Interactiuni

Archive for Iunie 2010

Masurind inteligenta. Sau: „Ba al meu e mai destept!”

with 7 comments

Sa facem un experiment. Ii avem in fata ochilor pe Stefan si Mihai. Stefan este foarte controlabil, si pare sa nu aiba vointa proprie: face intotdeauna ce i se spune, nu are opinii personale, nu ia niciodata initiativa si inainte de a intreprinde ceva intreaba intotdeauna pe altii ce si cum trebuie sa faca. Mihai este exact opusul lui Stefan: este foarte vocal si incapatinat in privinta propriilor opinii, nu accepta sa i se spuna ce sa faca si foarte greu il poti determina sa actioneze daca ideea actiunii nu i-a apartinut lui insusi; mai mult, cind cineva isi exprima o parere el are intotdeauna parerea contrara, si niciodata nu poate fi convins ca greseste. Acuma, sa judecam: care dintre cei doi este mai inteligent, Stefan sau Mihai? Veti spune ca intrebarea e prost pusa: aici nu e vorba de inteligenta, ci de tempetrament. Sint de acord cu voi – insa domnul Stanley Coren are alta parere. Ok, sa acceptam ca si inteligenta este implicata in exteriorizarea comportamentala a celor doi – atunci, inca o data: cine este mai inteligent? Probabil veti fi de acord cu mine ca un om voluntar este totusi mai inteligent decit unul submisiv, deci Mihai e mai destept. Nici aici, Stanley Coren pare sa nu fie de aceeasi parere.

Cine e Stanley Coren? Un profesor de psihologie la Universitatea British Columbia. De psihologie umana mai exact – precizarea este necesara intrucit omul e cunoscut mai ales datorita cartilor sale in comportamentul si dresajul ciinilor. In 1994 a publicat volumul ‘The Intelligence of Dogs: Canine Consciousness and Capabilities’. Desi (vorba acestei recenzii) nu spune nimic nou vreunui posesor de ciini sau iubitor de animale, argumentul principal al studiului reprezinta o lovitura stiintifica data behaviorismului (este acceptat faptul ca si ciinii au ‘constiinta’ si ca ‘rationeaza inteligent’ si ‘constient’ – mai mult, ‘diferenta dintre inteligenta si constiinta omului si cea a ciinelui este una graduala’, nu de substanta). Cam asta (alaturi de o istorie a modului in care au fost privite animalele in filosofie si stiinta) ar fi partea interesanta a cartii.

Studiul insa vrea sa raspunda la alte citeva intrebari simple: cum masuram inteligenta ciinilor, care rase de ciini sint mai inteligente, si cum ar arata un clasament al celor mai inteligente rase de ciini. Rezultatul poate fi citit aici: pe primele locuri se afla in ordine descrescatoare Border Collie, Caniche si Ciobanescul German, iar pe ultimele trei locuri Buldogul Englez, Basenji si Ogarul Afgan. Conform acestui clasament, sint fericitul posesor al doi ciini stupizi: Chow-Chow-ul se afla pe onorabilul loc patru din coada, fiind o rasa doar nitel mai inteligenta decit Bulldogul Englez. Desigur, lista contine numai 80 de rase, deci multe alte rase sint lasate in afara clasamentului. Pentru comparatie, Federatia Chinologica Internationala recunoaste 339 rase de ciini ale caror standarde sint bine definite (sursa), insa in lume sint in jur de 500 de rase. In plus, corciturile nu sint luate in consideratie. Asta deja spune multe despre reprezentativitatea studiului domnului Coren.

Haideti sa vedem insa cum masoara domnia sa inteligenta ciinilor – metodologia de lucru, carevasazica (o recenzie comica aici). Autorul accepta existenta mai multor tipuri de inteligenta, bazindu-se pe teoria inteligentei multiple a lui Howard Gardner – si spune ca cel mai bun prieten al omului poseda toate tipurile de inteligenta umana in afara de una singura (cea muzicala). Mai departe, considera ca trei tipuri de inteligenta canina sint interesante pentru noi: cea adaptativa, cea bazata pe capacitatea de a se supune comenzilor si cea instinctiva (de ce nu si alte tipuri de inteligenta, de pilda capacitatea de a raspunde unor gesturi involuntare si deci ‘citirea gindurilor stapinului’, precum in efectul Clever Hans?). Cu toate acestea, autorul selecteaza drept subiect de studiu doar inteligenta bazata pe obedienta.

Ca atare, Coren a discutat cu diversi arbitri ai concursurilor de obedience din Canada si SUA (de ce nu si cu dresori, proprietari de ciini, crescatori??!!) si le-a adresat doua intrebari: a) de cite repetitii are nevoie un ciine dintr-o anumita rasa pentru a invata o comanda noua; b) care este probabilitatea ca respectivul ciine sa se supuna chiar de la prima comanda. Dupa cum se poate usor observa, un punctaj bazat pe aceste doua intrebari are citeva probleme foarte serioase: 1) ceea ce masoara lista este obedienta (supunerea) si nu inteligenta genetica (de exemplu, training-ul ciinilor de vinatoare se bazeaza in primul rind pe inteligenta nativa a ciinilor, pe capacitatea de a resolva probleme noi, si abia apoi pe ascultarea comenzilor – iata de ce Bloodhound-ul, desi unul dintre cei mai buni si mai isteti ciini de vinatoare, se situeaza totusi pe lista lui Coren pe locul 75 din 80); 2) lista se bazeaza exclusiv pe experienta arbitrilor de obedience, ca atare clasamentul este unul bazat pe evaluarile subiective ale acestora; 3) inteligenta unui ciine nu se rezuma la obedienta, nici macar la inteligenta genetica; socializarea, contactul cit mai des cu omul si cu situatii noi, sint elemente care contribuie decisiv la dezvoltarea inteligentei individuale – astfel, un ciine tinut toata viata in lant sau uitat intr-un tarc din spatele casei nu va avea acelasi grad de inteligenta cu cel al unui ciine obisnuit sa traiasca tot timpul impreuna cu stapinul sau; 4) in cadrul fiecarei rase exista diferente temperamentale si de inteligenta enorme – personal am doi Chow care sint la fel de diferiti precum Stefan si Mihai in exemplul de mai sus; 5) daca tot am vorbit de Stefan si Mihai si am fost de acord ca, acceptind nivelul de obedienta ca indicator al inteligentei, un om mai putin obedient este un om mai inteligent, atunci de ce nu ar fi asa si in cazul ciinilor?! – haideti sa stam strimb si sa judecam drept: care ciine este mai inteligent: cel care iti aduce de o suta de ori batul daca tu ai chef sa il arunci de o suta de ori, sau cel care, dupa ce ti-l aduce o data sau de doua ori, refuza sa o mai faca, uitindu-se la tine cu o figura care spune: ‘M-am saturat, altceva mai distractiv n-ai gasit?’ Personal, cred ca mai inteligent este ultimul ciine. Si daca am dreptate, atunci lista inteligentei propusa de domnul Coren trebuie pur si simplu inversata: Ogarul Afgan devine cel mai inteligent ciine, iar Border Collie cel mai stupid.

Ultima remarca din paragraful anterior arata cit de absurda devine masurarea inteligentei ciinilor prin referinta la gradul de supunere. Daca Stanley Coren si-ar fi numit lista drept ‘lista raselor de ciini din punctul de vedere al gradului de obedienta’, sau ‘lista raselor de ciini din perspectiva capacitatii lor de a fi dresati’, sau chiar ‘lista raselor de ciini in functie de temperamentul lor’, atunci as fi gasit drept interesanta o asemenea categorisire. Asa insa, prezentata drept ‘lista a inteligentei’, un asemenea mod de ordonare este nu numai inutilizabil, dar si periculos. Orice om mai putin invatat sa gindeasca de unul singur se va uita pe aceasta lista si va afla ca are un ciine idiot – ceea ce poate avea consecinte grave in primul rind pentru bietul ciine. In fapt – si sublinierea acestei idei este scopul postului de fata – probabilitatea de a avea un ciine inteligent daca iti iei un Border Collie este extrem de mare. Dar exact la fel de mare este probabilitatea de a avea un ciine inteligent daca iti iei un Ogar Afgan.

Nu in ultimul rind, totul depinde de interactiunea dintre om si ciinele sau. Asa cum am mai spus, cu cit interactiunea este mai mare, cu atit inteligenta ciinelui se va dezvolta mai mult, indiferent ca vorbim de un Border Collie sau de un Ogar Afgan. Ca atare, sa nu va mirati daca, trecind prin parcul din spatele blocului intr-o seara, veti vedea un Ogar Afgan care va va uimi prin inteligenta sa, iar putin mai departe un Border Collie idiot.

Anunțuri

Din nou, despre libertatea de expresie. Cazul Szegedi Csanád

with 5 comments

In ultimele zile am avut o discutie interesanta cu o prietena – si din acest motiv o continui aici. Se pare ca deputatul european Szegedi Csanád doreste sa-si deschida un birou parlamentar la Tirgu Mures. Toate bune si frumoase, numai ca domnul respectiv face parte din partidul extremist Jobbik, a declarat ca Transilvania trebuie sa apartina Ungariei si alte mascari de genul asta. Ca atare, vigilentii atitudinii civice din Romania s-au gindit ca e de bon ton s-o puna de-un protest. Prietena mea spune ca semnarea unei asemenea petitii (vezi aici) ar fi un lucru bun. Eu cred ca e un gest grav, indreptat impotriva dreptului fundamental la libera exprimare – iar faptul ca aceasta petitie nu cere o actiune legala din partea autoritatilor statului roman nu diminueaza gravitatea faptului.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Imi repugna pina si ideea ca unii oameni pot adopta sentimente, atitudini si discursuri de genul celor proferate de membrii Jobbik. Si totusi, nu uit doua vorbe de duh, care mi-au calauzit intotdeauna actiunile. Prima ii apartine lui Voltaire: ‘Nu sint de acord cu ceea ce spui, dar voi apara pina la moarte dreptul tau de a o spune’. Si ca sa-i ofer bunului francez o companie placuta, i-l alatur pe Larry Flint: ‘Freedom of thought is not freedom of the though you love, but freedom of the thought you hate – hate the most’.

Din punctual meu de vedere, lucrurile sint simple: domnul Szegedi Csanád este un parlamentar european, face parte dintr-un partid recunoscut si inregistrat legal, ca atare a protesta impotriva dreptului sau de a-si deschide un birou intr-una din tarile Uniunii Europene echivaleaza cu a protesta impotriva libertatii de constiinta, a libertatii de exprimare, a libertatii de miscare si a libertatii de asociere.

Desigur, se poate pune problema daca Jobbik ar trebui scos in afara legii. Sint sceptic in ceea ce priveste un raspuns afirmativ. Ar trebui scoase in afara legii toate partidele extremiste din Europa? Exista obstacole morale, legale si practice impotriva unei asemenea actiuni. Moral si legal, nu poti ingradi nici libertatea de constiinta, nici pe cea de exprimare, nici pe cea de asociere – doua drepturi fundametale, recunoscute prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului (articolele 18, 19 si 20). Practic, este imposibil sa interzici unei imense mase de indivizi europeni dreptul de a exprima ceea ce gindesc. Sa nu uitam ca vorbim de un partid politic extremist (Jobbik) si nu de o miscare paramilitara (Garda Maghiara). Primul nu poate fi interzis, a doua poate fi foarte usor scoasa in afara legii, intrucit libertatea de exprimare si asociere reprezinta drepturi fundamentale, in timp ce nu exista un drept de a te ‘exprima’ prin actiuni paramilitare, violente.

Desigur, doua argumente pot fi oricind ridicate impotriva apararii dreptului la exprimare al persoanelor extremiste. Primul argument spune ca discursul poate face rau, poate rani. Desigur: e destul de dificil sa negi asa ceva si ca atare nici nu am degind sa o fac. Prin discurs poti rani – intrebarea care se pune insa este daca acest tip de ofensa poate fi scos in afara legii, iar practicantii sai pedepsiti. Sustin cu tarie ca moral si legal asa ceva e absurd. Evident, daca eu spun pe toate drumurile ca toate femeile sint proaste si ca toti evreii sint rai nu fac altceva decit sa ranesc. Dar pot fi condamnat pentru acest tip de rau? Imi aduc aminte ca in liceu uram celebrele oracole ale fetelor, incit la intrebarea ‘Ce baiat preferi, blond sau brunet?’, fara exceptie raspunsurile erau: ‘urasc blonzii’. Evident ca eram frustrat in calitatea mea de blond, si un timp am crezut ca n-am nici o sansa sa am o prietena din cauza acestui handicap. Cine nu intelege unde poate duce o asemenea frustrare nu a trecut prin adolescenta… Inseamna insa ca ar trebui sa interzicem femeilor sa spuna ca prefera brunetii doar pentru ca blonzii se simt ofensati? Desigur, e absurd. Nu mai putin absurd este sa interzici barbatilor sa spuna ca femeile sint proaste, sau albilor sa spuna ca albii sint rasa superioara, sau negrilor sa spuna ca ‘black is good, white is bad’.

Exact in acest punct intervine al doilea argument, conform caruia raspunsul la primul argument ‘misses the point’: problema nu este ca discursul ar putea rani pe cineva in sentimentele sale – problema adevarata e ca discursul poate convinge, ideile xenofobe pot fi diseminate, ura este contagioasa si astfel raul poate deveni fizic: exemplul cel mai bun pare, evident, Holocaustul. Un asemenea argument este gresit pentru simplul fapt ca face o confuzie intre un drept fundamental si posibilele sale consecinte negative in cazuri extreme. Sa nu uitam ca nu exista drepturi absolute. Libertatea de miscare, de pilda, e considerata un drept in cadrul oricarei democratii liberale; totusi, acest drept poate fi ingradit in diverse cazuri – cum ar fi de pilda catastrofe naturale, epidemii, si asa mai departe. De asemenea, aceeasi libertate de miscare care sta la baza cetateniei europene este un drept in masura in care nu este exercitat de prea multi oameni (!): de pilda, dreptul romanilor de a calatori, ca cetateni europeni, in tarile UE poate fi legitim suspendat daca 90% din populatie, printr-o miscare spontana, s-ar hotari sa emigreze in Luxemburg, de pilda (motivele morale si legale tin de apararea capacitatii tarii de destinatie de a mentine justitia sociala, ordinea publica, etc.). In aceeasi maniera, dreptul la libera exprimare poate fi confruntat cu o limita: atunci cind aceasta limita ameninta sa fie depasita, el poate fi suspendat temporar. Insa ‘the burden of proof’ este in terenul celor care vor sa il limiteze. Nu eu, sustinator al libertatii de expresie, trebuie sa demonstrez de ce ea trebuuie mentinuta si trebuie sa fie neingradita: dimpotriva, intrucit e vorba de un drept fundamental, cei care vor sa limiteze acest drept sint chemati sa demonstreze de ce trebuie limitat – altfel spus, sa arate cind o asemenea limita a fost atinsa. Deocamdata, in ultimii 60 de ani in Europa niciodata nu s-a atins aceasta limita: chiar in Romania si Franta, tari in care liderii extremisti Corneliu Vadim Tudor si Jean Marie Le Penn au ajuns in turul doi al alegerilor prezidentiale, de fiecare data sistemul democratic s-a dovedit destul de puternic pentru a nu atinge limita de care vorbesc. La fel in Austria, unde desi liderul extremist Jorg Haider si partidul sau au facut parte din coalitia de guvernamint in anul 2000, nici o politica ‘extremista’ nu a putut fi pusa in practica – inca o data, sistemul s-a dovedit destul de sanatos! Ca atare, nici acest al doilea argument impotriva libertatii de expresie nu poate fi sustinut. Cit timp hate-speech-ul nu atinge o limita a practicarii sale el este un drept, oricit de multi oameni s-ar simti ofensati.

Si totusi, in pofida acestor evidente, ne aflam in fata unor tot mai mari limite impuse libertatii de expresie. Ingrijorarea mea privind viitorul dreptului la libera constiinta si libera exprimare a opiniei nu este nefundamentata. Ipocrizia corectitudinii politice ne impinge catre un sistem absolutist si abuziv, unde ‘libertatea de expresie’ devine, contra lui Larry Flint, ‘freedom of the though we love’. Cu alte cuvinte oricine are dreptul sa spuna orice atita timp cit ne place noua – nu si ceea ce ne displace.

Un bun studiu de caz este ipocrizia feminista si cea ‘gender’. Cind am fost primit la o universitate americana din Budapesta, am fost obligat sa semnez o declaratie conform careia ma angajam sa nu am atitudini sau discursuri rasiste, xenofobe, in general – ‘hate speech’. Asta era politica universitatii, o acceptai – erai primit; nu o acceptai – nu erai primit, sau erai dat afara ulterior. Numai ca in curind aveam sa aflu ca nu totul se masoara cu aceleasi ustensile. Existau evident diferente: elementele cretinoide din Departamentul de Gender puteau foarte bine sa foloseasca hate speech-ul, un discurs anti-masculin, sa spuna ca barbatii sint asa si pe dincolo, sa celebreze operele de arta in care prin fata penisurilor se miscau lasciv foarfece sau penisurile insele erau spinzurate de pereti. Nimeni, insa, nu avea dreptul sa sustina un discurs ‘masculinist’, sa spinzure vaginuri, sa spuna ce naspa e femeia si ce slaba e ea. Ca atare, un tip de hate speech (al feministelor) este aprobat ca politica oficiala; tipul echivalent de hate-speech (masculin, sa spunem) este pur si simplu interzis, iar practicarea lui te putea da afara din universitate. Argumentele istorice privind asuprirea sint, evident, nesustenabile. Nu e un lucru nou, desigur, si am putea continua cu multe exemple: si in Franta a fi de stinga e considerat de la sine inteles; a te declara de dreapta iti inchide clar orice posibilitate de acces in universitati.

Ipocrizia se poate observa insa foarte usor atunci cind avem de a face si cu alte discursuri care nu le plac feministelor, deci nu numai cu discursul masculin: in acest caz, din senin, feministele uita ca discursul nu le poate rani doar pe ele. Un alt tip de discurs al urii este indreptat impotriva diverselor religii. Scandalul caricaturilor din ziarele daneze tocmai asta a subliniat: poti rani prin discurs, iar comunitatea musulmana a cerut dreptul de a nu fi ‘ranita’ – asa cum si feministele si alte grupuri gender cer dreptul de a nu fi ‘ranite’. Totusi, a vazut cineva vreo feminista aparind acelasi drept pe care il invoca respectiva comunitate musulmana? Evident ca nu; dimpotriva! Pe noi nimeni nu are voie sa ne raneasca! Pe altii, da! Ipocrizia e la ea acasa, carevasazica. Din nou, impotriva lui Flint, ‘freedom of though is freedom of the thought we love’.

Imi e teama ca spre o astfel de societate ne indreptam, si imi e teama ca ea nu va fi cu nimic mai libera decit sistemul comunist din care am iesit in urma cu 20 de ani. Nu cred intr-o societate in care libertatea constiintei si cea a expresiei se rezuma la libertatea gindului care ne place noua. Singura societate in care cred este aceea in care oamenii nu se pun de acord cu ceea ce cred si spun – dar apara pina la moarte dreptul fiecaruia de a o spune. Pun punct acestui post prea lung, cu o adinca reverenta in fata memoriei lui Voltaire.