Interactiuni

Pro si contra: „noua revolutie culturala”

with 8 comments

Incepem astazi un nou experiment pe blog: autorii sai vor prelua o tema si o vor dezbate, aducind argumente „pro” si „contra”. Pentru astazi, am ales articolul domnului Andrei Plesu, publicat in Adevarul: O noua revolutie culturala? „Pro” a scris Andruska, „impotriva” s-a pronuntat Arankas. Enjoy!

Andruska: pro

Inainte sa spun de ce sint de accord cu domnul Andrei Plesu, voi incepe cu o delimitare. Nu cred ca “inflatia” de proiecte privind “drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism…” este un lucru surprinzator, si cu atit mai putin unul revolutionar. Ca europeni raminem, totusi, socratici: ii amintesc autorului ca filosofia nu este tocmai un exercitiu inchis in sine; de la greci am invatat ca ea trebuie sa raspunda in primul rind problemelor practice, actuale, care chiar ne framinta ziua si nu ne lasa sa dormim noaptea. Socrate se intreba, printre altele, care sint calitatile unui bun cetatean si cum ar trebui organizat statul perfect – exact aceeasi intrebare pe care ne-o punem si noi astazi, mai ales in contextul fascinant al integrarii europene. Daca tinerii cercetatori se intereseaza tot mai mult de drepturile omului, de feminism, de ecologie, de integrare europeana, de cetatenie sau imigratie este tocmai pentru ca problemele respective sint urgente, si cu totii asteptam un raspuns. Filosofia este chemata astazi, mai mult decit oricind, sa ofere macar tentative ale unor solutii. A lasa asemenea subiecte exclusiv in voia tehnicienilor mi se pare profund gresit. “Inflatia” de care vorbeste domnul Plesu nu este, in acest context, decit un rezultat al inflatiei problemelor care ne apasa – mare parte din ele nefiind create de noi, dar asteptind, moral incorect, o rezolvare din partea noastra. Asa stind lucrurile, vad plingerea domnului Plesu incadrindu-se intr-un anti-socratism pe care il resping.

Pe de alta parte, sint de acord ca trecem prin inima unei “noi revolutii culturale”, o miscare pe care nu o pot valoriza decit in negativ. Cum domnul Plesu bine observa, factorii ei modelatori sint de natura economica: tinarul cercetator e nevoit sa faca un proiect care poate atrage fonduri, ori poate fi acceptat intr-un program doctoral la o universitate prestigioasa, ori poate asigura nu doar un job bun, ci o paleta destul de larga a ofertelor de angajare, pentru a avea spatele asigurat in cazul nefericit al unui esec in mediul academic. Nimic straniu pina aici. Insa proiectele viabile in sensurile mentionate sint dictate de politici ideologice foarte clar definite. In domeniile umaniste trendul este unilateral: dinspre comprehensiv spre analitic, dintre interpretare spre descriptie, dinspre metode calitative spre metode cantitative. In Statele Unite, de pilda, nu ai nici o sansa sa publici un articol intr-o revista peer-review de stiinte politice daca nu folosesti in articolul tau metode cantitative. Proiectele si articolele devin tot mai standardizate, in detrimentul imaginatiei si a creativitatii; intrebarea de care mi s-a facut greata la CEU era: “si care iti este argumentul?” Dar eu poate nu aveam un argument, poate voiam sa dezvalui o stare de fapt! Intrebarea pe care o aud invariabil la EUI este: “si care iti e variabila independenta, care cea dependenta?” Dar poate nu vreau sa folosesc asemenea tip de explicatie, poate doresc sa ofer un argument!

Standardizarea merge insa mina in mina cu mainstream-ul. Proiectul tau trebuie nu doar sa fie unul standard (indiferent de ce aduce nou, fapt absolut secundar!). El trebuie sa fie si mainstream: chiar in cadrul aceluiasi domeniu, teoria democratiei de pilda, e mult mai intelept sa-l urmezi pe Thomas Christiano decit pe Hardt si Negri. O teza pe o tema care nu este “mainstream” va intimpina dificultati in a-ti oferi mai tirziu argumentul pentru un job bun.

O ultima problema o constituie specializarea tot mai ingusta: deja pe feliuta ta de cercetare, care face parte dintr-un sub-domeniu al unui alt sub-domeniu, s-a scris enorm. Muncesti de dimineata pina seara, si este dificil sa fii tot timpul la curent cu ce se intimpla. Ca atare, asistam, in cadrul acestei adevarate noi revolutii culturale, la un proces de idiotizare intelectuala. Am colegi la stiinte politice care iti vor povesti o zi intreaga despre procentul de democratie existent in Franta si despre modul in care el poate fi cuantificat; daca ii intrebi insa despre tensiunea dintre principiile liberalismului si ale democratiei, se uita la tine ciudat. Daca aduci in discutie, in inima Florentei, pe Machiavelli – se crucesc. Cind ii intrebi daca valorizeaza pozitiv sau negativ modul in care conduce Berlusconi guvernul, raspunsul invariabil este ca nu sint interesati de aspectele normative. Iar daca vrei sa duci discutia dinspre domeniul stiintific spre film, fotografie, sau muzica sint total pierduti si te considera un freak. Personal, ma gindesc cit de fascinat as fi fost sa ii ascult pe Eliade, Cioran si Sebastian la dialogurile Criterion-ului; cit de interesat am fost sa ii ascult pe Afloroaei la Iasi, pe Kis la Budapesta si pe Bauböck la Florenta; si cit de plictisit voi fi sa ii ascult, in viitor, pe bunii mei colegi.

Sa recapitulam: de la comprehensiv la analitic; standardizarea proiectelor; obsesia “mainstream”-ului; si ingustarea intelectuala: toate acestea sint doar citeva aspecte ale noii revolutii culturale pe care domnul Plesu o observa perfect. Sa acceptam ca am identificat corect problema: care este solutia? Personal, nu vad decit una singura: oamenii cu punga plina si cu dare de mina trebuie convinsi sa sustina si tipul de cercetare de care vorbeste domnul Plesu. Ma refer, evident, nu la o biata bursa de un an, ci la universitati private care sa ofere joburi pe termen lung si salarii atractive pentru o teza pe Nietzsche, Gadamer  sau Kierkegaard. Aici intervine rolul diplomatului Plesu. Daca nu va incerca sa faca acest lucru, atunci consider ca plingerea domniei sale nu poate friza decit ipocrizia.

Poate s-or fi citit carti la lumina luminarii, intr-o cabana la Paltinis, domnule Plesu. Dar cultura mare, cea pe care o admiram astazi la italieni, francezi sau germani s-a facut la lumina candelabrelor, in palate de vis, in centre culturale urbane. Este decizia dumneavoastra daca doriti sa oferiti tipului de cultura pe care il sustineti candelabrele si palatele necesare – sau daca va multumiti sa ii deplingeti lenta disparitie, la lumina luminarii unui prohod jenant.

Arankas: contra

Andrei Plesu se intreaba cum s-a ajuns la pierderea “apetitului cultural” de catre tanara generatie de aplicanti la NEC. Domnia sa presupune ca noi nu mai “frisonam” cand citim Shakespeare sau Nietzsche, ca ne-am fi pierdut fiorul pentru “cultura autentica, de buna traditie europeana” si ca toata aceasta orientare pragmatica spre topicuri “hot” (gen drepturile omului, condamnarea comunismului, integrare europeana, minoritati, societate civila, feminism, probleme ecologice etc.) ar fi ingrijoratoare. Intrebarea mea este insa, “pentru cine este ingrijoratoare aceasta invazie masiva si agresiva de noutate?” Pentru cei cativa “filosofi de profesie” (atat de „cativa” incat ii numeri pe degete) care stau bine merci in turnul lor de fildes (tapat cu editiile de lux Kant, Hegel si Nietzsche), discutand la o cafea cu imaginea lor din oglinda de la baie despre Siegfried (bolidul metafizic BMW seria 3) si apoi sovaind dramatic pentru ca nu stiu ce gel de dus sa aleaga dintre mirosurile de ghimbir, ceai verde si lavanda de la Roger & Gallet?

Sau poate tinerii cercetatori (scuzati, “vietatea multicefala”, in limbajul onorabilului domn Plesu), palizi de foame si cu restante la plata caldurii pe ianuarie si februarie, ar trebui ca in numele asa-zisei “culturi autentice” sa nu-si risipeasca pretiosul timp dedicat cugetarii asupra “fiintei ca fiinta” (la lumina lumanarii fireste… ca sa respecte sfatul lui Noica!), cu incercari de a se “inregimenta” in temele actuale pe care finantatorii de oriunde le crediteaza (pentru ca au motive intemeiate sa le crediteze). Nu! Ei trebuie sa ramana “ceea ce au fost – romantici” (ca sa-l citez si pe neica Eminescu, acest depozitar al “culturii autentice si de buna traditie europeana”). Ei trebuie sa ramana cu burta goala dar cu “trairea candida cand se intreaba ‘ce este timpul’ ” (ca vorba aia “filosofica”, “mai fundamentala” este intrebarea “ce este timpul” – in toate variantele si scenariile: cascada, havuz si fluviu – decat statisticile despre violenta sexuala din Caucaz!)

Cat despre specialistii in Nietzsche care se re-orienteaza catre “reconciliere in discursul public” (ce infamie, domnule!)  am numai cuvinte de lauda. Bine ca s-au putut re-orienta si, poate cu putin noroc, vor putea si pune umarul la “reconcilierea” cu pricina (oricum ar fi, este preferabil decat sa stea acasa someri dupa ce cu doi ani in urma si-au luat doctoratul cu summa cum laude pe o teza cu titlul “ Conceptul de timp la Nietzsche”). Eh… si ar mai fi de spus ca, da, domnule Plesu, “frisonez” in continuare cand citesc Shakespeare, Nietzsche sau Baudelaire dar din cand in cand mai trebuie si sa iau cate un paracetamol ca nu pot sa traiesc intr-un frison continuu. Un “intelectual cu insemnele provocatoare ale unei bogate diversificari formative” (atat de pretuit de Plesu) se va chinui cum poate el mai bine sa interpreteze, filosofeze despre lume… dar asta nu este de ajuns (mai trebuie si sa faca ceva concret ca sa o schimbe). Daca reuseste sa o schimbe (chiar si folosindu-se de “retorica la moda”), eu cred ca ar fi un mare castig (nu va mai interesa pe nimeni “coeficientul de previzibil, redundanta si platitudine al acestor proiecte).

Written by Andrei Stavilă

Martie 10, 2010 la 9:59 pm

8 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Promo:

    Vorbesc „pasareasca comanditarilor”, stapanesc notele de subsol din domeniul istoriei. Masor din ochi, din capitole, fac profilul institutiei si tintesc bine, fara frison. Fac parte din canonul actual, ma inscriu in paradigma europeana, servesc felii de tort conceptual cu orice ocazie academica. Sint un „studios” versat in scris aplicatii – le inchei maiestuos cu un paragraf deloc pedant, scris in stil american si arat din condei ca merit nu doar malai ci fripturi si vin, un an de zile ba chiar patru la o institutie prestigioasa. Asadar, ma ofer sa scriu aplicatii pentru viitori masteranzi si doctoranzi contracost (oua, salam, facturi achitate). Domeniu – istorie (eurocentrica). Din punct de vedere ideologic, piruete negociabile si profitabile.

    Cuprins in exemplu:

    Recunosc, am aplicat la NEC anul acesta. Subiectul nu a fost Nietzsche. De bifat, am bifat macar trei dintre cuvintele-necheie ale dlui Plesu. N-are rost sa detaliez subiectul, caci el trece de obicei drept obosit, prafuit, in caz de primavara, plapand. In cazul de fata, dl. Plesu il gaseste mainstream, „nou”, „revolutionar” – luat in cantitate masiva, nociv societatii si regurgitant. Subscriu celor *procontra* (Andruska) si *contra* de mai sus in mare masura si nu gasesc ca trebuie sa justific subiectul despre care am scris. Ajunge sa spunem ca „argumentul” lui Andruska, cel de apartenenta socratica, il preiau si eu, dar din perspectiva unui istoric. Daca il modificam, intr-o prisma istoricista, nu am decat sa spun ca cercetatorul isi gaseste subiectele si este influentat de problemele societatii in care traieste.

    Gasesc articolul dlui Plesu nu strigator, ci plin de jale, iar ironia revolutiei culturale surda si schioapa. Trecem peste „climaxul-besteleala” (vai, va trezesc frisoane anti-skapespeareane?) publica si neprofesionsta care oricum mi se pare revoltatoare si fatarnica si ajungem exact in momentul NEC 2006, cand ofereau Bursele Europa. Exemplul pe care il aduc e urmatorul si citez din prezentarea programului care

    „îsi propune să investigheze „preistoria” integrării europene în zona Europei de Sud-est de-a lungul secolelor, oferind astfel Europei comunitare vestigii ale trecutului său mai putin cunoscut. O asemenea descriere a Europei in statu nascendi este, cu siguranŃă, extrem de relevantă pentru Europa de astăzi, aflată în curs de consolidare, cu atât mai mult cu cât această consolidare este, asa cum o arată exemple recente, supusă reevaluărilor, reformulărilor si crizelor. Bursierii angajati în program – provenind din străinătate si din România – vor lucra la proiecte menite să identifice stratul componentelor latente ale europenizării regiunii sud-est europene, arătând ce este incipient european, ce anticipează europenitatea în configuratia istorică si tipologică a Europei de Sud-est.”

    Incheiere fara retorica:

    Oare pentru a primi bani de la fundatia Volkswagen (din care au platit cativa ani buni programul regional numit „Bursele Europa”), oare n-au trebuit sa mimeze (verbul se poate inlocui) si ei, cei de la NEC, un discurs pe care astazi il blameaza ca facand parte dintr-o „revolutie culturala”, dintr-o limba de lemn nesimtitoare, alienata de „spatiul de cultura autentic, de buna traditie europeana”?

    Caprescu

    Martie 11, 2010 at 2:52 am

  2. Stii care ar fi faza tare? Sa afli ca ti-au acceptat dosarul 🙂

    andruska

    Martie 11, 2010 at 7:20 am

  3. Frumos, dar lipseste opinia 3, trollul : Andrei Plesu e gay ! Lolz :))

    krossfire

    Martie 11, 2010 at 7:39 am

  4. @ Krossfire
    Tinind cont de ultimul post al lui Caprescu, „romaneste” ar fi fost intr-adevar sa existe si opinia 3 🙂 Din fericire, ne delimitam.

    Andruska

    Martie 11, 2010 at 7:58 am

  5. e cam confuz d-nul Plesu si incoerent: proiectele sunt fie bune, fie proaste, chit ca il vizeaza pe Nietzsche, sau discriminarea pe baza de gen la fabrica de tricotaje din Balauresti… si suna cam deplasat reprosul domniei sale ca cercetarile angajate ar fi „in afara spatiului de cultura autentic”: o condamnare fara de apel a noului in numele unui vechi considerat a fi superior…eu nu cred ca o cercetare pe Nietzsche se poate limita doar la textul lui Nietzsche insusi si nu vad o problema in a-l pune pe Nietzsche (in locul lui poate fi oricine) sa „lucreze”, adica sa interpreteze contemporaneitatea…are, poate dreptate, cand zice ca e la moda un anume tip de cercetare, dar, anume de asta au fost create institutii ca NEC: sa selecteze graul de neghina si sa apere spatiul cercetarilor originale, din alea care nu neaparat se vand pe piata si care nu sunt la mare cautare…ca cercetari pe probleme curente fac si ong-urile, si asociatiile civile, dar ele nu fac reflectii sistematice…

    vitalie

    Martie 12, 2010 at 6:31 pm

  6. Îmi place ideea dezbaterii de teme în cuprinsul fiecărei postări.

    Vreau doar să fac unele observaţii:

    1. Nu e foarte clar ce tip de cercetător vizează Andrei Pleşu. 

    (a) Dacă dumnealui are în vedere tineri FILOSOFI, nu cred că sarcina acestora este să „rezolve” probleme practice (asumînd că problemele practice sunt opusul problemelor teoretice). Cel mult, ne putem aştepta de la ei să încerce să articuleze înţelesurile unor concepte precum cel de Stat (dacă focusul cercetării lor este sfera vieţii în cetate) ori de destin (dacă focusul lor este metafizica), ca să iau doar două exemple. Daţi-mi voie să rămîn puţin în spaţiul politicii şi eticii: un filosof preocupat de chestiuni politice, spre exemplu, va putea cel mult susţine că ar fi mai potrivit să acceptăm un anumit aranjament politic decît altele, pentru că acesta ar întrupa mai bine anumite idealuri pe care se întîmplă să le preţuim (noi? noi toţii? cei mai mulţi dintre noi? agentul raţional în genere? etc etc etc). În acest sens, acest tînăr filosof va putea să ofere cel mult un „ghid conceptual”, de care un tehnician s-ar putea folosi pentru a încerca să rezolve probleme ale societăţii: nu filosoful, ci legislatorul este chemat să formuleze legi; nu filosoful, ci politicianul este chemat să voteze legi, s.a.m.d. 

    (b) Dimpotrivă, dacă Andrei Pleşu are în atenţie OAMENI DE ŞTIINŢĂ (includ aici umaniştii), atunci proiectele acestor cercetători pot fi localizate în cuprinsul unui spectru foarte larg de abrordări şi intenţii, care merge de la înţelegerea ori explicarea unor fenomene pînă la ceea ce se numeşte „action research” (un demers ce are ca scop chiar „rezolvarea de probleme practice”). Un om de ştiinţă poate la fel de bine (i) să studieze sonetele lui Shakespeare (mai ales dacă e exersat în cercetare interpretativă) şi normele de interacţiune socială între utilizatorii blogurilor (în special dacă este exersat în cercetare de tip calitativ), sau (ii) să demaşte o anumită construcţie a ideii de „risc terorist” promovat de presa centrală (în special dacă cercetătorul respectiv este versat în analiză critică a discursului). În ambele situaţii, cercetătorul trebuie să adune date (într-o manieră bine stabilită) şi să le analizeze în moduri consacrate (sau măcar acceptate într-o comunitate disciplinară minimală).        

    2. Cred că o distincţie utilă ar fi aceea dintre cercetări teoretice şi cercetări aplicate şi mai puţin cea dintre Shakespeare (ca simbol al cerceturii neangajate în imediatul cotidian) şi diverse feminisme (ca simbol al activismului). Astfel, cred că poţi să studiezi pe Shakespeare şi să aduci o lumină nouă asupra metricii sonetelor, după cum îl poţi studia pentru a propune proiecte educative umaniste (ceea ce revine la a fi foarte angajat într-o politică educaţională). La fel de bine poţi propune proiecte de cercetare cu focus pe feminism pentru a schimba ceva în distribuţia pe criteriu de gen a salariilor în învăţămînt sau pentru a înţelege un fenomen istoric (şi a avea un fior pe şira spinării similar celui generat de studiul lui Shakespeare). 

    3. Îmi explic (deşi nu încerc să justific) reacţia lui Andrei Pleşu în felul următor (diferit de modul în care o face Arankas): spectrul de preocupări cu care a fost familiarizat dumnealui din tinereţea păltinişeană este una configurată strict de preocupările maestrului său, C. Noica. E foarte probabil ca, Romania odată intrată într-o reţea de discursuri noi şi multiple, cei ca domnia sa să resimtă un soi de insecuritate a propriei poziţii (intelectuale, în primul rînd). Nu vreau ca ceea ce spun să fie luat drept cinism, dar nu cred că foamea e criteriul potrivit căruia cineva trebuie să decidă dacă Shakespeare merită sau nu să fie studiat. Poţi invoca la fel de bine angajarea socială şi lectura lui Lenin (‘telectualii francezi de-Stalin-şi-soviete-admiratori) şi dezangajarea socială şi lectura lui Heidegger (vezi mioriticii nicasieni) şi să te răsfeţi în creme de ghimbir şi lavandă.        

    4. Nu pot fi de acord cu ideea că:
     
    „[î]n domeniile umaniste trendul este unilateral: dinspre comprehensiv spre analitic, dintre interpretare spre descriptie, dinspre metode calitative spre metode cantitative. In Statele Unite, de pilda, nu ai nici o sansa sa publici un articol intr-o revista peer-review de stiinte politice daca nu folosesti in articolul tau metode cantitative. Proiectele si articolele devin tot mai standardizate, in detrimentul imaginatiei si a creativitatii”   

    Dacă prin domenii umaniste înţelegem discipline precum istoria, critica literară, studiile media, şamd, atunci trendul este chiar pe dos, mai precis, din ce în ce mai mult interpretivism şi accent pe comprehensiune. De asemenea, cercetările cantitative şi cele calitative sunt într-un echilibru benefic. O exigenţă frecvent întîlnită în academia este aceea să poţi înţelege o cercetare cantitativă (sau să poţi preda un curs de metode cantitative, ceea ce îţi sporeşte şansele pe piaţa muncii), dar asta nu înseamnă că cercetările calitative descresc în importanţă.  

    De asemenea, n-aş zice că revistele nord-americane de ştiinţe politice nu acceptă studii calitative sau chiar interpretative, aşa cum sugerezi. Mai degrabă am putea zice că există reviste nişă pentru fiecaredin aceste abordări. Dar pînă şi revistele de top, precum APSR, includ articole cu abordări dintre cele mai diverse. Spre ex., un articol semnat de John Gerrig, care face apologia studiului de caz, figurează printre articolele cu rata cea mai mare de „descărcare” de către utilizatori (desigur, asta nu înseamnă neapărat că raportul între articolele calitative şi cele cantitative este egal, ci pur şi simplu că asemenea articole sunt publicate iar cititorii sunt interesaţi să le parcurgă).

    Nu putem spune că articolelor cu focus cantitativ sau analitic le lipseşte imaginaţia ori creativitatea (sau că aceste cercetări le-ar dăuna acestora). E ca şi cum am spune că cercetările de biostatistică (inevitabil cantitative) nu sunt creative. Cred că trebuie să vedem mai întîi de toate ce anume înţelegem prin cele două cuvinte, atunci cînd ţinem să le aplicăm numai studiilor calitative şi celor interpretative şi să le refuzăm studiilor cantitative.  

    5. La CEU (înţeleg că e vorba de Dept. de Filosofie) era firesc ca lumea să prefere întrebarea „şi care îţi este argumentul?” În ştiinţe, în schimb, întrebările pe care le auzi adesea sunt „ce metodă foloseşti” şi „ce evidenţă ai?” Faptul că vrei să dezvălui o „stare de fapt” presupune că foloseşti o metodă de colectare a unor date empirice şi o formă de analiză a acestor date pentru a pune în lumină acea stare de fapt. Cu alte cuvinte, eşti deja într-un spaţiu de manevră ştiinţific, mai degrabă decît filosofic.  

    6. De asemenea, nu cred că proiectele de cercetare nu sunt judecate (de comisiile competente) prin ce aduc ele nou. Ba chiar aş spune că proiectele (de doctorat, cel puţin) sunt mereu întîmpinate de întrebări de genul „why would I want to read this?” „how does your work advance knowledge in our field?” Cred că multe depind de contextul pe care îl ai în vedere: e vorba de repartizarea de granturi de cercetare în Romania? În UE? În US? Cred că e o iluzie să asumi că, dacă îţi integrezi proiectele de cercetare în „mainstream”, ai şanse mai mari de angajare ulterior. Ideea e că,  în acest „mainstream”, ai o mulţime de alţi competitori pentru resurse (granturi, poziţii, prestigiu, etc.), poate mult mai buni decît tine (de asta e şi „mainstream”). În US, observ fenomenul de nişă academică, în care oameni care se pregătesc în zone inedite (hai să-i numim „muşte aptere”), alternative, au şanse de angajare de aproape 100% tocmai pentru că nu au concurenţă pe acele poziţii. 

    7. Specializarea e inevitabilă, atît în ştiinţe cît şi în filosofie, date fiind cantitatea imensă de informaţie, rigorile unei cercetări serioase, precum şi timpul limitat pe care îl ai la dispoziţie pentru a produce ceva. Dacă e bine sau e rău că se întîmplă asta? Nu ştiu dacă putem da un răspuns tranşant şi atotcuprinzător. Tot ce ştiu este că am avut prea puţin de învăţat de la diletanţi şi enorm de la specialişti într-un domeniu foarte îngust. Faptul că eşti specializat pe o felie îngustă nu înseamnă că nu poţi sau nu trebuie să stai de vorbă cu alţi specialişti, în aşa fel încît să afli mereu ceva nou şi interesant.

    julius

    Martie 14, 2010 at 4:28 pm

  7. julius, comentariul tau este excelent si, daca timpul mi-ar permite, as discuta punct cu punct observatiile tale. Din nefericire, trebuie sa ma rezum la doar doua dintre ele, sperind ca altii vor continua dezbaterea:
    – cred ca am o viziune diametral opusa celei exprimate de tine la punctul 1(a). Spre deosebire de tine, cred ca filosoful este chemat sa rezolve si chestiuni practice – de pilda, sa faca legi. Iti pot da, foarte repede, exemplul lui Richard Mervyn Hare, care a facut parte din comisia Parlamentului britanic in anii ’80 insarcinata cu design-ul unei legi a prostitutiei. A fost chemat acolo exact in calitatea sa de etician. De asemenea, Martha Nussbaum imi vine si ea repede in minte: impreuna cu Amartya Sen a facut parte dintr-un proiect subventionat de UN daca nu ma insel, prin care s-a urmarit crearea unui instrument pentru masurarea conditiilor minime ale unei vieti demne – rezultatul a fost lista „capabilitatilor”… In general, cred ca un anumit tip de filosofi (sa-i numim specialisti in „applied political theory”) sint chemati sa discute aspectele normative ale unor cazuri extrem de concrete – de la achizitia si pierderea cetateniei pina la migratie, de la eutanasie si pina la libertatea expresiei in cazul David Irving.
    – imi permit sa nu fiu de acord cu tine in privinta mainstream-ului. Chestiunea cu revistele americane de stiinte politice nu se bazeaza pe eventuale presupozitii nefondate pe care le-as avansa, ci pe „amenintari” foarte concrete ale unor profesori americani pe care i-am intilnit in ultima vreme (profesori care, nu intimplator, sint si comentatori anonimi la reviste peer-review). Desigur, poate sa fie opinia lor strict personala, si sint convins ca exista exceptii. Insa anumite curente nu pot trece neobservate: La Filosofie CEU erai privit cu dispret daca vorbeai de moralistii francezi; la Stiinte Politice EUI esti privit cu mila – to say the least – daca spui ca vrei sa faci un studiu etnografic. Asta nu inseamna ca nu s-or face in anumite universitati si etnografie, si moralisti francezi. Eu vorbesc de tendinte.
    In speranta unor timpuri mai bune/libere, ma vad nevoit sa inchei brusc aici 😦

    Andruska

    Martie 14, 2010 at 7:07 pm

  8. Andruska, păi nu ne contrazicem. Tu spui: „un anumit tip de filosofi (sa-i numim specialisti in “applied political theory”) sint chemati sa discute aspectele normative ale unor cazuri extrem de concrete”). Spuneam ceva similar: „un filosof preocupat de chestiuni politice, spre exemplu, va putea cel mult susţine că ar fi mai potrivit să acceptăm un anumit aranjament politic decît altele, pentru că acesta ar întrupa mai bine anumite idealuri pe care se întîmplă să le preţuim”. Cu alte cuvinte, filosoful e chemat să discute implicaţiile normative ale unor fenomene. Dacă Martha Nussbaum a fost chemată în acea comisie, bănuiesc că rolul ei a fost acela de a aduce clarificări conceptuale şi a articula implicaţii normative (nici nu cred că şi-ar fi permis să pretindă alt rol). Că filosoful poate contribui la rezolvarea unor probleme (atunci cînd lucrează în echipe interdisciplinare), accept. Că filosoful e chemat să formuleze legi şi să determine de cîtă pîine are nevoie săteanul de la deal, nu accept.

    Cred că acei profesori despre care afirmi că „ameninţau” cu domnia cantitativismului sunt o minoritate. Mi se pare interesantă percepţia ta că era vorba de o „ameninţare”. Cred că ştiu despre ce e vorba. Şi vreau să comentez, în legătură cu aceasta, că, în general, mi se pare uluitoare atitudinea unor profesori (în special din spaţiul britanic, din cîte înţeleg), pentru care relaţia cu alte abordări şi alte persoane din chiar domeniul lor (Filosofie, Ştiinţe Politice, etc.) este construită în termeni militarişti-copulatori. Mai precis, „My view is the best, so if X is not like (or with) me, then F… him (or her)”. E ca şi cum Academia britanică ar fi experimentat un fenomen de suplantare de către plebe a vechii elite academice aristocratice, fenomen similar celui petrecut în Romania post-1945. Diferenţa e că, în locul tractoristului ajuns să predea Etica, avem huliganul care pretinde că e filosof (ironia e că, foarte adesea, acest huligan predă etică sau teorie politică acolo unde au predat Russell ori Wittgenstein). Mai mult, cînd studintele est-european, dornic de doctorare insulară, întîlneşte huiduma gagademică brită, şansele de a deveni dialogic, şi aşa gîtuite sistematic în spaţiul machoritic, sunt anihilate pe vecie.

    julius

    Martie 14, 2010 at 8:11 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: