Interactiuni

Odă lustruitorului de pantofi. Demnitate umană versus activism social

with 15 comments

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Anunțuri

15 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. hmm…Andrei, eu nu prea sunt de acord cu tine. Cred ca explicatia pentru care majoritatea nu ofera o „dispozitie emotionala” similara pentru copiii care muncesc in minele din Africa, se regaseste in relatia noastra cu Celalalt, iar pe subiectul asta literatura e destul de bogata si explicatiile sunt destul de complexe (desi am vaga impresie ca pe tine nu prea te incanta genul asta de studii).
    In a doua parte a postului tau, iarasi nu pot fi de acord cu tine pentru ca mi se pare ca nu faci decat sa aplici niste stereotipuri -„studentii eremisti” care beau si se spargeau in figuri. Nu cred ca asta e problema esentiala. De unde stiu eu ca cel din poza, dupa ce termina cu lustruitul nu se duce sa se puna in cap intr-o carciuma? De fapt concluzia ta este una care poate fi redusa la sloganul „munca te elibereaza”, concluzie care mi se pare un pic exagerata.

    mihnea

    Martie 10, 2011 at 12:57 am

  2. Mihnea, nu e o problema ca nu sintem de acord! Ca sa-mi citez supervisorul: ‘uneori nici eu nu sint de acord cu mine insumi’ 🙂
    In privinta literaturii despre relatia noastra cu Celalalt: vaga ta impresie e gresita, am citit si mi-au placut Gadamer, Levinas, Ferry. Deci pot spune ca stiu ceva despre literatura asta (nu sint specialist), dar nu inteleg de ce spui ca pe baza ei putem explica de ce simpatia noastra merge catre copilul care lustruieste pantofi dar nu si catre copilul din minele din Africa.
    Nu stiu daca e vorba neaparat de stereotipuri in a doua parte. Evident, nu am spus ca TOTI eremistii ar fi drogati. Am aplicat un ideal-tip pentru a construi un exemplu care sa imi scoata in evidenta ideea. Ca lustruitorul se poate imbata dupa ce isi termina treaba nu imi distruge argumentul: important este ca si-a facut treaba (ori, ideal-tipul eremist nu facea nimic). In final, nu am dorit sa subliniez ca munca te elibereaza, departe de mine asa ceva. Nu accept nici un fel de etica a muncii; daca pot folosi o expresie biblica, munca e o consecinta a caderii omului din Rai. Munca e ceva naspa, mai pe romaneste. Singura idee pe care am dorit sa o expun (una mult mai putin pretentioasa decit aceea care priveste munca drept eliberatoare) este ca munca duce la integrare sociala. Nu este descoperitrea mea, ci un fapt deja demonstrat de sociologi si psihologi.

    Andrei Stavilă

    Martie 10, 2011 at 7:41 am

  3. Da sincer, genul asta de oameni ar fi chiar utili, mai ales iarna. Au fost zeci de ocazii in care am simtit nevoia unui astfel de om, inainte de meetinguri mai ales.

    O buna parte din cersetori ar face bani frumosi in modul asta in Romania (Din pacate ei fac bani frumosi deja, nefacand nimic).

    krossfire

    Martie 10, 2011 at 8:58 am

  4. Cred intr-adevar ca lumea ar oferi mult mai multi (si mai des) bani cersetorilor daca ar vedea ca se chinuie macar sa faca ceva.

    Andrei Stavilă

    Martie 10, 2011 at 9:12 am

  5. Andrei, iti spun de ce am zis ca am o vaga impresie ca nu ai fi de acord cu genul asta de literatura. M-am referit in special la studiile postcoloniale, la autori de genul Stuart Hall, Bhabha, Eduard Said etc. S-ar putea ca unii din acesti autori sa fi contribuit la impunerea conceptului de „politically correct”.
    Cred ca relatia cu alteritatea are legatura cu simpatia noastra care se indreapta mai degraba catre cel care lustruieste pantofi, decat catre cel care munceste in mine in Africa, pentru ca suntem mai degraba dispusi sa empatizam cu cei cu care impartasim aceeasi identitate culturala.

    Referitor la a doua parte. Nu inteleg prea bine care ar fi diferenta intre un stereotip si un ideal-tip in cazul asta. Este o diferenta specifica sau este o aceeasi Marie cu alta palarie?
    Nu voiam sa sugerez ca daca si lustruitorul se imbata atunci argumentul tau nu se mai sustine. Voiam sa spun ca nu mi se pare asta esential (faptul ca studentii se rupeau in figuri). Esentialul cred ca este ca studentii respectivi stateau pe banii statului si nu faceau nimic (desi faptul ca studiau aici, inseamna ca nu erau chiar trantori).
    In ceea ce priveste valenta de integrare sociala a muncii, eu cred ca lucrurile sunt mai complicate, dar argumentele mele ar fi probabil cele de tipul activistului social. Raman la parerea ca faptul ca impartim munca in „munca de jos” si „munca onesta” tine de incarcatura simbolica pe care noi o acordam diferitelor tipuri de activitati. Si, mai mult decat atat, atitudinea asta isi are radacinile in ideea de competitie (cu care suntem super-bombardati), ideea ca trebuie sa existe niste winners si niste loseri.

    mihnea

    Martie 10, 2011 at 1:02 pm

  6. Ok, acum inteleg ce spui. Atita doar ca mi se pare dubios moral individul care simpatizeaza cu X pentru ca impartasesc aceeasi identitate culturala dar nu cu Y pentru ca sint din culturi diferite. Inteleg latura psiho-sociologica, dar cred ca cea morala este primordiala, atita timp cit sintem totusi fiinte rationale si nu fiinte supuse total instinctului de tip turma. Mai mult, mi se pare dubioasa chiar afirmatia conform careia baiatul afro-american lustruitor de pantofi ar avea aceeasi identitate culturala cu managerul de pe Wall Street.
    Cind spuneam ca am creat un ideal-tip ma refeream la o constructie teoretica, un ‘thought experiment’. El mi-a fost sugerat de eremisti dar evident ca nu se reduce la ei si nici nu ii include pe toti.
    Sint de acord cu tine ca diferenta pe care o facem intre munca ‘3D’ (dirty, dangerous, demeaning) si munca ‘meaningful’ se datoreaza incarcaturii simbolice pe care intelegem sa o aruncam asupta lucrurilor. Ceea ce am dorit eu sa subliniez este doar subiectivitatea si ipocrizia acestei incarcaturi. Si am mai dorit sa atrag aatentia ca si alte situatii merita simpatia noastra.

    Andrei Stavilă

    Martie 11, 2011 at 8:35 am

  7. Mi se pare corecta teza „problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii.” Nu mi se par chiar adecvate exemplele: „baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca” si <>. Probabil ca si un echimos sau un papuas ar fi induiosat, deci n-are treaba cultura aici.

    Simpatia fata de lustragiu este mila instinctiva fata de cel inferior si persecutat, iar lustragiului i se trage de la pozitia in care munceste, de parca i-ar pupa picioarele stapinului. E un arhetip.

    Marius

    Martie 11, 2011 at 2:36 pm

  8. exact asa am gandit si eu Marius

    arankas

    Martie 11, 2011 at 2:55 pm

  9. @ Marius & Arankas. Aha, acum am inteles. De pantofi era vorba. Deci daca ma duc la curatzatorie sa imi dau pantalonii (murdari in tur) la curatzat inseamna ca omul de acolo ma pupa-n fund :))) Tot un arhetip, carevasazica 🙂

    Andrei Stavilă

    Martie 11, 2011 at 4:03 pm

  10. Nu, pozitia de inchinaciune e un arhetip. In rest, vad c-ai inceput sa te caci pe tine 😀

    Marius

    Martie 11, 2011 at 5:48 pm

  11. Batrinetzea, de 🙂

    Andrei Stavilă

    Martie 11, 2011 at 6:45 pm

  12. Mai presus de orice implicatie ideologica sau sociala, fotografia in sine este interesanta! Felicitari pentru instantaneu)

    Vladimir B.

    Martie 31, 2011 at 11:20 am

  13. Nu vad nicidecum o legatura intre sclavie si lustruitorul de pantofi.Nu stiu daca poti trai exclusiv din asta dar in principiu lustruitorul de pantofi traditional are in fapt mai multe ocupatii, fie el baietanul din Bucurestiul intebelic sau negrul din NY sau aiurea. Adica face un intreg pachet de small-jobs de la distribuit ziare si pana la comisioane pentru diversi. As spune nu numai ca este integrat social, de fapt este integrator social, adeseori transcede mai multe medii si uneori devine un soi de om bune la toate al zonei in care se invarte.
    In plus mi se pare important ca este reprezentantul unei lumi slow, in care tabietul este pretext de socializare, in care lustruitul pantofilor ocupa un timp nejustificat de actiunea in sine dar pe deplin rezonabil prin prisma intalnrii, discutiei, comunicarii, observatiei.
    Caci iata te asezi si ai timp sa observi ce se petrece pe strada iar lustragiul iti ofera o perspectiva dinamica asupra evenimentelor zilei. Poate fi small talk,dar chiar si asa este o interactiune personala si voita cu lumea in care traiesti.
    Fata de acum cand te duci la mall, iei o pereche de pantofi si ritualul se incheie brusc cu o intrebare : doriti un produs de ingrijire a pantofilor?
    Totul e la pachet,repede si all-inclusive iar obiceiul de zi cu zi s-a deritualizat pana la plicitiseala in care nu mai observam nimic din ceea ce se peterce in jurul nostru si uitam de fapt sa traim intr-o lume ce se desfasoara cu repeziciune .
    Lustragiul ar fi in concluzie o expresie a libertatii (sociale,de optiune,de mod de viata) si a unui mod mai senin si direct de a privi lumea.

    Iancu Jianul

    Aprilie 3, 2011 at 2:08 pm

  14. @ Vladimir B. – multam, ii transmit felicitarile lui Arankas!

    @ Iancu Jianul – Poate nitzel idealizat portretul tau, dar cam asa ceva. Si tot lustruitorul de pantofi era o adevarata enciclopedie a locului – stia totul despre toti 🙂

    Andrei Stavilă

    Aprilie 3, 2011 at 5:50 pm

  15. Nici nu-i vorba de a se chinui sa faca ceva, cat de a face ceva util, de a oferi un minim serviciu. Nespalatii aia care iti boiesc parbrizul in intersectie sunt inutili. Pe vremea Daciilor 1300, mai aduceau un serviciu ceva, dar acum nu vad sensul.

    krossfire

    Aprilie 11, 2011 at 8:40 am


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: