Interactiuni

Archive for Noiembrie 2009

Decizia „Crucifixul” – episodul 4. Precedentul Franta (II): “Problema musulmana”?

with 2 comments

Multi au vazut promovarea legii impotriva valului ca fiind o reactie a intregului popor francez fata de teama pierderii propriei identitati nationale, dar si fata de teama privind raspindirea Islamului in Franta. Primii doi oameni in statul francez au alimentat aceste presupuneri prin declaratiile lor. Presedintele Chirac a spus ca “decizia de a interzice simbolurile religioase ostentative in scoli e o decizie care respecta istoria noastra, traditiile noastre, valorile noastre (…) A nu actiona ar fi iresponsabil. Ar fi gresit”. La rindul sau, Primul Ministru Jean-Pierre Raffarin declara: “Anumite simboluri religioase, printre care valul islamic, devin tot mai prezente in scolile noastre. Ele incep sa capete un inteles politic (…) Unii vor sa stie cit de departe pot merge. Astazi le dam un raspuns” (sursa). Intr-adevar, Franta s-a confruntat cu mai multe valuri de imigranti: italienii la sfirsitul secolului al XIX-lea, evreii est-europeni dupa sfirsitul Primului Razboi Mondial, apoi musulmanii din Algeria, Tunisia, Maroc si Senegal in anii 1950. Jeremy Popkin, profesor de istorie a Frantei la universitatea Kentucky, declara ca “Fiecare val a fost insotit de o reactie negativa din partea populatiei franceze. Existau temeri conform carora cultura franceza se va dilua sau tara isi va pierde identitatea”. Cum in 2004 musulmanii reprezentau 8% din populatia Frantei, unii cercetatori, bazindu-se pe studiul comparativ al ratelor natalitatii musulmanilor si francezilor, au anuntat ca musulmanii vor deveni majoritari in 25 de ani, ceea ce a indus un nou val de temeri (aceeasi sursa).

Un alt element care a crescut teama populatiei franceze fata de raspindirea Islamului l-a constituit si diferenta dintre generatia batrina si cea tinara de musulmani. Spre deosebire de parintii lor, tinerii musulmani au revenit la religia islamica, de multe ori in sens fundamentalist. In multe familii musulmane franceze nu este un caz iesit de comun sa intilnesti o fiica purtind val in casa parintilor ei atei, sau cel putin progresisti din punct de vedere religios. Exhibarea simbolurilor islamice nu reflecta doar o atitudine religioasa, ci in acelasi timp reprezenta atit o afirmare a identitatii etnice, cit si o declaratie politica. La aceasta stare de fapt se adauga si situatia economica: in ultimii 20 de ani ramurile cele mai importante ale industriei si-au mutat fabricile in afara granitelor Frantei, creind o problema sociala in primul rind in mijlocul comunitatii musulmane: intrucit parintii lor nu mai aveau slujbe, a aparut o noua generatie de adolescenti slab educati, deziluzionati, lipsiti de sperante privind propriul viitor si constienti de statutul lor de “cetateni de mina a doua”. Cele doua cauze, cea spirituala (intoarcerea la Islam) si cea materiala (starea economica) a favorizat raspindirea radicalismului. Din nefericire, Franta (ca si alte tari care se confruntau cu aceasta problema, precum Belgia si Germania) nu a facut nimic pentru integrarea minoritatii musulmane. (sursa)

Ce ar fi putut sa faca autoritatile ? Francezii sint ei insisi impartiti in doua tabere: cei care sustin integrarea musulmanilor in rindul natiunii pastrind diferentele lor culturale, si cei care considera ca singura solutie este asimilarea, transformarea lor in “cetateni francezi” prin adoptarea valorilor culturii franceze. Discutiile sint aprinse chiar in cadrul familiilor. De pilda, Caroline Fontaine, jurnalista la Paris Match, desi declara ca nu este de acord cu purtarea valului in scoli, spune ca “populatia musulmana din Franta este tinara, iar noua ne este putin frica de ei. Dar in loc sa incercam sa le intelegem cultura si nevoile si frustrarile provenite din faptul ca nu sint tocmai bine primiti in Franta, noi facem o lege impotriva lor”. Mama jurnalistei insa, Laurence Fontaine, profesor universitar la Ecole des Hautes Etudes en Science Sociales din Paris, spune ca eliminarea simbolurilor religioase din scoli va ajuta imigrantii sa se integreze in societate: “E o tara diversa, dar toti sintem foarte mult francezi (sic!)… Asta e unul dintre motivele pentru care trebuie sa fuzionam” (sursa).

Kathleen Peratis, un avocat specializat pe discriminarea la locul de munca si membru in board-ul Human Rights Watch, compara politica franceza de asimilare a musulmanilor (pe care o numeste “take-it-or-leave-it”) cu aceeasi politica a aceluiasi stat privind emanciparea evreilor in 1791. Peratis scrie: “Ca urmare a promulgarii Declaratiei Drepturilor Omului, Contele de Clermont Tonnerre a lansat chemarea faimoasa conform careia toate drepturile cetateniei trebuie extinse si asupra ‘actorilor, calailor si non-catolicilor’, inclusiv asupra evreilor. Dar exista un pret. ‘Ei imi spun ca evreii au proprii lor judecatori si propriile lor legi. Eu le raspund: este vina voastra si nu ar trebui sa le permiteti asta. Trebuie sa refuzam totul evreilor ca natiune si sa le acordam totul evreilor ca indivizi. Trebuie sa le retragem sprijinul judecatorilor lor; ei vor trebui sa apeleze doar judecatorii nostri… Este respingator sa ai intr-un stat… o natiune in cadrul unei natiuni’”. Peratis continua: “De atunci inainte, dizolvarea in sinul majoritatii a fost ceruta, mai mult sau mai putin agresiv, tuturor minoritatilor religioase sau culturale. A fi ‘Francez’ inseamna a nu fi scindat: minoritatile trebuie sa isi lase in urma, sau cel putin sa-si ascunda celelalte identitati nationale si religioase. In Franta, interzicerea valului poate determina tot mai multi elevi musulmani sa mearga la scolile religioase musulmane, un rezultat diametral opus scopurilor asimilationiste franceze. Franta poate fi pornit pe drumul transformarii valului dintr-un simbol al opresiunii intr-un martiriu si loc de intilnire pentru extremisti” (sursa).

Politica asimilationista a Frantei este bineinteles legata de laicitate si ateism. In articolul „Secularism, State Policies, and Muslims in Europe: Analyzing French Exceptionalism” (“Secularism, politicile de stat si musulmanii in Europa: o analiza a exceptionalismului francez”), publicat in revista “Comparative Politics” in octombrie 2008, Ahmet Kuru observa ca in Uniunea Europeana doar Franta are politici restrictive impotriva musulmanilor. Conform autorului, motivul ar fi ca la Paris se confrunta doua viziuni seculariste opuse care doresc sa modeleze legile franceze: “institutiile seculare franceze si politicile de stat privind religia in general si islamul in particular sint produsele luptelor ideologice. In trecut aceste lupte s-au purtat intre grupurile anticlericale si fortele catolice. Astazi politicile sint modelate de luptele ideologice dintre sustinatorii viziunii dominante numite laïcité de combat (secularism militant) si cei ai viziunii opuse, numite laïcité plurielle (secularism pluralist). Secularismul militant tinteste sa excluda religia din spatiul public (…) Politicile restrictive impotriva musulmanilor ale statului francez sint parte a politicii sale in privinta religiei in general. Sustinatorii secularismului pluralist, care sint de acord cu vizibilitatea publica a religiei, au contestat agenda secularismului militant (…) Lupta dintre cele doua grupari s-a concentrat in special pe educatie” (cititi articolul gratis aici; via).

Ca politicile statului francez privind musulmanii sint bazate pe luptele ideologice ar putea fi o concluzie aprobata si de istoricul Joan Wallach Scott. In cartea sa The Politics of the Veil, Scott subliniaza la rindul ei cerinta adresata de catre statul francez musulmanilor: renuntarea la ceea ce ii face diferiti (practicarea religiei islamice) drept pas sine qua non pentru dobindirea calitatii de cetatean francez. Autoarea subliniaza ca religia in acest caz nu este privita ca un set de valori si principii pe care credinciosii le pot adapta pentru a le face potrivite vietii cotidiene, ci ca un “atribut innascut si de nedepasit”. Legatura cu rasismul devine astfel usor de facut: “In timpul controversei asupra valului, se pare ca nu a contat faptul ca mai mult de 80% dintre femeile musulmane din Franta nu poarta valul, sau ca numarul elevelor care poarta valul nu a fost niciodata mai mare de citeva sute. Ceea ce a definit dezbaterile a fost notiunea rasista a diferentelor innascute dintre cetatenii francezi de origine nord-africana si cei de origine europeana. De pilda, surorile Lévy au fost numite uneori in presa drept Alma si Lila Lévy-Omari, pentru a face astfel clara cititorilor legatura lor ancestrala (pe linia mamei) cu Africa de Nord” (sursa).

Folosind aceeasi linie argumentativa, Sarah A. Curtis, profesor asistent de istorie la San Francisco State University, scrie pentru History News Network (apartinind de George Mason University) ca decizia statului francez este de neinteles pentru publicul american de dreapta sau de stinga, obisnuit cu celebrarea multiculturalismului; mai mult, chiar administratia Bush a criticat legea respectiva (sursa). Aceeasi opinie este impartasita si de Kathleen Peratis de la The Jewish Daily Forward, care arata ca in Statele Unite te poti deroga de la anumite datorii cetatenesti facind apel la necesitatea indeplinirii “obligatiei religioase” (sursa). Curtis subliniaza ca, in mod ironic, “anumite familii musulmane practicante au ales sa-si trimita fetele la scolile private catolice, care nu sint obligate sa se supuna legii ce interzice purtarea valului”. Concluzia este evidenta: “interzicerea valului poate crea un sistem de scoli musulmane (sistem care inca nu exista), izolind astfel si mai mult elevele musulmane de societatea franceza contemporana” (sursa). Din pacate insa, consecintele au fost inca mult mai grave: unele eleve, puse in fata alegerii intre continuarea educatiei scolare si purtarea valului, au hotarit sa renunte la scoala (sursa).

In loc de concluzii, doresc sa inchid prezentarea acestui caz (o prezentare care cu siguranta nu a putut cuprinde decit o mica parte a intregii dezbateri privind legea foulard-ului) aratind cit de mare este plaja problematica pe care legea respectiva a deschis-o. Site-ul AWID (Association For Women’s Rights In Development) enumera implicatiile legii pentru tematica drepturilor omului, dupa cum urmeaza: “(a) promovarea unui proces care criminalizeaza comunitatile emigrantilor; (b) implementarea proceselor excluzioniste, cu implicatii directe privid cetatenia (bazate pe notiuni rasiste sau sexiste); (c) crearea unei legaturi automate intre anumite simboluri (aici, valul) si fundamentalismul islamic – si promovarea islamofobiei (asa cum a fost cazul dupa 9/11); si (d) interpretarea simbolurilor religioase ca afirmatii politice si religioase impotriva secularismului sau a statului secular” (sursa).

[Cititi episoadele precedente ale serialului „Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia” aici. Urmatorul episod va fi publicat marti, 1 Decembrie si se va numi „Precedentul Marea Britanie: lantisorul si cruciulita dauneaza grav sanatatii?„]

Decizia „Crucifixul” – episodul 3. Precedentul Franta (I): Ayatollahii secularismului?

leave a comment »

Cazul privind portul foulard-ului in scoli de catre fetele musulmane din Franta este deja celebru. S-a scris atit de mult despre subiectul respectiv, incit un simplu post pe blog nu poate surprinde riguros toate aspectele conflictului; asa stind lucrurile, in cele ce urmeaza incerc sa reconstruiesc istoria cazului si sa prezint principalele puncte de vedere exprimate pina cum.

Conceptul de laïcité este, cu siguranta, unul prin excelenta francez. Separarea Bisericii de Stat s-a produs inca din secolul XVIII, iar in 1905 a fost data legea care consfintea aceasta separare, lege aflata in vigoare si astazi. In chiar Constitutia sa semnata in anul 1946 (spre deosebire de constitutia statului german!), statul francez se declara “o republica sociala si democratica, indivizibila si seculara”. Cu toate acestea, statul francez recunoaste dreptul fiecarui individ de a-si practica propria religie.

Cazul foulard-ului s-a desfasurat, conform autoarei Joan Wallach Scott (in cartea sa The Politics of the Veil – Politica valului) in trei pasi care au insemnat tot atitea controverse. Cum inca nu am avut acces la carte, voi prelua rezumatul oferit de site-ul www.alternet.org.

Prima controversa a avut loc in octombrie 1989, cind trei eleve musulmane (Samira Saidani si Leila si Fatima Achaboun) au fost exmatriculate din liceul din Creil (situat la nord de Paris) de catre directorul Ernest Chénière, pe motivul ca au refuzat sa isi dea jos valul. A urmat o dezbatere nationala a cazului, cu atit mai animata cu cit contextul era unul propice: fundalul conflictului a fost asigurat de proaspata fatwa impotriva lui Salman Rushdie, de confruntarea Occidentului cu Iranul si de implinirea a fix 200 de ani de la Revolutia franceza. Controversa s-a incheiat in momentul in care Lionel Jospin, pe atunci ministru al educatiei, a ales sa lase Justitia sa decida in acest caz. Conseil d’État (Curtea Constitutionala a Frantei) a hotarit ca elevilor nu li se poate refuza intrarea in scoli doar pentru ca poarta val, dar in acelasi timp a lasat la latitudinea profesorilor si a directorilor puterea de a decide de la caz la caz daca asemenea simboluri care exprima afilierea la o religie sau alta pot fi permise.

A doua controversa a avut loc in anul 1994, si l-a avut in centrul ei pe acelasi Ernest Chénière, care intre timp isi folosise enormul capital public cistigat in conflictul din 1989 pentru a-si asigura un loc in Parlament, din partea partidului de centru-dreapta Rassemblement pour la République (“Adunarea pentru Republica”, ulterior dizolvata in UMP). In aceasta noua capacitate a sustinut o lege care urma sa interzica in scoli orice semne “ostentative” de afiliere religioasa. Desi argumentele oferite au fost aceleasi ca si in 1989, contextul politic era unul total diferit, fiind strins legat de razboiul civil din Algeria (1991-2002). Pentru Chénière si sustinatorii lui, lupta impotriva fundamentalismului islamic din Algeria cerea in mod imperativ o intarire a statului secular la nivelul politicii domestice.

A treia controversa a avut loc in anul 2003 si a fost cea care a constituit debutul lucrarilor comisiei guvernamentale pentru crearea legii interzicerii valului in scoli. Doua surori, Alma si Lila Lévy, au fost exmatriculate din liceul in care invatau, situat in suburbia Parisului numita Aubervilliers, pe motiv ca au refuzat sa isi dea valurile jos in timpul cursurilor. Cele doua surori sint fiicele unui avocat care se considera “un evreu fara Dumnezeu” si a unei profesoare algeriene din etnia Kabyle, care a fost botezata in religia catolica in timpul razboiului algerian (1954-1962). Fetele s-au convertit la Islam dupa divortul parintilor lor si au adoptat in acelasi timp valul ca parte a procesului convertirii. Intr-un interviu acordat ziarului Le Monde, tatal lor a declarat: “Nu sint in favoarea valului, dar apar dreptul copiilor mei sa mearga la scoala. In timpul acestei controverse am descoperit nebunia isterica a anumitor ayatollahi ai secularismului care si-au pierdut in intregime bunul simt”.

In acelasi an, ca urmare a acestor controverse, s-a constituit comisia guvernamentala Stasi, numita asa dupa presedintele ei, fostul ministru Bernard Stasi. Patrick Weil, un membru al comisiei, se intreaba ce s-a schimbat din 1989, cind Curtea Constitutionala a considerat ca valul este permis in scolile publice, si pina in 2004, cind a fost aprobata legea interzicerii lui. Si raspunde: “In aceasta perioada, si in special in ultimii doi-trei ani, a devenit limpede faptul ca in scolile in care citeva fete musulmane poarta valul si altele nu il poarta, exista o puternica presiune pe ultimele ‘sa se conformeze’. Aceasta presiune zilnica ia diferite forme, de la insulte si pina la violenta. In viziunea agresorilor (majoritatea barbati), aceste fete sint ‘musulmane rele’, ‘curve’, care ar trebui sa urmeze exemplul surorilor lor care respecta prescriptiile Coranului”. Citatul este preluat de pe site-ul Open Democracy (sursa), unde Patrick Weil a semnat un articol in sprijinul legii respective. Mai jos traduc un alt citat, in care autorul explica decizia luata de comisia Stasi:

“Dupa ce am ascultat toate partile implicate, am ajuns la concluzia ca aveam de facut o alegere dificila in privinta tinerelor fete musulmane care poarta valul in scolile publice. Ori hotaram sa lasam situatia asa cum era, si in acest fel sustineam un context care nega libertatea de alegere celor – marea majoritate – care nu doresc sa poarte valul; ori hotaram sa introducem o lege care rapea libertatea de alegere a celor care doreau sa il poarte. Am hotarit sa oferim libertatea de alegere primelor in timp ce se afla in perimetrul scolii, lasind in acelasi timp ultimelor toata libertatea privind viata lor in afara scolii. Dar in orice caz – si asta vreau sa subliniez de la inceput – libertatea de alegere completa pentru ambele parti nu a fost, din nefericire, o optiune pe care sa o fi avut. A fost vorba mai putin de o alegere intre dreptul la libertate si restringerea lui, cit o alegere intre doua drepturi la libertatea alegerii”.

Legea a fost votata de Parlament pe 10 februarie 2004, cu 494 de voturi “pentru” si 36 “impotriva”. Foarte interesant, cel mai mare partid care a votat impotriva legii a fost Partidul Comunist Francez, cu 14 voturi “impotriva”, 7 “pentru” si 3 abtineri. Cu doar trei luni inainte, conducerea PCF declara ca “Sintem impotriva unei legi care, sub masca secularismului, ar avea drept consecinta stigmatizarea unei intregi populatii” (sursa). Legea a fost semnata de presedintele Chirac in martie si a intrat in vigoare in urmatorul an scolar, adica in septembrie 2004.

Desigur, reactiile au fost dure de ambele parti, cu atit mai mult cu cit legea atingea cel mai mare grup etnic din Franta, unde musulmanii numarau, la acea vreme, intre patru si cinci milioane de indivizi, din totalul populatiei de 60 de milioane de locuitori ai Frantei. Cu putin inainte de aprobarea legii zece mii de persoane, in marea lor majoritate femei musulmane, s-au adunat intr-un mars de protest la Paris. Proteste similare si demonstratii ale femeilor musulmane au avut loc si in alte orase din Europa si Orientul Mijlociu (sursa).

Multe personalitati franceze au sustinut decizia. Presedintele Jacques Chirac a numit valul “o forma de agresiune”, economistul Jacques Attali l-a considerat “un urmas al zidului Berlinului”, iar filosofii Bernard-Henri Lévy, Alain Finkielkraut si André Glucksmann l-au catalogat drept “o parghie in lunga lupta dintre valorile democratice si fundamentalism”, “o insulta la adresa educatiei”, respectiv “o operatiune terorista” (sursa).

De cealalta parte, in mod surprinzator, portavocea sustinatorilor dreptului musulmancelor de a purta valul in scoli a fost chiar prestigioasa organizatie internationala Human Rights Watch. Conform lui Kenneth Roth, directorul executiv al acestei organizatii, legea este “o atingere nejustificata a dreptului privind libertatea practicarii religiei (…) Pentru multi musulmani, purtarea valului nu este doar o expresie a propriei religii, ci este o obligatie religioasa” (sursa). Pe site-ul organizatiei (aceeasi sursa) se spune ca “legea internationala a drepturilor omului obliga statele sa evite constringerile in materie de libertate religioasa, iar aceasta obligatie trebuie avuta in vedere atunci cind se ia in calcul crearea unui cod al uniformei. Prohibitia valului in Franta, la fel ca si legile din anumite tari musulmane care forteaza fetele sa poarte valul in scoli, violeaza acest principiu”.

Mass-media au alimentat la rindul lor puternic conflictul. De pilda, mai toate ziarele franceze si internationale au scris la acea vreme ca legea interzice simbolurile “ostentative” care arata apartenenta religioasa; insa, desi yarmulke-le evreiesti si crucile crestine mari erau de asemenea interzise, nimeni nu putea nega realitatea ca legea era facuta de fapt cu scopul clar al eliminarii valului musulman din scoli (sursa 1; sursa 2). Mai mult, legea nu interzice “medalioanele, crucile mici, stelele lui David, miinile Fatimei si exemplare mici ale Coranului” (sursa). Desigur, ce inseamna o “cruce mica” nu se explica exact…

Confuzia a fost intretinuta de chiar membrii comisiei. Patrick Weil, pe care l-am citat mai sus, a declarat in acelasi articol ca in viitor se vor dezvolta mai multe scoli private musulmane, in care copiii vor putea sa poarte val si sa fie educati inclusiv religios, conform religiei si traditiei lor. Aceste scoli vor urma sa primeasca mari subventii din partea statului (care oricum subventioneaza pe scala larga si scolile catolice), astfel incit educatia in aceste scoli sa nu fie costisitoare pentru parinti. Mai mult, pentru a integra comunitatea musulmana si pentru a arata ca statul francez o respecta, comisia Stasi a propus ca cele mai importante sarbatori religioase ale confesiunilor minoritare (precum Yom Kippur si Eid-al-Adha – sursa) sa fie recunoscute ca sarbatori publice la nivel national. Propunerea a fost respinsa de guvern, insa 40% din populatie a sustinut-o, iar in articolul sau Patrick Weil se declara increzator ca aceasta propunere va reveni pe agenda publica (sursa).

In acelasi sens, Laila Lalami, junalista la The Nation, scrie ca notiunea de laïcité pare sa integreze catolicii si sa fie intransigenta cu alte religii: “De exemplu, legea din 1905 care separa biserica de stat a ingaduit elevilor sa aiba ca zi libera duminica, pentru a putea merge la biserica. (…) La ora actuala contributia guvernului francez la bugetele scolilor catolice este de 10%. Calendarul scolar respecta doar sarbatorile catolice. Cu toate acestea, in ciuda dublei masuri cu care conceptul de laïcité este aplicat in scoli, cei care s-au opus valului si-au clamat puternic atit atasamentul lor fata de laïcité, cit si importanta secularismului pentru supravietuirea Republicii” (sursa).

Un alt motiv de confuzie a fost constituit si de sondajele oferite prin intermediul mass-media in acea vreme. De pilda, in cartea sa Why the French Don’t Like Headscarves: Islam, the State, and Public Space, John R. Bowen mentioneaza cum, conform unui sondaj de opinie, 49% dintre femeile musulmane din Franta sustineau legea care interzicea portul valului, in timp ce 43% i se opuneau (sursa). Un alt sondaj a aratat ca 70% din cetatenii francezi sustineau aceasta lege (sursa).

[Nota: Cititi si episoadele precedente ale serialului Decizia „Crucifixul”: CEDO vs. Italia: Episodul 1. Introducere; Episodul 2. Precedentul Germania – Nazismul Curtii Constitutionale?; urmatorul episod va aparea poimiine, duminica, 29 noiembrie, si se va numi „Precedentul Franta (II) – ‘Problema musulmana?'”]

Decizia „Crucifixul” – episodul 2. Precedentul Germania: Nazismul Curtii Constitutionale?

with 7 comments

Cazul

In 1986, Ernst Seler, un locuitor al orasului bavarez Schwandorf, s-a plins conducerii scolii in care invata fetita lui de 6 ani ca prezenta crucifixului de 18 cm (reprezentind un barbat gol si plin de singe) in sala de clasa a speriat-o. De comun acord, parintele si profesorii au hotarit sa inlocuiasca respectivul crucifix cu o cruce simpla, mult mai mica. Lucrurile insa nu s-au oprit aici, intrucit pe masura ce si ceilalti copii ai barbatului atingeau virsta scolarizarii, problema se repeta. Seler a hotarit sa-si retraga copiii din cadrul scolii de stat si sa ii inscrie la un institut Waldorf, ale carui principii pedagogice, conform declaratiilor barbatului, erau mult mai apropiate de propriile sale convingeri “antroposofice”. Curind insa Seler nu si-a mai putut permite financiar sustinerea copiilor in institutia privata, ca atare elevii au revenit in scoala publica iar conflictul dintre parinte si conducerea scolii a reinceput. De aceasta data, Seler cerea categoric excluderea crucifixelor din toate salile de clasa. Conducerea scolii a refuzat, conflictul a ajuns la tribunal, insa Curtea Administrativa Bavareza a refuzat sa ia in considerare plingerea tatalui. Toate aceste lucruri se intimplau in 1991. Seler a facut apel la Curtea Constitutionala din Karlsruhe, care in 1995 a decis in favoarea sa.

Justificarea deciziei

In justificarea deciziei, s-a facut apel la precedentul creat in anul 1973, cind un avocat evreu (reprezentind un alt evreu intr-un proces privind crimele nazistilor in perioada celui de al doilea razboi mondial) a refuzat sa pledeze “sub semnul crucii” atirnate pe zidul salii de judecata din Dusseldorf. In acel caz, Curtea Constitutionala a invalidat deciziile curtilor inferioare si i-a dat dreptate avocatului, cerind scoaterea crucifixului din sala de judecata. Justificarea deciziei a tinut cont de faptul ca de-a lungul istoriei evreii au fost persecutati “sub semnul crucii”, chiar daca simbolistica ei (iubire crestina, valori umane, etc.) a fost gresit folosita in acele cazuri. A obliga un avocat sa pledeze “sub semnul crucii” echivaleaza cu a incalca dreptul la libertate religioasa, a decis atunci Curtea. In 1995, privind procesul Seler vs. Bavaria, Curtea si-a justificat decizia intr-un mod asemanator, utilizind ideea libertatii religioase, desi a facut apel la un alt concept considerat (cel putin la acea vreme) obscur de catre juristi, anume cel de “caracter apelativ”: simbolul crucii ar detine acest caracter, in sensul ca simpla sa prezenta transmite elevilor faptul ca un anumit sistem religios este “exemplar si demn de a fi urmat”. Judecatorul insa a tinut sa precizeze foarte clar faptul ca hotarirea Curtii declara ca neconstitutionala legea landului respectiv prin care scolile sint obligate sa puna crucifixe in salile de clasa, insa nu impune excluderea crucifixelor din scolile publice.

Reactia

Reactia bavarezilor a fost generala si extrem de dura fata de Curtea Constitutionala. Edmund Stoiber, pe atunci ministru-presedinte al Bavariei, a etichetat decizia ca reprezentind triumful intolerantei; insusi cancelarului Germaniei Helmut Kohl i s-a parut o hotarire “de neinteles”; ziarele, precum Frankfurter Allgemeine Zeitung, au subliniat dublul standard aplicat de Curtea Suprema, in sensul ca simbolul crucii in scoli era declarat ca avind “caracter apelativ”, in schimb valul purtat de fetele musulmane in scoli nu era privit astfel; in sfirsit, in centrul discutiei se afla ideea conflictului dintre valorile majoritatii si cele ale minoritatii, si modul in care prima era “santajata” de ultima. Reactiile la nivelul politic si al mass-media au oglindit, in fapt, nemultumirea bavarezilor de rind: multi au amenintat ca isi vor retrage copiii din scolile publice; in luna urmatoare deciziei peste 200.000 de scrisori de protest au ajuns in birourile guvernamentale bavareze; iar pe 24 septembrie 2005 in jur de 25.000 de oameni au demonstrat in orasul Munich, sub motto-ul “Crucea ramine!”. Solidaritatea bavarezilor a fost impresionanta; dupa opinia unui analist juridic, “cazul a fost unul dintre putinele care au putut coaliza Biserica, traditionalistii si federalistii bavarezi si grupurile anti-minoritati impotriva Curtii Constitutionale” (Caldwell)

Este reactia justificata? Putina istorie

Pentru a intelege aceasta reactie la scala larga, e necesar sa facem un scurt recurs la istorie. In 1871 Imperiul German se unea cu Imperiul Prusac, constituind astfel statul german modern, format din punct de vedere religios din doua treimi din populatie protestanti si o treime catolici (ultimii aflati in special in landul Bavaria). Imediat dupa unificare, in numele statului national secular, von Bismark si liberalii germani s-au aliat si au inceput persecutia impotriva grupurilor politice catolice: libertatile politice si civile ale catolicilor au fost restrinse, numirile in functiile interne ale Bisericii au inceput sa fie controlate de stat, iar unii preoti au fost chiar extradati. Situatia a continuat pina in 1918, cind monarhia a cazut si a luat fiinta Republica de la Weimar. “Parintii” noii constitutii s-au confruntat cu o puternica presiune conservatoare si catolica, in special in landul Bavaria, al carui guvern local dorea sa primeasca asigurari de la statul german majoritar protestant ca ii vor fi respectate cultura si traditiile. Astfel, conform Constitutiei de la Weimar, bisericile au fost declarate corporatii, iar landurile au primit fiecare dreptul de a organiza cum cred de cuviinta educatia copiilor in propriul teritoriu. Politic vorbind, situatia incepea sa se calmeze iar persecutiile impotriva catolicilor incetasera.

Nu dupa mult timp insa Germania a cazut pe miinile nazistilor, care au preluat metodele “Cancelarului de Fier” privind populatia bavareza. Catolicii s-au vazut din nou persecutati sub Al Treilea Reich. Inca din 1937 nazistii au inceput scoaterea crucifixelor din scoli, generind o puternica reatie de opozitie din partea bavarezilor. Totul a culminat in vara lui 1941 cu largi proteste in orasele landului de care vorbim. Intr-o localitate, o multime de peste 500 de oameni l-a confruntat pe primarul nazist dupa Liturghie, a obtinut de la acesta cheile scolii si a repus crucifixele la locurile lor in salile de clasa. Se pare ca aceste miscari de rezistenta fata de regimul nazist au fost cele mai mari in Bavaria in timpul celui de al treilea Reich (Kershaw).

In fine, dupa infringerea Germaniei hitleriste tara avea nevoie de o noua constitutie. In anii 1948-1949, cei care s-au ocupat de scrierea ei au dorit sa evite noi confruntari intre catolici si protestanti, asa ca pur si simplu au adoptat acolo unde a fost nevoie articolele Constitutiei de la Weimar – articole care sint evident in vigoare si astazi. Prin intermediul unuia dintre ele, landul Bavaria (precum si celelalte landuri) isi mentine controlul asupra educatiei publice.

Concluzie

Abia acum sintem in stare sa vedem adevarata infatisare a conflictului iscat intre landul Bavaria si statul German in anul 1995. Doua dimensiuni trebuie avute aici in vedere. In primul rind, dimensiunea legala: pe de o parte, in Constitutia germana (numele exact este „Legea de Baza”, Grundgesetz) nu este specificata separarea Bisericii de Stat (Caldwell); pe de alta parte, dupa cum am vazut, landurile detin prin chiar legea suprema dreptul de a controla educatia publica. Aceasta este litera legii, care nu poate fi contestata; spiritul legii se confunda cu motivul introducerii respectivului control inca de la bun inceput: anume, garantia oferita de statul german ca landul Bavaria si cetatenii catolici au dreptul sa isi promoveze in continuare traditiile prin intermediul educatiei pe care o ofera generatiilor tinere. Din acest motiv, cazul Seler a generat multe dezbateri legale privind constitutionalitatea deciziei… Curtii Constitutionale! In al doilea rind, trebuie sa avem in vedere dimensiunea politica si umana a conflictului: in conditiile in care multi catolici bavarezi inca isi mai aduc aminte cum, copii fiind, au asistat in salile de clasa la momentele in care soldatii nazisti au intrat si au scos crucifixele, calcindu-le in picioare, decizia Curtii a redeschis rani poate niciodata bine inchise. Insusi Hans Maier – profesor, jurist, specialist in constitutionalism si fost ministru bavarez al culturii – a chemat populatia sa se opuna deciziei, invocind o traditie a “legii naturale” catolice privind dreptul de a te opune impotriva tiranilor. El a facut in acest sens o comparatie directa intre nazisti si Curtea Constitutionala: “Mic copil fiind, am vazut cum soldatii nazisti din Detasamentul de Asalt (Sturmabteilung) scoteau crucile din salile noastre de clasa. Nu am crezut vreodata ca la doar jumatate de secol mai tirziu o Curte creata pentru a ne proteja Constitutia va indrazni sa ceara savirsirea acelorasi acte de infamie” (Caldwell).

[cititi si Episodul 1. Introducere. Urmatorul episod apare vineri, 27 noiembrie si se numeste Precedentul Franta (I): Ayatollahii secularismului?]

[surse: o mare parte a acestui post reprezinta de fapt rezumatul articolului lui Peter C. Caldwell, “The Crucifix and German Constitutional Culture”, Cultural Anthropology, Vol. 11, No. 2 (May, 1996), pp. 259-273 (on-line pe Jstor); momentul rezistentei bavareze impotriva nazistilor si repunerea cucifixului in salile de clasa e preluat din Ian Kershaw, Popular Opinion and Political Dissent in the Third Reich: Bavaria 1933-1945 (sursa pe Google Books) (via); am mai folosit, pentru datele istorice, articolul din Wikipedia]

Decizia “Crucifixul”: CEDO vs. Italia. Episodul 1. Introducere

with 7 comments

Cu trei saptamini in urma, pe data de 3 noiembrie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat Italia in cazul Lautsie vs. Italia la plata a 5000 de euro daune morale pentru mama italianca de origine finlandeza care a cerut eliminarea crucifixelor din scoala publica in care invatau copiii ei. Cum toate instantele italiene i-au respins cererea, Lautsie a apelat la CEDO, care in final i-a dat dreptate invocind principiul libertatii religioase. Cazul creeaza un precedent extrem de important la mai multe niveluri.

Din punctul de vedere legal si din cel al politicii externe, se pune problema in ce masura tarile UE isi pastreaza suveranitatea in privinta politicilor educationale si culturale, si pina la ce punct Uniunea Europeana si CEDO se pot amesteca in afacerile interne ale statelor membre; din punctul de vedere al politicii domestice apar o serie de intrebari privind conflictul dintre drepturile majoritatii si drepturile minoritatilor, dintre dreptul statelor de afirmare a identitatii nationale si obligatia de a accepta faptul multiculturalismului, dintre integrarea minoritatilor prin absortie sau prin politici pluraliste. In sfirsit, din perspectiva constructiei europene, este interesant de vazut ce fel de “Europa” ne dorim in privinta modelarii spatiului public si al distinctiei dintre acesta din urma si spatiul privat.

Cazul este extrem de interesant intrucit, pina acum, desi au mai existat conflicte privind relatia dintre religie si spatiul public in cadrul statelor membre ale Uniunii Europene, aceste diferente s-au rezolvat, intr-un fel sau altul, la nivelul politicii (si al justitiei) interne. De aceasta data insa conflictul a luat o amploare la nivelul intregului continent, iar cazul reprezinta un precedent pe baza caruia CEDO poate justifica si deciziile in alte procese viitoare; iar prin aceste decizii va modela direct viitorul spatiului public european. Astazi incep un serial in zece episoade care se va numi Decizia “Crucifixul”: CEDO vs. Italia. Scopul serialului este aprofundarea serioasa a cazului Lautsie vs. Italia si a implicatiilor sale diverse. Pentru o analiza riguroasa, voi incepe serialul cu un numar de episoade care vor avea in centrul lor citeva conflicte privind relatia dintre religie si spatiul public (cu accent pe scolile publice), divergente aparute in Germania, Franta, Marea Britanie si Romania. Va urma apoi prezentarea pe larg a cazului Italiei, dupa care un serial va fi dedicat reactiilor interne si internationale survenite in urma deciziei CEDO. In final, doua episoade vor discuta pe larg implicatiile deciziei Curtii Europene si problemele interesante ridicate de caz in domeniul teoriei politice.

Episoadele acestui serial vor fi publicate (incepind de astazi) din doua in doua zile, la ora 10 dimineata (ora Romaniei), dupa cum urmeaza: Episodul 1: Introducere (luni, 23 noiembrie); Episodul 2: Precedentul Germania: Nazismul Curtii Constitutionale? (miercuri, 25 noiembrie); Episodul 3: Precedentul Franta (I): Ayatollahii secularismului? (vineri, 27 noiembrie); Episodul 4: Precedentul Franta (II): “Problema musulmana”? (duminica, 29 noiembrie); Episodul 5: Precedentul Marea Britanie: lantisorul si cruciulita dauneaza grav sanatatii? (marti, 1 decembrie); Episodul 6: Predecentul Romania: prezenta icoanelor discrimineaza? (joi, 3 decembrie); Episodul 7: Lautsie vs. Italia: cazul (simbata, 5 decembrie); Episodul 8: Lautsie vs. Italia: reactii (luni, 7 decembrie); Episodul 9: Concluzii: Religia si spatiul public: ce fel de Europa ne dorim?(I) (miercuri, 9 decembrie); Episodul 10: Concluzii: Religia si spatiul public: ce fel de Europa ne dorim?(II) (vineri, 11 decembrie). Daca doriti sa recititi un episod la un moment dat va puteti uita in sidebar, iar sub categoria seriale va trebui sa dati click pe serialul Decizia “Crucifixul”: CEDO vs. Italia.

Initial m-am gindit sa suprim comentariile la fiecare episod in parte, pentru a lasa loc dezbaterii exclusiv la sfirsitul serialului (episodul 10), cind vom avea in fata ochilor toate informatiile necesare. O asemenea decizie insa ar dauna in primul rind colectarii informatiilor respective. Desi acest serial se bazeaza pe o cantitate mare de munca in privinta documentatiei, e posibil ca autorul lui sa fi scapat aspecte importante. Daca cineva observa acest lucru, este rugat sa comenteze si sa ofere spre analiza alte documente sau linkuri pe care le crede importante pentru fiecare subiect in parte. Restul cititorilor (ma refer la cititorii interesati de tema) sint rugati sa amine dezbaterea pina la aparitia ultimului episod al serialului, pentru a avea o perspectiva mai informata inaintea confruntarilor opiniilor in agora. Orice comentariu nelalocul lui din acest punct de vedere va fi sau eliminat, sau – dupa caz – va ramine fara raspuns.

Written by Andrei Stavilă

Noiembrie 23, 2009 at 7:24 am

Announcements: Scholarship and Graduate Conference

with 2 comments

For the readers of this blog, I have two announcements to make. Please circulate the news among your friends and peers.

The first announcement concerns only CEU and Cornell graduate students. It is a new exchange program between the Central European University and the Cornell University initiated by the Telluride Association. Departments to which CEU candidates may apply are the Cornell programs in History, Medieval Studies, City and Regional Planning, and the Cornell Institute of Public Affairs. The deadline for CEU candidates is December 20, 2009. Further information on both legs of the exchange program, here.

The second announcement is a Call for Papers for a graduate student conference in European history, titled „Biography and Identity: Dilemmas and Opportunities,” to be held at the Central European University in Budapest, in May 2010. The Graduate Conference in European History (GRACEH) is the fourth in a series of conferences organized by the Central European University (Budapest) and the European University Institute (Florence). It is a forum for graduate students to share their research with students and scholars. There will be no registration fee and lunches and coffee will be provided. Funding for travel and accommodation may be available on an individual basis based on request. For further information, please see the GRACEH website.

Nu votez, dar ma tratez!

leave a comment »

M-am intrebat cu cine sa votez, am ascultat discursurile si dezbaterile politice, iar in final am facut calcule. Pentru fiecare etapa am gasit un tratament. M-am vindecat.

Tratamentul 1. Eu cu cine votez?

Tratamentul 2. Lacrimi si revizuirea Constituiei

Tratamentul 3. Concluzii si calcule

Written by Andrei Stavilă

Noiembrie 21, 2009 at 9:38 pm

Inca cinci ani de dimineti frumoase? Nu, merci.

leave a comment »

Via Raluca.

Written by Andrei Stavilă

Noiembrie 20, 2009 at 10:05 pm