Interactiuni

Despre hibridizarea lingvistică

with 14 comments

Tocmai am avut o dezbatere (în sensul obişnuit al cuvîntului) despre lingua valachica cu Ion pe bookface şi m-am gîndit să o transplantez pe pressword pentru a o face vizibilă audienţei blogului nostru.

Eu susţin că hibridizarea lingvistică reprezintă un fenomen inevitabil, ba mai mult, descrie chiar mecanismul prin care limbile evoluează benefic (în sensul că îşi îmbogăţesc puterea de expresie). Cînd mă refer la „hibridizare lingvistică” am în vedere hibridizarea care are loc în mod natural în intermundii (adică în acele spaţii de contact între două culturi ori comunităţi ce diferă cel puţin prin limba pe care o practică). Evident, există o dimensiune politică inerentă practicii lingvistice a unei comunităţi, dar nu cred că afectează argumentul în mod decisiv.

Cred că cele mai multe împrumuturi de cuvinte străine în limba română de-a lungul timpului au avut loc prin fenomenul de hibridizare lingvistică, în contextele varii în care valahii noştri au interacţionat cu sîrbi, bulgari, turci, greci, ruşi, polonezi, unguri, germani, şi alte seminţii. O situaţie aparte o reprezintă importul de cuvinte din limba franceză pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dar şi în acel caz vorbim de o interacţiune a intelectualilor valahi cu intelectuali vest-europeni în deplasare,  de data asta.

Hibridizarea lingvistică se produce, cînd se produce, pentru că există un soi de familiarizare a fiecărei comunităţi lingvistice cu limba celeilalte cu care se află în contact. O familiarizare cu limba celuilalt nu se produce niciodată pe deplin, dar aceasta nu reprezintă o condiţie necesară a hibridizării. Ceea ce se întîmplă, cred, e că unele cuvinte (dintr-o limbă sau alta) ajung să fie percepute ca avînd o forţă expresivă aparte de către ambele comunităţi. Această forţă poate să provină din faptul că acele cuvinte surprind anumite realităţi care sunt fie străine, fie prea puţin prezente în cultura „limbii care împrumută”. Să ne amintim tot lexicul ingineresc pe care limba română l-a preluat din germană sau maghiară. Sau lexicul culinar preluat din turcă. În această situaţie, „limba care împrumută” preia lexemul cu pricina şi-l adaptează, în cele mai multe cazuri, sistemului fonetic ori structurilor gramaticale proprii. Acest mecanism de împrumut imprimă unei limbi un dinamism care o transformă radical în decursul timpului. Să ne gîndim ce-ar înseamna să conversăm cu un valah din secolul al XIX-lea. Am constata cît de mult s-a schimbat limba între timp.

Ion susţine că e important să vorbim corect limba maternă. Nimic mai adevărat, dacă asta înseamnă să respectăm regulile limbii. Regulile îşi au utilitatea lor evidentă. Dar dacă prin „vorbire corectă” înţelegem rejectarea oricărui posibil hibrid lingvistic, atunci asumăm o concepţie puristă cu privire la limba maternă. Cu alte cuvinte, asumăm că o limbă e un fenomen bine definit, fără ambiguităţi ori porozităţi la frontieră, şi care evoluează, dacă evoluează, printr-o necesitate internă misterioasă, adică generează auto-schimbare fără să fie nevoie să interacţioneze cu alte limbi. Or ştim că lucrurile nu stau tocmai aşa.

A vorbi corect o limbă nu înseamnă că nu poţi devia de la „corectitudinea” ei ori inova în cuprinsul ei, în special atunci cînd situaţia o impune. Evident, asemenea mişcări presupun că perpetratorul limbicidului simbolic are sau a avut şansa unei ieşiri înspre un „afară” (interesantă asemănarea cu englezescul afar, deşi etimologia celor două cuvinte diferă), anume un „afară” de tipul celui discutat de Andrei Codrescu (în a sa carte intitulată The Disappearance of the Outside). În cazul nostru, avem de-a face cu un exil în afara sistemului limbii proprii. Şi mai cred că, în măsura în care aceste devieri ori inovaţii nu sunt încă naturalizate, oamenii le percep ca Frankensteini lingvistici. Spre exemplu,  folosirea cuvîntului „naezd” în loc de „asalt” are mult mai multă forţă atunci cînd vrem să conotăm un anumit tip de violenţă, legat de lumea interlopă din spaţiul ex-sovietic, care are individualitatea ei incontestabilă. Ne sună a „străineză”, deşi e foarte sugestiv. La fel am vrea să folosim cuvîntul „dubloni” în loc de „bani”, dacă am vrea să sugerăm universul pirateriei. Între timp, cuvîntul, preluat din franceză, a fost naturalizat, ceea ce ne face să-l percepem ca neaoş şi neproblematic în acest moment. Cînd Paul Goma foloseşte cuvîntul „ciolovec” pentru a se referi la omul de rînd, simţim în mod clar forţa pe care acest cuvînt o aduce în discursul său critic cu privire la valahi. Nu ne sună pur românesc, dar succesiunea de vocale şi consoane mai că ar aduce a cuvînt autohton. Sau cînd Luca Piţu forjează acel superb cuvînt, „juiţare”, realizăm că nici un cuvînt băştinos n-ar putea surprinde mai bine ideea din spatele acestuia. Mă gîndesc şi la acele calchieri  precum „obvios” ori „subreptice”, mă gîndesc că H.-R. Patapievici le produce cu intenţia de a disloca structuri discursive lignificate din limba română.

Aşadar, mă întreb ce înseamnă să vorbim o limbă cu adevărat. Trebuie să rămînem în graniţele imaginare pe care le trasăm artificial în jurul ei, ca şi cum ea ar fi un obiect delimitabil în mod clar, precis şi definitiv, sau e mai bine să adoptăm o atitudine ludică în privinţa ei şi să-i explorăm posibilităţile combinatorice, date fiind situaţiile de interacţiune cu alte culturi, comunităţi şi limbi? Nu e întîmplător faptul că cel mai expresiv scriitor în limba engleză din secolul al XX-lea, James Joyce, a produs o mulţime de hibrizi lingvistici.

Anunțuri

Written by iulian

Septembrie 25, 2009 la 1:58 pm

14 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Eh, complicata problema, jupine Costache! Desigur ca sint de acord cu dumneata, dar ia sa sedem nitel strimb si sa judecam drept.
    Desigur ca scriitorii (sau limba populara in dezvoltarea ei, daca vrei) pot naste hibrizi lingvistici, iar acestia evident ca pot deveni parte din limba. Problema este: cum distingem intre hibrizii lingvistici acceptabili si cei neacceptabili? De ce „obvios” este acceptabil, si „aks” (prescurtarea pe messenger a lui „acasa”) nu ar fi acceptabil? Care sint standardele, si cine decide?
    Desigur, o prima privire (chiorisa, e drept!) ar fi catre Academia Romana, insa ultimele norme in vigoare iti cam taie cheful sa apelezi la un asemenea for pentru lamurire. Cum academicienii sint in general bosorogi venerabili, rezistenta la schimbare este evidenta. Ar mai fi apoi Parlamentul (au fost legi interesante pentru protectia limbii romane, ne amintim de legea raposatului Pruteanu!), de parca limba ar fi ceva ce poate fi batut in cuie si aparat apoi cu arma in mina!
    Si atunci? Ce inseamna sa vorbesti corect in limba romana? In romana, de pilda, daca folosesti substantive colective, trebuie sa folosesti verbul la singular (ex: Multimea de oameni S-A adunat in piata). In alte limbi insa substantivele colective cer forma de plural a verbelor. Traducerea in romana ar fi „Multimea de oameni S-AU adunat in piata”. Desigur, propozitia este incorecta in limba romana, si daca o producem inseamna ca nu vorbim corect. Dar ce ne facem daca in o suta de ani, prin procesul descris de julius mai sus, limba romana va adopta asemenea formulari? Atunci va fi corect ceea ce acum e gresit. Al naibii relativism, coane Fanica!
    In consecinta, nu pot fi de acord cu Ion. Ce inseamna sa vorbesti corect limba? In cel mai bun caz, inseamna sa folosesti (cit mai) corect regulile si conventiile in vigoare, reguli si conventii adoptate de anumite organizatii pe care lumea, in general, nu da doi bani. Desigur, pentru succesul profesional in multe domenii ai nevoie de uzitarea corecta a acestor norme – dar aceasta cerinta strict sociala nu le face cu nimic mai inalte, sau eterne.
    Limba este intr-adevar un organism care se modifica constant: ea nu doar se imbogateste, ci poate sa avanseze, se poate degrada, se poate transforma si, intr-un final, poate muri. Oricit s-ar zbate academiile si parlamentele noastre, limba are un dinamism propriu care nu poate fi nici schimbat, nici protejat (sa-i fie tzarina usoara meglenoromanei!). Tot ce putem face este sa ii descoperim regulile dupa care singura evolueaza, dupa cum o taie capul si dupa cum are chef.
    In consecinta: unu: de acord cu julius; doi: un DA hotarit hibrizilor (si nu doar in cazul scriitorilor); trei: un sfat tuturor celor ce aplica nationalismul in sfera lingvistica: lasati limba in pace, saraca: o violam cu totii zilnic, e dreptul ei sa se adapteze orgiilor la care este supusa asa cum stie mai bine! Daca un hibrid va supravietui sau nu este fix problema ei, pe care o judeca atunci cind mai ia masa din cind in cind cu jupinul Timp.

    andruska

    Septembrie 25, 2009 at 4:33 pm

  2. IM vorbeste, probabil, din perspectiva omului de stat pentru care inovatia lingvistica „de jos” e subversiva :).
    a se vedea ca majoritatea formelor imprumutate au fost romanizate:
    naezd-naezduri(-uri e forma la plural a unor substantive in romana),a (se) gruzi (cu formele eu (m)-am gruzit, eu (ma) gruzesc – inseamna 2 lucruri, pe de o parte, a face naezd asupra cuiva, si cand e reflexiv, are valenta de a te framanta, a te lasa ros de indoieli si ganduri rele), mail si mail-uri, etc, adica au fost adaptate uzantelor limbii romane, si, acolo unde nu exista redundanta sau repetitie, au prins…
    sigur, „corectul” nu e o notiune din cele sfinte si cum se mai vede din activitatea Academiilor de Stiinte Romane sau Moldovenesti e pe alocuri ciudat, pe alocuri flexibil (in Franta, din cate stiu, atat Larousse cat si Le Robert sunt elaborate de edituri, nu de foruri academice, s-ar putea insa sa si gresesc)…
    sunt de acord cu Andruska ca limba e un organism viu, si modul prin care notiunile/expresiile/constructiile verbale intra in uz sunt diferite, si mai adevarat ca in web 2.0 si societatea informationala e tot mai greu pentru o institutie de genul Academiei sa administreze procesele de schimb lingvistic…in schimb e tot mai usor pentru indivizi sa le produce, sa le difuzeze…
    as nu inseamna topirea distinctiilor dintre graiul corect si eroare, in fapt, ceea ce nu se prea intelege prin forurile stiintifice este ca limba nu e un burete care absoarbe totul – ea are mecanisme de selectie proprii prin intermediul carora triaza masa verbala, chit ca unele expresii au sprijin de sus – nimeni nu utilizeaza de exemplu gatlegaul lui Stati sau cuvantelnic…

    vitalie

    Septembrie 25, 2009 at 8:12 pm

  3. … sau nasuflete, care, daca imi aduc aminte din ce am invatat la liceu la limba romana, inseamna batista 🙂

    andruska

    Septembrie 25, 2009 at 9:37 pm

  4. O observaţie de-a mea (probabil nu originală) din cercul de metafore al limbii ca „organism viu” e că există poate nişte mecanisme „homeostatice” care împiedică răspândirea anumitor hibridizări sau mutaţii ce ar reduce succesul în comunicare (un fel de „survival of the fittest”, care trebuie specificat şi detaliat pentru a nu rămâne o tautologie). Eforturile conservatoare ale Academiei şi ale altor instituţii trebuie privite poate din perspectiva asta, şi înţelese ca eforturi benefice, chiar dacă respingem purismul lingvistic.

    De pildă, normele astea activează în sensul simplităţii şi simplificării, în timp ce „pulsiunile” populare şi poetice tind să introducă excepţii, complicaţii. E o emisiune pe TVR Cultural, se cheamă „Corect!”, am prins vreo două episoade astă vară. Într-unul, profesorul universitar era întrebat care formă de plural pentru „[ziar] cotidian” e corectă, „cotidiane” sau „cotidiene”, şi explica el că deşi în momentul de faţă ambele sunt admise în dicţionare, tendinţa este de a elimina forma „cotidiane” în favoarea formei „cotidiene”. Motivul ar fi acela că „spiritul limbii” tinde să diferenţieze din ce în ce mai puternic formele flexionare, mergând până la modificări în rădăcina cuvântului; la fel s-a întâmplat în secolul al XIX-lea cu „roată/roate”, devenit la începutul secolului al XX-lea „roată/roţi”, şi se întâmplă acum cu alte cuvinte. Beneficiile unei astfel de mutaţii sunt evidente – e introdus un plus de informaţie, care în condiţii de zgomot permite mai uşor înţelegerea mesajului (e.g., între singular şi plural, în loc de un sunet diferit – terminaţia – sunt două sau mai multe).

    Dar există şi dezavantajul dificultăţilor în învăţare: în felul ăsta, creşte numărul de excepţii de la regulile formării pluralului. Dacă neregularitatea introdusă în felul ăsta creşte peste o masă critică, încep să se diferenţieze comunităţi lingvistice până la punctul în care comunicarea va fi îngreunată suficient încât să contracareze beneficiile introduse de „mutaţiile” şi „hibridizările” originale. De aceea am spus că normele şi standardele limbii nu sunt neapărat ceva rău.

    Cred că se poate argumenta în felul ăsta şi că purismul acela prăfuit e un adaos la teoriile lingvistice, ceva ce ţine de politică, de concepţii istorice, sociologice sau psihologice (proaste), şi mai puţin de ce se doreşte a fi înţelegere ştiinţifică a limbilor şi limbajului. E „prescriptivist poppycock”, cum spun lingviştii de la LanguageLog.

    Stefan Ionescu

    Septembrie 26, 2009 at 1:09 am

  5. Simt si putina furie pe puristii obsedati de latinism si orientati puternic impotriva englezismelor. Daca e acolo, ti-o impartasesc 😛

    krossfire

    Septembrie 27, 2009 at 7:48 am

  6. Cred ca argumentele meu nu a fost prezentate exact și aserțiunile mele au fost simplificate. Asa ca nu voi irosi timpul cautand prin memorie, ci voi face un copy-paste (sic!) al argumentelor principale.

    1. Intre altele adresam o intrebare lui Iulian, la care nu mi-a raspuns. Reproduc in continuare intrebarea si cateva pasaje ad literam:

    „… tinand cont de faptul ca m-am apucat sa studiez vreo 9 limbi pe parcursul anilor si am ajuns sa inteleg macar ceva din ele, dar si din metoda studierii, crezi ca ar fi o idee buna sa le mixez pe toate noua si sa trimit mesaje pe forumuri virtuale in pasareasca mea, pentru ca dupa asta sa fac un dictionar (al hibrizilor)?” 🙂

    2. Un alt mesaj despre amestecuri lingvistice si aculturatie:

    „Sunt constient de faptul ca limbile indo-europene (dar si altele) sunt niste AMESTECURI, dar nu vad nimic purist in faptul de a incerca sa vorbesti corect limba materna. Sau poate vei spune ca limba romana nu trebuie vorbita corect? Daca asta este purism, pai trece-ma la categoria celora carora le place o limba romana corecta si ingrijita. IN plus sunt constient de faptul ca limba romana este relativ saraca si ca din pacate alte limbi nu s-au grabit sa preia cuvinte din romana (probabil din cauza ca vorbitorii de romana au fost mereu la periferie si au fost cam mereu sub papuc :)) (vezi discutiile despre aculturatie :)”

    3. Despre etimologie si consecintele necunoasterii limbii:
    „Am acasa un dictionar etimologic al limbii romane si influentele sunt din toate partile, romana a imprumutat cuvinte si termeni cred din cateva zeci de limbi; la fel de altfel ca celelalte limbi (poate cu exceptia unor limbi vorbite in arii geografice izolate). Doar ca este alegerea fiecaruia daca vrea sa foloseasca termeni din rusa, tiganeasca, engleza sau nu. De multe ori aceste amestecuri sunt rezultatul ignorantei (din pacate), motiv pentru care LIMBA MOLDOVENEASCA are multi sustinatori etc. etc.”

    4. Un alt pasaj ideea caruia a fost exprimata mai sus de Andruska:

    „Lexicoanele au fost facute de carturari, care au bagat de multe ori ce-au vrut in ele, vezi DEX-ul, care nu prea cuprinde termenii ce tin de tehnologiile informationale. Asa ca nu ne putem baza nici pe dictionare. Spre ex. diversi hibrizi ruso-romani circula de vreo 30-40 de ani, sau termeni gen blog, blogosfera (din engleza), dar nu au ajuns in niciun dictionar, adica au ramas in vorbirea zilnica fara a penetra copertile dictionarelor, care se updateaza (ca sa mai frankensteinuim) cam greu.

    In definitiv, de cele mai multe ori niste bosorogi decid ce va intra in dictionar. La fel este in Franta 🙂 So REFLECTAREA (termenilor intrati in cotidian) probabil tre sa treaca prin carapacea unor academicieni ca sa ajunga in lexicon. :)”

    La pasajele reproduse mai sus voi mai adăuga trei cazuri, pe care le puteți judeca singuri:

    1. Pentru că unii basarabenii utilizau în România acești hibrizi pitorești, au fost numiți ruși de către mass-media românească și au început să fie percepuți drept ruși și de către populație, ceea ce a condus la dificultăți de adaptare în mediul românesc + dezvoltarea altor stereotipuri.

    2. În al doilea rând a vorbi corect limba română în Basarabia a reprezentat un act de rezistență politică față de URSS și politica sa de rusificare. Am auzit acest lucru de la mai multe persoane, care pentru a scăpa de lectura operelor în care acești hibrizi pitorești abundă meregeau să-și cumpere cărți în LIMBA ROMÂNĂ (nu moldovenească, hibridizată) tocmai de la Odesa.

    3. În al treilea rând, cei care sunt amatori de experimente lingvistice asupra unei populații românești, nu au decât să meargă în Transnistria și să vadă cum MGB-ul transnistrean promovează cu bucurie hibridizarea lingvistică și spală creierii populației de la sate.

    În definitiv, fiecare poate utliza câți hibrizi lingvistici vrea, problema apare atunci când hibrizii devin prea numeroși și vin preponderent dintr-o anumită limbă. Sper că am mai nuanțat lucrurile, nu de alta, dar se pare că m-am ales cu o etichetă fără să știu. :))

    IM

    Octombrie 13, 2009 at 4:37 am

  7. cred ca e vorba de putere…limba este si a fost intotdeauna legata intim de putere (latina a cedat locul limbilor vulgare sub presiunea procesului de centralizare a unor state medivevale: Franta, Spania)..inclin sa cred ca limba a fost unul dintre instrumentele cele mai eficiente ale puterii (mai mult decat forta bruta, care poate starni contrareactie) – ea a servit unor manipulari, constructii ideologice si mitologice…cumva pana in pragul postmodernismului si revolutiei informationale (am in vedere mai ales televiziunea, radioul, telefonul si internetul ca mijloace de comunicare intre indivizi aparte) politica lingvistica a fost, preponderent, in mainile statului: acesta a decis si administrat, prin intermediul institutiilor abilitate si construite special pentru asta (Academii, Consilii Academice) limba „corecta” dupa nevoile politice sau ideologice… exemple: ravna modernizatorilor romani de a elimina cuvintele din fondul slav al limbei romane si de a le inlocui cu echivalente frantuzesti sau a celor rusi de a importa cuvinte din franceza, germana…
    bun, asta e in epoca LIMBA 1.0 (tare imi plac asemenea acronime…)…
    in Limba 2.0, inovatia lingivistica sta deopotriva si in mainile individului, statul nu poate controla intreg fluxul comunicational (cum era in epoca scrisorilor, ziarelor tiparite si a cartilor) astfel ca variatiile individuale ale comunicariii (se cunoaste cine a inventat romanii e destept?), cele de mediu (termeni tehnici, stiintifici sau de uz casnic cum ar fi toster) se propaga aproape nestingherit si creaza aglomeratii si densitati de sensuri si limbaje, idiomuri…limba devine un bun negociabil, stilurile se interpatrund, limbajele (mimic, emoticon si vizual, cel verbal se contopesc pentru a se mula pe emotii/lucruri/persoane…
    legitimitatea fiecarui tip de limbaj devine dependenta de numarul celor care il practica, emitatorii lingvisitici sunt decentralizati (o aiureala spusa de pavel Stratan e repetata in nestiinta de adolescenti si fani) iar vechile institutii de genul Academia de stiinte se vad desconsiderate, fie din cauza unor colaborari precedente cu puterea, fie din cauza ineficientei…in fine, individualizarea intensa marca secolului 20 nu avea cum sa ocoleasca limbajul, de fapt, l-a vizat in mod primordial pe el… avem acum un individ care se defineste prin limba si prin dreptul de a o utilzia cum ii convine, ce ne facem?

    vitalie

    Octombrie 13, 2009 at 5:08 am

  8. Julius spune așa:
    „Hibridizarea lingvistică se produce, cînd se produce, pentru că există un soi de familiarizare a fiecărei comunităţi lingvistice cu limba celeilalte cu care se află în contact.”

    Este o definiția idealistă și nerealistă a hibridizării. Termenul aculturație este mai potrivit. Permite-mi să întreb cum s-au familiarizat basarabenii cu limba rusă? :))

    Reamintesc: în mare parte rusismele/hibrizii din spațiul pruto-nistrean sunt rezultatul ocupației sovietice și țariste și a rusificării forțate. Iar cei care le folosesc deseori nu sunt înțeleși nici de români, nici de ruși, tocmai pentru că sunt atât de mulți hibrizi în limbă. În plus, de obicei nu vorbesc nici româna, nici rusa corect. Bineînțeles că noi putem teoretiza mult pe marginea purismului lingvistic și a avantajelor hibrizilor lingvistici etc., însă eu nu încerc decât să spun ceea ce am văzut că se întâmplă în Basarabia. Realitatea nu este atât de frumoasă.

    Termenul „naezd” de care vorbește Julius nu exprimă decât influența presei de limbă rusă și a filmelor rusești în perioada de formare a personalității, adică rezultatul socializării într-un anumit context mediatic.

    „Între limitele vocabularului și gândire există o legătură strânsă”, spunea un bun prieten.:) Eu sunt pentru lărgirea limitelor vocabularului, dar nu cu termeni, care deja există în limba română, pentru că atunci ne păcălim.

    IM

    Octombrie 13, 2009 at 5:09 am

  9. pai Vitalie iti spun ce ne facem. Ne apucăm toți de citit almanahe :).

    Mersi pentru generalizarea argumentului limba/putere plecând de la cazul creării „limbii moldovenesti”. Daca avem o exceptie, inseamna ca teoria hibridizarii NATURALE expusa de Julius sumar mai sus nu sta in picioare si ca hibridizarea nu a pornit mereu de jos, ci deseori – de sus.

    IM

    Octombrie 13, 2009 at 5:19 am

  10. eu cred ca termenul „natural”, utilizat de Julius, ca si „corect” utilizat de tine pot fi legate prin intermediul unui termen tert, „putere’, de fapt termenul mijlociu ale celor doua viziuni asupra hibridizarii…

    „corectul” ca si „naturalul” sunt susceptibile de a fi manipulate, administrate si utilizate de Putere (am invedere, intai de toate, puterea politica care exercita acest constrol prin intermediul unor varii constelatii de institutii)..in cazul moldovenesc au existat de toate (un natural sub forma fondului slav perpetuat prin intermediul bisericii ortodoxe), un corect impus de Rusia tarista apoi de Uniunea Sovietica si mi se pare ca nu prea putea decide, cu rigla in mana, in privinta unui singur pucnt de vedere…trebuie sa cautam diavolul din detalii

    vitalie

    Octombrie 13, 2009 at 5:27 am

  11. 1. Ideea este ca hibridizarea naturala este la fel de des inrtalnita ca cea fortata. Cel mai bun exemplu este geneza limbii romane.

    2. Legat de termenul corect nu m-a intrebat nimeni la ce ma refer cand am folosit expresia a vorbi corect romana, ci mi s-au atribuit intentionat o anumita definitie restransa a „corectului”, pentru ca sa se poata face un argument. Ca sa elucidez: cand spuneam ca imi place limba romana corecta, ma refeream la respectarea regulilor gramaticale in primul rand (gen folosirea corecta a pluralului, conjugarilor, timpurilor etc.), utilizarea unui vocabular vast si abia in ultimul rand in contextul moldovenesc, la capacitatea de a distinge intre rusisme si limba romana. In definitiv, chiar si cei care si-au dat cu parerea pe acest blog sunt niste puristi in viziunea mea, pentru ca toti respecta regulile gramaticale.

    In al treilea rand nu sunt impotriva hibrizilor in general. Spre exemplu m-as bucura daca in limba romana ar intra termenul netiquette.

    IM

    Octombrie 14, 2009 at 6:09 am

  12. Raspund pe bucati.

    @IM (mesajul din 13 octombrie 2009, 4:37 am)

    1. Ion, nu am raspuns la intrebarea cu pricina pentru simplul motiv ca intentia ei e una clar retorica, ca sa nu spun sofistica de-a dreptul. Mai precis, centrul ei de greutate sta intr-o asertiune nitel vanitoasa travestita circumstantial in interogatie. Asertiunea e urmatoarea: „m-am apucat de 9 limbi si asta imi da autoritate deplina cu privire la chestiunea hibrizilor”. Asertiunea aceasta face loc, asadar, unui sofism de tipul „argumentum ad verecundiam”. Despre ce este vorba? Faptul ca X s-a familiarizat (mai mult sau mai putin) cu n limbi (unde, evident, n>1) nu poate fi invocat in mod legitim intr-un argument despre dezirabilitatea hibrizilor. La fel de bine pot sa invoc exemplul personal (unde n=10, deci >9) si sa sugerez contrariul: hibrizii sunt bineveniti. Dar nu fac asta. 😉

    @IM (mesajul din 13 octombrie 2009, 5:09 am)

    Ion, citezi urmatorul pasaj scris de mine:
    “Hibridizarea lingvistică se produce, cînd se produce, pentru că există un soi de familiarizare a fiecărei comunităţi lingvistice cu limba celeilalte cu care se află în contact”

    Sustii ca acest pasaj ar contine „o definiția idealistă și nerealistă a hibridizării” si invoci ideea de aculturatie ca fiind mai potrivita a descrie anumite cazuri de intilnire etno.

    Am doua observatii aici:
    (1) As vrea sa te cred pe cuvint ca definitia hibridizarii pe care o subintinde pasajul citat e una „idealista si nerealista”, dar nu ne-ai explicat ce anume ai in vedere prin cei doi termeni. Tind sa ii vad ca redundanti in contextul respectiv, dar trebuie sa ne zici mai mult, ca sa imi schimb parerea (intr-o convingere justificata).
    (2) Ideea de aculturatie ne lasa impresia ca minoritatea care cunoaste presiunea culturala a majoritatii e una lipsita de „agency”, ca sa nu spun, mai brutal, ca e una „brainwashed”. Aceasta asumptie este evitata in literatura mai recenta si mai prudenta cu privire la interactiuni culturale (mai mult sau mai putin contondente). De fapt, interactiune chiar asta inseamna: inter-actiune si nu re-actiune. Poti incerca sa arunci o privire, printre altele, asupra studiilor lui James C. Scott despre dominatie si rezistenta. In orice caz, hibridizarea este un termen generic care acopera si fenomene pe care le descrii si care, considerate fenomenologic, ne dau acel „feel” de „aculturatie” la care faci referinta. Iar „familarizarea” inseamna ceea ce inseamna cuvintul in dictionar:

    FAMILIARIZÁ, familiarizez, vb. I. Refl. și tranz. A (se) obișnui, a (se) deprinde cu ceva sau cu cineva prin contact mai îndelungat, prin practică, prin adaptare etc. (DEX, editia 1998)

    Daca definim familiarizarea „ca la …DEX”, nu vad de ce n-am putea spune ca basarabenii si rusofilii din Moldova s-au familiarizat unii cu „ceilalti”. Desigur, in nici un caz nu vreau sa minimizez traumele care au insotit aceasta „intilnire” (suferite in principal de catre basarabeni). Vreau numai sa sugerez ca exista si un alt mod, mai relaxat, de a privi lucrurile de acest fel.

    @Vitalie
    Imi place mult ideea paralelei cu web 1.0 si web 2.0. Ea spune ceva despre doua atitudini cu privire la limbi.

    Pe de o parte, avem Language 1.0, care ar intima o conceptie statica, ierarhizanta cu privire la agentii langajieri („cel puternic” controleaza limba, ca si cum aceasta din urma ar fi un obiect sau un instrument pe care el, „cel puternic”, il administreaza dupa voie „celui slab”). Inteleg factorii istorici care pot face pe cineva sa locuiasca o asemenea perspectiva (si nu vreau sa o exclud). Vreau numai sa atrag atentia asupra faptului ca aceasta perspectiva asuma o polaritate nefasta de tip „opresor lingvistic”-„oprimat lingvistic”, si sugereaza celui din urma doar solutia -mult prea anticipabila – a reactivitatii lingvistice. Aceasta din urma face pe cel slab (sau dominat) sa demon(et)izeze elementul lingvistic strain (care apare ca un veritabil linguistic Big brOther) si sa hiperbolizeze propriul grai. [Desigur, din motive pragmatice, cel oprimat (sau dominat) poate trage un folos concret din cunoasterea limbii opresorului, spre exemplu atunci cind obtine o bursa de studii si/sau gaseste un job mai bun tocmai pentru ca s-a „familiarizat” indeajuns cu limba opresorului].

    Purismul lingvistic de care discutam la un moment dat ar fi un simptom firesc al acestei polarizari nefaste. (@IM: cind vorbesc de purism lingvistic, nu ma refer la corectitudinea exprimarii intr-o limba, cit la asumptia destul de raspindita potrivit careia o limba e un corp bine definit si impermeabil schimburilor cu alte limbi, inclusiv la nivelul regulilor ei de compunere a semnelor).

    Pe de alta parte, am avea ceea ce Vitalie numeste in mod sugestiv Language 2.0, care ar sugera o conceptie interactiva cu privire la agentii lingvistici. Mai precis, vorbitorii unei limbi sunt agenti (si mai putin pacienti) lingvistici. Ei sunt capabili sa intre intr-un soi de joc cu Limba care se intimpla sa fie privilegiata intr-un spatiu. Ce importa acum nu e atit forta cu care este cultivata Limba respectiva de la Centru, cit abilitatea agentului comun de a o cultiva in spatiul propriei existente in feluri dintre cele mai ingenioase. Pina la urma, cred ca limba, ca fapt al vietii in care ne scaldam zi de zi, cuprinde in miscarea ei invizibila dar plina de efecte atit pe cei care cred ca o „controleaza”, cit si pe cei despre care se spune adesea ca li se face cleaning cerebral.

    Ce vreau sa aduc in lumina nu e atit ce anume face Puterea cu limba (in intelesul marxist al cuvintului „Putere”), cit ce anume fac agentii langajieri cu ea, presupunind ca aceasta limba (straina) le-a fost impusa. O ironie stranie face ca viziunea lui Ion despre omul „prost” de la sat si intelectualul care s-a luminat (si tine sa aduca lumina in vizuina campestra), e la fel de paternalista ca si politica Statului autoritar (in toate cele, incluzind limba printre ele) pe care Ion il contesta. In fond, si unul si Altul asuma ca „eu stiu mai bine ce e bine pentru cei mai prejos ca mine” 🙂

    Vitalie, n-as fi total de acord cu ce sustii, atunci cind scrii:
    „avem acum un individ care se defineste prin limba si prin dreptul de a o utiliza cum ii convine, ce ne facem?”
    E adevarat ca agentii pot avea (si ar fi bine sa isi pastreze) o anumita relaxare in raport cu propria limba. Dar, daca Wittgenstein are dreptate, creatia lingvistica nu poate fi vreodata o afacere pur privata. Cind am rostit „naezd” (ba mai mult, l-am flexionat in forma „naezdul”), eu am adus deja un cuvint rus in cadrele limbii valahe. Cei care ma aud stiu la ce ma refer, ba mai mult, li se pare mult mai sugestiv decit „huiduma”, tocmai pentru ca vreau sa conotez un anumit tip de banditism, pe care spatiul valah nu il cunoaste neaparat. Ca sa raspund intrebarii initiale a lui Ion, totusi, am sa zic, desigur ca poti hibridiza in draci, numai sa fie produsii lingvistici relevanti in contextele pe care le ai in vedere.

    Cu alte cuvinte, n-as zice:
    „Hibridizati, baieti, numai hibridizati!”
    ci mai degraba:
    „Hibridizati cu cap (fiindca-l aveti)!”

    Revin si cu alte raspunsuri.

    julius

    Octombrie 15, 2009 at 6:38 pm

  13. Interesant articol & dezbaterea aferenta, felicitari. Am remarcat in special ideea de masa critica de la Stefan Ionescu: „Dacă neregularitatea (…) creşte peste o masă critică, încep să se diferenţieze comunităţi lingvistice până la punctul în care comunicarea va fi îngreunată suficient încât să contracareze beneficiile introduse de “mutaţiile” şi “hibridizările” originale.”

    Ca aplicatie practica si exemplu de hibridizare extrema v-as propune urmatoarea cripto-fonograma:
    http://grapheina.blogspot.com/2010/10/cripto-fonograma-etnografica.html

    Marius

    Octombrie 8, 2010 at 1:57 pm

  14. Într-o conversație, vorbitorul folosește cuvinte de care este sigur că și interlocutorul le înțelege. Doar așa poate transmite mesajul. Scriitorul este liber să folosească cuvinte create în scopul de a îmbrăca mai bine ideea. Dacă cuvântul nou creat prinde și este luat în uz, depinde doar de vorbitorii limbii. Aici aș evita cuvântul hibridizare care nu-și are locul pentru că odată adoptat neologismul, el devine parte componentă a vocabulatului uzual. Dacă ne uităm în urmă, „hibridizarea” s-a produs și se mai produce continuu, nu doar la noi ci în toate limbile. Ce dacă toată lumea spune „stres”, cu sensul dat prin 1960 de Hans Selye; cuvântul nu poate avea alt nume decât așa cum a fost dat și cum apare acum în toate limbile civilizate.

    M-a preocupat de mult timp întrebarea ‚de ce un cuvânt dintr-o altă limbă dislocă un cuvânt neaoș, autohton, și-i ia locul’? Singura explicație plauzibilă, după părerea mea, a fost aceea că fiecare cuvânt are o putere (de impact) astfel că un cuvânt mai puternic îl dislocă pe cel mai slab. Vorbitorul, dacă are posibilitatea de a alege, îl folosește pe cel cu impactul mai puternic și astfel cuvântul se perpetuează și se fixează în limbă.

    „Multimea de oameni S-A adunat in piata). In alte limbi insa substantivele colective cer forma de plural a verbelor. Traducerea in romana ar fi „Multimea de oameni S-AU adunat in piata”. Aici n-ar fi rău de văzul diferența dintre semantică și gramatică. https://blogulblog.wordpress.com/gramatica-finlandeza-generalita%C8%9Bi-2/e-semantiikka-semantica/ O propoziție poate fi corectă gramatical dar lipsită de sens [d.p.d.v. semantic], sau invers.

    După câte știu, doar Franța are directive lingvistice cu putere de lege, în restul lumii ele sunt doar orientative. Vorbitul corect depinde de mulți factori, în primul rând de interlocuror, apoi de domeniul lingvistic, de regiunea geografică ș.a.m.d.

    Adevărata problemă constă în faptul că vorbitorii limbii române „corecte” rămân tot mai puțini, deh, vârsta, iar în locul lor vin vorbitori de limbă pestriță generată de traducerile automate. Asta mă deranjează pe mine pentru că nu o înțeleg, dar după ce mor eu, asta va fi limba în care se vor înțlege între ei. Eu repezint limba de ieri, iar ei limba de mâine. Cine se poate opune eficient?

    blogulblog

    Aprilie 8, 2016 at 1:18 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: