Interactiuni

Prieteniile interculturale

with 4 comments

Întâmplarea şi şansa au făcut să petrec ceva vreme peste ocean, trebuind să mă adaptez pentru o vreme la o cultură care nu era mea. Forma mea de adaptarea cea mai puternică a fost prietenia. Şi nu mă refer la amiciţiile mărunte pe care le legăm cu colegii de la cursuri sau cu colegii de apartament. Ci la o prietenie mai profundă, o formă de încredere reciprocă născută şi întreţinută în timp, care s-a legat încă de la începutul şederii mele acolo. Prietena a fost o chinezoaică. Privind retrospectiv mă întreb dacă faptul că eram amândouă din alte spaţii, eram acolo „altul” sau „celălalt”, ne-a apropiat. Pentru că în fapt nu aveam foarte multe lucruri în comun în afară de câteva cursuri. Şi aici ajung la întrebarea care mă preocupă de ceva vreme. Prieteniile interculturale se perpetuează şi se dezvoltă datorită diferenţelor culturale sau în ciuda lor? Din punctul ăsta de vedere, cum gestionăm diferenţele culturale? În cazul meu, de exemplu, chinezoaica avea o teamă constantă că „ceilalţi” ar putea auzi ce vorbim, care de multe ori erau de fapt confesiunile ei despre problemele ei sentimentale sau despre problemele ei de la şcoală etc. O teamă înnebunitoare, în sensul că oriunde eram, în autobuz, la şcoală, la cafenea, în restaurant, la cumpărături era aproape obsedată, se uita în jur (mai ales să nu fie alţi chinezi), insista să vorbim în şoaptă etc. O vreme a fost interesant şi hilar, mă distra nevoia ei teribilă de asigurare a privacy-ului discuţiilor noastre. Apoi a devenit agasant, pentru că într-un fel o „judecam” în cultura mea, ca o formă de ipocrizie sau de nevoie exacerbată de apărare a unei imagini, ceea ce mă enervează în general la oamenii de lângă mine. După încă o vreme a redevenit interesantă, fără să mai fie hilară, căci am perceput-o ca pe o specificitate culturală şi încercam să percep mecanismele din spate, uneori incredibile pentru un outsider cum eram eu.

În plus sunt aceste prietenii o formă de adaptare şi atât? În cazul meu – ieşirea din spaţiul american a adus cu sine ieşirea din prietenie. Nu ca formă radicală, nu ca schimbare bruscă, dar ca trecere lentă spre altceva. Ne mai scriem din când în când, rar, câteva rânduri uşor forţate. Iar acolo eram nedesparţite. Colegii ne porecliseră în glumă „frick and frack” pentru că eram tot timpul împreună. Cazul meu însă posibil să fie unul particular. Pentru că prietenia a fost uşor dezechilibrată, în sensul că ea era cea care avea nevoie teribilă de mine, o nevoie aproape organică, ca nevoia de psiholog sau de preot. În forma mea, desigur, şi eu aveam nevoie de ea. Dar o nevoie detaşată cumva, voalată. Aveam momente în care mă sufoca, voiam spaţiul meu şi timpul meu. Deci posibil ca acest dezechilibru să fi dus la o pierdere relativ rapidă a legăturii după ieşirea din spaţiul care ne unea. Totuşi mă întreb în alte cazuri de prietenii strânse (prietenia cu ea a fost una foarte apropiată, cu forme de confesiune, de „declaraţii” şi tot tacâmul) ieşirea din spaţiul comun diluează şi în timp „aboleşte” prietenia?

Mai mult decât atât, mă mai întreb dacă prieteniile interculturale nu sunt de cele mai multe ori între cei care nu aparţin spaţiului gazdă. Cu alte cuvinte ar fi fost mult mai greu să mă împrietenesc cu o americancă, de chinezoaică unindu-mă o similaritate artificială dată de statutul nostru de studenţi internaţionali, privind dintr-o pseudo-teorie a convergenţei.

Dacă aveţi asemenea experienţe (şi ştiu că unii aveţi) şi dacă, în plus, aveţi timp şi chef de povestit, m-ar interesa foarte tare şi alte perspective.

Anunțuri

Written by Nico

Septembrie 8, 2009 la 7:52 am

Publicat în Altele

Tagged with , ,

4 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Macar e draguta 😀 ? (Intreb asa, dezinsteresat…caut un potential prof de chineza mai ieftin :P)

    krossfire

    Septembrie 8, 2009 at 8:16 am

  2. Draguta si putin maritata. 😀 In rest, dezinteresat vorbind, cred ca ar fi un bun prof de chineza. 😛

    Nico

    Septembrie 8, 2009 at 9:03 am

  3. asiaticii au familii foarte stranse si cand sunt despartiti de familie o-nlocuiesc cu un prieten sau prietena care nu are cum umple spatiul umplut inainte de cateva generatii locuind sub acelasi acoperis..

    zamolxis

    Septembrie 8, 2009 at 11:13 pm

  4. @ Nico
    Din nefericire nu am trecut printr-o asemenea experienta, intrucit imi fac foarte greu noi prieteni. Desigur, cauzele pentru o asemenea inabilitate – as spune eu, chiar dizabilitate – pot fi foarte multe. Genul meu mai retras, ipsa timpului, apoi faptul ca oriunde merg, merg impreuna cu un prieten, sau cu prietena mea – si deci prefer sa imi petrec timpul liber cu ei – ma impiedica sa imi fac prieteni noi (dar nu si amici cu care mai beau din cind in cind o bere, evident). Probabil seman putin cu Plesu aici – care spunea undeva ca toti prietenii lui sint prieteni vechi, din timpul facultatii, si ca nu a reusit sa isi faca prieteni (prieteni buni) mai tirziu. De o asemenea dizabilitate sufar, banuiesc, si eu.
    In alta ordine de idei, privind prieteniile interculturale: am observat cu surprindere ca ma imprietenesc (in sensul de amicitie) mult mai usor cu estici (sirbi, croati, sloveni, cehi, slovaci, polonezi, etc.) sau cu arabi decit cu americani, nemti sau norvegieni. Am si o explicatie pentru asta, dar nu stiu daca e buna. De pilda, americanii pe care i-am cunoscut eu (putini) nu prea sint interesati de stat la povesti. Asta se vede si la nivel lingvistic: multi dintre noi, cind am fost salutati pentru prima data de catre un american cu „How do you do”, am inceput sa povestim ca ne simtim bine sau rau, sa spunem de ce, etc. Si eu, si un prieten, si proful meu actual de italiana am fost foarte surprinsi sa vedem pe fata americanilor respectivi uimirea si jena. In cultura americana, spui „how do you do” si pleci (ca sa folosesc expresia profului meu de italiana). in Romania si Italia, de pilda, cind intrebi omul „Ce mai faci?” chiar te astepti sa iti raspunda.
    Cu nemtii si alte popoare germanice si/sau nordice ar fi o alta explicatie. Noi ii consideram popoare „reci”; ei insisi se considera asa (am auzit un coleg olandez spunind asta). Si poate ca, pe undeva, este adevarat. Altfel nu vad cum imi pot explica dificultatea extrema de a vorbi altceva decit chestii profesionale cu un neamt sau danez, chiar si la o bere.
    Sa nu mai spun ca este foarte amuzant sa vezi un italian (din tipul ala galagios, pupacios, foarte gestual) bind o bere cu un neamt tipic, rece si retras. Si sa vezi figura chinuita a neamtului 🙂
    Deci, banui ca diferentele culturale chiar conteaza in cadrul unei prietenii.

    andruska

    Septembrie 9, 2009 at 8:36 am


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: