Interactiuni

Archive for martie 2010

Foltin – music for „dry, nervous fingers”

leave a comment »

Post matinal din fraze scurte. we have a dream situation. Putin mai multe despre Balcani nu ar strica blogului. Gandurile de dimineata se duc inspre Macedonia. Foltin si muzica. Precum cu Johnny Weir intr-un fel, e o problema cu „fitting in”. Muzica lor e greu de clasificat. the tip of the tongue. Excentrici? Un raspuns, in Osservatorio balcani e caucaso.

What we say is that we do pseudo-emigrant cabaret or that we play music for „dry, nervous fingers”

donkey hot

Reclame

Written by Caprescu

martie 17, 2010 at 6:16 am

Publicat în Altele

Tagged with , , ,

Bulgaria „mea”

with 2 comments

Cu ceva timp in urma (acum vreo doua veri), am poposit in Bulgaria (“tara vecina si prietena”).  Scopul si durata vizitei? O scoala de vara oganizata de Plotki pe tema “Changes from Below” (Plotki este o revista multiculturala care aduna scriitori, fotografi si artisti grafici din Europa Centrala si de Est pentru a investiga sfera culturala si sociala a regiunii). Cum plotkistii se ocupa cu strangerea de “zvonuri” -“rumors from around the bloc”- intr-o buna zi, am fost impartiti in patru grupe si trimisi pe teren (la adunat zvonuri bulgaresti :)). Zis si facut! Dar de unde sa incepem? Am demarat cam neincrezatori actiunea “zvonuri” (despre cultura “from below”) urcandu-ne pentru inceput in primul personal spre Veliko Tarnovo. Trenul cu pricina era mai ruginit si mai inmiresmat decat ale noastre (si asta fara principiul mioritic „sa moara si capra vecinului”)  iar pe tot parcursul calatoriei nu am facut decat sa ne stergem fruntea de transpiratie si  sa facem un plan de bataie. Eram cinci (eu, un ceh, un neamt, un ungur si o alta romanca).

Disclaimer:

Ceea ce va povestesc eu despre “tara vecina si prietena” nu se vrea in nici un fel vreo campanie de sustinere a “tezei” ministerului turismului conform careia “Romania acuza Bulgaria de dumping in razboiul ofertelor turistice”. Eu nu m-am dus acolo ca turistul sa fac poze cu ruinele din Veliko Tarnovo sau cu Arbanassi (minunatul satuc cu locuinte hobbite din piatra si ferestre mici, mici). Acum (fie vorba intre noi) nu am rezistat sa nu fotografiez si asta. Ideea e urmatoarea: daca va gandeati sa mergeti in Bulgaria de Pasti sau de 1 mai, sfatul meu este sa mergeti cu incredere si fara prejudecati. Ceea ce va povestesc are legatura doar cu “zvonurile” si cu Bulgaria pe care am vazut-o eu.  Asta nu inseamna ca Bulgaria este numai ceea ce am vazut eu,  dar nici nu inseamna ca Bulgaria este numai ceea ce  se scrie pe ofertele turistice.

Bonus – O reclama la Vodka 🙂

Am coborat din tren in gara din Veliko Tarnovo si primul lucru pe care l-am facut a fost sa luam un “interviu” cu cleaning lady. Ne-a povestit mai mult cu mainile, intr-o engleza numai de ea stiuta, cum vin turistii si pleaca cu trenurile fara sa le pese de mizeria pe care o lasa sa o curate ea cu sarg; ne-a facut o demonstratie de dans popular bulgaresc; ne-a spus ceva despre o stafie  si s-a aratat foarte incantata cand am vrut sa facem o poza de grup cu ea in centru! A insistat sa facem schimb de adrese e-mail. Am si acum in agenda adresa ei de mail (ceva de genul love_75@….)

Prin Veliko am bantuit noi vreo cinci ore (e drept ca mai mult prin periferii decat prin zona turistica) si am ajuns la concluzia sublima ca nu doar francezii incendiaza masini for fun ci si vecinii nostrii.  Am avut „onoarea” sa fotografiem niste masini incendiate „proaspat”.  Nu stiu daca este vreo critica a „neo-capitalismului”  sau vreo „distractie” de sezon estival  ca nu am reusit sa capatam vreo explicatie.  Zvonul  era ca  o femeie geloasa pe amanta sotului, ar fi dat foc la masina acesteia si din greseala s-au aprins si cele din jur.  Am parasit ” marele masacru al masinilor”  si am ajuns in cimitir. De fapt nu eram in cimitir ci pe strazile mici si  prafuite,  unde, pe (aproape)  fiecare poarta se afla un portret sau mai multe a celor decedati. Pe o poarta erau cinci chipuri de decedati (printre care si un copilas de numai 3 ani). Am inceput sa intrebam in stanga si in dreapta ce era cu „decedatii” de pe porti. Am auzit mai multe zvonuri: ca ar fi un obicei unic in Europa prin care familia ramasa in viata se asigura ca cel decedat nu a plecat iremediabil; ca ar fi  o modalitate prin care familiile omagiaza „spiritul tutelar” al casei; ca spiritul mortului ar pazi casa de hoti sau de tigani????

Am luat apoi un alt tren din care am coborat in primul orasel. Ne-am interesat de cel mai ieftin hotel din zona si nu mica ne-a fost mirarea cand am aflat ca si acolo ar bantui nu stiu ce spirite, stramosi etc. Noi nu am simtit nici un fel de “spirite” (e drept ca nici nu ne-am cazat acolo) dar am remarcat poarta “ingenioasa” cu denumirea absolut originala a hotelului: HOTEL (acesta era numele hotelului, scris frumos in metal in bulgara si in engleza).

Sugestie: turistii pot sa-si aplece urechea si la „zvonuri” pentru a avea o excursie mai rotunda si mai aproape de realitatea nedescrisa in ofertele glossy de la agentiile de turism. Poate turistul nu-si doreste nici un fel de contact cu o astfel de realitate (ca el in fond s-a dus in concediu, sa se simta bine si sa „se relaxeze”). In acest caz, acest post nu se adreseaza turistului tipic.

Written by arankas

martie 15, 2010 at 11:49 pm

Publicat în De pe drum

Tagged with , ,

Proiectul „Prima Casa” – aproape gratis!

with 3 comments

Am gasit  cateva fotografii din seria „casa, dulce casa” .  Primele sunt facute iarna, cu vreo doi ani in urma (cand ne intorceam de la Budapesta). „Casa” ne-a facut cu ochiul ei discret si inghetat. Am oprit langa un sant (undeva dupa Reghin) si am facut doua – trei poze in viteza (era frig rau!).

Urmatoarele sunt facute in cea mai fierbinte zi din august. Veneam de la Bucuresti  si aerul conditionat din trenul meu nu mai facea fata.  Au inceput sa se certe pasagerii. Unul avea nevoie de aer (dorea cu ardoare sa deschida geamul), o doamna in varsta ( ca sa nu zic baba) urla de mama focului ca „e curent” si raceste.  In timpul asta ne apropiam de Iasi si am facut cateva poze din mers cu „vastele” apartamente.   Am apreciat faptul ca „locatarii” nu aruncau gunoiul pe calea ferata ci si-au atasat la casa un frumos cos.

Written by arankas

martie 14, 2010 at 1:31 am

Publicat în Altele

Tagged with ,

eu doar ma uit intrebator

with 3 comments

Se intreaba unii cautatori pe Google, „ce inseamna doctorat” si ajung la Andruska. De altfel, ca tot veni vorba, se intreaba ei multe, in general despre cele culinare („peste prajit retete romanesti”) sau daca „scade numarul ungurilor.” Se mai intreaba unii despre „cauze cromozomiale homosexualitate” sau unde sa gaseasca o „unguroaica buna rau.” Fireste, altii vor doar „un tricou nationalist.” La randul lor, ma intreaba si cei apropiati, „Caprescule, cat mai ai de gand sa mergi la scoala?”, gandind poate ca „noua generatie” nu se mai maturizeaza (adicatelea, sa se aseze odata la casa, nu in banca, la scoala) decat cand e prea tarziu si e intr-o perpetua mobilitate si nesiguranta, fara asigurare medicala, fara pensie, fara carte de munca. Ma opresc unii pe strada, necunoscuti rataciti, si au o intrebare pe acelasi calapod (parol, spun adevarul) – ai loc de munca asigurat dupa ce termini? Grija lor, capra vecinului. Eu doar ma uit intrebator. Altii isi poarta grija in feluri proverbiale („bate saua”), matriarhalpatriarhale, stiu eu … dar nu mai spun de altii, spun ce-am gasit din intamplare. E un raspuns fantezist si inselator la intrebarea „ce poti face cu un masterat in istorie” – pe scurt, „folos doctoratul, masteratul.” Raspunsul il da UCL School of Slavonic and East European Studies, iar poza e tot de acolo luata:

What can I do with my degree ?

Our former students can be found working in the Foreign Office, legal profession, banks and financial institutions, publishing, retailing, the armed forces, political research and teaching English abroad. A few are even teaching history, while many have gone on to do research degrees, both at SSEES and in other academic institutions in the UK and abroad. And not a few have found their knowledge of East European history and culture, and of one of the languages of the region, a distinct advantage in their careers.

Written by Caprescu

martie 13, 2010 at 2:50 am

Publicat în Uncategorized

Pro si contra: „noua revolutie culturala”

with 8 comments

Incepem astazi un nou experiment pe blog: autorii sai vor prelua o tema si o vor dezbate, aducind argumente „pro” si „contra”. Pentru astazi, am ales articolul domnului Andrei Plesu, publicat in Adevarul: O noua revolutie culturala? „Pro” a scris Andruska, „impotriva” s-a pronuntat Arankas. Enjoy!

Andruska: pro

Inainte sa spun de ce sint de accord cu domnul Andrei Plesu, voi incepe cu o delimitare. Nu cred ca “inflatia” de proiecte privind “drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism…” este un lucru surprinzator, si cu atit mai putin unul revolutionar. Ca europeni raminem, totusi, socratici: ii amintesc autorului ca filosofia nu este tocmai un exercitiu inchis in sine; de la greci am invatat ca ea trebuie sa raspunda in primul rind problemelor practice, actuale, care chiar ne framinta ziua si nu ne lasa sa dormim noaptea. Socrate se intreba, printre altele, care sint calitatile unui bun cetatean si cum ar trebui organizat statul perfect – exact aceeasi intrebare pe care ne-o punem si noi astazi, mai ales in contextul fascinant al integrarii europene. Daca tinerii cercetatori se intereseaza tot mai mult de drepturile omului, de feminism, de ecologie, de integrare europeana, de cetatenie sau imigratie este tocmai pentru ca problemele respective sint urgente, si cu totii asteptam un raspuns. Filosofia este chemata astazi, mai mult decit oricind, sa ofere macar tentative ale unor solutii. A lasa asemenea subiecte exclusiv in voia tehnicienilor mi se pare profund gresit. “Inflatia” de care vorbeste domnul Plesu nu este, in acest context, decit un rezultat al inflatiei problemelor care ne apasa – mare parte din ele nefiind create de noi, dar asteptind, moral incorect, o rezolvare din partea noastra. Asa stind lucrurile, vad plingerea domnului Plesu incadrindu-se intr-un anti-socratism pe care il resping.

Pe de alta parte, sint de acord ca trecem prin inima unei “noi revolutii culturale”, o miscare pe care nu o pot valoriza decit in negativ. Cum domnul Plesu bine observa, factorii ei modelatori sint de natura economica: tinarul cercetator e nevoit sa faca un proiect care poate atrage fonduri, ori poate fi acceptat intr-un program doctoral la o universitate prestigioasa, ori poate asigura nu doar un job bun, ci o paleta destul de larga a ofertelor de angajare, pentru a avea spatele asigurat in cazul nefericit al unui esec in mediul academic. Nimic straniu pina aici. Insa proiectele viabile in sensurile mentionate sint dictate de politici ideologice foarte clar definite. In domeniile umaniste trendul este unilateral: dinspre comprehensiv spre analitic, dintre interpretare spre descriptie, dinspre metode calitative spre metode cantitative. In Statele Unite, de pilda, nu ai nici o sansa sa publici un articol intr-o revista peer-review de stiinte politice daca nu folosesti in articolul tau metode cantitative. Proiectele si articolele devin tot mai standardizate, in detrimentul imaginatiei si a creativitatii; intrebarea de care mi s-a facut greata la CEU era: “si care iti este argumentul?” Dar eu poate nu aveam un argument, poate voiam sa dezvalui o stare de fapt! Intrebarea pe care o aud invariabil la EUI este: “si care iti e variabila independenta, care cea dependenta?” Dar poate nu vreau sa folosesc asemenea tip de explicatie, poate doresc sa ofer un argument!

Standardizarea merge insa mina in mina cu mainstream-ul. Proiectul tau trebuie nu doar sa fie unul standard (indiferent de ce aduce nou, fapt absolut secundar!). El trebuie sa fie si mainstream: chiar in cadrul aceluiasi domeniu, teoria democratiei de pilda, e mult mai intelept sa-l urmezi pe Thomas Christiano decit pe Hardt si Negri. O teza pe o tema care nu este “mainstream” va intimpina dificultati in a-ti oferi mai tirziu argumentul pentru un job bun.

O ultima problema o constituie specializarea tot mai ingusta: deja pe feliuta ta de cercetare, care face parte dintr-un sub-domeniu al unui alt sub-domeniu, s-a scris enorm. Muncesti de dimineata pina seara, si este dificil sa fii tot timpul la curent cu ce se intimpla. Ca atare, asistam, in cadrul acestei adevarate noi revolutii culturale, la un proces de idiotizare intelectuala. Am colegi la stiinte politice care iti vor povesti o zi intreaga despre procentul de democratie existent in Franta si despre modul in care el poate fi cuantificat; daca ii intrebi insa despre tensiunea dintre principiile liberalismului si ale democratiei, se uita la tine ciudat. Daca aduci in discutie, in inima Florentei, pe Machiavelli – se crucesc. Cind ii intrebi daca valorizeaza pozitiv sau negativ modul in care conduce Berlusconi guvernul, raspunsul invariabil este ca nu sint interesati de aspectele normative. Iar daca vrei sa duci discutia dinspre domeniul stiintific spre film, fotografie, sau muzica sint total pierduti si te considera un freak. Personal, ma gindesc cit de fascinat as fi fost sa ii ascult pe Eliade, Cioran si Sebastian la dialogurile Criterion-ului; cit de interesat am fost sa ii ascult pe Afloroaei la Iasi, pe Kis la Budapesta si pe Bauböck la Florenta; si cit de plictisit voi fi sa ii ascult, in viitor, pe bunii mei colegi.

Sa recapitulam: de la comprehensiv la analitic; standardizarea proiectelor; obsesia “mainstream”-ului; si ingustarea intelectuala: toate acestea sint doar citeva aspecte ale noii revolutii culturale pe care domnul Plesu o observa perfect. Sa acceptam ca am identificat corect problema: care este solutia? Personal, nu vad decit una singura: oamenii cu punga plina si cu dare de mina trebuie convinsi sa sustina si tipul de cercetare de care vorbeste domnul Plesu. Ma refer, evident, nu la o biata bursa de un an, ci la universitati private care sa ofere joburi pe termen lung si salarii atractive pentru o teza pe Nietzsche, Gadamer  sau Kierkegaard. Aici intervine rolul diplomatului Plesu. Daca nu va incerca sa faca acest lucru, atunci consider ca plingerea domniei sale nu poate friza decit ipocrizia.

Poate s-or fi citit carti la lumina luminarii, intr-o cabana la Paltinis, domnule Plesu. Dar cultura mare, cea pe care o admiram astazi la italieni, francezi sau germani s-a facut la lumina candelabrelor, in palate de vis, in centre culturale urbane. Este decizia dumneavoastra daca doriti sa oferiti tipului de cultura pe care il sustineti candelabrele si palatele necesare – sau daca va multumiti sa ii deplingeti lenta disparitie, la lumina luminarii unui prohod jenant.

Arankas: contra

Andrei Plesu se intreaba cum s-a ajuns la pierderea “apetitului cultural” de catre tanara generatie de aplicanti la NEC. Domnia sa presupune ca noi nu mai “frisonam” cand citim Shakespeare sau Nietzsche, ca ne-am fi pierdut fiorul pentru “cultura autentica, de buna traditie europeana” si ca toata aceasta orientare pragmatica spre topicuri “hot” (gen drepturile omului, condamnarea comunismului, integrare europeana, minoritati, societate civila, feminism, probleme ecologice etc.) ar fi ingrijoratoare. Intrebarea mea este insa, “pentru cine este ingrijoratoare aceasta invazie masiva si agresiva de noutate?” Pentru cei cativa “filosofi de profesie” (atat de „cativa” incat ii numeri pe degete) care stau bine merci in turnul lor de fildes (tapat cu editiile de lux Kant, Hegel si Nietzsche), discutand la o cafea cu imaginea lor din oglinda de la baie despre Siegfried (bolidul metafizic BMW seria 3) si apoi sovaind dramatic pentru ca nu stiu ce gel de dus sa aleaga dintre mirosurile de ghimbir, ceai verde si lavanda de la Roger & Gallet?

Sau poate tinerii cercetatori (scuzati, “vietatea multicefala”, in limbajul onorabilului domn Plesu), palizi de foame si cu restante la plata caldurii pe ianuarie si februarie, ar trebui ca in numele asa-zisei “culturi autentice” sa nu-si risipeasca pretiosul timp dedicat cugetarii asupra “fiintei ca fiinta” (la lumina lumanarii fireste… ca sa respecte sfatul lui Noica!), cu incercari de a se “inregimenta” in temele actuale pe care finantatorii de oriunde le crediteaza (pentru ca au motive intemeiate sa le crediteze). Nu! Ei trebuie sa ramana “ceea ce au fost – romantici” (ca sa-l citez si pe neica Eminescu, acest depozitar al “culturii autentice si de buna traditie europeana”). Ei trebuie sa ramana cu burta goala dar cu “trairea candida cand se intreaba ‘ce este timpul’ ” (ca vorba aia “filosofica”, “mai fundamentala” este intrebarea “ce este timpul” – in toate variantele si scenariile: cascada, havuz si fluviu – decat statisticile despre violenta sexuala din Caucaz!)

Cat despre specialistii in Nietzsche care se re-orienteaza catre “reconciliere in discursul public” (ce infamie, domnule!)  am numai cuvinte de lauda. Bine ca s-au putut re-orienta si, poate cu putin noroc, vor putea si pune umarul la “reconcilierea” cu pricina (oricum ar fi, este preferabil decat sa stea acasa someri dupa ce cu doi ani in urma si-au luat doctoratul cu summa cum laude pe o teza cu titlul “ Conceptul de timp la Nietzsche”). Eh… si ar mai fi de spus ca, da, domnule Plesu, “frisonez” in continuare cand citesc Shakespeare, Nietzsche sau Baudelaire dar din cand in cand mai trebuie si sa iau cate un paracetamol ca nu pot sa traiesc intr-un frison continuu. Un “intelectual cu insemnele provocatoare ale unei bogate diversificari formative” (atat de pretuit de Plesu) se va chinui cum poate el mai bine sa interpreteze, filosofeze despre lume… dar asta nu este de ajuns (mai trebuie si sa faca ceva concret ca sa o schimbe). Daca reuseste sa o schimbe (chiar si folosindu-se de “retorica la moda”), eu cred ca ar fi un mare castig (nu va mai interesa pe nimeni “coeficientul de previzibil, redundanta si platitudine al acestor proiecte).

Written by Andrei Stavilă

martie 10, 2010 at 9:59 pm

8+/-2 martie + 1 intrebare

with 4 comments

Scurta explicatie si ajungem la intrebare: am primit drept rasplata un tricou, m-am bucurat, m-am imbracat cu el si mi-am facut cateva poze la automat. Iata si rezultatul, la loc de cinste in podul vastului meu apartament burghez. Tricoul il dau si cu imprumut, sa experimentati ce reactie au oamenii. Cand se face mai cald am sa va povestesc, dar pana una alta sa notam ca cei cativa din jurul meu (nu toti) au facut urmatorul rationament – observa ca scrie acolo mic in dreapta, jos pe tricou „gender studies”, adauga feminist in ecuatie si rezulta ca purtatorul tricoului uraste barbatii. Cum se face ca inainte de a exista un val feminist cu adevarat, in tarile noastre, in Romania sa spunem, se naste un anti-feminism?

Written by Caprescu

martie 10, 2010 at 1:49 am

Gasit “Strada Privata”. Nu-mi trebuie nici o recompensa.

with 10 comments

Am vazut de curand un film (“Breaking and Entering”) pe care nu il recomand neaparat decat daca nu aveti altul la indemana (asta nu vrea sa spuna ca este un film prost, ci doar ca putea fi facut ceva mai bine pe ici pe colo “prin punctele esentiale”). Una peste alta,  un schimb de replici mi-a ramas in minte si le repet si aici (desi nu mentionez numele exact al personajelor ca sa para mai Beckettian ):

“Personaj 1 (cel gras, “moral” si intelept, trecut prin viata etc): Ce ai mai facut tu cat timp nu ai fost la scoala? Inapoi la furtisaguri si la sterpelit? Vezi tu, lucrurile nu sunt doar lucruri. Lucrurile sunt mereu lucrurile cuiva. Masina e masina lui Jack pentru ca a muncit pentru ea. Haina ta Prada, e haina Prada a amicului Kevin (inainte a fost a lui). Pot sa vad cum iti ticaie rotitele in cap. Haina lui Prada a apartinut domnului Prada.

Personaj 2 (cincisprezece ani, refugiat din Serbia  cu tatal mort (impuscat), cu mama croitoreasa):  dar inainte de asta?

Personaj 1: Inainte de ce?

Personaj 2: Inainte de a fi a domnului Prada a apartinut femeii care a facut-o fiindca mama face asta… face haine pentru alti oameni, munceste ca un rob pentru alti oameni. Sau cum este atunci cand prizonierii fac trenuri? Ale cui sunt trenurile?”

Ne-am mutat intr-un orasel mic, mic  in care mai mult de 90 la suta dintre cladiri sunt case particulare elegante, confortabile, departe de zgomotul turistilor din Florenta  dar destul de aproape in cazul in care chiar simti nevoia sa faci o baie de multime. Noi suntem printre putinii care stau la bloc.  E liniste si pace si mult verde (iar dealurile Toscanei ne inconjoara din toate directiile). Oamenii din oras se cunosc toti intre ei si nu am auzit de vreo spargere, furt sau altele de genul. In aceasta „oaza de liniste” imi scot eu cainele la plimbare. Intr-o zi dau peste o strada „interzisa”. Asa ca trebuie sa o ocolesc. Este o strada privata.

[click pe fotografii pentru a le mari]

O  strada nu este doar o strada (cum credeam eu) ci este strada cuiva, la fel cum „masina este masina  lui Jack”. Nu ma deranjeaza ca ocolesc, dimpotriva, ma bucur ca merg fara masina (stiti ca mersul pe jos ca si baile „fac piciorul mic” ! ) insa ceea ce nu inteleg este tocmai conceptul de strada privata. Inteleg  ca e interzis sa intri in piscina privata a omului; sa te asezi la masa lui din sufragerie si sa-i cauti prin frigider; sa ii iei masina pana la primul supermarket dar sa nu treci pe o strada? Inteleg ca sunt o multime de lucruri ale cuiva asa cum casa mea e casa mea; masina mea e masina mea; periuta mea de dinti e a mea; cana mea de ceai e a mea; betisoarele cu care ma curat in urechi sunt ale mele (ca sa nu mai vorbesc despre batista de sters nasul care cu siguranta este un obiect de uz strict personal!). Dar what on earth e aia „strada privata”, „sat privat”, „oras privat”, „tara privata”? De ce intr-un orasel atat de mic si safe (unde toti se cunosc si se saluta pe strada, la brutarie si la carciuma) ai nevoie de o strada privata si sa interzici accesul pe ea ?  Care e rostul (in afara de dorinta de achizitiona orice se poate achizitiona)?

Written by arankas

martie 9, 2010 at 12:54 pm