Interactiuni

Archive for septembrie 2009

Prieteniile interculturale

with 4 comments

Întâmplarea şi şansa au făcut să petrec ceva vreme peste ocean, trebuind să mă adaptez pentru o vreme la o cultură care nu era mea. Forma mea de adaptarea cea mai puternică a fost prietenia. Şi nu mă refer la amiciţiile mărunte pe care le legăm cu colegii de la cursuri sau cu colegii de apartament. Ci la o prietenie mai profundă, o formă de încredere reciprocă născută şi întreţinută în timp, care s-a legat încă de la începutul şederii mele acolo. Prietena a fost o chinezoaică. Privind retrospectiv mă întreb dacă faptul că eram amândouă din alte spaţii, eram acolo „altul” sau „celălalt”, ne-a apropiat. Pentru că în fapt nu aveam foarte multe lucruri în comun în afară de câteva cursuri. Şi aici ajung la întrebarea care mă preocupă de ceva vreme. Prieteniile interculturale se perpetuează şi se dezvoltă datorită diferenţelor culturale sau în ciuda lor? Din punctul ăsta de vedere, cum gestionăm diferenţele culturale? În cazul meu, de exemplu, chinezoaica avea o teamă constantă că „ceilalţi” ar putea auzi ce vorbim, care de multe ori erau de fapt confesiunile ei despre problemele ei sentimentale sau despre problemele ei de la şcoală etc. O teamă înnebunitoare, în sensul că oriunde eram, în autobuz, la şcoală, la cafenea, în restaurant, la cumpărături era aproape obsedată, se uita în jur (mai ales să nu fie alţi chinezi), insista să vorbim în şoaptă etc. O vreme a fost interesant şi hilar, mă distra nevoia ei teribilă de asigurare a privacy-ului discuţiilor noastre. Apoi a devenit agasant, pentru că într-un fel o „judecam” în cultura mea, ca o formă de ipocrizie sau de nevoie exacerbată de apărare a unei imagini, ceea ce mă enervează în general la oamenii de lângă mine. După încă o vreme a redevenit interesantă, fără să mai fie hilară, căci am perceput-o ca pe o specificitate culturală şi încercam să percep mecanismele din spate, uneori incredibile pentru un outsider cum eram eu.

În plus sunt aceste prietenii o formă de adaptare şi atât? În cazul meu – ieşirea din spaţiul american a adus cu sine ieşirea din prietenie. Nu ca formă radicală, nu ca schimbare bruscă, dar ca trecere lentă spre altceva. Ne mai scriem din când în când, rar, câteva rânduri uşor forţate. Iar acolo eram nedesparţite. Colegii ne porecliseră în glumă „frick and frack” pentru că eram tot timpul împreună. Cazul meu însă posibil să fie unul particular. Pentru că prietenia a fost uşor dezechilibrată, în sensul că ea era cea care avea nevoie teribilă de mine, o nevoie aproape organică, ca nevoia de psiholog sau de preot. În forma mea, desigur, şi eu aveam nevoie de ea. Dar o nevoie detaşată cumva, voalată. Aveam momente în care mă sufoca, voiam spaţiul meu şi timpul meu. Deci posibil ca acest dezechilibru să fi dus la o pierdere relativ rapidă a legăturii după ieşirea din spaţiul care ne unea. Totuşi mă întreb în alte cazuri de prietenii strânse (prietenia cu ea a fost una foarte apropiată, cu forme de confesiune, de „declaraţii” şi tot tacâmul) ieşirea din spaţiul comun diluează şi în timp „aboleşte” prietenia?

Mai mult decât atât, mă mai întreb dacă prieteniile interculturale nu sunt de cele mai multe ori între cei care nu aparţin spaţiului gazdă. Cu alte cuvinte ar fi fost mult mai greu să mă împrietenesc cu o americancă, de chinezoaică unindu-mă o similaritate artificială dată de statutul nostru de studenţi internaţionali, privind dintr-o pseudo-teorie a convergenţei.

Dacă aveţi asemenea experienţe (şi ştiu că unii aveţi) şi dacă, în plus, aveţi timp şi chef de povestit, m-ar interesa foarte tare şi alte perspective.

Reclame

Written by Nico

septembrie 8, 2009 at 7:52 am

Publicat în Altele

Tagged with , ,

Patapievici, despre discursul ofensator

with 7 comments

Lupta impotriva unei noi forme de cenzura:

„Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgmental‘‘ este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit, iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata. Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie atunci sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual. Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism. Totul trebuie sa poata fi supus criticii, inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e pretul pe care trebuie sa-l platim. Teza mea este ca, de dragul libertatii, al autenticitatii si al progresului intelectual, trebuie sa aparam dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru altii, ci mai ales pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobam, ci in special la adresa valorilor pe care le pretuim.

(…)

Dar de ce ar fi rau sa faci, in dezbaterea publica, judecati? In primul rand, pentru ca, se considera, a face judecati inseamna a discrimina, iar noi, oamenii civilizati, militam pentru o societate a non-discriminarii. In al doilea rand, pentru ca judecatile ofenseaza. Judecatile ofenseaza, ni se spune, atat daca se refera direct la oameni, ca persoane, cat si daca se refera la valorile in care oamenii cred, ori de la care acestia se revendica. Problema, se pare, este sensibilitatea oamenilor, care ar trebui protejata prin suspendarea benevola ori interzicerea silita a judecatii. Acest punct de vedere, in opinia mea, este deopotriva gresit in ordine morala, fals in ordine logica si periculos din punct de vedere social.

(…)

Dreptul de a ofensa pentru care militez nu este nici dreptul de a jigni, nici o licenta pentru defaimare. Revendic acest drept in domeniul criticii. Critica poate fi si artistica, nu doar intelectuala. Critica poate imbraca si hainele malitiozitatii, glumei, canularului ori sarjei. Din punct de vedere juridic, cred ca se poate distinge o critica ofensatoare de o jignire sau o defaimare. In viata de zi cu zi, daca exista buna-credinta, cred ca se poate deosebi in mod rezonabil intre obiectie si injurie. Si anume, ceea ce separa critica de injurie este continutul rational. Critica este in esenta o judecata bazata pe argument, in timp ce injuria este exprimarea unei vehemente emotionale, fara suport analizabil rational.”

Articolul intreg aici. Uneori e tonifiant sa observi ca o ideologie care devine dominanta (de data asta, „political correctness”) nu este, ipso facto, o ideologie buna, sau bazata pe principii morale sigure.

Written by Andrei Stavilă

septembrie 7, 2009 at 1:25 am

Leapşa mea

with one comment

1. Cînd ţi s-a-ntamplat ca lecţiile învăţate de la cei vechi să contribuie la succesul tău?

Depinde ce anume înţelegem prin „cei vechi”. Spre deosebire de Iuli, eu cred că am învăţat foarte multe, şi de la vechi şi de la „mai noi”. Asta nu înseamnă că nu am învăţat şi dând cu capul de pragul de sus… Mi-e greu să enumăr ce şi de la cine am învăţat. Din ce cărţi, din ce filme, de la ce prieteni, de la ce duşmani. Dar da, mi se întâmplă să învăţ multe, iar succesul, în orice domeniu, fie el profesional, personal sau de altă natură, vine din ceea ce învăţăm.

Dacă e să amintesc totuşi un „vechi”, acum îmi vine în minte Steinhardt. Pe lângă multe, multe altele, am învăţat voluptatea soluţiei „Churchill-Bukovski” de evadare dintr-un univers concentraţionar: „să intru în ei ca un tanc”.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?

Pe Fermat. Aş fi curioasă să aflu dacă a imaginat o soluţie mult mai simplă la celebra lui teoremă.

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?

Nu ştiu dacă există o „cea mai influentă persoană” din viaţa mea. Posibil să fie tatăl meu. Totuşi e doar la nivel de posibilitate. Cred că în timp am căpătat un echilibru al independenţei/dependenţei bun care anulează ideea de „cea mai influentă persoană”.

4. Care-i ambiţia ta secreta?

Remarc, ca şi ceilalţi, cât de prost e formulată întrebarea. Dacă e secretă… să rămână secretă.

5. Preţul gloriei?

În glorie mi-aş pierde bruma de umilinţă frumoasă pe care încă o păstrez uneori. Mă domină de multe ori pericolul vanităţii, de aceea cred că gloria m-ar dezechilibra teribil. Nu pot să mă mint, jinduiesc la glorie sau la avataruri ale ei, totuşi uneori mulţumesc cui o fi de mulţumit că nu am avut decât glorii mărunte, care să îmi arate deşertăciunea deşertăciunilor… „dust in the wind”. Suntem prea mici, prea „muşti de-o clipă”, ca gloria efemeră să însemne ceva cu adevărat. Totuşi până la urmă percepem lumea şi valorile subiectiv. Fereşte-mă, deci, doamne, de glorie, că de căutat o caut! 🙂

6. Greci sau Romani?

Eu Greci. Şi nu din spirit polemic. Ci dintr-un fel de vis copilăresc din legendele Olimpului care i-au ridicat pe greci în mintea copilului care am fost la dimensiuni mitice. Păstrez, la nivel semi-conştient, încă din copilărie, o admiraţie profundă pentru greci, alimentată ulterior de descoperirea filozofiei greceşti, de fascinaţia pentru limbă şi de uimirea că astăzi mai există greci. Pentru mine, cumva, ei au rămas acolo, undeva, într-un trecut de hârtie, mitizat, exacerbat de entuziasmul genuin al copilăriei, alături de romani, ca forme de glorie ale unui trecut prea puţin real.

Bonus facultativ. Blogger sau WordPress (Joomla sau Drupal)?

Bonus? Pentru mine nu e nici un bonus, e uşor din alte lumi pe care, într-o formă de ignoranţă tehnică poate specific feminină, le consider egale şi greu de descifrat şi de delimitat.

Written by Nico

septembrie 1, 2009 at 10:33 am

Publicat în Ce-i frumos si mie-mi place

Tagged with