Interactiuni

Archive for Septembrie 2009

Basescu il citeste pe Machiavelli! Sau nu.

leave a comment »

Sa luam urmatorul scenariu. Basescu se afla in plina campanie electorala; asa cum stim, acelasi personaj traieste si suge voturi numai din iesirile sale mirlanesti, gen „bai pasarica”, sau din crearea artificiala a scandalurilor politice – sau hai sa le spunem „scandale”, sa fim in asentimentul fiicei sefului statului! Si atunci, domnul capitan de vas gindeste, machiavelic, sa creeze un scandal cu succes la public pe care el insusi sa-l rezolve. Astfel, voturile vin la sigur in buzunarul celui care are nevoie de ele. Sa ma explic.

Premiza de la care pornesc: nimeni din PDL, deocamdata, si cu atit mai putin Emil Boc, nu misca un deget fara ingaduinta lui Zeus. De aici rezulta ca dorinta premierului de a face „poc” in interiorul coalitiei este alimentata de focul interior al maestrului: remanierea ministrului Nica nu poate fi decit o comanda venita de la Palatul Cotroceni. Desigur, pot sa gresesc prin aceasta afirmatie, dar atunci as dori sa mi se arate o singura decizie a lui Boc aflata in contradictie flagranta cu interesele si dorintele marinarului.

Daca sintem de acord pina acum (in privinta ideii ca remanierea lui Nica este dictata de Basescu), trebuie sa ne intrebam care a fost motivul presedintelui pentru acest gest. Desigur,cu totii ne gindim la campania electorala. Dar ce are de cistigat Basescu printr-o asemenea miscare? Doua situatii mi se par posibile. Prima: seful statului  vrea sa inlature PSD de la guvernare. Daca aceasta este realitatea, atunci decizia este nu doar gresita, ci pur si simplu proasta. Prin trecerea in opozitie, social-democratii au mai mult de cistigat decit de pierdut. In primul rind, pentru ca intreaga responsabilitate asupra guvernarii (si asupra modului in care a fost manageriata criza) se muta pe umerii PDL, iar nota de plata se va vedea peste doua luni, in cadrul alegerilor prezidentiale. In al doilea rind, intrucit odata rupt parteneriatul PSD-PDL, din declaratiile pe care le avem la ora actuala liberalii sint mult mai dispusi sa faca o coalitie cu social-democratii decit cu pedelistii. Ca atare, dupa o eventuala retragere a PSD de la guvernare, PDL va fi complet izolat politic; PSD si PNL au un numar suficient de parlamentari pentru a crea o majoritate parlamentara capabila sa sustina un guvern al acestor doua partide.Desigur, Basescu se  poate gindi pe termen scurt si la anticipate, daca va cistiga alegerile; si in acest caz insa miscarea este foarte riscanta, intrucit e greu de crezut ca romanii vor oferi majoritatea voturilor PDL, in asa fel incit acest partid (eventual impreuna cu UDMR si minoritatile) sa poata guverna eficient.

A doua situatie: Basescu nu vrea cu adevarat iesirea PSD de la guvernare. Omul, jucaus si bautoretz de whisky la Golden Blitz cum il stim, s-a gindit ca ar fi bine sa creeze un scandal pe care el insusi sa il aplaneze. Cu alte cuvinte creeaza scandalul artificial, apoi se ofera ca mediator intre partidele aflate in asa-zisul conflict, urechindu-le pe amindoua si amintindu-le ca interesul tarii e mai presus de interesele politice (sa nu uitam ca Basescu doreste sa candideze drept independent, doar „sustinut” de catre PDL, deci isi permite, la nivel de imagine, sa critice si propriul partid)! Care sint motivele unei asemenea miscari, si ce cistiga Basescu de aici? Mi se pare simplu: seful statului se bazeaza pe faptul ca PSD nu doreste cu adevarat iesirea de la guvernare cu doar doua luni inainte de alegerile prezidentiale: liderii partidului nu sint atit de nebuni incit sa scape de sub mina un aparat de stat alimentat cu fonduri substantiale, si care poate face diferenta in proxima campanie! Ca atare, presedintele, in opinia mea, nu va fortza prea mult in urmatoarele ore si zile: pentru el a fost de ajuns sa creeze scandalul, in scopul cistigarii unor voturi in plus! Dupa cum am vazut si astazi, nu va duce gilceava pina la capat: daca dorea sa-l demita pe Nica sau sa scoata PSD de la guvernare, ar fi fost de ajuns sa semneze cererea de remaniere a ministrului de Interne, formulata de premierul Boc. Nu a facut-o insa, intrucit este in interesul lui sa pastreze PSD la palatul Victoria, dar in acelasi timp tot interesul sau este atacarea tuturor partidelor politice – pentru a cistiga mai multe voturi.

In acest sens, discursul sau de astazi a fost relevant: intr-o excelenta mostra de machiavelism politic, Basescu nu doar a pozat in post de mediator al unui conflict pe care el insusi l-a creat; mai mult, cu o miscare de maestru, a aruncat si o sageata catre opozitie, o sageata menita sa loveasca in PNL! Propunind inlocuirea lui Nica cu un ministru din cadrul opozitiei (adica de la PNL, evident), presedintele pune liberalii intr-o situatie extrem de complicata inaintea alegerilor: daca accepta, vor prelua si ei responsabilitatea guvernarii; daca nu accepta, populatia va intelege ca nu au in vedere decit interesele proprii, nu si cele ale tarii! La ora la care scriu acest post membrii PNL deja au cazut in plasa, si explica in presa de ce nu vor accepta propunerea presedintelui!

Astfel, cu o singura lovitura extrem de inteligenta, presedintele loveste atit in PSD cit si in PNL . Il citeste pe Machiavelli omul care cu trei ani in urma habar nu avea cine este Cartarescu? Nu cred. Poate unul dintre sfetnicii sai. Oricum, miscarea politica de astazi este una de manual, facuta dupa toate regulile manipularii politice. Din pacate pentru marinar, nu toti romanii sint idioti. Si nu toti il vor vota pentru salturile sale mai mult sau mai putin mortale.

Written by Andrei Stavilă

Septembrie 29, 2009 at 8:49 pm

Despre hibridizarea lingvistică

with 14 comments

Tocmai am avut o dezbatere (în sensul obişnuit al cuvîntului) despre lingua valachica cu Ion pe bookface şi m-am gîndit să o transplantez pe pressword pentru a o face vizibilă audienţei blogului nostru.

Eu susţin că hibridizarea lingvistică reprezintă un fenomen inevitabil, ba mai mult, descrie chiar mecanismul prin care limbile evoluează benefic (în sensul că îşi îmbogăţesc puterea de expresie). Cînd mă refer la „hibridizare lingvistică” am în vedere hibridizarea care are loc în mod natural în intermundii (adică în acele spaţii de contact între două culturi ori comunităţi ce diferă cel puţin prin limba pe care o practică). Evident, există o dimensiune politică inerentă practicii lingvistice a unei comunităţi, dar nu cred că afectează argumentul în mod decisiv.

Cred că cele mai multe împrumuturi de cuvinte străine în limba română de-a lungul timpului au avut loc prin fenomenul de hibridizare lingvistică, în contextele varii în care valahii noştri au interacţionat cu sîrbi, bulgari, turci, greci, ruşi, polonezi, unguri, germani, şi alte seminţii. O situaţie aparte o reprezintă importul de cuvinte din limba franceză pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dar şi în acel caz vorbim de o interacţiune a intelectualilor valahi cu intelectuali vest-europeni în deplasare,  de data asta.

Hibridizarea lingvistică se produce, cînd se produce, pentru că există un soi de familiarizare a fiecărei comunităţi lingvistice cu limba celeilalte cu care se află în contact. O familiarizare cu limba celuilalt nu se produce niciodată pe deplin, dar aceasta nu reprezintă o condiţie necesară a hibridizării. Ceea ce se întîmplă, cred, e că unele cuvinte (dintr-o limbă sau alta) ajung să fie percepute ca avînd o forţă expresivă aparte de către ambele comunităţi. Această forţă poate să provină din faptul că acele cuvinte surprind anumite realităţi care sunt fie străine, fie prea puţin prezente în cultura „limbii care împrumută”. Să ne amintim tot lexicul ingineresc pe care limba română l-a preluat din germană sau maghiară. Sau lexicul culinar preluat din turcă. În această situaţie, „limba care împrumută” preia lexemul cu pricina şi-l adaptează, în cele mai multe cazuri, sistemului fonetic ori structurilor gramaticale proprii. Acest mecanism de împrumut imprimă unei limbi un dinamism care o transformă radical în decursul timpului. Să ne gîndim ce-ar înseamna să conversăm cu un valah din secolul al XIX-lea. Am constata cît de mult s-a schimbat limba între timp.

Ion susţine că e important să vorbim corect limba maternă. Nimic mai adevărat, dacă asta înseamnă să respectăm regulile limbii. Regulile îşi au utilitatea lor evidentă. Dar dacă prin „vorbire corectă” înţelegem rejectarea oricărui posibil hibrid lingvistic, atunci asumăm o concepţie puristă cu privire la limba maternă. Cu alte cuvinte, asumăm că o limbă e un fenomen bine definit, fără ambiguităţi ori porozităţi la frontieră, şi care evoluează, dacă evoluează, printr-o necesitate internă misterioasă, adică generează auto-schimbare fără să fie nevoie să interacţioneze cu alte limbi. Or ştim că lucrurile nu stau tocmai aşa.

A vorbi corect o limbă nu înseamnă că nu poţi devia de la „corectitudinea” ei ori inova în cuprinsul ei, în special atunci cînd situaţia o impune. Evident, asemenea mişcări presupun că perpetratorul limbicidului simbolic are sau a avut şansa unei ieşiri înspre un „afară” (interesantă asemănarea cu englezescul afar, deşi etimologia celor două cuvinte diferă), anume un „afară” de tipul celui discutat de Andrei Codrescu (în a sa carte intitulată The Disappearance of the Outside). În cazul nostru, avem de-a face cu un exil în afara sistemului limbii proprii. Şi mai cred că, în măsura în care aceste devieri ori inovaţii nu sunt încă naturalizate, oamenii le percep ca Frankensteini lingvistici. Spre exemplu,  folosirea cuvîntului „naezd” în loc de „asalt” are mult mai multă forţă atunci cînd vrem să conotăm un anumit tip de violenţă, legat de lumea interlopă din spaţiul ex-sovietic, care are individualitatea ei incontestabilă. Ne sună a „străineză”, deşi e foarte sugestiv. La fel am vrea să folosim cuvîntul „dubloni” în loc de „bani”, dacă am vrea să sugerăm universul pirateriei. Între timp, cuvîntul, preluat din franceză, a fost naturalizat, ceea ce ne face să-l percepem ca neaoş şi neproblematic în acest moment. Cînd Paul Goma foloseşte cuvîntul „ciolovec” pentru a se referi la omul de rînd, simţim în mod clar forţa pe care acest cuvînt o aduce în discursul său critic cu privire la valahi. Nu ne sună pur românesc, dar succesiunea de vocale şi consoane mai că ar aduce a cuvînt autohton. Sau cînd Luca Piţu forjează acel superb cuvînt, „juiţare”, realizăm că nici un cuvînt băştinos n-ar putea surprinde mai bine ideea din spatele acestuia. Mă gîndesc şi la acele calchieri  precum „obvios” ori „subreptice”, mă gîndesc că H.-R. Patapievici le produce cu intenţia de a disloca structuri discursive lignificate din limba română.

Aşadar, mă întreb ce înseamnă să vorbim o limbă cu adevărat. Trebuie să rămînem în graniţele imaginare pe care le trasăm artificial în jurul ei, ca şi cum ea ar fi un obiect delimitabil în mod clar, precis şi definitiv, sau e mai bine să adoptăm o atitudine ludică în privinţa ei şi să-i explorăm posibilităţile combinatorice, date fiind situaţiile de interacţiune cu alte culturi, comunităţi şi limbi? Nu e întîmplător faptul că cel mai expresiv scriitor în limba engleză din secolul al XX-lea, James Joyce, a produs o mulţime de hibrizi lingvistici.

Written by iulian

Septembrie 25, 2009 at 1:58 pm

Naezdul

with 5 comments

Deschid, cu acest nou post, o serie de texte despre „limba noastră”, mai precis, despre exilurile acesteia şi exhilaraţiile celor care se scaldă în mediul ei. Vorbind eu, printre altele, despre zatocenie lingvistică (da, cuvîntul „zatocenie” e neaoş), mă refer la întîlnirile graiului român cu alte limbi, în urma cărora au apărut şi apar încă vocabule hibride. Nu ascund că sunt fascinat faţă de aceşti hibrizi lingvistici. Probabil că aceeaşi exhilaraţie au experimentat cei care, pe la 1850, au asistat la importul de cuvinte din limbile moderne ale Europei.

Spaţiul transprutic e un adevărat creuzet lingvistic. Cînd vorbesc de creuzet, am în minte exact rolul pe care îl joacă un creuzet în metalurgie: în acesta metalele topite fuzionează miraculos. La fel cum se produc aliaje, la fel se produc, în creuzetul figurat, fuziuni lingvistice dintre cele mai interesante.

Exemplul pe care l-am ales pentru acest episod pilot e NAEZD, cu pluralul firesc NAEZDURI. Potrivit lui Volkov (2002)*, NAEZD designează „orice tip de demonstraţie de forţă care implică ameninţări explicite şi daune posibile sau concrete” (p. 89, traducerea mea). Volkov citează pe un anume Andrei Konstantinov care, în cartea intitulată Bandiţii din Sankt Petersburg, susţine că NAEZDUL e o formă de asalt psihic sau chiar fizic (la nevoie) cu precădere la adresa afaceriştilor, în scopul de a obţine sincere declaraţii de avere de la aceştia şi de a-i demoraliza. Asaltul poate lua varii forme, cele mai frecvente fiind vizite ale unor huidume, în urma cărora echipamentul de birou al nefericitului afaceris este distrus, personalul este harasat (ca să folosesc un alt hibrid), ori podeaua este acoperită cu gazolină în anticiparea unui scenariu ekpirotic nedorit. Efectul scontat al unui NAEZD performat ca la carte este acela de a restabili o relaţie paşnică în care tributul e plătit la timp ori potenţialul competitor înţelege că trebuie să renunţe la investiţii, cel puţin în zona controlată de perpetratorul NAEZDULUI (p. 90, traducerea mea).

Am întîlnit cuvîntul NAEZD, în forma sa pluralizată, în declaraţia unui transprutean care ameninţa pe un forum că, dacă se „aprochie” cineva de domnia sa cu NAEZDURI, degrabă îi „dezbate rărunchii”. Mi s-a părut la fel de interesant uzul cuvîntului „a dezbate” (cu sinonimul învechit „a tratarisi”), care, după cum bine stim, înseamnă schimb de argumente între mai multe părţi, cu intenţia de a ajunge la o înţelegere (în ambele sensuri, intelectual şi pragmatic). În cazul menţionat de mine, însă, „dezbatere” are conotaţii mai contondente, vizînd cu precizie anumite organe. Scrutînd eu dicţionarul explicativ al limbii noastre (în forma electronizată la dexonline.ro), am reperat un uz popular mai puţin cunoscut al acestui cuvînt:

A dezbate = „A desface ceva care fusese bătut, fixat, prins în cuie; a desprinde ceva de unde fusese bătut, înţepenit (în cuie)”**

Cu alte cuvinte, domnul cu pricina intima că, dacă se va apropia cineva de el cu NAEZDURI, nu va avea altă soluţie decît să procedeze la o operaţiune cvasi-chirurgicală în care va desprinde rinichii NAEZDATORULUI din locul în care natura, în geniul ei ingineresc, l-a fixat pentru totdeauna.

*Volkov, V. (2002). Violent entrepreneurs: The use of force in the making of Russian capitalism. Ithaca NY: Cornell University Press.

** Pagină de web: http://dexonline.ro/search.php?cuv=dezbate

Written by iulian

Septembrie 24, 2009 at 1:40 pm

Analitic versus continental: o nota

with 8 comments

Din nefericire, am putut participa doar partial astazi la debutul unui workshop pe tema ultimelor doua carti ale lui James Tully (Democracy, Freedom and Imperalism: Debating James Tully’s Public Philosophy in a New Key). James Tully a fost in trecut profesor in cadrul departamentelor de filosofie si stiinte politice ale universitatilor McGill si Toronto, iar acum se afla la University of Victoria.

Trebuie sa recunosc faptul ca m-a fascinat usurinta pe care Tully parea sa o aiba in a se misca intre filosofia continentala si cea analitica. E interesant sa vezi cum se poate lega „public reason”-ul lui Rawls de „practical reason”-ul lui Gadamer, de pilda (poate ca detractorii lui Gadamer – si ai celor care il citesc – ar trebui sa ia aminte). Nu mai putin interesant e sa observi intilnirea dintre filosofia politica pluralista a lui Spinoza cu teoria constructiei relatiilor de putere a lui Foucault, sau cu pozitiile ideologice minoritare ale momentului (feminism, multiculturalism, etc.).

Inca o data, ma bucur sa vad ca exista oameni care trec dincolo de prejudecati si etichete stupide. Cazul lui Tully (dar si mult mai cunoscutele cazuri ale unor Richard Rorty, Jurgen Habermas sau Charles Taylor) arata ca a ramine in continuare in interiorul distinctiei analitic / continental (de orice parte a baricadei te-ai afla), a adopta in continuare o atitudine zeflemisto-razboinica fata de „tabara opusa” reflecta o gindire obtuza – to say the least. Ma bucur sa vad ca filosofia politica lasa in urma asemenea distinctii desuete si ca filosofii politici sint cu un pas inaintea celorlalti, in aceasta privinta.

Written by Andrei Stavilă

Septembrie 21, 2009 at 10:56 am

Ma bintuie fantomele trecutului!

with 4 comments

Nu se poate, si totusi! Incredibil, l-am recunoscut pe loc dupa cele sapte case! Fireste, el era, chiar in cloister-ul universitatii, plimbindu-se, fireste, degajat printre studentii de toate natiile. Ne uitam prostiti – si eu, si amicul meu – cu grija zilei de miine, cu buzunarele goale de bursa guvernamentala care inca nu a venit fireste, si cu promisiunea ca nici n-o s-o mai vedem! Ne uitam cum daca e vorba de Fireste-Patru-Sapte-Jdemii-de-Case fonduri guvernamentale se gasesc oricind pentru deplasari, mai usor decit sa bagi bani in studenti, fireste!

Soacra si matusa nu-l acompaniau, erau plecate fireste la cumparaturi in Florenta! Si el se plimba prin sala teatrului, unde se desfasura o conferinta pe tema unor aspecte legale ale amenintarii teroriste („Fight Against Terrorism: Challanges for the Judiciary”). Cam ce legatura avea monserul cu subiectul banuiti, fireste. Daca s-a interesat sau nu macar de curiozitate ce studenti romani isi rup coatele pe bancile acestei universitati – iar banuiti, fireste. Si fireste, stiti exact cit il doare si unde. Fireste.

Fantomele trecutului te gasesc pina si in gaura toscana. You can run, but you can’t hide! Fireste…

Written by Andrei Stavilă

Septembrie 18, 2009 at 12:16 pm

The Ping-Pong Club

with one comment

And then, before it all began again, there was a club. A Ping-Pong Club, as it was called, and it did not show up on Google (perhaps not until now, with reference to the H. city) and few locals actually knew where it was, but most of the young people had at least heard of it. The club, so that you know, is open only during summers, only on Wednesday nights, and only from 10 p.m. to 2 a.m. And yes, the most important thing to mention is that the club is only for friends, and sometimes for friends of friends. The password that you need to know – “J. ist dorf” – may be useless, as the real trial is to get there, to find your way, not very far from the city center, but in a semi-industrial zone, where hundreds of metal gates make it difficult to recognize the right gate, to know which parking lot to enter. As you go in, the barbed wire above your head, you see trucks lined up, and a few dozen bikes around the corner in front of a shabby house – this is your club. If you ever imagined that when you grow older, you’d have your own publishing house, your own bookshop, and bar, and movie theater, and university (did I forget anything from our dreams? A kindergarten in the backyard perhaps?), then this ping-pong club is part of our alternative bohemian dreams. This is the kind of club where the familiar becomes unfamiliar. At the beginning, the new comer takes baby steps into a large and colorful living room, as if entering the strange story written by Poe (the one with the red mask), and finding there as bartender the little man from Lynch’s movie. After half an hour, holding green Jever bottles in their hands, the newly arrived group of friends closely sitting together looks around and wonders “What’s the catch?”. The toilet – with flower bouquets in front of the mirror and hand creams for everyone’s use – makes you feel as if you’re an intruder into someone’s house who’s been so kind to leave the door open for you, but who’s never going to introduce herself to the guests. She simply enjoys having friends and half-strangers in her home-club, playing the “who’s who” game from a distance. And what’s left of the last open night in the Ping-Pong Club? A refreshing and lingering feeling of in-between-ness of a different sort than the one experienced in airports, transvestite clubs, subways, and other city places. It’s as simple and mysterious as that.

Written by Caprescu

Septembrie 15, 2009 at 3:04 pm

Intre feminitate si feminism

with 15 comments

Nu am reusit niciodata sa inteleg reprezentantele tipului de feminism pe care il numesc „extremist”. Ma refer la creaturile care nu-si rad parul de sub picioare sau de sub brat, de teama ca asemenea actiuni le subjuga, cel putin la nivel simbolic, privirii agresive si chiar „violatoare” a barbatilor. Evident, tot ce tine de masculinitate le produce scirba, oroare, groaza. Daca sint artiste (contemporane, cum altfel?!) fac o „instalatie” cu un penis spinzurat de tavan: razbunarea ultima pentru veacuri si milenii de sclavie! Daca sint teoreticiene, iti vor demonstra cu incredibile salturi logico-mortale cum iubirea intre doua femei este evident mai pura decit dragostea heterosexuala – „pura” inclusiv la propriu, deci „curata” in alcov, intrucit nu sint implicate scirboasele lichide asociate „violului” (da, propriile-mi urechi au auzit o asemenea enormitate!). Iar „viol” inseamna desigur orice act sexual care implica un barbat. Daca sint membere ale unor ONG-uri implicate in „affirmative action” vor produce intilniri publice in care un penis imens din balon va fi dezumflat, altul imens de hirtie ars, si neaparat unul urias de lut decapitat.

Interesant este faptul ca, abordind agresivitatea pe care singure o declara drept „masculina”, intelegind sa preia calitati tipic masculine (par pe picioare si sub brat) sau haine considerate barbatesti (pantaloni, impreuna cu refuzul total al fustei si al rochiei), cel putin la nivel vizual feministele respective se transforma din victima in ceea ce ele identifica drept „calau”. In loc de a fi consistente in contestatia pe care inteleg sa o afirme extrem de violent, ele sfirsesc prin a prelua – repet, cel putin la nivel vizual – elementele simbolice ale obiectului contestat. Ca si cum am contesta ororile nazismului imbracati in uniforme de ofiter german si defilind pe strazi cu zvastica in frunte!

Si mai interesant este ca aceasta atitudine apare pe un fond mult mai larg al schimbarilor sociale (atit la nivel atitudinal cit si simbolic), in care barbatii insisi devin mult mai atenti cu propria imagine fizica. Tot mai mult barbati se rad sub brat (in fond, este un elemennt de igiena corporala, mai ales vara), merg la manichiurist(a), la saloane de spa, si asa mai departe. Atentia fata de propriul corp, astazi, nu se reduce neaparat la o reverenta umila in fata privirii sexului opus – desi nu vad nimic rau in a dori sa arati bine pentru prietenul sau prietena ta, pentru sotul sau sotia ta. Mai mult insa, ea poate insemna – in acelasi timp sau poate in primul rind – o incercare de a te simti bine in propriul corp. Este, in fapt, o revenire fericita la vechiul ideal grec, mens sana in corpore sano – daca ne educam mintea si o ridicam la nivel de doctorat, sa zicem, de ce sa nu aducem si corpul la acelasi nivel? De ce sa tinem doar la imaginea noastra intelectuala, cind o putem cultiva si pe cea fizica?

Iar daca acceptam cultivarea imaginii propriului corp (pentru noi insine si pentru cei ce dorim sa ne admire, sa ne iubeasca) atunci putem face un pas inainte in argumentul de fata, abordind deschis subiectul diferentelor simbolice si vizuale intre categoriile generale si vagi de „masculin” si „feminin”. Desigur ca asemenea deosebiri sint puternic fundamentate biologic si cultural. Biologic, intrucit pe parcursul evolutiei femeile si barbatii au capatat aptitudini diferite. Citeam undeva, de exemplu (imi pare rau ca nu imi amintesc unde) cum femeile sint mult mai atente la detalii aflate foarte aproape de ele intrucit, o lunga perioada de timp, au fost nevoite sa stea acasa si sa se ocupe de lucrurile din casa. Barbatii sint foarte slabi la atentia acordata detaliilor din jur, insa sint mult mai abili la orientarea in spatiul larg, la cititul si interpretarea hartilor, etc. (calitati necesare atunci cind barbatii plecau la vinatoare). Desigur, vorbim de generalitati si tendinte, nu de aptitudini existente in si exhibate de fiecare reprezentant al respectivului sex. Cultural, intrucit – pentru a lua un singur exemplu – obiectele de vestimentatie, precum rochia si fusta sint elemente tipic feminine in Occident, dar nu si in alte zone – iar pantalonii sint itemi prin excelenta masculini in acelasi spatiu, dar nu si in Orient.

In consecinta, faptul ca o femeie poarta fusta sau rochie nu poate fi interpretat decit cu rea-intentie si agresivitate drept un simbol al opresiunii al carei obiect ar fi ea. Este pur si simplu o diferenta culturala existenta intre termenii generali de „feminin” si „masculin”, la fel cum costumele populare difera de la o zona la asta: cu alte cuvinte, nimic opresiv aici. Cred ca asemenea diferente culturale trebuie cultivate, si nu distruse dintr-o atitudine politic corecta prost inteleasa, asa cum cere feminismul extremist. Cred ca diferentele simbolice intre „masculin” si „feminin” ar trebui pastrate (majoritatea femeilor pe care le-am intilnit, de pilda, nu ar accepta sa fie niciodata cu un barbat scund si slab – nu este ideea lor de „barbat”! – iar majoritatea barbatilor pe care i-am intilnit nu sufera femeile „baietoase”). In cadrul acestor diferente, evident ca cele vestimentare sint extrem de importante. A nu se intelege de aici ca sint impotriva purtarii pantalonilor de catre femei – dimpotriva, in multe combinatii vestimentare panntalonii pot emana feminitate. Insa fusta si mai ales rochia sint, prin excelenta, vectori ai elegantei tipic feminine.

campanie

Fotografia de mai sus a fost facuta in Bucuresti, in urma cu aproximativ trei saptamini. Site-ul www.petocuri.ro a lansat campania Poarta rochie! Fii feminina! Cred ca este un demers deopotriva inteligent si important, pe care am dorit sa il anunt si sa il sustin in consecinta. Desigur, sustinerea vine doar din partea mea, nu si din partea blogului (ceilalti autori pot avea evident cu totul alta opinie).

Written by Andrei Stavilă

Septembrie 9, 2009 at 8:41 am