Interactiuni

Archive for Octombrie 2009

Hai cu Haplea

with 5 comments

Am descoperit si eu, cu niscaiva intarziere,  filme romanesti vechi, colea – un exemplu ar fi Independenta Romaniei (Grigore Brezeanu, 1912). Altul, mai pe scurt, e desenul animat cu Haplea (Marin Iorda, 1927), Frosa si catelul Zdup. Drept e ca eu n-am crescut cu Haplea – tot ce a ajuns la mine a fost zicala „De ce esti Haplea?” Voi cum stati la capitolul Haplea, episod din copilarie?

Anunțuri

Written by Caprescu

Octombrie 31, 2009 at 1:36 am

Publicat în Altele, Uncategorized

Tagged with

Moldoveni si florentini

with 10 comments

Pe masura (pe)trecerii timpului in Toscana, mi se pare ca legaturile dintre moldoveni si florentini devin tot mai vizibile si mai numeroase. Deocamdata vreau sa ma refer la caracteristica principala care uneste cele doua categorii: nemunca, lenea, taiatul frunzelor la ciini si uitatul pe pereti. Teza pe care o sustin este ca, desi lenea a devenit un dat al zestrei genetice atit in cazul moldovenilor cit si al florentinilor, italienii au ridicat-o la nivel de politica publica. In alte cuvinte, daca moldoveanul se multumeste sa nu faca nimic, in Firenze si prin imprejurimi oamenii tot intreprind ceva: institutionalizeaza lenea.

In primul rind, la nivelul institutiilor publice (iau acest termen in sens larg, care cuprinde orice activitate de interes public, incluzind afacerile private). Extrem de frapant si enervant in acelasi timp, pentru cel care paseste pentru prima data in Italia, este orarul institutiilor statului si al magazinelor. Cu foarte putine exceptii, pina si supermarket-urile sint inchise intre 12:30 si 15:30. Dupa ora 19:00 doar sa vina Papa mai tine patronul deschis vreun magazin. Culmea este ca si benzinariile urmeaza aceeasi regula: scrie pe ele „24 Ore”, insa sint inchise trei ore la prinz si dupa opt seara. Compania Trenitalia nu poate fi, evident, cu nimic mai prejos: rar gasesti vreun tren de noapte, iar daca locuiesti in Firenze si ai avion la 13:30 in Venezia-Treviso, nu gasesti un tren (regional sau national) inainte de ora 8:30 dimineata – ceea ce este evident prea tirziu pentru a mai prinde zborul. Garile sint practic paralizate simbata, duminica si sarbatorile legale – trenurile circula extrem de rar (ceea ce iti poate crea iarasi probleme cu diversele legaturi spre aeroporturi sau autogari) iar ghiseele sint, fara nici o exceptie, inchise: daca esti strain si nu stii sa folosesti automatul de bilete, ghinionul tau! Ori nu te mai urci in tren, ori risti amenda!

In al doilea rind, florentinii instaureaza lenea la nivelul limbajului. Oricit de incredibil poata sa para, pina iti spune un florentin „graaaaaaazzie”, trece si trenul lui Tarkovski! Intrucit prelungirea „a”-ului tine, cronometrat pe ceas, mai mult decit mersul trenului din celebra si plicticoasa secventa a „Calauzei”. Si daca ar fi numai atit! Dupa Papa, pentru florentini vine pe locul doi in gradul beatitudinii Sfintul Pomeriggio (in romaneste, „dupa-amiaza”). V-am spus deja ca zilnic trei ore Italia e moarta pe timpul lui pomeriggio. Cel mai relevant fapt tine insa de modul in care florentinii percep timpul: prima data cind am intrat intr-un magazin in jurul orei 13:00 (era un supermarket mare, singurul deschis toata ziua in orasul in care stau) si am auzit formula de salut „buna seara!”, am crezut ca am probleme prin zona ORL-ului. Dar experienta s-a repetat, in fiecare zi! Intr-adevar, daca trece ora prinzului – gata, pomeriggio e un fel de apus, apoi vine rapid „buona sera!” Daca spui si tu „buongiorno” la 14:00 e clar, florentinii isi dau seama ca esti strain… Nu e de mirare ca „il dolce far niente” este o expresie italiana!

Pronuntia este insa eticheta celebra a graiului florentin, marca de netagaduit a lenei lingvistice si poate cea mai apropiata legatura de rudenie intre acesta si graiul moldovenesc. Pe scurt, si noi si ei folosim „Ș” in loc de „C”. Asa cum spun moldovenii „Și vrai?”, la fel fiorentinii pronunta numele orasului Sieci cam asa: „Șieși”. Si exact cum moldovenii atrag in Romania priviri depreciative cind altii le aud accentul, cam la fel se intimpla si cu florentinii in Italia.

Banuiesc totusi ca o diferennta incepe sa se faca simtita intre moldoveni si florentini: cum orasele tarii lui Stefan cel Mare (si sfint) se golesc din cauza indivizilor plecati la munca in Italia, cum majoritatea acestora vin direct in Toscana, cea mai bogata regiune din aceasta tara, florentinii devin tot mai lenesi: cam greu sa vezi italian in Nord lucrind la munca de jos in constructii, culegind struguri sau maturind strazile. Si astfel, ei devin tot mai lenesi, in timp ce moldovenii, obsedati sa cistige bani pentru a-si lua gip bemveu la mina a doua si casa la tara devin tot mai harnici. Misto imagine, nu?

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 27, 2009 at 11:10 am

De ce nu cred in guvernul Croitoru

with 4 comments

Disclaimer. Ma aflu momentan intr-o situatie delicata, pentru rezolvarea careia este imperios necesar sa pot discuta cu autoritatile statului roman – in special la nivel guvernamental. Ca atare, instaurarea unui guvern – oricare ar fi el – nu poate decit sa ma bucure. Totusi, personal nu cred in guvernul Croitoru; desi s-au avansat argumente pro si contra fundate pe conflictul constitutional intre Parlament si Presedintie, eu as dori sa privesc situatia acum din alt punct de vedere.

Ginditi-va la un barbat tinar, frumos, bine situat financiar, cu mult succes profesional si foarte bine educat. Acuma, omul nostru se indragosteste de o fata – cam saracuta si scalimba, e drept. O cere in casatorie, dar fata, desi are toate motivele rationale sa ii accepte propunerea, pur si simplu refuza: poate nu il iubeste, sau poate asteapta alte lucruri pe care ea le considera mai importante de la viitorul sot. Teoria rational choice nu prea are loc intr-un asemenea tip de decizie intrucit, evident, le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas. Totusi, nepasindu-i de refuz, tinarul nostru merge inainte, pregatindu-se de nunta: antameaza restaurantul, tocmeste lautari, vorbeste cu popa si rezerva biserica, tipareste invitatiile, face lista cu nuntasi, ce mai! – toate pregatirile necesare intr-un asemenea caz. Intrebarea mea este: cum ati privi actiunile acestui tinar? Vi s-ar parea normal la cap, sau sarit de pe fix, to say the least? In orice caz, veti fi de acord cu mine ca este complet lipsit de simtul ridicolului.

Cam in aceeasi situatie se afla prim-ministrul desemnat Croitoru, impreuna cu fiecare dintre ministrii sai – la rindul lor, desemnati. Omului i s-a spus in fata clar si categoric ca nu va fi acceptat ca prim-ministru de 65% din alesii poporului. Un contra-argument interesant ar fi ca majoritatea unui Parlament nu reflecta automat dorinta majoritatii populatiei unei tari; observatie irelevanta totusi, intrucit in democratie (un sistem departe de a fi perfect, dar cel mai bun pe care il cunoastem momentan) se considera ca, pina la alegerile urmatoare, Parlamentul existent reflecta, atit cit este democratic posibil, vointa electoratului. Altfel spus, prin reprezentantii sai, poporul ii spune in proportie de 65% domnului Croitorul ca nu-l vrea in casatorie.

Totusi, primul ministru desemnat, asemeni tinarului nostru din parabola de mai sus, purcede la treaba si initiaza negocieri pentru crearea noului guvern, numeste ministri si merge in legislativ sa-si ceara votul de investitura. Putem sa-l consideram sarit de pe fix, asa cum l-am catalogat pe amorezul nostru? Nu cred. Lipsit de simtul ridicolului? Nu neaparat. Atunci, cel il face pe domnul Croitoru sa accepte acest joc stupid, in masura in care stie clar ca nu va avea succes? Doua variante mi se par probabile:

Unu, domnul prim-ministru desemnat a facut un tirg. A semnat un contract in urma caruia va cistiga ceva destul de greu pentru a inclina balanta in defavoarea suportabilitatii ridicolului cu care isi minjeste imaginea publica in aceste zile. Ce anume a primit, nu vom afla probabil niciodata. Doi, este destul de apropiat de presedintele Basescu si indeajuns de loial incit sa ii faca jocul. Este evident ca, prin desemnarea unui prim-ministru fara nici o sansa sa fie votat de parlament, Basescu nu face decit sa cistige timp, in asa fel incit guvernul interimar Boc sa fie cel ce va organiza alegerile.

Intre timp, simt zilnic – pentru prima data in viata, pe propria-mi piele – cum gilceava celor de la putere cu cei din opozitie nu numai ca nu are nici o legatura cu interesele celor care i-au trimis acolo sa-i reprezinte – dar, mai grav, cind o asemenea gilceava are loc totul se opreste brusc: institutiile nu mai functioneaza, responsabilii diverselor departamente ale ministerelor dispar ca inghititi de pamint, parca si femeia de serviciu nu mai da cu matura, asteptind sa vada daca va fi schimbata politic sau nu. Este incredibila inertia care cuprinde institutiile statului intr-o asemenea perioada. Este de necrezut cum competitia politica poate lasa o tara complet neguvernata. Este greu de imaginat ca toate astea se intimpla intr-o perioada de criza financiara care a distrus tot ce se realizase in materie fiscala si economica in ultimii ani. Si este imposibil de acceptat imaginea penibila a liderilor politici, care si-au luat copiii de cite un picior si isi pocnesc adversarul cu ei: Basescu l-a prins pe Croitoru si da cu el in capetele lui Antonescu si Geoana, in timp ce ultimii doi tin bine de Johannis si-i dau in cap cu tigva tare a neamtului lui Basescu. Si peste o luna cica sint chemat sa ii votez. Poate cu oua si rosii stricate… Noi vrem respect!

O singura nelamurire am: ce au primit in schimb ministrii desemnati ai lui Croitoru pentru jocul ridicol in care au intrat? Imi e greu sa cred ca fiecaruia i s-a desmnat un post, ceva, dupa ce totul se va fi sfirsit. Probabil ei sint mai curind asemenea amorezului nostru, la care iata ca ne intoarcem spre final: cu siguranta, in ciuda profesionalismului lor, sint sariti de pe fix.

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 25, 2009 at 6:16 pm

Two seconds in Austria-Hungary

with 3 comments

I confess that at that time examining the movement of hands and arms was one of my daily default activities, running somewhere in the background of every conversation or metro ride. I wasn’t impressed with prominent veins, I wasn’t interested in the color of the polished nails, I wasn’t trying to find hypotheses for green finger tips. Why and how they looked didn’t touch me much. With those impressions in mind, I would then return home, look at the turn-of-the-century building from across the street, and imagine stories about each window that still had the light switched on late at night. My stories were a collection of hands and windows.

Budapest, last night.

She was walking down the boulevard, heading to Hősök tere. As she passed by, I couldn’t help but notice that her left arm was swinging in the air in the most bizarre fashion. Her right elbow was resting on the large green leather bag she kept somewhat up, placed on her hip. The left arm, though, was mysteriously attractive, gently moving back an forth, as if almost estranged from the rest of the body. Its appearance was that of an abstract shiny sculpture and its movement that of a flying fish in a gliding flight over the water. It truly seemed like the body did not form a whole. Its strange and enticing combination of qualities made me follow the flying fish arm at some distance. I can hardly remember any other detail of the woman with a green bag, but for some reason, it made me think of two fashion advertisements from a Romanian gazette, from the early 1900s. A modern woman holding a cigarette in her hand, sitting crossed legged in an arm chair, wearing trousers, and pointing to her magnified Viennese gum heels that “every woman had to wear,” as the ad imperatively recommended. In contrast, another woman, with a forme droite, rationnelle, representing the reshaping of the woman’s body into the new “S-bend” corseted silhouette. As compared to them, it was as if the undefined arm was performing a coming out of some sort. A seemingly free gesture, I thought and was delighted by its sheer movement. But as I lapsed back in time for this one second, my unusual synecdoche too slipped into a crowd of tourists on Andrássy út, and I was left alone with my musings.

gazeta_de_transilvania_1911 175 - Copygazeta_de_transilvania_1911 176 - Copy

And so I carried on. Late that night, when I reached the end of the Andrássy boulevard, it was already 1896. The yellow metro was silent, and the preparations for the Millennium celebrations were over.

Brassó 1893, black ink.

She blinked a couple of times in a row, as if trying to hurry her thoughts and get to the conclusion. It was past midnight. In the yellow light, she caressed her ear and a few grey locks, and then her hand grabbed the glass of water, holding it half-way to her mouth, while writing the last lines of the report. Her handwriting was calligraphic. She then put in order the eight pages written in black ink, and patiently went through the numbers again in pencil. After all, the budget for the girls’ boarding school and for the orphanage was the crucial point of the report. Added up, the yearly expenses amounted to roughly 4,500 fl. – a manageable sum, with some efforts and donations.

P1210645

She spaced out for a second, re-evaluating her work. “The Romanian women’s association in Braşov,” she thought, “has an important mission. The truth is that the boarding school and the orphanage that we are running are tremendously useful for our people. We are bringing up little girls, who are either orphans or come from our middle class, and we give them a practical education, which they otherwise wouldn’t get. We have to increase the number of girls that we educate, to have a bigger impact. Organizing the ball will help us raise some funding for that…” Meanwhile, her long bony fingers lit a cigarette, and the ash fell on her long black dress without her noticing. On the carpet, the shadow of her hand moved and looked like a pair of pliers, always ready and useful. Shortly, she cracked the window open, and drew the curtains.

On the first floor of the same building, a small silhouette appeared at the window. The little girl pressed her forehead against the cold glass, and felt her temples throbbing. She was one of the girls from the boarding school. The place had been established a few years earlier, in 1886, but it was still financially fairly insecure, especially given the fact that the women’s association had been trying to link it to a more recent project, that of an orphanage. Managing both of them was challenging and it implied to some extent a fair amount of networking and lobbying. But the little girl didn’t know any of these things. Her days at the boarding school weren’t particularly exciting, and she had to obey a strict program for three years. During that time she learned how to take care of a household, of the kitchen, how to wash, iron, sew, and make clothes. She learned knitting and the art of embroidery. She was also exposed to some pedagogical principles insofar as they were applicable to bringing up children. To this curriculum, the women’s association committee further added the practice of hygiene, a few aspects of gardening, religion classes, Romanian language and literature, arithmetic, and household bookkeeping. It was the woman in black dress with bony fingers that moved like a pair of pliers who wrote this curriculum.

P1210643

The thirteen year old took a breath of cold night air, closed the window with a shiver and rested her palm against the window again. She had always liked feeling the contour of her hand, the first few seconds of touching the cold glass, the burning warmth of her hand. She innocently looked at her dim reflection – she was calm now.

The building was completely silent and dark. I sank my hands into my pockets and went down the street, pleased with this peaceful night and its detours.

Written by Caprescu

Octombrie 18, 2009 at 10:05 pm

Cu onestitate, despre BOR. Sau bor & preoti vs. PREOTI

with 5 comments

Nu mai citesc Cotidianul, si nu din vina mea. Un amic imi trimite insa un articol excelent publicat in paginile acestui ziar. Doua citate, care arata extremele:

BOR, tehnologie, kitsch, opulentza:

Mare târg de podoabe bisericeşti a fost la Expo Transilvania. Veşminte brodate cu fir aurit, bătute cu pietre Swarovski, viu colorate, galben, mov, roşu, bleu sau alb ca spuma. De la 550 de lei, cel mai modest veşmânt, la 1.100, 1.500 cu broderie pentru ocazii speciale sau veşmânt complet pentru episcop la 5.000 de euro. La două standuri mai încolo, preoţii găseau bijuterii alese. Butoni auriţi cu pietre preţioase, cruci pectorale de aur, lănţişoare, chivoturi, sfeşnice, brelocuri, medalioane auto, sfeşnice aurite, candelabre cu trei rânduri de braţe. Un hectar de exponate strălucitoare, fastuoase. Iconostase lucrate manual, din lemn de cireş, 15.000 de euro, vitralii din termopan, 600 de euro metrul pătrat. Parchet de calitate, marmură pentru placări exterioare şi interioare. Covoare, perdele, icoane. Acoperişuri de ultimă generaţie. Sisteme de sonorizare pentru interior, dar şi pentru exterior. „Am cumpărat unul anul trecut“, spune un preot de lângă Băile Felix. „E foarte bun. Duminica, dacă omul nu poate veni la slujbă, ascultă de acasă, se aude în tot satul.“ Băieţii care vând difuzoarele sunt siguri de piaţa lor. Câştigă de la discoteci şi biserici. Astăzi, explică ei, nu mai este biserică fără sonorizare. Vedeta târgului este însă clopotul cu telecomandă. Poţi trage clopotul de acasă. Trimiţi un SMS şi clopotul din capul satului începe să bată. Îl poţi programa să tragă de trei ori pe zi, scurt sau lung, ca pentru mort. Sau poţi să-l comanzi de la 100 de metri fără SMS, printr-o telecomandă simplă. Iar clopotul se execută. Costă între 1.500 şi 3.000 de euro.

Si diferenta:

Biserica din lemn, oricât de frumoasă ar fi ea, este neîncăpătoare şi la Crăciun sau de Sfântul Ion stăteau oamenii afară, în frig. Aşa că preotul şi sătenii au hotărât să înceapă construcţia unei biserici noi, în vatra satului. Preotul a cumpărat terenul, a pus salariul lui pe un an întreg la bătaie. Şi după ce a început construcţia, preotul Grigore, deşi a avut discuţii cu familia, a pus tot timpul bani de la el din buzunar. Tot salariul din anii 1991-1997. A avut doi copii în facultate la Cluj, numai Dumnezeu ştie cu ce i-a ţinut. Preoteasa Elena îşi aminteşte cum împărţea un cartof şi o felie de salam de la o zi la alta. Soţul ei nu aducea nici un ban în casă. Îi ducea în casa Domnului. Acum, fata lor e bolnavă. Preotul aproape că a terminat biserica nouă. A plătit şi iconostasul. Dar părintele Sabou s-a îmbolnăvit. Are probleme cu inima. Preoteasa are de ani de zile diabet. Încearcă să spună ceva, să se plângă de viaţa grea pe care o duce. Şi de problema cu fata… dar preotul o întrerupe sec: „Elena, taci…“.
Vorbesc despre biserica cea nouă, despre cum s-a înfipt un vecin cu o clădire deşucheată în zidurile bisericii. Acolo va face discotecă, bar, motel… O ruşine. Cât priveşte salariul, preotul Grigore arată fişa de plată de la protopopiat. Ar trebui să primească 1.300 de lei, dar pentru că preoţii sunt plătiţi cu o parte de salariu de la stat şi cealaltă din parohie (din taxa bisericească), impozitul depăşeşte partea ce ar trebui să o ridice de la stat. Trebuie să mai aducă de acasă 90 de lei ca să-şi plătească dările la stat.
„Se spune despre ei că trăiesc bine, că iau de la enoriaşi. Greşit! Poate că au de unde să ia preoţii din oraşe, dar la sate e durere! Ce preot are obrazul să bată în poarta oamenilor care abia au bani de medicamente să le ceară taxa pentru biserică? Se mai spune: au nunţi, botezuri, înmormântări… La înmormântări, preoţii noştri nu primesc, de regulă, şi aşa omul e la necaz, iar nunţi şi botezuri, haideţi să vedem. Finişel: două botezuri într-un an, zero nunţi; Vultureni: zero botezuri, zero nunţi; Cătina: un botez. Ce să vă mai spun? Anul acesta, nu cred că 10% dintre preoţii de ţară îşi vor lua banii de salarii. Nu cred… Dar vedeţi, dumneavoastră, preotul nu poate face grevă…“, spune părintele protopop de Cluj Ioan Jeler.
Cam asta e.
Si imi amintesc cum l-am ingropat pe bunicul meu, cu trei ani in urma. Cu haine preotesti vechi de 50 de ani, mincate de molii. Nici Evanghelie nu avea, a trebuit sa cumparam. Mi-a ramas de la el un ceas. Bunicii mele i-a ramas patrafirul. Vara-mea are citeva scrisori. Cam asta e averea strinsa (si mostenirea lasata noua) in 50 de ani de activitate cu carte de munca, plus alti 20 de ani de munca voluntara.
Ciudat, nu ma enervez. Dar sint trist. Si imi e ciuda ca lucrurile in care el a crezut sint terfelite astazi prin noroi de oamenii pusi sa le pastreze, sa le apere. Articolul intreg, aici.

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 17, 2009 at 12:02 am

Publicat în Biserica & Religie

Tagged with , , ,

Marimea conteaza?

with 11 comments

… depine UNDE, depinde CUM… Pe strazile inguste ale Florentei, mai toti spun ca small is good, big is bad! Chestiune de context, carevasazica… Important e sa duca, nu-i asa?

DSCN12292

DSCN12553

[click pe imagini pentru a le mari]

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 10, 2009 at 9:29 am

Publicat în De pe drum

Tagged with , ,

Rusinea de a fi roman

with 9 comments

Un profesor universitar de nationalitate germana, angajat la Central European University, a primit un mail intr-o limba pe care nu a putut s-o identifice, la prima vedere. Asa ca omul a dat un „mass mail” intregii comunitati CEU (studenti, profesori, staff). Titlul mail-ului este „mysterious language”, iar textul suna cam asa:

can anyone identify this language/translate the text?

„awaii..uraatt mai eshtii!!! libidinosulee;;)”

Si acum ma intreb si eu: cum naiba sa mai iesi in lume si sa spui ca esti roman? Se pare ca decizia mea de a ma declara ungur in Italia (oricine m-ar intreba) nu e tocmai gresita (de fapt este, dar despre asta in alt post!). Sper din tot sufletul sa nu-i fi raspuns nimeni profesorului respectiv…

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 7, 2009 at 11:14 pm

Publicat în Eterna Românie, Universitare

Tagged with