Interactiuni

Archive for Februarie 2010

Rusinea, Ieftin-ul, aproape gratis-ul…

with 11 comments

Astept sa treaca 2010 asa cum am asteptat sa treaca si 2000. Cred ca din 2020 se va produce un shift de persepectiva (sau cel putin sper). Da’ mai am zece ani nenorociti de asteptat! Zece ani de suportat  vizual si auditiv acei mastodonti cu capul mare si chel (cu proverbialele lor cercuri de grasime pe ceafa) care-si etaleaza ostentativ lantul din aur de 250 g; masina care trebuie sa fie musai mare si musai scumpa;  telefonul mobil de sute de euro care are atatea functii de care “mastodontul” nu va avea niciodata nevoie (dar pe care s-a catadicsit sa si-l achizitioneze doar pentru ca “se vede” de la o pasta ca nu e un telefon ieftin).“Mastodontii” astia umbla liberi si nu doar in spatiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Am remarcat ca in unele “comunitati” (mai ales urbane) se vorbeste doar in cifre si sume: “vad ca ai telefon nou, cat?” – “pai 500 euro” – “tare frate, foarte tare! Al meu e doar 300”.  Partea si mai proasta este ca nu doar “mastodontii” vorbesc “limba” asta noua, ci din ce in ce mai multi (chiar si cei cu mai putini bani, cu mai putine lanturi, cu mai putine SUV-uri si cu mai multe clase si facultati) . Acum nu mai stiu daca “limba asta noua” se transmite ca un virus hepatic sau o fi tinand de vreun “zeitgeist”…

Nici nu mai stiu de cand am remarcat aceasta “tendinta”. Sa tot fie vreo 10 ani? Dar eu ma incapatanez sa cred ca peste inca zece ani se va produce “switch”- ul mult visat. Obsesia asta cu “peste 10 ani” mi se trage de la un paragraf scurt din cartea lui Andy Warhol si Pat Hackett (“Popism”). Se pare ca in anii 50 oamenilor le facea o imensa placere sa-si etaleze in fata prietenilor ce aveau ei mai de pret (blanuri, bijuterii cu diamante, tablouri valoroase etc). Pentru anii aceia nu era nimic “embarrassing” (ci chiar dimpotriva) in a face public “cat de mult a costat”. Din fericire, au urmat anii 60 –“those friendly years”- cand “ieftin”-ul nu mai era rusions, iar “gratis”- ul intra de-a dreptul si direct pe catwalk:

“Marisol was at Sam’s fur party, and Patty and Claes Oldenburg, and Larry and Clarisse Rivers. Sam walked around feeding people grapes, telling anybody who asked where the furs had come from. That was very sixties – being proud of getting things for free. In the fifties people made believe they’d paid a lot for stuff, but in the sixties they would be embarrassed to admit it if they had”.

Asa ca nu stiu voi ce faceti dar eu astept 2020! Nu ma astept ca oamenii sa nu-si mai achizitioneze lucrusoare scumpe. Astept doar sa se schimbe “vocabularul” si sa incolteasca macar o idee decenta.

Anunțuri

Written by arankas

Februarie 27, 2010 at 4:06 pm

Publicat în Acum pe bune!

Tagged with ,

Despre francezi, romani, tigani – vesnica vecinatate

with 10 comments

Chiar azi apare pe prima pagina europeana in BBC News un articol despre cum francezii comit un act rasist in vazul lumii. Cu vreo trei saptamani in urma, un reporter gaseste prin regiunea Pirineilor un anunt care avertiza ca s-au comis mai multe furturi prin trenuri si ca toate actiunile romanilor trebuie raportate autoritatilor feroviare. In original, arata asa:

BBC-ul preia stirea de pe un site francez de stiri (Rue89), o pune pe prima pagina si o arata lumii intregi, punand stampila “racist”. La francezi, stirea deja ajunsese de ceva timp pe Yahoo news-ul lor francez, pe tweets etc. Daca sondati putin forumurile, dati peste alte stereotipuri care arata totusi ca nu e o stire-alerta doar despre francezi si romani. Ca de obicei, pisica se arunca in ograda vecinului – romanii se disculpa, fac distinctia intre romi si romani, si ii stigmatizeaza la randul lor pe tigani… Asa sa fie? Sa ne vedem tot timpul ca vecini, cu perfectiunea unui stat-natiune in minte unde vecinii trebuie sa stea dincolo de gard?

Written by Caprescu

Februarie 25, 2010 at 12:19 am

Jos Romania!

with 15 comments

Prolog in teatru si prolog in cer:

“Criticism is always a form of intervention: intervention between the work of art and its public. In most cases very little depends upon this intervention. Occasionally however, criticism can be creative-not so much by virtue of its quality of perception as by virtue of the circumstances upon which it may act… Such works of art are, in the negative sense of the term, rhetorical. This is a question of a failure of form. The form cannot contain and hold the emotions they suggest. The emotion and the meaning escape them.” ( this is from John Berger, dear)

Stiti ca se spune ca la “omul sarac nici boii nu trag”. Ei bine, nu o fi tragand ei “boii”, dar trage cu siguranta “gunoiul”. Cum vede omul sarac (cu duhul) un cos nou de gunoi (tocmai montat din ordinul primariei pe stalpul din fata blocului), se scarpina dupa ceafa si purcede la fapte dupa cum urmeaza:

1. leaga bine punga cu gunoi de sub chiuveta (asa ca sa nu afle toata scara ce a mancat el acum cateva zile).

2.  isi aprinde o tigara in timp ce cauta pe masa de facut lectii a copilului un marker. Cum nu il poate gasi din prima, mai pomeneste din cand in cand cate un sfant din calendarul pe care nevasta-sa il lipise cu “scoci” pe peretele ala patat de vin rosu.

3. ia punga de sub chiuveta si pleaca cu ea glont spre noul cos de gunoi.

4. incepe meticulos sa lucreze la noua lui opera de arta critica.

5.  apoi, mediteaza profund: “cu cat e mai conceptuala opera asta de arta politica cu atat va aduce mai mult social change” … si isi mai aprinde tacticos o tigare.

6. se apuca iar de treaba.

7. in sfarsit e gata (in acelasi timp se striga de la 4 “goooolllllllll ….hai cu berea aia!”

8. se aseaza pe o banca si  trimite operei lui o ultima privire de om cu constiinta impacata

9. orice asemanare cu persoane reale este pur intamplatoare.

(fotografii de Caprescu)

Written by arankas

Februarie 23, 2010 at 11:22 pm

Global Justice?

leave a comment »

(sursa)

„Globalisation has linked the fates of the world’s populations without providing political institutions for just distribution between them. The technology that enables financial elites to move money around the world in immensely profitable ways is irrelevant to the living standards of the vast majority of people (…). The world’s richest 200 individuals more than doubled their wealth between 1994 and 1998, to a sum equal to the income of 41 per cent of the world’s population (…). Three of these super-rich were worth the combined national incomes of the 36 poorest countries. While 1.3 billion people live on less than US$ 1 a day, the disparity between the incomes of the richest and the poorest fifth of the world’s population grew from ratios of 60:1 in 1990 to 74:1 in 1997 (UN, 1999, p.3)” (Bill Jordan and Frank Duvell, „Irregular Migration – The Dilemma of Transnational mobility”, Edwar Elgar, 2002, pp. 242-243)

Written by Andrei Stavilă

Februarie 23, 2010 at 7:00 am

Autobuz de noapte

leave a comment »

Iau des autobuzul de noapte. Ce sa fac daca trebuie? Urc frumos cautandu-mi locul tiparit pe bilet si ma chinui sa adorm cu cat mai repede cu atat mai bine. Uneori aud vorbindu-se in jurul meu in toate limbile pamantului si atunci numar oile in gand (doar-doar voi adormi mai repede si ma voi trezi doar la destinatie, adica cam peste 16 ore). Uneori insa, inteleg ce vorbesc oamenii din jurul meu si asta ma tine treaza  si cu atentia incordata (desi ma prefac ca dorm).

Urca la Bologna un grup de vreo cinci italieni in floarea varstei, proaspat geluiti cu “bujori in obraji”, cu nelipsita “Coca Cola” (& Torrone & ochelari de soare la 7 seara) si se aseaza toti in spatele meu. In doar douazeci de minute stiam totul despre Alessia. Cum care Alessia? Nepoata lui Roberto, care acum se casatoreste pentru a doua oara cu acelasi elvetian rasist, sexist si ultra-nationalist; care nu a mai terminat facultatea de drept (si ce potential avea!); care a suferit trei interventii chirurgicale la genunchiul drept.

In fata mea un conational si consoarta lui se certau de mama focului (convinsi fiind ca nimeni din jur nu le intelege limba). El catre ea: “ma, baga si tu la cap ca ai 35 de ani si tot ca un copil debil ai ramas; mai machiaza-te si tu, fa-ti parul chiar daca stai acasa…ca doar ti-am cumparat de alea de dat pe ochi! Pai eu vin de la munca rupt si tu stai in treningul ala jegos si nepieptanata si ma astepti pe mine asa? Ce fel de femeie esti tu ma lehuzo?”  Ea parea agasata tare de “insistentele” lui. Isi incheia si descheia nervos hanoracul “Nike” in timp ce declama amenintator “sa te ia mama dracului de bou libidions!” si apoi uitandu-se pe geam:“ia uite dom’le unde statea craiul!”. Vazand  ca “boul” nu reactioneaza incepea sa se rasteasca amenintator “ce mama dracului imi spui tu mie cum sa ma port, ma craiule, crai de kkt obosit ce esti! Of, craiule, craiule, crai de tot kkt-ul”. A urmat un sir de “craiule obosit!” de am crezut ca femeia din fata mea e chiar: a.) Pena Corcodusa (cea care spala mortii in “Craii de Curtea Veche”) b.) ori sufera de verbageratie.

Imi mut atentia mai spre stanga. Pe bancheta de vis-a-vis un tanar cuplu de americani (vorba vine, pentru ca ea vorbea la telefon cu cineva intr-o limba pe care nu am putut-o repera, iar singurul cuvant pe care l-am dibuit a fost “Dubai”). Deci ea era din Dubai (am decretat)!  So, ea din Dubai, el din State…ea frumoasa foc….el asisderea…ea se trezeste undeva pe la 4 (cand soferul opreste pentru o pauza de 15 min la o benzinarie) si intr-o engleza americana de invidiat ii ordona lui: „what do you wait? Go and buy me some fresh orange juice!” Adica ea vroia suc de portocale fresh (portocale proaspete stoarse!). De unde asa o minunatie, ca eram in benzinarie?! Vine ala cu coada intre picioare (dupa ce alearga prin frig cu geaca deschisa si cu parul valvoi), ii aduce „domnisoarei exotice” suc de portocale la cutie si niste pane forte cu migdale (sunt o bunatate ca le stiu). Domnisoara incepe sa zbiere in cel mai nesimit mod ca ea nu asta a vrut, ca sa le duca inapoi si  sa-i aduca „ciocolata cu portocala, suc proaspat de portocale si nu stiu ce altceva”. Americanul fuge iar prin frig sa-i execute ordinul prietenei lui and … guesswhat? Normal ca nu erau bune nici alea, da norocul lui ca pleca autobuzul….Ea s-a multumit cu un perdaf de zile mari despre „incompetenta lui innascuta de barbat!” Sarcul! Daca eram in locul lui cred nu faceam decat sa-i bag cu forta ciocolata aia toata in gura mare si spurcata. Da’ el saracul fusese la toate clasele de „feminist theory” (asta dupa cum o lasa sa se „descarce” fara macar sa-i atraga atentia ca e ridicola si isterica).

Written by arankas

Februarie 22, 2010 at 1:14 am

A Historian’s Table – details

leave a comment »

Written by Caprescu

Februarie 21, 2010 at 2:25 am

Publicat în Uncategorized

Miroslav Tichy – Eroii mei de pe margini

with 4 comments

Photography is something concrete, a perception, what you see with your eyes. And it happens so fast that you may not see anything at all! To photograph is to paint with light! The flaws are part of it. That’s what makes the poetry. And for that you need a bad camera. If you want to be famous, you have to be worse at something than everyone else in the world!”–Miroslav Tichy

Miroslav Tichy si Ion Barladeanu sunt doi artisti fabulosi si pitoresti pe langa care nu poti sa treci asa ca trenul prin gara fredonand “another brick in the wall”.  Doi “eroi” ai zilelor noastre scufundati in arta/povera si daily life fiecare in felul sau. Azi vi-l prezint pe Miroslav Tichy! Nu-i asa ca nu ati auzit prea des acest nume pe scena artworld-ului contemporan? (desi a expus in Elvetia, Franta, Spania, SUA…)

Incepe asa: Tichy band berea cea mai ieftina (un fel de “Noroc” in tara berii super)  in casa lui modesta din  Kyjov (Cehia), adunand fara nici o noima tone de fotografii “homemade” amestecate cu picturi si grafica. Apoi spune: “Oamenii de la mine din oras ma intreba <Ce esti tu, Domnule Tichy? Esti pictor, sculptor, ori scriitor?>. Iar eu le raspund: <Stii cine sunt eu? Sunt Tarzan la pensie>”. Casa lui e un depozit. Un fel de magazie de arta, alimente expirate, unelte de tot felul si carti…multe carti: sub masa, sub pat sub tonele de arta, sub farfuriile in care a fost cu mult timp in urma mancarea pentru cina. In filmul lui Roman Buxbaum (“Tarzan Retired”, 2004)  pe care l-am vazut acum doi ani la Pompidou, Tichy isi rasucea barba serafica cu degetele murdare, desfacea conserve pe care le imparte cu pisicile lui dragi, povestea despre peisajele nostalgice ale lui Josef Sudek, despre ceea ce face un artist prost unul neimaipomenit si despre multe altele mici si mari, reale sau imaginate, de aproape sau de peste mari si tari. Apoi auzi cum a fost el inchis la nebuni de mai multe ori pentru ca nu a mai vrut sa respecte canonul Socialist Realist (ca avea alte “nebunii in cap” decat sa cante in struna regimului). Mai bine “surprindea” pe hartie fotografica femei senzuale de pe ecranul TV, femei la scaldat, la piata, barfind regimul comunist, aranjindu-si ciorapii pe picior pana sus, cochetand in vitrina vreunui magazin de prostioare femeiesti.

A scapat teafar si de la nebuni si s-a retras la Kyjov in casa-magazie-de-arta-a-saraciei. A inceput sa-si confectioneze aparate de fotografiat din cartoanele de la hartie igienica, cutii de conserva, pachete de tigari, cutii de pantofi, lentile de ochelari (pe care le “lustruia” uneori cu scrum) … doar hartia fotografica o cumpara cu sfintenie de la un magazin din apropiere. Asa s-au scurs 20 de ani de mii si mii de fotografii, toate-toate cu femei din Kyjov. Unii spun ca arta lui a fost una dizidenta; altii spun ca nu a fost decat el  dizident din realitate. Miile de fotografii aruncate prin casa pe sub ligheanul de apa, langa canile pline de zat de cafea, sub un scaun pe post de “picior”, sunt toate “imperfecte” (din punctul de vedere al unui fotograf profesionist): supra expuse sau sub expuse, zgariate din greseala, cu vreo urma de musca zdrobita, neglijent taiate pe margini, uneori total neclare… Dar tocmai “neclaritatea” asta le face absolut extraordinare. Miile de imagini “neclare” documenteaza agonia unui interval de timp in care “o femeie cocheta” era un semn de normalitate; vorbesc despre insecuritate, mizerie, alienare, solitudine si in acelasi timp vorbesc despre rafinament, gingasie sau delicatete. Pana si urma de musca sau de gem zaharisit se transforma intr-o pecete de taina. Ea provine exact de acolo, din existenta la limita a unui artist exilat care, incredibil, isi permite luxul de a-si trai arta lui si viata lui reala intr-un regim politic absurd si abrutizant.  Nu “femeile” sunt aboutness-ul  artei lui Tichy, ci relatia viscerala a artistului cu “lumea” impusa versus “lumea” vazuta firesc prin lentila facuta de el insusi din toate resturile de prin gospodarie.  Si “lumea” asta, asa-zis “vazuta”, nu e in nici un caz “supra expusa”.

Am pasit in Pompidou printre sutele de fotografii alb-negru expuse  si brusc mi-am dat seama ca acelea nu erau fotografii (ca nici macar nu semanau cu niste fotografii) ci erau ca niste file de jurnal personal – Tichy (video)! Apoi am zarit o banca si m-am asezat langa un domn elegant trecut bine de 60, care mirosea tare a parfum scump, scump… Ne-am uitat impreuna la filmul de 35 de minute in care Tichy raspunea intrebarilor lui Buxbaum. Dar numai Tichy era acolo cu parul alb, lung si valvoi si cu unghiile lui netaiate si murdare sorbind cu nesat din “berea cea mai ieftina”. Vorbea cu mult sarm despre arta si despre viata si era plin de viata ochi. Ma uitam la el si mi se parea “outwordly”, un mare experimentator si exploarator sau, uneori, mi se parea un aristocrat al spiritului deghizat in cersetor. Tichy era batran pe atunci (trecut bine de 80). Isi amintea:  “I cut a lens out of Plexiglas with a knife, ground the lens, made a camera of wood and cardboard, and took pictures with that. Of course it worked. When I do something, it has to be precise. Truly, the lens was not precise, but maybe that’s where the art is… Then I grind the lens with various types of sandpapers, first coarse sandpaper, then finer and finer, until you can see through it beautifully. And then what? It needs to be polished, that isn’t a problem. You take toothpaste, mix it with cigarette ash, and then you polish it. And that’s what I photographed with…”.

Tot caut in cyberspace sa aflu ce mai face: “These days, Tichy continues to live in Kyjov but is essentially unreachable. He suffers from dementia and has to be taken care of by his neighbor. He has most likely destroyed the majority of the work he produced over the course of his life in what can romantically be described as fits of artistic madness”.

Cu ocazia expozitiei temporare de la Pompidou, in care l-am vazut pe Tichy pentru prima data, mi s-a intarit convingerea (care pe vremea aceea era doar o parere) ca de multe ori “bad painting is good art” , chiar daca el facea “fotografii” (?).

Written by arankas

Februarie 20, 2010 at 12:15 am