Interactiuni

Archive for Decembrie 2009

Sarbatori fericite! Si un colind…

with 8 comments

Cu greu, am revenit on-line si, dupa cum am promis, ma apuc de treaba pentru a termina serialul inceput (printre picaturi, adica printre lucrari pentru sfirsitul de semestru, curatenia romaneasca din ajunul Craciunului, invirtitul sarmalelor si salivatul in fata usii cuptorului). In curind vor aparea si ultimele episoade; pina atunci insa, vreau sa va urez tuturor sarbatori frumoase, Craciun fericit, si un an nou ceva mai bun totusi decit asta care a trecut! Va las cu un „colind” – se pare ca e ceva mai vechi, dar eu abia acum am aflat de Guess Who. Pregatiti-va vreo 10 batiste, ca la filmele indiene de pe vremuri! Aici – Enjoy!

Mai jos aveti si doua fotografii de la ferma la care stam. Au fost facute de arankas in urma cu o saptamina – din pacate, acum a ramas doar amintirea acelor clipe – am revenit intre timp la ploaie si noroi…

(click pe fotografii pentru a le mari)

Written by Andrei Stavilă

Decembrie 24, 2009 at 8:44 am

Publicat în Altele

Tagged with , , , ,

Arrivederci! Bonus: Constantin Tanase

with 3 comments

Gata, de azi nu voi mai avea acces la net decit ocazional in urmatoarea saptamina. Ne vedem dupa! Pina atunci, va las cu Constantin Tanase (via Razvan Vintilescu). Si daca ma intrebati pe mine, o sa va spun ca „rumeinia” e un fel de cosciug pe care groparii beti il manevreaza asa cum pot (neaparat, vedeti aici!). Dar nu-i nimic: bine ca raminem optimisti!

Ne-am trezit din hibernare
Si-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Si cu asta ce-am facut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Si-am luptat, cum am stiut,
S-avem noua guvernare,
Si cu asta ce-am facut?

Ca mai bine sa ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar traim în saracie,
Si cu asta ce-am facut?

Ia coruptia amploare,
Cum nicicând nu s-a vazut,
Scoatem totul la vânzare?
Si cu asta ce-am facut?

Pentru-a câstiga o pâine,
Multi o iau de la-nceput,
Ratacesc prin tari straine,
Si cu asta ce-am facut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decazut,
Cresc întruna taxe-accize,
Si cu asta ce-am facut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Si cu asta ce-am facut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a vazut,
Tara-i plina de vedete,
Si cu asta ce-am facut?

Pleaca-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarasi am votat ca prostii,
Si cu asta ce-am facut?

Written by Andrei Stavilă

Decembrie 12, 2009 at 1:54 am

Patapievici

with 3 comments

Scurt, ca nu e timp: nu-l credeam pe Patapievici – care inca imi este drag, oricite prostii politice a facut – in stare de asa ceva. Sa spui tu, un intelectual de marca, despre existenta unei casete in care lui Geoana i se face sex oral si sa nu dai nici o proba, ba mai mult, sa fii contrazis de unul din propria ta echipa… Foarte urit! Sint uluit si inca nu imi revin.

Written by Andrei Stavilă

Decembrie 10, 2009 at 2:48 pm

Mica pauza de blog

with 7 comments

Astazi ar fi trebuit sa apara (probabil) penultimul episod din „Decizia Crucifixul”. Din nefericire, in urmatoarele aproximativ 12 zile imi va fi imposibil sa mai lucrez la acest proiect, intrucit alte indatoriri -au acaparat complet, si nu suporta aminare. Cu scuzele de rigoare fata de putinii cititori constati ai serialului, voi reveni cu ultimele doua-tei episoade in saptamina care incepe pe 21 decembrie.

Pina atunci va las sanatosi, sper sa va regasesc la fel si, cum zilele astea se desfasoara mari miscari de forta intr-un mic pahar cu apa la Copenhaga, va doresc din tot sufletul sa rezistati indoctrinarii la care vor sa va supuna apostolii noii religii!

(sursa)

Written by Andrei Stavilă

Decembrie 9, 2009 at 7:18 am

Decizia “Crucifixul” – episodul 8: Lautsie vs. Italia – cazul

leave a comment »

Later edit (November 2016): ‘European Court of Human Rights rules crucifixes are allowed in state schools – Strasbourg judgment overturns 2009 ruling that crucifixes violate secular principles, calling them an „essentially passive symbol”

Cazul

Soile Lautsi (o italianca de origine finlandeza) si sotul ei Massimo Albertin traiesc in orasul Abano Terme, din regiunea Veneto, provincia Padua. Au doi copii (Dataico si Sami Albertin) care, in virsta de 11 si 13 ani, au frecventat in perioada 2001-2002 scoala publica “Istituto comprensivo statale Vittorino da Feltre”, din Abano Terme. Toate salile de clasa aveau cite un crucifix atirnat de perete, ceea ce Lautsie a considerat ca fiind impotriva principiului secularismului, in spiritul caruia dorea sa isi educe copiii. La o intrunire organizata de scoala pe 22 aprilie 2002, reclamanta a ridicat aceasta problema, aratind cum Curtea de Casatie italiana (prin decizia 4273 din 1 martie 2000) a considerat ca prezenta unui crucifix in salile de vot pregatite pentru alegerile politice este contrara principiului laicitatii statului. In data de 27 mai 2002 conducerea scolii a hotarit sa lase crucifixele la locul lor in salile de clasa. Dupa doar doua luni, la 23 iulie 2002, Lautsie a atacat aceasta decizie la Tribunalul administrativ al regiunii Veneto. Bazindu-se pe articolele 3 si 19 ale Constitutiei italiene si pe articolul 9 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, reclamanta a considerat ca scoala a incalcat principiul laicitatii. Pe de alta parte, tot ea a denuntat violarea principiului impartialitatii administratiei publice (articolul 97 al Constitutiei) si a cerut Tribunalului sa sesizeze Curtea Constitutionala asupra acestei probleme constitutionale.

La 3 octombrie 2007 Ministerul Instructiei Publice s-a constituit ca parte a procedurii juridice, adoptind directiva nr. 2666, care recomanda directorilor de scoala sa puna crucifixe in salile de clasa. Astfel Ministerul a luat pozitie in acest conflict, sustinind ca situatia criticata se baza pe articolul 118 a decretului regal nr. 965 / 30.04.1924 si articolul 119 al decretului regal nr. 1297 / 26.04.1928 (dispozitii administrative anterioare intrarii in vigoare a Constitutiei si reprezentind acorduri intre Italia si Sfintul Scaun).

La 14 ianuarie 2004 Tribunalul administrativ al Venetiei considera, tinind cont de principiul laicitatii (articolele 2, 3, 7, 8, 9, 19 si 20 ale Constitutiei) ca problema constitutionalitatii era bine argumentata si ca atare a sesizat Curtea Constitutionala. Pe de alta parte, avind in vedere libertatea educatiei si obligativitatea de a merge la scoala, a considerat prezenta crucifixului in scoli ca fiind impusa elevilor, parintilor si profesorilor, favorizind religia crestina in detrimentul altor religii. Reclamanta s-a constituit parte in procedura aflata pe rolul Curtii Constitutionale. Guvernul a sustinut ca prezenta crucifixului in salile de clasa este un “fapt natural”, pe motivul ca nu constituie doar un simbol religios, ci de asemenea “drapelul Bisericii Catolice”, singura biserica nominalizata in Constitutia italiana (articolul 7). Trebuia deci avut in vedere acest fapt: crucifixul este un simbol al statului italian.

Prin ordonanta nr. 389 / 15.12.2004, Curtea Constitutionala si-a declinat competenta de a judeca acest caz, motivind ca deciziile aflate sub litigiu nu sint incluse intr-o lege, ci in regulamente administrative (statutorii), care nu au forta de lege. Astfel, a devenit neclar daca respectivele regulamente administrative semnate inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei italiene mai sint valabile acum sau nu. In orice caz, in situatia data a reinceput procesul in cadrul Tribunalului administrativ. Prin decizia nr. 1110 / 17.03.2005, acest Tribunal a respins recursul relamantei, considerind crucifixul, printre altele, drept un simbol al istoriei si culturii italiene, in consecinta al identitatii italiene, si in acelasi timp un simbol al principiilor egalitatii, libertatii si tolerantei, precum si al laicitatii statului. Ca urmare, Lautsie a facut recurs la Tribunalul administrativ (Consiglio di Stato), care, printr-o decizie data la 13 februarie 2006 a respins recursul, motivind ca obiectul in cauza (crucifixul) a devenit una dintre valorile laice ale Constitutiei italiene si reprezinta valorile vietii civile.

Epuizind toate caile de atac din cadrul justitiei italiene, Lautsie a apelat la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), inregistrind plingerea nr. 30814 / 27.07.2006 prin care anunta o incalcare a drepturilor omului de catre statul italian. La data de 3 noiembrie 2009, CEDO i-a dat dreptate reclamantei si a obligat Italia sa-i plateasca 5000 de euro daune morale (in afara de cazurile in care alte surse sint specificate in mod expres, sursa informatiilor privind istoria acestui caz este site-ul CEDO – in limba franceza).

Chestiuni privind legislatia interna

Articolul decretului din 1924 (acest act fiind un regulament interior privind organizarea scolilor secundare din Regat) spune ca “fiecare institutie scolara trebuie sa detina drapelul italian, fiecare sala de clasa imaginea crucifixului si portretul regelui”. Articolul decretului din 1928 (decretul fiind o aprobare a regulamentului general privind serviciile de invatamint primar) enumera crucifixul printre “echipamentele si materialele necesare salilor de clasa din scoli”. Curtile italiene au considerat ca aceste doua dispozitii au ramas in vigoare si dupa adoptarea noii Constitutii (la 1 ianuarie 1948) si ca sint aplicabile in cazul de fata. Un alt document important este Pactul Lateran, semnat pe 11 februarie 1929 de catre primul ministru italian Benito Mussolini (in numele Regelui Victor Emmanuel al III-lea) si de catre Cardinalul Secretar de Stat Pietro Gasparri (in numele Papei Pius al XI-lea). Ratificat la 7 iunie in acelasi an, actul marcheaza deopotriva crearea Statului Vatican si “reconcilierea” dintre Statul italian si Biserica catolica (sursa). Prin acest act, catolicismul a fost confirmat drept religia oficiala a statului italian; chiar articolul 1 al Pactului declara ca “Italia recunoaste si reafirma principiul consacrat de articolul 1 al Statutului Albertin al Regatului semnat in 4 martie 1848, conform caruia religia catolica, apostolica si romana este singura religie de Stat”.

Constitutia Republicii italiene, intrata in vigoare in 1948, recunoaste explicit in articolul 7 faptul ca Statul si Biserica sint fiecare independente si suverane; raporturile dintre Stat si Biserica catolica sint reglementate de Pactul Lateran, iar modificarile acestuia sint acceptate de ambele parti, astfel incit nu este necesara o procedura de revizuire constitutionala. Articolul 8 se refera la confesiunile religioase altele decit cea catolica, care “au dreptul de a se organiza conform propriilor lor statute, atita timp cit nu se opun ordinii juridice italiene”. Insa religia catolica si-a schimbat statutul in urma ratificarii (prin legea nr. 121 / 25.03.1985) a dispozitiilor initiale ale Protocolului aditional al noului “Acord” cu Vaticanul, semnat la 18 februarie 1984, care modifica Pactul Lateran din 1929. Conform acestor dispozitii, principiul proclamat ca fiind la originea Pactului Lateran, cel al religiei catolice drept singura religie a statului italian, este considerat ca nemaifiind in vigoare.

In decizia nr. 203 / 1989, Curtea Constitutionala italiana a examinat problema caracterului non-obligatoriu al predarii religiei catolice in scolile publice, obervind cum Constitutia contine principiile laicitatii (articolele 2, 3, 7, 8, 9, 19 si 20) si cum caracterul confesional al statului a fost abandonat explicit in 1985, in virtutea Protocolului aditional al noului Acord cu Sfintul Scaun. Totusi, aceeasi Curte Constituionala, chemata sa se pronunte asupra obligatiei de a expune crucifixe in scolile publice, a emis ordonanta nr. 389 / 15.12.2004. Prin aceasta, fara a numi considerentele de fond, Curtea a declarat ca nu poate avea in vedere problema ridicata de Lautsie intrucit chestiunea are drept obiect dispozitii statutare, fara forta de lege, care prin consecinta nu intra sub jurisdictia sa.

Decizia CEDO

Traduc mai jos decizia luata de judecatori in cazul Lautsie vs. Italia, asa cum a fost ea publicata in comunicatul de presa transmis in limba engleza de catre CEDO. Decizia pe larg, in limbaj juridic, poate fi citita in limba franceza aici.

“Prezenta crucifixului – care nu poate trece neobservata in salile de clasa – poate fi usor interpretata de catre elevii de toate virstele drept un simbol religios, iar ei ar putea considera ca sint educati intr-un mediu scolar ce poarta pecetea unei anumite religii. Acest lucru ii poate incuraja pe elevii religiosi, dar de asemenea ii poate deranja pe elevii care practica alte religii sau care sint atei, in mod special in cazul in care apartin minoritatilor religioase. Libertatea de a nu crede in nici o religie (inerenta conceptului de libertate religioasa garantat de Conventie) nu se limiteaza la absenta serviciilor religioase sau a educatiei religioase: ea se extinde si asupra practicilor si simbolurilor care exprima o credinta, o religie, sau ateismul. Aceasta libertate merita o protectie speciala in cazul in care Statul este cel care a exprimat o credinta iar individul este pus intr-o situatie pe care nu o poate evita, ori o poate evita numai cu eforturi si sacrificii disproportionate.

Statul trebuie sa se abtina de la impunerea unei credinte in locurile in care indivizii depind de acesta. In mod special, Statului i se cere sa respecte neutralitatea confesionala in contextul educatiei publice, unde mersul la scoala este obligatoriu indiferent de religie si unde scopul ar trebui sa fie deprinderea gindirii critice de catre copii.

Curtea nu a fost in stare sa inteleaga cum expunerea, in salile de clasa ale scolilor de stat, a unui simbol care in mod rezonabil poate fi asociat cu religia catolica (religie majoritara in Italia), ar putea servi pluralismului educational esential pentru mentinerea unei ‘societati democratice’ asa cum a fost aceasta conceputa de catre Conventie, pluralism recunoscut de altfel de catre Curtea Constitutionala italiana.

Expunerea obligatorie a unui simbol al unei anumite confesiuni in locurile folosite de catre autoritatile publice, si in special in salile de clasa, restrictioneaza dreptul parintilor de a-si educa copiii in conformitate cu propriile lor convingeri si dreptul copiilor de a crede sau de a nu crede. Curtea a decis, in mod unanim, ca a avut loc o violare a articolului 2 din Protocolul numarul 1, coroborat cu articolul 9 al Conventiei”.

Controversata decizie

Pasquale Annicchino, “fellow” al Programului “Drept si Religie” de la Universitatea din Siena si redactor-sef al Revistei Drepturilor Omului publicata de University College din Londra atrage atentia asupra unor probleme importante in legatura cu decizia CEDO. Prima observatie, extrem de importanta din punct de vedere legal, arata cum Curtea nu a avut in vedere in acest caz doctrina traditionala a “limitei aprecierii” (“margin of appreciation”) – conform careia, in conformitate cu articolul 9 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, “acolo unde sint in discutie probleme privind relatia dintre Stat si religie, probleme asupra carora intr-o societate democratica opiniile pot diferi in mod rezonabil la scala larga, trebuie sa se acorde o importanta speciala rolului detinut de catre corpul legislativ national (adica guvernul statului respectiv – n.m.)”. A doua observatie tine de faptul ca judecatorii desemnati pentru acest caz au fost partinitori (biased), majoritatea avind clare convingeri seculare: de pilda, Andras Sajo este un fost profesor de drept constitutional si un cercetator prolific in specialitatea “drept si religie”. Problema este ca, inainte de a fi implicat in acest caz, judecatorul respectiv si-a clamat public convingerile anti-religioase: intr-un articol publicat in Cardozo Law Review, Andras Sajo a declarat ca “Oamenii sint ingropati in cimitire nu pentru ca asta le-ar facilita invierea, ci din motive de sanatate publica”. Alt judecator, Vladimir Zagrebelsky (cetatean italian) a fost criticat pentru modul in care a ajuns sa fie numit in acest post la CEDO: conform unui raport publicat in decembrie 2008 de catre Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, alegerea sa a fost “ad hoc si fara baza legala” (nota 43) (sursa: Mirror of Justice).

Pe propriul sau blog, Neil Addison (un expert britanic in domeniul legislatiei anti-discriminare) se intreaba si el de ce Curtea nu a aplicat conceptul limitei aprecierii, si nu a lasat astfel fiecarui stat in parte puterea de a decide in astfel de cazuri. Mai mult, el mentioneaza ca prin decizia sa Curtea a extins asupra intregii Europe conceptul francez al separarii stricte dintre religie si scolile de stat, hotarire care “ignora traditiile si sistemele pedagogice diferite ale natiunilor Europei”. Mai mult, Addison aminteste ca, in Marea Britanie cel putin, credinta in Schimbarea Climei (Climate Change) a dobindit juridic rangul de “filosofie”, prin procesul Nicholson vs. Grainger. Ne putem astepta astfel – se intreaba autorul – sa fie scoase din scoli si afisele privind incalzirea globala? Posibil, daca vreun parinte va fi deranjat si se va simti discriminat de aceasta “credinta filosofica”… (sursa).

La rindul meu, as dori sa aduc in atentie inca trei probleme privind decizia Curtii. In cadrul ei se vorbeste despre faptul ca “Statul trebuie sa se abtina de la impunerea unei credinte in locurile in care indivizii depind de acesta”; de asemenea, se vorbeste despre “Expunerea obligatorie a unui simbol al unei anumite confesiuni in locurile folosite de catre autoritatile publice, si in special in salile de clasa”. Interesant de observat, Curtea a tinut cont de faptul ca regulamentele administrative din anii ’30 ai secolului trecut impuneau intr-adevar in mod obligatoriu prezenta crucifixelor in scoli. Ca atare, CEDO a vorbit despre discriminarea pe care caracterul obligatoriu al prezentei crucifixelor o determina. Logic, in cazul in care Italia raspunde deciziei prin abrogarea regulamentelor respective, in schimb lasa decizia pastrarii sau eliminarii icoanelor din scoli la latitudinea comunitatilor locale, atunci hotarirea Curtii Europene nu mai are obiect (intrucit dispare impunerea crucifixului de catre stat). In al doilea rind, decizia nu justifica conceptul “francez” de “neutralitate” pe care a ales sa-l foloseasca: nu ni se explica de ce “neutralitatea exclusiva” (care nu permite simbolurile religioase in scoli) este mai dezirabila decit “neutralitatea inclusiva” (care permite simbolurile religioase in scoli, cu conditia sa fie acceptate toate simbolurile religioase, nu numai cele ale unei singure confesiuni). In sfirsit, in al treilea si ultimul rind, mi se pare uimitoare urmatoarea fraza: prezenta crucifixelor in scoli “restrictioneaza dreptul parintilor de a-si educa copiii in conformitate cu propriile lor convingeri”. Dar scoaterea icoanelor din scoli nu restrictioneaza, la rindul ei, dreptul altor parinti de a-si educa copiii in conformitate cu propriile lor convingeri? Desigur, se poate spune ca acesti parinti sint liberi sa-si educe copiii in spiritul catolicismului in spatiul privat, acasa la ei. Dar cineva poate replica simplu: pastrind icoanele in scoli nimeni nu interzice parintilor atei sa-si educe copiii in spiritul secularismului in spatiul privat, acasa la ei. Iata cum conceptul neutralitatii exclusiviste provoaca o gama de probleme serioase, in primul rind discriminarea inversa: acum, promovind un concept secularist de neutralitate, statul avantajeaza pe atei si discrimineaza oamenii religiosi. Un concept inclusivist de neutralitate nu da nastere unor astfel de probleme: statul, in acest caz, nu discrimineaza pe nimeni, intrucit ii lasa pe toti sa afiseze orice simboluri identitare doresc si nu lasa pe nimeni sa se declare discriminat doar pentru ca vede un simbol religios apartinind altei religii sau… convingeri “filosofice”.

Probleme de drept comunitar – va scoate Italia crucifixele din scoli?

CEDO, desi i-a dat dreptate lui Soile Lautsi si a obligat statul italian la plata a 5000 de euro daune morale, nu are puterea de a cere Italiei, pur si simplu, scoaterea crucifixelor din scoli (sursa). Chestiunea este insa mult mai complicata. Tratatul de la Lisabona (semnat de statele membre ale Uniunii Europene la 13 decembre 2007 si intrat in vigoare la 1 decembrie 2009) este considerat un fel de “Constitutie europeana” (de fapt, el a fost propus ca urmare a respingerii proiectului unei adevarate Constitutii comunitare de catre cetatenii francezi si olandezi in 2005). Acum, una dintre schimbarile majore aduse de Tratatul de la Lisabona este transformarea Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale intr-un document cu forta legala si obligatoriu pentru majoritatea statelor membre (sursa) – nu pentru toate, intrucit Marea Britanie, Polonia si Cehia s-au retras din si nu au ratificat aceasta parte a Tratatului, motivind ca respectiva Carta nu trebuie sa aiba prioritate asupra legilor interne (domestice) ale statelor Uniunii (sursa). Cum Italia insa nu a cerut un “opt-out”, va trebui sa se supuna Cartei. Mai departe, Curtea Europeana a Drepturilor Omului este organul interpretativ al Cartei – ea poate spune ce actiune contravine drepturilor mentionate in documentul respectiv. Ca atare, declarind ca Italia a incalcat un drept fundamental al unui cetatean, CEDO nu poate ordona direct statului italian scoaterea crucifixelor din scoli – insa poate cere lamuriri privind modul in care Italia are de gind sa remedieze situatia incalcarii drepturilor fundamentale. Ceea ce inseamna, probabil, ca vor trebui scoase crucifixele din scoli. Totusi, Italia mai are o sansa, si anume sa faca apel la Inalta Camera (Grand Chamber) a Curtii Europene a Drepturilor Omului. Autoritatile italiene au anuntat deja ca vor face apel; Ministrul Afacerilor Externe, Franco Frattini, a fost cel desemnat sa se ocupe direct de acest lucru (sursa). Neil Addison a declarat ca “in cazul in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu isi respinge propria decizie in cadrul apelului (inaintat de Italia – n.m.), Italia, si intr-adevar intreaga Europa, au o problema serioasa”; iar daca apelul va fi respins, singura solutie de scapare pentru Italia ramine “retragerea completa din Uniunea Europeana, lucru putin probabil” (sursa).

[Cititi episoadele precedente ale serialului “Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia” aici. Urmatorul episod va fi publicat miercuri, 9 Decembrie si se va numi “Lautsie vs. Italia: reactii”]

E bine.

with 4 comments

Sa spunem ca aveti de ales: cancer sau SIDA? Cam asa imi suna mie remarca idioata a celor care imi tot spun, de vreo 15 ani incoace, sa aleg raul mai mic. Geoana sau Basescu? Nu, multumesc. Nici cancer, nici SIDA. Vreau sa traiesc.

Ma bucur totusi pentru ca a iesit Geoana (daca o fi iesit). Este insa bucuria schingiuita a soldatului care lupta de doua luni de zile numai pe intuneric, legat la ochi. Cel putin, acum s- a facut ziua si totul este clar. In varianta lui Basescu presedinte, ne-ar fi asteptat luni intregi de instabilitate politica, poate dizolvarea Parlamentului, luni intregi de negura, in care soldatul de care va spuneam ar fi lovit in continuare bezmetic cu sabia in toate directiile. In varianta lui Geoana presedinte, lucrurile vor sta rau, insa cel putin va exista un guvern, o administratie care sa se ocupe de tara si impotriva careia soldatul nostru poate lupta. Intre a sti care-ti este adversarul (si a lupta pe fata cu el, chiar daca sansele sint mici), si a nu sti care e adversarul si a lupta in van pe intuneric, eu prefer prima varianta. Intrucit e vorba de situatia mea personala, de lupta pe care o duc eu, prefer prima varianta. De asta ma bucur ca a cistigat Geoana. E insa o bucurie schingiuita, iar sampania o las altora. Un paharel de bitter e mai adecvat situatiei.

De miine incep o noua lupta. Cel putin acum stiu ca vom avea un guvern, ca tara va fi administrata, ca exista un aparat de stat cu care pot vorbi (citeste: „lupta”). De asta e ok ca a cistigat Geoana. Pentru mine. E bine.

Written by Andrei Stavilă

Decembrie 6, 2009 at 11:29 pm

Decizia “Crucifixul” – episodul 7. Precedentul Romania: Prezenta icoanelor discrimineaza? (II)

with 4 comments

Reactia impotriva eliminarii icoanelor

Peste 150 de organizatii ale societatii civile [unele dintre ele unite sub numele “Coalitia pentru Respectarea Sentimentului Religios”, infiintata imediat dupa decizia CNCD – (sursa)] si multe personalitati si lideri de opinie s-au impotrivit propunerii eliminarii icoanelor din scoli. Este vorba de Civic Media, Altermedia, Asociatia Romana pentru Patrimoniu, Asociatia ROST, doua uniuni sindicale ale profesorilor (Federatia Educatiei Nationale si Uniunea Spiru Haret, avind impreuna aproximativ 120.000 de membri), trei organizatii media (Federatia Romana a Jurnalistilor MediaSind, Societatea Ziaristilor din Romania si Societatea Jurnalistilor Profesionisti din Romania) (sursa), si bineinteles Patriarhia Romana (sursa). Au aderat si personalitati precum Valentin Hossu-Longin, sapte membri ai Academiei Romane (Dan Berindei, Virgil Candea, Florin Constantiniu, Augustin Buzura, Mariana Nicolesco, Dinu C. Giurescu si Constantin Balaceanu-Stolnici) (sursa), Camelia Gavrila (sursa), Theodor Baconski (sursa), Horia-Roman Patapievici (sursa), Ilie Badescu (sursa), Dan Puric, Victor Roncea (sursa), Nicolae Dragusin (sursa), preotul Iustin Parvu (sursa), Dan Sluşanschi (sursa), Catalin Croitoru (pe atunci lider FEN, actual deputat PDL) (sursa), Andrei Cornea (sursa), Eugen Mihaescu, Radu Beligan, Pavel Chirila, Virgiliu Radulian (sursa); pe site-ul Asociatiei Romane pentru Patrimoniu se pot gasi alte semnaturi de sustinere, in special din partea romanilor din diaspora (sursa). Petitia Civic Media a fost semnata de peste 3000 de indivizi (sursa).

Incerc sa sintetizez si sa comentez mai jos, din perspectiva proprie, argumentele aduse impotriva scoaterii icoanelor din scoli:

(1) Argumentul identitatii nationale. Conform acestui argument (folosit in toate precedentele discutate in episoadele anterioare), ortodoxia face parte integranta din identitatea nationala romaneasca. In Romania, potrivit recensamintului din 2002, 87% din populatie s-a declarat de confesiune ortodoxa (sursa), si o mare majoritate a acesteia sustine prezenta icoanelor in scoli. Majoritatea are dreptul sa isi pastreze valorile si sa le asigure perpetuarea prin intermediul educatiei, tot asa cum si minoritatile au acest drept; dupa sustinatorii acestui argument, nu exista nici un motiv sa oferim minoritatilor drepturile pe care le refuzam majoritatii. Prof. dr. Ilie Badescu, sef de catedra in cadrul Facultatii de Sociologie a Universităţii Bucureşti, considera ca “Nu poţi lupta cu discriminarea discriminând. Nu poţi elimina prin decizii administrative părţi întregi din spiritualitatea unui popor” (sursa). Si Dan Sluşanschi (profesor universitar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti) a denuntat „ipocrizia” discriminarii pe dos: „om şi cetăţean ‘ca lumea’ nu eşti decât dacă, ajuns pe lume şi între cei din jur, respecţi poruncile de bază ale vieţuirii omeneşti, şi, mai cu seamă, cea de a unsprezecea poruncă, aceea a iubirii. Dacă ai înţeles adânc aceasta, nu te mai repezi să cauţi cu lumânarea cum te „discriminează“ alţii, faţă de care, de fapt, nu ai arătat nici un fel de consideraţie şi cărora le-ai dispreţuit însemnele, odoarele şi credinţa” (sursa). In mod foarte interesant, pentru Catalin Croitoru (pe atunci liderul Federatiei Educatiei Nationale, din aprilie 2008 deputat PDL) încercarea de eliminare a icoanelor din şcoli reprezintă „un atac la fiinţa naţională”. „Reprezentantul a peste 50.000 de profesori din întreaga ţară a subliniat că sindicatul pe care-l conduce va ataca în instanţă, la momentul potrivit, tot ceea ce înseamnă încălcarea drepturilor elevilor, studenţilor şi profesorilor” (sursa). Pe aceeasi linie argumentativa, profesoara Viorica Corolea (de la Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga”, din Botosani) considera „nedemnă această propunere de eliminare a icoanelor din şcoli. Este o acţiune jignitoare, în primul rând pentru originea naţiunii române. Şi, în al doilea rând, pentru tradiţia şi civilizaţia românească. Cultura română este o cultură europeană care s-a format prin creştinism, prin respectarea unor reguli de conduită şi norme morale. Se ştie, din istoria civilizaţiei noastre, că primele cărţi româneşti au apărut în sânul bisericilor. Primele caractere din limbajul slavon s-au transformat apoi în caractere latine tot în sânul Bisericii. A scoate icoana din şcoală înseamnă a scoate ceva din sufletul românului” (sursa). La nivel universitar, istoricul Dinu C. Giurescu declara ca „De regula simbolurile religioase se numara printre cele definitorii pentru istoria si identitatea unei natiuni sau comunitati. Este firesc ca semiluna sa figureze pe stindardele unor state musulmane, fie ele si laice, cu sute de milioane de locuitori. Crucea este simbolul comunitatilor crestine – ortodocsi, catolici, greco-catolici, luterani, anglicani, calvini, presbiterieni, reformati sau baptisti. Romania este in proportie de peste 95% o tara crestina. Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii vine cu o propunere care loveste si pune la index 95% dintre cetatenii romani ce apartin unei biserici crestine, in primul rand ortodocsi, catolici, greco catolici sau reformati” (sursa). Domnul Giurescu nu ne spune, insa, de unde a luat procentul de 95%, din moment ce la recensamintul din 2002 doar 87% din populatie s-a declarat ortodoxa. Fie si asa, argumentul pastrarii identitatii nationale este unul puternic (recunoscut ca atare in domeniul academic in teoriile nationaliste, teoriile comunitariene si multiculturale, precum si in teoria politicilor identitatii). Totusi, desi argumentul ca atare poate fi folosit pentru sustinerea pastrarii icoanelor in scoli, el nu poate fi pus la lucru in favoarea excluderii simbolurilor religioase ale altor religii. Argumentul pastrarii identitatii nationale sau culturale functioneaza in ambele sensuri, sustind acest drept atit pentru majoritate, cit si pentru minoritati.

(2) Argumentul intoarcerii la ateismul de tip comunist. Conform acestui argument, scoaterea icoanelor din scoli ne retrimite din punct de vedere moral in trecutul comunist al tarii; eliminarea icoanelor din scoli in 1948 si cea de 60 de ani mai tirziu s-a bazat de fiecare data pe principii ateiste, principii pe care o minoritate (atunci comunistii, acum ateii) le-a impus asupra marii majoritati. Istoricul Florin Constantiniu crede ca „revenirea la practici ale ateismului comunist – izgonirea simbolurilor religioase crestine din scoli – este un fenomen pe cat de surprinzator, pe atat de daunator. (…) [Este] o realitate istorica: in plamada spirituala a romanului, crestinismul este una din componentele fundamentale: crestinarea s-a asociat cu etnogeneza noastra. Reluarea practicilor staliniste este inca un semn al gravei crize in care se zbate societatea romaneasca. Apelul la valorile crestine ar putea fi un mijloc de salvare” (sursa). De asemenea, actorul Radu Beligan considera cu privire la scoaterea icoanelor din scoli ca „Vremea totalitarismului ateist a apus” (sursa). De asemena, Biserica Ortodoxa Romana apreciaza ca incepe sa fie remarcata o „tendinta de exilare a religiei in spatiul privat”, „asa cum se intampla in timpul regimului comunist din Europa Rasariteana, cand o minoritate ideologica persecuta credinta, traditia si cultura majoritatii” (sursa). Dupa cum am vazut, acelasi tip de argument a fost folosit de unii lideri bavarezi, acestia facind legatura intre decizia Curtii Supreme de a scoate crucifixele din scoli si actiunea similara a nazistilor. Nu stiu cit de mult un asemenea argument poate fi folosit intr-o dezbatere rationala (in definitiv, cele doua decizii sint bazate pe ratiuni diferite, ce le instraineaza astfel enorm in dimensiunea lor morala); totusi, nu mai putin adevarat e faptul ca, la nivel emotional, amintirea inca vie a atrocitatilor celor doua regimuri totalitare (inclusiv scoaterea fortata a simbolurilor religioase din scoli) a produs multora un soc puternic.

(3) Argumentul cresterii sentimentului anti-european. Conform acestui argument, decizia de a elimina icoanele din scoli poate determina nasterea unui puternic sentiment anti-european, cu atit mai mult acum, dupa cazul condamnarii Italiei de catre CEDO. Conform lui Ilie Badescu, decizia de a scoate icoanele va avea un impact puternic asupra sentimentelor proeuropene, intrucit “decizia apare ca impusă de instituţiile europene. Astfel, se produce delegitimarea structurilor europene, ceea ce mă face să afirm că demersul iconoclaştilor este şi antieuropean, nu doar anticultural” (sursa). Acest argument, desi bazat iarasi pe reactia emotionala a unei mari parti a populatiei (si ca atare dificil de luat in serios intr-o dezbatere rationala), este totusi unul destul de puternic: Tratatul de la Lisabona consfinteste integrarea Conventiei Europene asupra Drepturilor Omului in legislatia UE; ca atare, desi inainte de Tratat deciziile CEDO nu aveau nici o legatura cu Uniunea Europeana ca si constructie comunitara, dupa semnarea lui faptul ca CEDO gaseste o violare a “constitutiei” comune de catre un stat membru devine extrem de important si are consecinte juridice directe (sursa). Ca atare, deciziile care afecteaza direct vietile cetatenilor si valorile lor se iau de catre institutii tot mai indepartate de comunitatile locale si de indivizi, ceea ce poate declansa un serios sentiment anti-european.

(4) Argumentul transferului capacitatii decizionale catre comunitatile locale. Un alt argument, sustinut chiar de catre oficialitatile statului si de catre Biserica Ortodoxa Romana (BOR) l-a constituit faptul ca, din moment ce introducerea icoanelor in scoli nu a fost o consecinta a vreunei legi a statului roman sau a unei decizii interne a BOR, ci a survenit in urma vointei profesorilor, parintilor si elevilor in perioada imediat urmatoare caderii regimului comunist, pastrarea sau eliminarea icoanelor din / in scoli trebuie sa fie o hotarire a comunitatilor locale. In acest sens, nici statul, nici BOR, nici CNCD nu au un cuvint de spus. Pe data de 21 decembrie 2006, Ziarul de Iasi anunta cum “Comisia de Invatamint din Camera Deputatilor sustine punctul de vedere al Ministerului Educatiei si recomanda ca prezenta sau absenta simbolurilor religioase in unitatile de invatamant nu poate fi reglementata printr-un act legislativ, ci trebuie sa fie o decizie a comunitatilor locale” (sursa). Comisia de invatamint din Camera Deputatilor, prin vocea presedintelui ei, Olguta Vasilescu, s-a declarat “categoric” impotriva interzicerii icoanelor in scoli; de asemenea, Comisia de Invatamint din cadrul Senatului a votat in unanimitate impotriva eliminarii icoanelor din scoli. Directorul Directiei Generale pentru Invatamintul Preuniversitar din cadrul Ministerului Educatiei, Liliana Preoteasa, a declarat ca “Din moment ce Ministerul Educatiei nu a elaborat un document pentru a reglementa prezenta icoanelor in scoli, nu vad de ce trebuie elaborat un document care sa le interzica”. De asemenea, presedintele Consiliului Recotorilor din Romania, Ecaterina Andronescu (deputat PSD la acea vreme, in acelasi timp fost si viitor ministru al Educatiei) a spus ca “Noi nu putem nici sa interzicem, nici sa dispunem prezenta unor simboluri religioase in scoli, aceasta decizie apartine comunitatii locale”. Cum recomandarea CNCD nu avea rang de act normativ, “Ministerul Educatiei a decis ca prezenta sau absenta icoanelor in salile de clasa trebuie sa fie o decizie a parintilor, comunitatii locale si nu in ultimul rind a scolii” (sursa). De asemenea, un comunicat al Ministerului Educatiei din decembrie 2006 arata ca “atît petitionarul, cît si emitentii deciziei omit un aspect important – prezenta icoanelor în unitătile de învătămînt nu este consecinta unui ordin ministerial, ci o hotărîre a societătii civile. Prin urmare, trăind într-o societate democratică, decizia trebuie să apartină tot părintilor, comunitătii locale si nu în ultimul rînd scolii. În virtutea principiilor democratice, considerăm că exista prerogative naturale ce nu trebuie îngrădite de acte normative. În consecintă, dorim ca într-o unitate scolară normele interne care să reglementeze prezenta simbolurilor religioase să fie stabilite de comunitătile locale si sîntem de acord cu o abordare diversificată, functie de apartenenta religioasă a populatiei. Cu o singură conditie – respectarea Legii învătămîntului care interzice prozelitismul religios în scoli“ (sursa 1; sursa 2). Insusi Ministrul Educatiei, Mihail Hardau, a sustinut aceasta linie (sursa). Surprinzator, BOR a adoptat o atitudine moderata si a fost de acord cu decizia autoritatilor statului; prin purtatorul de cuvint al Patriarhiei Romane, preotul Constantin Stoica, a declarat de mai multe ori ca decizia pastrarii sau eliminarii icoanelor din scoli trebuie sa apartina comunitatilor locale (sursa 1; sursa 2; sursa 3; sursa 4).

(5) Argumentul transferului capacitatii decizionale catre comunitatile scolare. Unii au mers chiar mai departe, si au considerat ca decizia nu trebuie luata la nivelul comunitatii locale, ci la nivelul fiecarei comunitati scolare in parte. Astfel, Nicolae Dragusin considera ca “A spune ca toate simbolurile religioase (icoane, crucifixuri) trebuie inlaturate din institutiile de invatamant mi se pare la fel cu a spune ca in fiecare sala de curs trebuie sa existe in mod imperativ cate un astfel de simbol religios. Cele doua situatii sunt – dupa parerea mea – laturile (simetrice) ale aceluiasi tip de extremism. In conditiile in care regulamentul scolar / documentele legislative nu prevad nici prezenta icoanelor nici absenta lor mi s-ar parea mult mai intelept ca aceasta chestiune sa fie rezolvata la nivelul fiecarei clase prin organismele sale: diriginte, sef de clasa, comitet de parinti si eventual cu conlucrarea conducerii / consiliului profesoral. Asa cum sa zicem ca exista parinti care nu vor prezenta icoanelor, tot asa exista si alti parinti / elevi care cer prezenta lor. A fixa o regula generala fara sa se tina cont de sensibilitatile locale mi se pare metoda cea mai sigura de a invrajbi” (sursa).

(6) Argumentul transferului capacitatii decizionale catre indivizi. Unii insa, provenind din zona libertariana, nu sint multumiti nici cu ideea lasarii deciziei la nivelul comunitatilor locale, dar nici la nivelul mai mic al comunitatilor scolare. Conform lui Ionut Sterpan, care scrie pe site-ul www.liberalism.ro, decizia trebuie sa apartina fiecarui individ in parte si numai lui: “De ce am elimina dreptul locatarilor şcolilor de a afişa icoane pe pereţi? Argumentul care a făcut vâlvă este cel al discriminării ateilor, liber-cugetătorilor şi al celor de culte diferite. Soluţia eliminării dreptului localnicilor de a decide prezenţa icoanelor este însă profund greşită. Discriminarea reprezintă o distribuţie inegală sau neuniformă a avantajelor între părţi sau între drepturilor parţilor. Într-adevăr, soluţia la această problemă trebuie să fie o uniformizare. Ea poate fi de două feluri: sau eliminăm avantajul unei părţi, sau adăugăm un avantaj simetric şi celeilalte părţi. Sau negăm dreptul de a afişa simboluri creştine celor care doresc să afişeze simboluri creştine, pentru a-i egaliza cu ceilalţi care nu doresc, sau adăugăm dreptul simetric de a afişa simboluri diferite de cele creştine celor care nu doresc afişarea simbolurilor creştine. Sau negăm o libertate şi egalizăm nivelul de constrângere, sau adăugăm o libertate corespondentă în partea cealaltă şi mărim gradul total de libertate(sursa).

(7) Argumentul conflictului interpretarilor conceptului de “secularism”. Un alt argument impotriva eliminarii icoanelor din spatiul public a fost bazat pe interpretarea conceptului de “laicitate” si “secularism”. Foarte interesant, conform articolului 9, capitolul II, din Legea Cultelor, “statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee”. Conform argumentului prezentat, cum eliminarea icoanelor din scoli se bazeaza pe principii laice, statul isi pierde astfel neutralitatea si sustine mai curind o ideologie atee decit una religioasa. Potrivit Cristinei Foarfa, intr-o dezbatere care a avut loc la clubul “Prometheus” din Bucuresti (pe data de 7 februarie 2007), Horia-Roman Patapievici a facut o distinctie intre doua tipuri de neutralitate a statului: “O neutralitate de tip clasic, care spune ca statul nu are dreptul sa intervina in optiunile religiose ale individizilor, si un nou fel de neutralitate, prin care statul intervine sa sprijine un concept de neutralitate considerat laic si progresist(sursa).

(8) Argumentul tolerantei si al invatarii ei. Un alt argument impotriva eliminarii icoanelor se bazeaza pe o observatie destul de interesanta: daca dorim sa invatam copiii sa fie toleranti, atunci toleranta se invata mai curind prin expunerea copiilor la identitatile diferite fata de identitatea lor, decit prin eliminarea totala a simbolurilor acestor identitati. Un alt participant la dezbaterea de la clubul “Prometheus” declara ca “Toleranta se învata înca de pe bancile scolii. De aceea admit ca, asa cum o icoana nu perturba cu nimic credinta unuia care nu crede în ea (decât daca este “montat” sa lupte contra acesteia: fapt care face parte din cu totul alt joc), la fel de adevarat este ca atitudinea cu care aceasta icoana este expusa poate aduce prejudicii. Nu mai vorbesc despre acei profesori teologi care fac exces de zel, nu mai amintesc despre avalansa de kitsch-uri puse pe pereti drept icoane etc; (…) Am avut sansa sa predau în Bucuresti într-un colegiu unde coexistau si una-doua clase cu ceva mai multe icoane, dar si altele unde acestea lipseau cu desavârsire. Nimic grav. Icoanele proveneau de la parinti sau copii: profesorul, fie el si de religie, ar trebui sa aiba doar rolul de moderator, si nu cel de activist. Sa-si exercite expertiza asupra calitatii, si nu a prezentei / absentei unui simbol religios într-o sala de clasa (fapt care poate fi hotarât numai de comunitatea parinti-copii, în respectul oricarei minoritati). Tot acolo am întâlnit, pe lânga crestinii ortodocsi ori catolici, pe lânga adeptii diferitelor forme de protestantism ori neoprotestantism, si câtiva tineri de credinta islamica. În functie de cum stii, ca profesor, sa evidentiezi partea luminoasa a fiecarei religii si confesiuni, acesti tineri sunt atenti si mai toleranti fata de colegul de o alta credinta(sursa). Daca insa cel mai interesant argument in tabara impotriva icoanelor a fost pentru mine cel oferit de Mihaela Miroiu, atunci cel mai interesant argument in tabara celor ce doresc pastrarea icoanelor mi se pare cel avansat de Andrei Cornea, in revista “22”. In fapt, Cornea militeaza pentru ceea ce am numit “spatiu public inclusiv”, si impotriva celui “exclusiv”; Imi permit sa citez pe larg, incit chiar merita: “Inainte de a decide daca ele (icoanele – n.m.) trebuie scoase sau nu din clase, trebuia pusa intrebarea esentiala: ce anume, sub raport vizual, trebuie in general sa existe (e bine sa existe) in scolile publice (in afara de tabelul lui Mendeleev si harta României)? Fiindca, daca scot icoanele pe motiv ca sunt ‘simboluri religioase’, mai am voie, de pilda, sa expun o reproducere cu o Madona de Rafael sau cu o Buna Vestire a lui Fra Filippo Lippi? Iar daca le las, am voie sa completez vizual peretele clasei cu imagini ca acestea sau altele: de pilda, pot sa alatur unei reproduceri de buna calitate a epitafului de la Cozia o menora dintr-un manuscris medieval? Sau o imagine cu ‘Allah Akbar’? Sau cu simbolul taoist Yin-Yang? Sau cu o reprezentare a lui Shiva cu multiple brate? Toate acestea sunt ‘simboluri religioase’ ale diferitelor religii, unele ale unor religii sau culte prezente si in Romania. Da, sustin eu! Nimic nu ar trebui sa impiedice prezenta lor imagistica, si nu numai la orele de religie. Ba chiar acest lucru sau ceva asemanator mi se pare necesar si benefic pentru procesul educational, la modul general. (…) Realitatea e ca prezenta icoanelor ca ‘simboluri religioase’, ca documente de spiritualitate, pentru a nu mai vorbi de valori artistice, nu are de ce deranja; mai degraba absenta ar putea deranja. In schimb, prezentarea lor ostentativa ca ‘obiecte de cult’, sugestia din partea invatatorului, profesorului ca ele trebuie tratate in acest fel, fie la scoala, fie in alte ocazii, si ca cel care nu o face este pacatos (asa cum am auzit ca se mai intampla) e de evitat cu hotarare, caci ea poate deranja si nu e la locul ei intr-o scoala publica. (…) Dar, pana la urma, atitudinea fata de icoane – anume daca ele sunt vazute ca ‘obiecte de cult’, sau ca ‘simboluri religioase’, sau poate doar ca ‘valori de arta’ e o atitudine subiectiva. (…) Solutia – relativa, ca toate solutiile in astfel de cazuri – ar fi tocmai ‘decontextualizarea’ icoanei: mai intai, ar trebui preferate reproducerile de calitate unor icoane total indoielnice ca gust, cumparate din targ cu cativa lei. Nu-i mai bine ca elevul sa aiba sub ochi, in loc de acestea din urma, Treimea lui Rubliov sau Pantocratorul de la Nea Moni? Apoi, alaturarea altor imagini ce apartin unor spiritualitati diferite (…) Copiii vor putea cel putin sa respecte articolul 13 al Legii cultelor, care pedepseste ‘ofensa adusa simbolurilor religioase’. Dar cum sa respecti ceea ce nu cunosti? Cum sa respecti o menora ca ‘simbol religios’, daca imaginea ei nu o vezi, uneori, alaturi de o icoana? Cei care cer eliminarea icoanelor pur si simplu par sa ignore valoarea de document spiritual a imaginilor, dar si vocatia educativa a spatiului scolar, care nu se poate lipsi de aportul vizualului. Cei care cer pastrarea icoanelor pur si simplu ignora distinctia dintre ‘obiect de cult’ si ‘simbol religios’, uitand, voit sau involuntar, ca religia ortodoxa nu are nici un fel de precadere legala in România, iar faptul ca e majoritara numeric nu-i da vreun drept legal, constitutional, de dominatie nici asupra altor culte, nici asupra celor fara cult. Libertatea de opinie nu se pune la vot. Dar daca, practic, ortodoxul e dispus sa accepte alaturi de o Hodighitria o Madona catolica – asa cum pe strada el accepta existenta unei biserici catolice in proximitatea vizuala a uneia ortodoxe -, atunci si baptistul, adventistul sau ateul vor trebui sa accepte toate aceste imagini, si inca multe altele, in clase. Caci cei care resping icoanele pe considerente teologice (protestantii) nu au de ce obiecta impotriva prezentei lor ca ‘simboluri religioase’. Iar daca tot obiecteaza, le raman scolile confesionale. De asemenea, cei care le resping pe considerente de corectitudine politica nu mai au voie sa obiecteze atunci cand, prin decontextualizare, ele apar in mod vadit ca ‘simboluri religioase’. Nu au voie sa conteste valoarea cunoasterii, recunoasterii si intelegerii acestor simboluri, intr-o lume multiculturala si care pune la grea incercare capacitatea noastra de a convietui cu Celalalt, deoarece astfel si-ar pune in discutie propriile principii. (…) Problema nu este sa ‘albim’ peretii, ca sa traim fara sa ne enervam, ci sa-i ‘coloram’ in chip divers pentru a face educatie. Dar nu vor risca sa-si piarda copiii identitatea religioasa si spirituala in acest mod excesiv de ‘multicultural’? Nu cred ca respectul pentru diversitate te impiedica sa tii la traditiile proprii, bine intelese. Iar daca, in acest fel, totusi, capeti o mica doza acceptabila de relativism rezonabil nu e chiar rau. Ca pregatire pentru viata pe care acesti copii, ca cetateni europeni, o vor avea e tocmai ce trebuie(sursa).

(9) Argumentul spatiului (public sau privat) inclusivist. Un alt exemplu, de data asta din afara scolii, vine sa sustina argumentul de la punctul (8), conform caruia inveti mai repede si mai usor sa fii tolerant cu persoana de linga tine (care are o alta identitate religioasa), daca accepti principiul incluziunii, si nu cel al excluziunii. In comuna Magureni, aflata la citiva kilometri de drumul care face legatura intre Ploiesti si Cimpina, exista patru biserici: doua ortodoxe si doua adventiste. Interesant este ca o troita ortodoxa se afla chiar in curtea uneia dintre bisericile adventiste, iar credinciosii ortodocsi sint liberi sa se roage la aceasta troita. “Eu când intru nu mă închin, dar am lăsat troiţa aşa, ca să fie bine pentru toţi oamenii din comună”, spune adventistul Paul Vintiloiu (sursa).

(10) Argumentul pantei alunecoase (“slippery slope”). Acest argument a fost adus, in mod surprinzator, chiar de calugarul Iustin Parvu. El considera ca “nu trebuie sa ingaduim un precedent primejdios, fiindca maine, poimaine, cativa atei obraznici ne vor cere sa scoatem si crucile de pe morminte” (sursa). Si in alt interviu: “Mâine scot icoanele, poimâine troitele si mai urmeaza bisericile(sursa). Acelasi argument este sustinut de Constantin Balaceanu-Stolnici: „Am trait sa vad ca la 16 ani dupa caderea comunismului ateu, sunt 'romani' si organizatii 'romanesti' care reiau, cu un nou discurs ipocrit, ofensiva impotriva spiritualitatii noastre, incepand prin a cere scoaterea icoanelor din scoli, dar care sigur vor continua cu cererea scoaterii troitelor si crucilor de pe marginea drumurilor, din gradinile publice si cimitire, interzicerea trasului clopotelor, spoirea bisericilor cu picturi exterioare, eventual ascunderea lor dupa blocuri-ecran si, de ce nu, demolarea lor. Sper ca nu vom ceda la aceasta agresiune a dusmanilor dinauntru si din afara tarii, angajati impotriva credintei noastre, a parintilor, bunicilor si inaintasilor nostri” (sursa). Pe site-ul www.liberalism.ro, Ionut Sterpan pune problema putin diferit, din perspectiva libertariana: „Să presupunem ca dreptul de decizie nu va fi cedat indivizilor locali. Să zicem că se va decide secularizarea uniforma. Un elev ingenios îşi va putea comanda la un preţ accesibil un tricou personalizat cu figura lui Hristos. La fel va putea face eleva băncii a doua cu Freud, Marx, Dracul, Mahomed, Elvis Presley, Gregorian Bivolaru. Curând însă, noul teren al manifestării libertăţii va fi cucerit de stat pentru că efectul 'discriminatoriu' va fi acelaşi, deşi condiţia pereţilor goi va fi îndeplinită. Curând, o nouă petiţie împotriva discriminării va fi înaintată şi statul se va grăbi din nou să rezolve situaţia prin prohibirea costumaţilor cu efect discriminatoriu. Următoarea egalizare în jos va fi - precum la vecinii 'civilizaţi' francezi – prohibirea unora dintre aceste costumaţii nocive între zidurile şcolii (a valurilor mahomedane purtate de fetele musulmane si a tricourilor cu Hristos). Dar de ce doar a acestora? Noua situaţie asimetrică creată de manifestarea libertăţii de exprimare a adepţilor cultului lui Elvis sau Bivolaru va trebui “corectată”. Ne vom întoarce deci la uniforme în şcoli. Dar discriminarea va apărea din nou: de ce doar în şcoli?” (sursa).

(11) Argumentul impotriva separarii Bisericii de Stat. Din nefericire, Iustin Parvu nu s-a limitat la argumentul (inteligent si foarte puternic, al) pantei alunecoase. Tot el a avansat si argumentul uniunii radicale dintre Biserica si Stat. Conform opiniei sale, “Se tot vorbeste de statul laic. Dar statul e o vorba goala, daca ignoram oamenii care il alcatuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la suta ortodocsi(sursa). Si in alt interviu: „Trebuie, mai ales, sa aratam importanta Bisericii in Stat, aceasta simfonie care a existat intre Biserica si Stat (...) Biserica naste natiunea. Or, acest nou iconoclasm este intr-adevar un atac la fiinta neamului. Pai cum sa nu fie legatura intre icoana si neamul acesta? A fi ofensat de icoana inseamna a fi ofensat de traditia si de sensibilitatea sufleteasca a acestui neam. Nu poti vorbi de familie pâna nu te gândesti la neamul de unde esti, nu poti vorbi de neam pâna ce nu revii la familie. Nu facem o deosebire, crestineste vorbind, intre Societate, Familie, Stat…. Au existat in istorie forme de coexistenta foarte firesti intre Biserica si Stat, dar aceasta simfonie a fost posibila numai atunci când s-a dovedit ca Statul a fost credincios(sursa). Comentariile sint, evident, inutile...

(12) Argumentul multisimbolismului icoanei. In aceeasi zi in care a fost audiat Emil Moise la sediul CNCD din Bucuresti (14 noiembrie 2006), Secretarul de Stat pentru Culte, Adrian Lemeni, a depus un document la aceeasi institutie prin care cerea ca simbolurile religioase sa fie pastrate in scoli. El a declarat ca icoanele religioase nu sint atit un obiect de cult, cit mai curind un simbol al libertatii: ele nu au „o destinaţie cultică, nefiind obiect al venerării din partea prezumtivilor credincioşi. Ele au avut, după cum am arătat, o simbolistică legată de libertate, precum şi o puternică simbolistică naţională, fiind considerate expresii ale patrimoniului spiritual şi cultural al României.” (sursa; via). Conform acestui argument, icoana nu este doar un simbol religios or obiect de cult, ci in acelasi timp ea constituie un element cultural definitoriu al natiunii romane. Acest argument nu pare unul forte puternic: chiar daca acceptam ca icoana ortodoxa este un simbol cultural specific Romaniei (si altor tari ortodoxe), acesta nu este un motiv destul de intemeiat pentru a o pune pe peretii scolilor; de ce nu am pune, sa spunem, in locul icoanelor, reproduceri ale sabiei lui Stefan cel Mare, sau stema monarhiei de Hohenzollern? Totusi, argumentul respectiv ofera un indiciu asupra unui alt aspect important, care nu a aparut in cadrul dezbaterilor: de ce prezenta icoanelor in scolile de clasa discrimineaza pe atei si pe cei de alte confesiuni religioase, iar prezenta stemei Romaniei sau a drapelului national in scoli nu ar avea un efect la fel de discriminatoriu asupra celor de alta etnie sau nationalitate? Daca icoana ortodoxa exercita o presiune asupra non-ortodocsilor sa se converteasca, de ce prezenta steagurilor si stemelor romanesti in scoli nu ar exercita asupra non-romanilor (copii maghiari, copii ai diplomatilor straini, etc.) o presiune similara, sa isi schimbe cetatenia?

(13) Argumentul conflictului dintre majoritate si minoritati. Acest argument a mai aparut pina acum, acompaniind unul au altul din celelalte argumente avansate. Totusi, el este structural de sine statator, si merita discutat separat. Pe scurt, poate fi exprimat prin cuvintele purtatorului de cuvint al Patriarhiei Romane, preotul Constantin Stoica: „Asa cum majoritatea trebuie sa respecte drepturile minoritatilor, tot asa si minoritatile trebuie sa respecte drepturile majoritatii” (sursa; via). Desi argumentul pare logic (si el a fost invocat in toate precedentele discutate in serialele anterioare), de multe ori este dificil sa oferi o solutie corecta in cazul unui conflict intre dreptul unei parti si exact acelasi drept al altei parti. De ce sa impui unei majoritati o constringere pe care o refuzi minoritatilor? De pilda, pe data de 11 septembrie 2008, un mic grup de 15 persoane (printre care si Remus Cernea) a protestat în faţa Ministerului Educaţiei împotriva oficierii slujbelor religioase la începutul anului şcolar. Intrebat de un reporter, „Cernea nu a putut să dea un exemplu de şcoală în care măcar 80% dintre părinţi nu sunt de acord cu oficierea unei slujbe religioase la începutul anului” (sursa). Asupra acestui conflict dintre drepturile majoritatii si cele ale minoritatilor voi reveni la finalul serialului, in episodul destinat concluziilor.

In loc de concluzie. Asa cum virful de lance al taberei favorabile eliminarii icoanelor din scoli a fost Remus Cernea, virful de lance al taberei adverse, militind pentru pastrarea icoanelor in scoli, a fost (cel putin la nivel mediatic, de vizibilitate publica) regizorul si actorul Dan Puric. O greseala tactica a acestei tabere, din punctul meu de vedere, intrucit BOR – cu pozitia ei oficiala moderata – ar fi fost mai usor digerabila decit prezenta in zona radicalismului nationalist-ortodox a lui Dan Puric. Puteti asculta o inregistrare audio cu Dan Puric pe tema eliminarii icoanelor din scoli. Subiectele abordate sint cele deja cunoscute in aceasta zona destul de tulbure: (a) pe noi nu ne intereseaza si nu avem de gind sa „importam” problemele altora (trimiterea este la problemele statelor occidentale privind acomodarea multiculturalismului si manevrarea conflictului dintre drepturile majoritatii si cele ale minoritatilor); (b) a scoate icoanele din scoli echivaleaza cu reintoarcerea la practicile comuniste (nu se recunoaste insa ca aceeasi practica poate fi catalogata morala sau imorala (si) in functie de motivele aplicarii ei; in acest caz, scoaterea icoanelor din scoli de catre comunisti si inlocuirea lor cu „icoanele” liderului suprem poate fi o practica imorala; in schimb, initiativa adeptilor secularismului poate avea ca fundament anumite ingrijorari privind relatia dintre Biserica si Stat si consecintele ei, ceea ce poate sa faca din ea o incercare corecta din punct de vedere moral, chiar daca nu este cea mai buna solutie posibila); (c) ortodoxia este un element sine qua non al identitatii nationale (argumentul este in sine acceptabil, insa luat de unul singur ignora teza de demonstrat, si anume nu atit oportunitatea pastrarii icoanelor in scolile publice – o teza pe care argumentul identitatii nationale o poate sustine – cit modul in care ideea pastrarii icoanelor trebuie aplicata – ma refer la intrebari precum: acceptam icoanele in toate salile de clasa ale unei scoli, sau doar in unele?; acceptam si alte simboluri religioase ale altor religii sau numai pe cele ortodoxe?; s.a.m.d.). Pentru cine doreste sa se documenteze mai mult asupra ideilor domnului Dan Puric, este disponibila integral o emisiune „Nasul” de pe B1 TV, unde acesta a fost invitat impreuna cu Dan Ciachir: urmariti aici prima parte (video); celelalte parti le gasiti usor, pornind de la aceasta prima parte.

[Bonus-uri: (1) Cititi aici raportul Ligii Pro Europa privind educatia religioasa din scolile publice romanesti; pe de alta parte, acest raport este extrem de controversat: cititi motivele in ziarul Ziua; (2) gasiti aici petitia Asociatiei Civic Media (din 20 noiembrie 2006) pentru sustinerea pastrarii icoanelor in scoli; veti vedea de asemenea pe acest link si documentele legale anexe pe care se bazeaza petitia, plus un tabel cu afilierea religioasa a romanilor, conform recensamintului din 2002; (3) o prezentare (partinitoare) a cazului si un istoric puteti citi tot pe site-ul Civic Media; (4) puteti vizita site-ul Asocietiei “Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta”, al carei presedinte este Remus Cernea, aici;]

[Cititi episoadele precedente ale serialului “Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia” aici. Urmatorul episod va fi publicat luni, 7 Decembrie si se va numi “Lautsie vs. Italia: cazul”]

[Note: 1) In cele doua parti ale acestui episod am incercat nu doar sa prezint descriptiv argumentele avansate de cele doua parti aflate in conflict, ci si sa comentez aceste idei, criticind sau laudind acolo unde am considerat de cuviinta. Am incercat sa fiu, in acest sens, cit de obiectiv posibil, dar sint convins ca o obiectivitate (sau, mai bine spus, o neutralitate) absoluta nu este posibila atunci cind incerci sa oferi o solutie unui astfel de conflict. Argumentele care nu au fost criticate in cele doua parti ale episodului dedicat Romaniei fac parte, probabil, din argumentele pe care le voi sustine la sfirsitul acestui serial – deci pot fi considerate, intr-un grad mai mare sau mai mic, argumente pe care sint pregatit sa le sustin; 2) Episodul privind Romania a fost mai lung decit celelalte intrucit, impreuna cu situatia creata in Italia in privinta eliminarii crucifixelor din scolile publice, constituie un interes academic personal pe care incerc sa il urmez in urmatorii ani. Totusi, pe de alta parte, sursele in privinta Romaniei – cel putin cele preluate de pe internet – se contrazic de multe ori in ceea ce priveste anumite date sau preluarea fidela a unei declaratii. Desi am facut tot posibilul sa compar sursele si sa evit erorile, este posibil ca ele inca sa mai existe. In cazul in care gasiti asemenea inadvertente, va cer ajutorul: va rog sa mi le comunicati de urgenta. Va multumesc anticipat.]