Interactiuni

Arta pe Ulita vs Arta la Tate Gallery

with 2 comments

Era o vreme cand  statutul de “opera de arta” era coferit doar acelor artefacte expuse (de obicei in muzee) care din punct de vedere tehnic sau al executiei erau cel putin well done. Subiectul sau idea (ca sa nu spun “conceptul” de-a dreptul! J) nici macar nu erau luate in consideratie. Apoi s-a “inventat” termenul de “Artworld” (in dubla aceptiune: cea a lui Arthur Danto sic cea a lui George Dickie). Si apoi “artworld”-ul asta (format din criticii de arta, curatorii, artistii, directorii de muzee, iubitorii de arta, editorii si redactorii de la jurnalele de arta etc, etc), a inceput sa puna stampila aurita a birocratiei cu “Atentie oameni buni, aceasta este arta” pe ce cadea la indemana: iepuri clonati (vezi cazul Eduard Cak  si ale lui “transgenic works and other living spices”- “The GFP Bunny was brought to life to serve as a catalyst for the global debate about genetic engineering, but also to become Kac’s household pet.); lenjerie intima murdara; un pat ravasit cu preservative folosite, pachete de tigari, slippers si chiloti patati de sange (vezi cazul Emin Tracey, nimeni alta decat cea propusa pentru premiile Turner!!!!!).

Din fericire insa, din cand in cand, se mai gaseste cate un “neica – nimeni” gen Miroslav Tichy sau nou-noutul nostru pop artist Ion Barladeanu care sa aminteasca “artworld”-ului ca nu-i nevoie sa-ti aduci sosetele murdare de acasa intr-o colivie de platina ca sa intri la Tate Gallery. Si nici nu e nevoie sa bagi un rechin (pentru care ai platit 6000 de lire unui pescar din Australia) in formol ca pe un fetus ca sa transmiti “imposibilitatea fizica a mortii in mintea cuiva care inca traieste” (cum a facut “mult aclamatul” Damien Hirst). Tichy si Barladeanu au demonstrat ca se poate transmite mult si prin arta care nu este intocmai well done din punctul de vedere al executiei atata timp cat idea este acolo zabatandu-se se iasa la lumina. Ori in exemplele pe care tocmai le-am enumerat (Cak, Tracy, Hirst), care se vor mai mult “conceptuale”, nu e nimic whatsoever. Discursul artistilor din jurul “capodoperele” lor ar trebui sa ne trimita cu gandul la “genetic engineering” (Cak), la “depresie, ganduri suicidale etc” (Tracy) dar “opera” in sine  nu spune nimic (decat ca exista).

Si cum am vorbit mult prea mult despre ce se mai intampla pe la casele mari ar fi cazul sa pogoram nitelus in ograda noastra. Mie nu mi-a parut rau ca am luat liftul spre parter. Cum cautam azi nu stiu ce fotografii mai vechi am descoperit unele facute intr-un sat din judetul Vaslui (da, Vasluiul ala!) chiar vara care tocmai s-a dus. Tot uitandu-ma mi-am dat seama ca a coborat arta pe ulita. Am “descoperit” un “artist”, naiv el ce-i drept, dar cu ceva idee acolo. Cel putin la vederea tablourilor lui (asezate frumos in rame pe holul scolii generale) am zambit (si nu condescendent). Am intrebat femeia de servici daca il stia pe artist. Ea imi raspunse amuzata : “Nu e domnisoara nici un artist aista. Aista,  cred eu ca e vreun om care face si el mazgaleli pentru copii ca sa nu se duca ca oamenii la prasit. Da’ copiilor le place ce face el ca rad cand trec pe hol si se uita la desenele lui. Directorul, secretara si doamna Maricica de la atelierul de strungarie au hotarat ca ceea ce face el este arta locala, adica de la noi din sat si au hotarat sa-l puna aici pe hol pe pereti, ca fiu al satului. Au scris de el si la gazeta scolii”. Am inteles ca nenea cu tablourile avea si el “Artworld”-ul lui local. Dar cum si artworld-ul  se globalizeaza, cine stie?

Written by arankas

Martie 2, 2010 la 1:18 am

2 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Faină postarea, Arankas! Am cîteva observaţii rapide, făcute după o lectură rapidă, ceea ce mă expune riscului de a greşi. Corectează-mă, rogu-te, dacă e aşa.

    Încerc să mă gîndesc la acea perioadă la care faci aluzie la începutul postării, anume una în care statutul de „operă de artă” ar fi fost „conferit doar acelor artefacte expuse (de obicei in muzee) care din punct de vedere tehnic sau al executiei erau cel putin well done” şi nu reuşesc să o identific. Mai mult, mă întreb ce anume ar însemna ca subiectul sau ideea unei opere de artă să conteze (sau nu) în identificarea unui obiect ca fiind unul artistic şi nu reuşesc să înţeleg să găsesc un răspuns. Cred că asumi o distincţie tare între subiect (idee, concept, conţinut) şi execuţie (tehnică, formă), ca şi cum acestea ar putea fi disociate în constituţia unei opere de artă. Face cu adevărat cineva această distincţie?

    Despre „art worlds” scrie şi Howard Becker, în descendenţa lui Dickie, dacă am înţeles bine din puţinul pe care l-am parcurs din Becker. În forma asta beckeriană mi-a parvenit mie aşadar conceptul acesta. Din cîte văd, demersul sociologic asupra artei nu revine la a defini arta pornind de la o analiză a trăsăturilor „produsului” activităţii de creaţie (ceea ce nu înseamnă că depreciază asemenea încercări), ci la a explora factori coontextuali care fac cu putinţă existenţa a ceva precum arta (nu e vorba numai de prezenţa unor „agenţi culturali”, pe care o punctezi bine, ci şi de o întreagă infrastructură în care sunt incluse clădiri, sisteme de distribuţie, de aprovizionare, obiecte dintre cele mai neaşteptate, fără de care activitatea de creaţie nici măcar nu poate porni, un exemplu fiind existenţa curentului electric pentru artiştii internetizaţi).

    Mă întreb în ce fel exemplul lui Bârlădeanu disconfirmă perspectiva instituţională asupra artei mai sus menţionată. Aş zice că mai degrabă o întăreşte. Din cîte înţeleg, momentul-cheie în „descoperirea” lui B. ca artist a fost chiar „inserarea” lui într-un asemenea „art world” (ori dispozitiv-asamblaj, ca să folosesc cuvintele lui Foucault şi Deleuze, ori network, ca să folosesc termenul lui Latour). Faptul că un curator i-a cumpărat, expus şi apoi a vîndut (?) „obiectele” bîrlădeniene ca „obiecte de artă”, ba chiar faptul că noi înşine am început să auzim şi să vorbim de el CA artist, vorbeşte despre puterea pe care o are o „art world” în a defini şi valida ceva precum arta sau obiectul de artă. Sugerezi că producţiile lui B. nu ar fi „intocmai well done din punctul de vedere al executiei”, deşi „idea [ar fi] acolo zabatandu-se sa iasa la lumina”. Două observaţii:
    (1) nu cred că cineva are o idee ÎNAINTE de a termina munca de „modelare a materialul”. Cel puţin în literatura post-Flaubert (şi mai ales în Noul Roman francez, ca să iau exemplul, mai familiar mie, al literaturii), nu se mai vorbeşte despre o idee genială pe care ar avea-o autorul aflat în căutarea unei forme de expresie adecvată. Dimpotrivă, artistul explorează posibilităţi de expresie dintre cele mai variate şi creează TOCMAI pentru a pricepe el însuşi „ce voia să spună”. Ideea e, de fapt, aceea că idee şi formă sunt intim legate, iar ideea emerge în decursul experienţei efortului de modelare a unui material (cuvînt, culoare, sunet, piatră).
    (2) Mă întreb dacă nu cumva situaţia lui B. demonstrează tocmai puterea network-ului de a „genera” artişti. Chiar dacă, după cum spui, B. nu e un virtuoz al execuţiei, el a reuşit să se impună, sau mai degrabă să fie „impus”, ca artist unei largi audienţe. Să înţelegem că audienţa a devenit subit sensibilă la firavele tresăriri ale ideilor lui B.? Sau e mai plauzibil că „art world”-ul a reuşit să îl construiască drept artist?

    julius

    Martie 2, 2010 at 4:29 am

  2. Hei Iuli, bine ai revenit!
    1. Asa ..sa incept cu inceputul: Nu stiu sa-ti fac o periodizare istorica exacta prin care sa indentific momentul in care artefactele expuse (de obicei in muzee)si considerate „good art” erau de regula doar cele bine executate (desi sunt sigura ca, cu putina documentatie, as reusi 🙂 ). Aveam in minte acele portrete pe care artistii clasici le primeau drept „commision” de la casele mai mari si care trebuiau sa fie executate impecabil. Daca ar fi existat pe atunci fotografia nu cred ca ar fi considerat nimeni drept „arta” o fotografie supraexpusa in genul celor pe care le facea Tichy!
    Cred ca ai dreptate in ceea ce priveste distinctia „foarte tare” pe care o fac eu intre ideea, concept si forma, executie. Intr-adevar, cele doua nu pot fi disociate in „constitutia operei de arta” dar asta nu pentru ca nu s-ar putea una fara alta. Drept sa-ti spun, chiar si acum imi este greu sa identific accurately ceea ce este „forma” si ce este „continut” in productia artistica.
    Cert este insa, ca unii esteticieni (gen Formalisti precum Clive Bell) vorbeau despre „arta” ca despre o intalnire aproape mistica cu „forma” („the form is art’s cold white peak”. Pentru formalisti deci, ceea ce se numeste „design”ul unei opere de arta (compozitie,armonie, executie izbutita etc) confera statut si valoare unei „piece of work”. Acesti teoreticieni au celebrat „forma” ca fiind UNICA calitate a artei sau ceea ce face arta „arta”. Spre exemplu, Clement Greenberg s-ar scarpina dupa ceafa si ar spune ca a incerca sa vedem ce o opera de arta are de „spus” este total nepotrivit „because this interest in the meaning of the work will disrupt our aesthetic attendance to the form alone”. Cu alte cuvinte el spune „nu ma intereseaza despre ce este vorba, ce vrea sa spuna ci doar daca imi place”. Pe de alta parte, exista mai multe „trenduri” (mai ales in arta contemporana) potrivit carora conceptul (ideea) implicata in producerea operei de arta conteaza si nu produsul finit (felul cum a fost realizat, tehnica etc).
    In fine, ma gandesc ca exista o multime de „good art” (mai ales in sfera vizuala) care este in acelasi timp intentionat „badly painted” (ca si tehnica).
    Am vazut o expozitie la Viena despre care am mai scris pe blog „Bad painting, good art!” Fiecare artist cunoscut ca fiind unul „valoros” isi expunea pe panza “badness-ul” in maniere diferite. Eticheta de “pictura proasta” se refera de obicei la acea executie gresita sau “defectuoasa”.
    Artistii expusi la MUMOK deliberat “gresesc” si deliberat combina elemente destabilizatoare. Elementele de kitsch nu lipsesc iar culorile curg in exces. Explicatia ar fi ca: „They assail the American canon of values of decency, decorum, good taste and beauty in a way which is often condemned as shocking, sensationalist, „politically incorrect” and ‘reactionary’. Among other things, they work with painting techniques of the old masters in order to criticize the medium and through this to breathe new life into it”.
    2. In ceea ce priveste „The Artworld”-ul din ceea ce am citit eu am ramas cu doua viziuni:
    a.) una a lui Danto (care este de fapt si primul care a folosit termenul ca atare in articolul „The Artworld”). Pentru el „Artworld”-ul este o atmosfera de istorie a artei si de teorie care face ca X sa fie considerat arta (desi face referinta si la partea institutionala: muzee, critici, curatori, presa de arta etc, etc)
    b.) „Artworld” -ul lui Dickie este mai nasol 🙂 El spune ca ceva e „arta” daca e un artefact si daca „artworld”-ul a decis sa-i confere acest statut. Dar spre deosebire de Danto, el vede „Artworld”-ul strict institutional ca pe un aparat birocratic care proclama (pentru ca are puterea sa o faca) ce este arta si ce nu este arta (cand pentru Danto „artworld”-ul era exact ca o comunitate a unei colegiu din care fac parte nu doar profii si studentii si angajatii auxiliari ci si profesorii pensionati, cei care citesc ziarul colegiului, cei care au studiat la colegiul ala etc. De aceea lumea artei in varianta Danto este o „atmosfera de teorie si istorie a artei”. Cred ca Danto e mai curand aproape de tipul asta, Howard Becker, pe care nu l-am citit, decat George Dickie).
    Cred ca in cazul lui Ion Barladeanu, momentul-cheie în “descoperirea” lui ca artist a fost chiar “inserarea” lui într-un asemenea “art world”. Un caz fericit intr-adevar (dar vreau sa-ti amintesc ca acest „Artworld” a gafat de foarte multe ori. Uite exemplele cu Hirst, Cak etc, ca sa nu mai spun de cunoscuta „Degenrate Exhibition” din nazi Germany). Eu insa nu am incredere intr-un „networking” bazat pe putere si pe influenta. Mie imi place dizidenta. Imi place sa cred ca ar exista artisti care sunt opozitionali chiar la „artworld”-ul mainstrem (dar atunci nici nu am auzi de ei decat poate cu putin noroc cand „artworld”-ul mainstream ar institutionaliza si dizidenta ca sa o aiba si pe asta sub control :)).Dupa cum vezi, eu critic „Artworld”-ul inteles in termeni de institutii ale artei (mai ales cele mainstream) si nu „Artworld”-ul in acceptiunea lui Danto.
    3. Tu spui „nu cred că cineva are o idee ÎNAINTE de a termina munca de “modelare a materialul” si apoi „Dimpotrivă, artistul explorează posibilităţi de expresie dintre cele mai variate şi creează TOCMAI pentru a pricepe el însuşi “ce voia să spună”. Nu cred ca ma pot impaca cu asa ceva (mama mia!) Uite iti dau doar doua exemple: camp style (Sonatg), :”Maestrul si Margareta” (Bulgakov). Cred ca tu esti adeptul „Intentional fallacy” (Beardsley and Wimsatt). Eu tocmai asta critic ca mi-s intentionalista 🙂
    a.) camp style- Sontag crede ca este absolut necesar sa cunoastem ce idei si ce intentii a avut artistul cand a creat obiectul camp. „Camp” e un artefact (si niciodata un natural kind) „unnatural, the artificial, the mockery, and the exaggerated” pe care in mod normal nu ai da doi lei. Doar familiaritatea cu intentia autorului il face sa fie mai putin „kitsch” sau chair „art”
    2. „Maestrul si Margareta” -pe langa plotul pe care toti il stim romanul vrea sa mai spuna ceva: o critica a regimului comunist. Bulgakov scrie cartea cu ideea asta de a lasa pe cei care vor sa-si dea seama sa-si dea seama despre ce vrea el de fapt sa vorbeasca acolo. Uite un citat in care Moss arata cat de important este pentru intelegerea textului sa ai idee de intentia autorului : “in standard Russian they are merely dead metaphors unmarked for a reference to real devil. In Bulgakov’s novel every reader knows that “the devil takes them” means NKVD took them away” . Interestingly, the emptiness or elision in a text from the Soviet system has in fact one meaning: K.G.B.
    A writer could write “I always new that X was working…. (elision)” [we read: for the K.G.B.]. Moss says that “since the word for “informing” also means “to knock”, the phrase “for the K.G. B” was often replaced by a gesture of knocking”. Another example offered by Moss is the verb “to sit”: “since in Russia one “sits” in prison, if a writer says “he is sitting” out of context (without mentioning a chair or a room) means in fact “he is in prison”…”
    Deci in concluzie nu cred ca Bulgakov (de exemplu) „explorează posibilităţi de expresie dintre cele mai variate şi creează TOCMAI pentru a pricepe el însuşi “ce voia să spună”. Din speech acts-urile lui reiese clar ce ideea a avut el (de lasat sa transpara din text ) inca inainte de a purcede la scris.

    Arankas

    Martie 2, 2010 at 8:19 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: