciudate. Din perspectiva categoriilor estetice, „ciudatul” (la fel ca si „groaznicul”) nu reclama nici un drept la universalitate (de parca „frumosul” ar fi indreptatit sa o faca) – dar in schimb trezeste multe controverse. „Ciudatul” nu delecteaza simturile, nu trezeste placerea estetica si nici nu pare entertaining pentru cei mai multi dintre noi. Doar din cand in cand si doar unora li se pare fascinant. De unde vine fascinatia asta si incotro te duce este deja o alta poveste.

Written by arankas

iunie 5, 2009 at 12:36 pm