Interactiuni

Diane Arbus – fotografa ciudatilor

with 3 comments

In postul trecut va povesteam despre cat de mult ma fascineaza ciudatii. Ei bine de aceeasi “obsesie” suferea si Diane Arbus (biografia si opera). Isi cauta cu asiduitate “personajele”, incerca sa stabileasca o oarecare relatie cu fiecare dintre ele, incerca sa le surprinda exact “povestea’ pe film (si practic numai asta facea). Arbus vorbea cu dezinvoltura despre pasiunea sa pentru “freaks”: “Most people go through life dreading they’ll have a traumatic experience. Freaks were born with their trauma. They’ve already passed their test in life. They’re aristocrats”.

Una dintre fotografiile ei celebre il reprezinta pe Eddie Carmel (mort in 1972) – „The Jewish Giant”. Eddie Carmel suferea de acromegalie (maladie incurabila la acel moment) si singura lui modalitate de a castiga un ban de trait era sa-si exploateze propria ciudatenie jucand in filme mai mult sau mai putin “strange”. In fotografia Dianei, Eddie este surprins intr-o camera normala (in care abia incape atingandu-se cu capul de tavan si sprinjinindu-se intr-o carja).

Nu doar gigantul Eddie Carmel mi-a retinut atentia in timp ce cautam prin fotografiile Dianei Arbus, ci zeci de alte imagini tulburatoare si puternice: femeile de la ospiciu; “barbatul gol” fiind o femeie; piticii si siamezele; pleiada de travestiti; baietelul blond si fragil tinand o grenada in mana (in Parcul Central din New York); si batraneii aceia saraci si cu fetele melancolice care tocmai au castigat un concurs de dans (mantia, sceptrul si coroana regala contrasteaza frapant cu imbracamintea lor ieftina si mainile muncite).

DianaArbusZondertitel3 [640x480] (sursa)

Diane Arbus este o fotografa controversata, deoarece multora nu le place sa vada in arta lucrurile de care se feresc in viata reala. Unii chiar au sustinut sus si tare ca arta Dianei Arbus ar fi “imorala” in sensul ca artista profita de dizabiliatea mentala sau fizica a unor semeni pentru a-si regiza faima. Altii gasesc fotografiile ei respingatoare si atat (nu le vad sensul sau rostul) si adauga: ceva repugnant nu poate fi numit arta.

Mie nu mi s-au parut niciodata fotografiile cu pricina “repugnante” ci mai curand (si intr-un anumit sens ) chiar frumoase. Nu frumoase in sensul acela prafuit prin care se intelege “armonie a partilor”, “ceea ce ne ofera noua, privitorilor, placere estetica”, “calitati formale desavarsite” etc. Nu. Fotografiile cu pricina sunt frumoase in sensul ca ele ofera o fereastra catre partea intunecata a “frumusetii” (dar chiar si intunecata fiind nu inceteaza sa fie “frumusete”). Arbus nu a incercat sa redea “dizabilitatea”, “dementa”, “ciudatenia”, “oribilul” si atat. Nu. Ea a incercat sa redea umanitatea, bucuria, tristetea, melancolia, teama si uimirea (intr-un cuvant – “normalitatea”) internate intr-un corp anormal. A fotografia “anormalitatea” nu e ca si cum ai fotografia  vedete de cinema sau fotomodele pentru coperta de la Elle – ci inseamna a oferi vizibilitate de un anumit fel acelui “dark side of beauty”. Diane Arbus vrea sa spuna de fapt prin fotografiile ei ca “monstrum in fronte, monstrum in anima” (mult-iubita sintagma folosita si de Nietzsche) este inoperabila in cazul “ciudatilor” ei. “Ciudatii” au dreptul la lumina, la a fi vazuti asa cum sunt la suprafata si in profunzime (cei mai multi dintre ei privesc cu curaj si incredere direct in lentila aparatului de fotografiat). Ei sunt suficient de “interesanti”, de “frumosi” si de “importanti” pentru a fi subiectul unei “opere de arta”.  Ei sunt acele fiinte  despre care Arbus ar fi spus ca “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”.

Written by arankas

Iunie 13, 2009 la 6:00 am

3 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Alina, mă tot gîndesc la textul tău despre „ciudaţii” Dianei Arbus şi ceva nu îmi e clar. Ar fi super să discutăm despre asta.

    Pe de o parte (sensul 1), spui că aceşti freaks „sunt suficient de ‘interesanţi’, de ‘frumoşi’ si de ‘importanţi’ pentru a fi subiectul unei ‘opere de arta’.”

    Pe de altă parte (sensul 2), mai spui că ţie NU ţi „s-au parut niciodată fotografiile cu pricina ‘repugnante’ ci mai curand (şi într-un anumit sens) chiar frumoase. Nu frumoase în sensul acela prăfuit prin care se înţelege ‘armonie a partilor’, ‘ceea ce ne oferă nouă, privitorilor, plăcere estetică’, ‘calităţi formale desăvîrşite’ etc.”

    Am avut senzaţia, citind textul tău despre freaks, că foloseşti cuvintele „frumuseţe” şi „frumos” în două sensuri foarte diferite:

    (Frumosul de tip 1) Cînd vorbeşti despre „frumuseţea” acelor ciudaţi, e evident că te referi la frumuseţea (armonia) obiectelor/ fenomenelor din natură care sunt posibile teme pentru creaţia artistică. În acest sens, nu cred că cineva a susţinut că NUMAI OBIECTELE FRUMOASE/ARMONIOASE pot face obiectul atenţiei artistului.

    (Frumosul de tip 2) Cînd spui că fotografiile respective (ca obiect artistic) nu îţi repugnă, ba chiar le găseşti „frumoase”, e clar că ai în vedere interacţiunea ta cu un obiect de artă care manifestă anumite trăsături (compoziţie, culoare, etc etc).

    Să luăm ca exemplu o pictură cunoscută a lui Goya („Saturn devorîndu-şi odrasla”). Nu mă interesează, în acest caz, frumuseţea ori urîţenia celui care a funcţionat ca model real pentru această pictură (e evident că e un chip uman acolo, dar nu ne interesează cine era „purtătorul” acelui chip). Ce ne interesează este obiectul artistic însuşi. Despre acesta spunem că e „frumos” (in sensul de la punctul 2), chiar dacă subiectul acestuia e „urît” (ca opus „frumosului” de la punctul 1).

    Ce vreau să spun e că am impresia că tu critici pe adepţii „frumosului” în artă (i.e., „frumosul de tip 2”), dar o faci asumînd că „frumosul” la care se referă aceştia este „frumosul de tip 1”. Totuşi, eu nu cred că cineva respinge cu adevărat „urîtul natural” ca temă posibilă pentru artă. Ce contează cu adevărat e ca obiectul artistic, în calitate de artefact, să fie „frumos” (în sensul 2), adică să producă plăcere, nu fizică, ci estetică. Da, „les fleurs du mal” sau „florile de mucigai” sunt urîte, dar devin frumoase în măsura în care ele devin obiecte într-o operă de artă. Îmi scapă ceva?

    Şi da, „operă de artă” e un cuvînt cît se poate de potrivit. Etimologia lui e cît se poate de grăitoare (opus,operis = work, labor; achievement, deed). Chiar, de ce e problematică sintagma „operă de artă”? 🙂

    Iulian

    Iunie 18, 2009 at 4:46 pm

  2. Iuli,
    voi incerca sa-ti raspund la intampinari cat de punctual ma simt eu in stare:
    1. cand spun ca asa-numitii „freaks” “sunt suficient de ‘interesanţi’, de ‘frumoşi’ si de ‘importanţi’ pentru a fi subiectul unei ‘opere de arta’” nu ma gandesc (sau nu m-am gandit)ca folosesc termenul „frumos” in vreunul dintre sensurile amintite de tine. Pe de alta parte, mi se pare evident că „nu NUMAI OBIECTELE FRUMOASE/ARMONIOASE pot face obiectul atenţiei artistului”. Istoria artei abunda in astfel de exemple dar nu asta este problema. Mie nu mi se par urate (repugnante) nici fiintele fotografiate de Diane Arbus si nici reproducerile lor mecanice (de fapt fotografiile cu pricina mi se par fascinante pentru conceptul implicat si nu pentru nu stiu ce calitati artistice ce tin de compozitie, umbra etc.) Intr-un cuvant mie si frumosul de tip 1 si frumosul de tip 2 mi se par la fel de fascinante. Nu cred ca tipul 2 (cel creat prin intermediul artei) infrumuseteaza „mucegaiul”.
    2 Fotografiile Dianei Arbus sunt „frumoase” chiar daca ar fi prost facute (supraexpuse, neclare, etc).Ele sunt la fel de „frumoase” si fara placerea estetica de care vorbeai (sau fara orice alt fel de placere). „Frumosul” despre care vorbesc eu nu are nimic de-a face cu cea ce e numit in literatura de specialitate „“aesthetic pleasing forms of art”. Arbus captureaza „frumusetea” asta in cele mai disperate situatii evitand (in acelasi timp) stereotipurile estetice ale frumosului. „Frumusetea” despre care vorbesc are o componenta „umana” si chiar una „politica” (daca vrei). Este aproape orice, numai estetica nu e. Prin fotografiile ei Arbus a interogat felul in care politicile culturale ale timpului ei incurajau in arta fotografica numai imaginile care epitomizau frumusetea si stralucirea asa-zisei „American life”. Asa cum poti vedea, se pare ca uneori (in unele perioade), „uratul natural” nu era un subiect demn de reprezentat in arta. Asta nu inseamna ca nu a fost reprezentat cu mult succes.
    Eu am totusi o alta intrebare: de ce un trandafir in natura sau chair si in arta (dar mai cu seama in natura)va fi mereu considerat ca fiind ” aesthetically pleasing” (placut la vedere)si ca atare frumos (Kant il ofera ca exemplu de nu stiu cate ori in „Analitica Frumosului”? Putem sa spunem acelasi lucru despre un „mucegai”? Apoi, oricat de prost ar fi pictat un trandafir foarte rar (sau mai deloc) il va gasi cineva „repugnant”.
    3. Sa concluzionez acum:
    „Florile de mucegai” pot deveni frumoase („in masura in care ele devin obiecte intr-o opera de arta”) dar nu poti sa extinzi comparatia la „oamenii de mucegai”. Ei nu devin frumosi in arta sau prin arta (de parca ar fi urati in natura si noroc ca arta ii „cosmetizeaza” :-). „Frumusetea” lor naturala, precum si cea reprezentata in arta este una contextuala, „sustainable”, etica si nu una estetica. Frumusetea asta „bizara” tine de cat de mult ne misca „umanitatea” din noi si nu de cat de puternica „placere estetica” ne produce.
    4 Si nu in ultimul rand:
    „opera de arta” este o sintagma „cat se poate de potrivita” da’ la fel de prafuita (glumesc:-). Eu nu o folosesc decat atunci cand nu am de ales sau nu imi vine altceva pe moment. Mie nu imi place deoarece aceasta „opus, operis” te trimite automat cu gandul la ceva „maret”, „muncit mult”, „high art” (cam „pretentios”). Cand cineva face referire la o „opera de arta” ca si „opera de arta” se presupune ca nu e pentru tot „boborul” ci doar pentru eci care stiu codul.

    arankas

    Iunie 19, 2009 at 6:34 pm

  3. Merci, Alina, mi-ai clarificat acum poziţia pe care o adopţi. Mai fac o mică observaţie î acest punct: cind spui, la punctul 1 din răspunsul de mai sus, că fotografia lui Arbus e fascinantă prin „conceptul implicat”, asta îmi spune că avem de-a face, în acest caz, cu fotografie ca artă. În consecinţă, „ciudaţii” lui Arbus din poză sunt parte din „compoziţie”. În acest caz, avem de-a face cu „frumosul de tip 2”, nu?
    În plus, la punctul 2, aş spune că frumosul e o categorie exclusiv estetică. Din acest punct de vedere, nu prea văd cum am putea vorbi despre „frumos” în alţi termeni, de exemplu politici, cum pari a sugera tu. Poate că perspectiva estetică asupra frumosului e prăfuită, însă nu o văd ca braţ al unei alternative.

    julius

    Iunie 21, 2009 at 10:38 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: