Interactiuni

Arhivă autor

Despre hibridizarea lingvistică

with 14 comments

Tocmai am avut o dezbatere (în sensul obişnuit al cuvîntului) despre lingua valachica cu Ion pe bookface şi m-am gîndit să o transplantez pe pressword pentru a o face vizibilă audienţei blogului nostru.

Eu susţin că hibridizarea lingvistică reprezintă un fenomen inevitabil, ba mai mult, descrie chiar mecanismul prin care limbile evoluează benefic (în sensul că îşi îmbogăţesc puterea de expresie). Cînd mă refer la „hibridizare lingvistică” am în vedere hibridizarea care are loc în mod natural în intermundii (adică în acele spaţii de contact între două culturi ori comunităţi ce diferă cel puţin prin limba pe care o practică). Evident, există o dimensiune politică inerentă practicii lingvistice a unei comunităţi, dar nu cred că afectează argumentul în mod decisiv.

Cred că cele mai multe împrumuturi de cuvinte străine în limba română de-a lungul timpului au avut loc prin fenomenul de hibridizare lingvistică, în contextele varii în care valahii noştri au interacţionat cu sîrbi, bulgari, turci, greci, ruşi, polonezi, unguri, germani, şi alte seminţii. O situaţie aparte o reprezintă importul de cuvinte din limba franceză pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dar şi în acel caz vorbim de o interacţiune a intelectualilor valahi cu intelectuali vest-europeni în deplasare,  de data asta.

Hibridizarea lingvistică se produce, cînd se produce, pentru că există un soi de familiarizare a fiecărei comunităţi lingvistice cu limba celeilalte cu care se află în contact. O familiarizare cu limba celuilalt nu se produce niciodată pe deplin, dar aceasta nu reprezintă o condiţie necesară a hibridizării. Ceea ce se întîmplă, cred, e că unele cuvinte (dintr-o limbă sau alta) ajung să fie percepute ca avînd o forţă expresivă aparte de către ambele comunităţi. Această forţă poate să provină din faptul că acele cuvinte surprind anumite realităţi care sunt fie străine, fie prea puţin prezente în cultura „limbii care împrumută”. Să ne amintim tot lexicul ingineresc pe care limba română l-a preluat din germană sau maghiară. Sau lexicul culinar preluat din turcă. În această situaţie, „limba care împrumută” preia lexemul cu pricina şi-l adaptează, în cele mai multe cazuri, sistemului fonetic ori structurilor gramaticale proprii. Acest mecanism de împrumut imprimă unei limbi un dinamism care o transformă radical în decursul timpului. Să ne gîndim ce-ar înseamna să conversăm cu un valah din secolul al XIX-lea. Am constata cît de mult s-a schimbat limba între timp.

Ion susţine că e important să vorbim corect limba maternă. Nimic mai adevărat, dacă asta înseamnă să respectăm regulile limbii. Regulile îşi au utilitatea lor evidentă. Dar dacă prin „vorbire corectă” înţelegem rejectarea oricărui posibil hibrid lingvistic, atunci asumăm o concepţie puristă cu privire la limba maternă. Cu alte cuvinte, asumăm că o limbă e un fenomen bine definit, fără ambiguităţi ori porozităţi la frontieră, şi care evoluează, dacă evoluează, printr-o necesitate internă misterioasă, adică generează auto-schimbare fără să fie nevoie să interacţioneze cu alte limbi. Or ştim că lucrurile nu stau tocmai aşa.

A vorbi corect o limbă nu înseamnă că nu poţi devia de la „corectitudinea” ei ori inova în cuprinsul ei, în special atunci cînd situaţia o impune. Evident, asemenea mişcări presupun că perpetratorul limbicidului simbolic are sau a avut şansa unei ieşiri înspre un „afară” (interesantă asemănarea cu englezescul afar, deşi etimologia celor două cuvinte diferă), anume un „afară” de tipul celui discutat de Andrei Codrescu (în a sa carte intitulată The Disappearance of the Outside). În cazul nostru, avem de-a face cu un exil în afara sistemului limbii proprii. Şi mai cred că, în măsura în care aceste devieri ori inovaţii nu sunt încă naturalizate, oamenii le percep ca Frankensteini lingvistici. Spre exemplu,  folosirea cuvîntului „naezd” în loc de „asalt” are mult mai multă forţă atunci cînd vrem să conotăm un anumit tip de violenţă, legat de lumea interlopă din spaţiul ex-sovietic, care are individualitatea ei incontestabilă. Ne sună a „străineză”, deşi e foarte sugestiv. La fel am vrea să folosim cuvîntul „dubloni” în loc de „bani”, dacă am vrea să sugerăm universul pirateriei. Între timp, cuvîntul, preluat din franceză, a fost naturalizat, ceea ce ne face să-l percepem ca neaoş şi neproblematic în acest moment. Cînd Paul Goma foloseşte cuvîntul „ciolovec” pentru a se referi la omul de rînd, simţim în mod clar forţa pe care acest cuvînt o aduce în discursul său critic cu privire la valahi. Nu ne sună pur românesc, dar succesiunea de vocale şi consoane mai că ar aduce a cuvînt autohton. Sau cînd Luca Piţu forjează acel superb cuvînt, „juiţare”, realizăm că nici un cuvînt băştinos n-ar putea surprinde mai bine ideea din spatele acestuia. Mă gîndesc şi la acele calchieri  precum „obvios” ori „subreptice”, mă gîndesc că H.-R. Patapievici le produce cu intenţia de a disloca structuri discursive lignificate din limba română.

Aşadar, mă întreb ce înseamnă să vorbim o limbă cu adevărat. Trebuie să rămînem în graniţele imaginare pe care le trasăm artificial în jurul ei, ca şi cum ea ar fi un obiect delimitabil în mod clar, precis şi definitiv, sau e mai bine să adoptăm o atitudine ludică în privinţa ei şi să-i explorăm posibilităţile combinatorice, date fiind situaţiile de interacţiune cu alte culturi, comunităţi şi limbi? Nu e întîmplător faptul că cel mai expresiv scriitor în limba engleză din secolul al XX-lea, James Joyce, a produs o mulţime de hibrizi lingvistici.

Written by iulian

Septembrie 25, 2009 at 1:58 pm

Naezdul

with 5 comments

Deschid, cu acest nou post, o serie de texte despre „limba noastră”, mai precis, despre exilurile acesteia şi exhilaraţiile celor care se scaldă în mediul ei. Vorbind eu, printre altele, despre zatocenie lingvistică (da, cuvîntul „zatocenie” e neaoş), mă refer la întîlnirile graiului român cu alte limbi, în urma cărora au apărut şi apar încă vocabule hibride. Nu ascund că sunt fascinat faţă de aceşti hibrizi lingvistici. Probabil că aceeaşi exhilaraţie au experimentat cei care, pe la 1850, au asistat la importul de cuvinte din limbile moderne ale Europei.

Spaţiul transprutic e un adevărat creuzet lingvistic. Cînd vorbesc de creuzet, am în minte exact rolul pe care îl joacă un creuzet în metalurgie: în acesta metalele topite fuzionează miraculos. La fel cum se produc aliaje, la fel se produc, în creuzetul figurat, fuziuni lingvistice dintre cele mai interesante.

Exemplul pe care l-am ales pentru acest episod pilot e NAEZD, cu pluralul firesc NAEZDURI. Potrivit lui Volkov (2002)*, NAEZD designează „orice tip de demonstraţie de forţă care implică ameninţări explicite şi daune posibile sau concrete” (p. 89, traducerea mea). Volkov citează pe un anume Andrei Konstantinov care, în cartea intitulată Bandiţii din Sankt Petersburg, susţine că NAEZDUL e o formă de asalt psihic sau chiar fizic (la nevoie) cu precădere la adresa afaceriştilor, în scopul de a obţine sincere declaraţii de avere de la aceştia şi de a-i demoraliza. Asaltul poate lua varii forme, cele mai frecvente fiind vizite ale unor huidume, în urma cărora echipamentul de birou al nefericitului afaceris este distrus, personalul este harasat (ca să folosesc un alt hibrid), ori podeaua este acoperită cu gazolină în anticiparea unui scenariu ekpirotic nedorit. Efectul scontat al unui NAEZD performat ca la carte este acela de a restabili o relaţie paşnică în care tributul e plătit la timp ori potenţialul competitor înţelege că trebuie să renunţe la investiţii, cel puţin în zona controlată de perpetratorul NAEZDULUI (p. 90, traducerea mea).

Am întîlnit cuvîntul NAEZD, în forma sa pluralizată, în declaraţia unui transprutean care ameninţa pe un forum că, dacă se „aprochie” cineva de domnia sa cu NAEZDURI, degrabă îi „dezbate rărunchii”. Mi s-a părut la fel de interesant uzul cuvîntului „a dezbate” (cu sinonimul învechit „a tratarisi”), care, după cum bine stim, înseamnă schimb de argumente între mai multe părţi, cu intenţia de a ajunge la o înţelegere (în ambele sensuri, intelectual şi pragmatic). În cazul menţionat de mine, însă, „dezbatere” are conotaţii mai contondente, vizînd cu precizie anumite organe. Scrutînd eu dicţionarul explicativ al limbii noastre (în forma electronizată la dexonline.ro), am reperat un uz popular mai puţin cunoscut al acestui cuvînt:

A dezbate = „A desface ceva care fusese bătut, fixat, prins în cuie; a desprinde ceva de unde fusese bătut, înţepenit (în cuie)”**

Cu alte cuvinte, domnul cu pricina intima că, dacă se va apropia cineva de el cu NAEZDURI, nu va avea altă soluţie decît să procedeze la o operaţiune cvasi-chirurgicală în care va desprinde rinichii NAEZDATORULUI din locul în care natura, în geniul ei ingineresc, l-a fixat pentru totdeauna.

*Volkov, V. (2002). Violent entrepreneurs: The use of force in the making of Russian capitalism. Ithaca NY: Cornell University Press.

** Pagină de web: http://dexonline.ro/search.php?cuv=dezbate

Written by iulian

Septembrie 24, 2009 at 1:40 pm

MOMA… sau MOM(E)A(LA) ARTEI MODERNE

with 10 comments

MOMA (adicătelea Muzeul de Artă Modernă din New York) e un loc legendar, unde coliziunea cu Arta se produce frontal, total.

Un artist a pus laolaltă o duzină de foi veline. Pînă aici, nimic deosebit, deşi ordinea în care foile au fost dispuse te poate duce cu gîndul la înregimentarea mediului expresiv în formaţiuni discursive opresive. Primele semne (şi ultimele, de fapt) ale actului creator propriu-zis par să se consume în forma unor urme de pantof pe care el, artistul (sau poate şi amicii lui) le-au lăsat, probabil nu la întîmplare, pe epiderma imaculată a nevinovatelor foi. Extragerea mustului semantic e treaba privitorului. Totul este protejat cu deosebită atenţie de o cupolă de sticlă. Un paznic are grijă ca liniştea exponatului să nu fie tulburată.


Urme misterioase de pantof

Văzînd treaba aiasta, mintea m-a dus direct la rezervorul de amintiri din ciclul primar, purtător el de scene în care noi, colegii de clasă, ne ştampilam reciproc, cu talpa bascheţilor, caietele căzute mai mult sau mai puţin accidental. A trecut ceva vreme de atunci, răstimp în care am încetat a mai performa acest gest artistic.

Un alt artist (Allen Ruppersberg, pre numele lui complet) s-a gîndit să producă ceva mai substanţial probabil, aşa că a lăsat posterităţii un aranjament de 45 de plicuri, trimise în mod narcisiac sieşi pe adresele a 45 de Hoteluri Hilton din lume. Exponatul, aşezat pe un perete vertical, are şi el paznic.


P7250041

Puţin mai departe, urmează o operă de artă desăvîrşită în execuţia ei, din contemplarea căreia nu te poţi extrage cu una cu două:


P7250081

Cînd ai în faţă un obiect artistic de asemenea factură, te gîndeşti probabil că pictorul (sau zugravul?) a atins perfecţiunea. Am sugerat aceasta cu voce tare, ceea ce mi-a atras o privire indignată din partea unei cucoanenoscătoare.

O rudă a acestei picturi, ceva mai înstărită, o însoţeşte la mică distanţă. Şi aceste exponate sunt atent păzite de agenţi în costum negru:


P7250082

Dacă faci cîţiva paşi laterali, întîlneşti primele semne ale imperfecţiunii. Aici, zugravul n-a şmirgheluit temeinic superficia, sugerînd poate că obiectul de artă rămîne o copie grunjoasă a viziunii netede a artistului:


P7250084

Cum realul e prins în tensiunea creatoare yin-yang, o versiune pe dos a precedentelor exponate îşi are locul ei inevitabil la MOMA, ca spre a-ţi aminti (re-aminti?) că orice formă de existenţă are, inevitabil, şi o faţă nocturnă. Nu-i aşa? Lumea e o alba-neagra:


P7250090

La un moment dat am aruncat un ochi înspre paznicul inevitabil, Cerber rezemat cu spatele de perete şi fixînd un punct în spaţiu, cu ochi pe jumătate închişi. Am încercat să îmi imaginez cum îşi descrie el jobul amicilor, eventual la un pahar de bere: „Hey man, what do I do? I watch some blank sheets of paper that an idiot stepped on, man, and like – some envelopes and a white square! If you ask me, these people are like idiots, man, they pay 20 bucks to watch this crap. Can you imagine? You can like have a full meal at MacDonald’s and a couple beers for that kinda’ money… And they stare at this stupid stuff like you wouldn’t believe. But, you know what? As long as they pay me to watch this shit, I’m fine, man, though I doubt anyone would like wanna steal it.”

Mai departe, un alt artist nici măcar nu s-a mai obosit să folosească culoare, pînză şi alte asemenea inutilităţi ale meseriei, ci a adoptat un minimalism…


P7250088

…depăşit doar de această Linie Originară. Linia e „sălbatecă”, dacă e să ne luăm după titlul ei. Prin ea, compresia spaţiului continuă – la verticală, de această dată:


P7250071

Ceva mai complexe sunt alcătuirile peste care dai dacă mai zăboveşti puţin prin galerii:


P7250073

P7250121

Ai mereu senzaţia că ai fi putut performa şi tu toate acestea. Şi totuşi, nu eşti Artist, nu ai exponate la MOMA şi nici nu stai la toate Hotelurile Hilton de pe planetă.

Încununarea exhibiţiei MOMALE este următorul produs artistic, pe care îl poţi admira, spînzurat în cîrlig pe post de MOMeAla prostului. Din faţă:


P7250092

şi din semi-profil, pentru o mai bună apreciere a VIRtuţilor estetice:


P7250094

Cu siguranţă, nu te poţi abţine să nu te gîndeşti că lucrurile în natură (dar şi în artă) îşi corespund în mod misterios; cu următoarea operă, ai complementul firesc al capodoperei spînzurate mai sus:


P7250074

Desigur, dacă stai cu ochii pe sus prea mult, asemeni lui Thales care contempla cerul, rişti să te accidentezi la modul foarte propriu. Oricum, eram gata să calc strîmb din cauza acestui obiect artistic:


P7250085

În cele din urmă, ce poţi să faci decît să închei cu un…


P7250080

… ‘tu-i mama ei de artă modernă!

Written by iulian

August 1, 2009 at 2:40 pm

Arta si Moralitate (I)

with 13 comments

Imi propun, in cele ce urmeaza, sa elaborez citeva raspunsuri in contextul unei dezbateri recente cu privire la arta si moralitate pe acest blog (A se vedea postul lui Andruska, „Shakespeare si cenzura corectitudinii politice”). Le multumesc, pe aceasta cale, lui Andrei, Arankas, si István, care au contribuit la aceasta dezbatere, facind comentarii la observatiile mele. Intr-un post ulterior, voi incerca sa expun sistematic dezbaterea legata de moralitate in arta, alaturi de pozitia pe care o sustin eu.

1. Arankas, tu spui ca:

Principalul motiv pentru care [nu omologhez idea de autonomie a esteticului] este faptul ca arta in general (mai putin arta abstracta…), pe langa mult-prea-mult celebrata functie estetica mai indeplineste (din fericire) multe alte functii: sociale, politice, ecologice, de stimulare a constiintei etc.

Din pacate, nu ai un argument aici (si asta independent de ce cred eu cu privire la arta). Autonomia esteticului, asa cum o definesti tu, chiar inseamna ca arta NU indeplineste si alte functii. Or ceea ce propui ca argument mai sus nu e in fapt decit un re-statement al tezei de argumentat. Cu alte cuvinte, tu spui: motivul pentru care arta nu indeplineste numai o functie estetica este acela ca ea indeplineste si alte functii. Or asta e exact ceea ce trebuie sa argumentezi.

2. Imi acorzi ca

arta nu este morala sau imorala si noi nu apreciem (valorizam) arta in functie de acordul / dezacordul personal cu mesajul moral transmis. Trebuie sa recunosc ca arta nu este nici morala nici imorala in natura ei dar nu pot sa nu remarc faptul ca, de multe ori, arta functioneaza ca un ‘moral conduct’.

Pai asta este EXACT ceea ce vreau eu sa sustin: evident ca arta, ca orice fenomen, poate fi folosita in fel si chip, adica poate juca numeroase functii. Mentionam adineauri ca, daca as fi atacat in muzeu, as folosi Pasarea Maiastra pe post de arma. E obvios ca, in acel context, functia obiectului estetic devine una defensiva. La fel, “Negutatorul din Venetia” a fost folosita in aparatul de propaganda nazist. In aceeasi ordine de idei, arta poate juca rolul de calmant psihic (cunosc un asemenea caz: “Culorile astea ma linistesc”). Nenumarate sunt utilizarile pe care omul le poate da artei. Chestiunea este urmatoarea: exista ceva propriu artei, in absenta careia ea sa inceteze a mai fi arta? Un text artistic poate fi folosit in scopuri propagandistice in oarecum acelasi fel in care este folosit un discurs politic. Dar atunci vine intrebarea: de ce vorbim despre primul in termeni de arta? Ce anume il distinge pe acesta de discursul politic? O ranga nu devine subit opera de arta in momentul cind am incetat sa o mai folosesc intru apararea mea. „Pasarea Maiastra” nu inceteaza, insa, a fi ceea ce a si fost in tot acest timp, anume un obiect estetic, chiar daca am folosit-o in scop de auto-aparare la un moment dat.

3. Sunt de acord cu tine cind afirmi ca:

arta ne indeamna / imbie / determina sa gandim mai mult si mai serios la ce se intampla in jurul nostru ‘in forms we are not already aware of.’

Dar asta nu se intimpla decit pentru ca opera de arta isi joaca bine rolul care ii este propriu (i.e., care o individualizeaza), anume cel de obiect estetic. Arta e unica pentru ca prilejuieste o experienta unica a trairii. Daca tot ce ne spune o opera s-ar putea rezuma (si, astfel, epuiza) intr-o secventa verbala simpla, atunci arta ar fi superflua. Dar tocmai aici e rostul artei: ideea pe care creatorul vrea sa ti-o faca prezenta nu poate emerge decit in urma elaborarii meticuloase a materialului concret (cuvint, imagine, piatra, culori, etc.). Ideea (sau mesajul, sau continutul) nu e ceva care exista separat de materialul pe care-l “framinta” creatorul si care ar fi disponibil audientei in felul in care un mar intr-un pom sta pregatit pentru cules. Ideea capata consistenta in chiar procesul lucrului performat de creator asupra materialului si nu poate fi “inteleasa” de receptor decit in urma unei munci de re-constituire simetrice celei depuse de creator. De aceea spuneam ca o “opera e unitara in virtutea unei coeziuni a temei si a manierei in care aceasta este elaborata in actul scriiturii.” Din acelasi motiv cred ca nu ai dreptate cind spui ca as sustine separatia continutului de forma (citez: “oricum eu nu cred in distinctia forma – continut”).

4. Cind spui ca arta

nu ne ofera doar placere estetica dezinteresata (ori, cum ii placea lui Kant sa zica: “art is purposiveness without purpose”) ci lentile speciale prin care sa putem vedea (intelege, sau simti) how awful torture in fact is.

eu nu pot decit sa fiu de acord cu asta. Si deduc din ce spui ca imi atribuiai o convingere pe care nu o sustin de fapt, anume ca arta ne-ar oferi DOAR placere dezinteresata. Ce cred doar e ca arta e printre putinele realitati care sunt generate de si fac posibila o experienta dezinteresata (in sensul ca e libera de interes imediat), dar si ca un efect al ei este tocmai “deschiderea” mintii (de care vorbesti). Nabokov nu are un interes imediat (condamnarea pedofiliei, etc.) in a scrie Lolita si nici cititorul nu are (sau macar nu ar trebui sa aiba) un interes imediat in a citi Lolita. De altfel, e evident ca, atunci cind ne apucam de citit o carte, o facem IN PRIMUL RIND pentru ca anticipam o experienta estetica. Imi place mult pozitia exprimata de Vladimir Nabokov, de altfel singura explicita in aceasta privinta:

For me a work of art exists only insofar as it affords me what I shall bluntly call aesthetic bliss, that is a sense of being somehow, somewhere, connected with other states of being where art (curiosity, tenderness, kindness, ecstasy) is the norm (V. Nabokov, „On a Book Entitled Lolita,” p. 315).

E interesant sa observam ca valoarea estetica la Nabokov este gindita prin cel putin doua elemente care tin de domeniul eticii: tenderness si kindness. Ce vrea sa spuna Nabokov cu asta e urmatorul lucru: contemplarea frumosului ne aduce in preajma valorilor morale, ceea ce nu e foarte diferit de ce sustii tu, Arankas (ideea este discutata pe larg de Colin McGinn intr-un capitol din cartea sa Ethics, Evil, and Fiction).

5. Spui, de asemenea, ca

Nu vad care este problema daca “importam categorii exogene” in evaluarea artei. Nu asta facem tot timpul? Nu este acesta modul real, normal si uman in care receptam arta? Nu interpretam si valorizam mereu arta in functie de nevoile, dorintele, ideile, prejudecatile, aspiratiile, credintele pe care le avem? Nu doar ca interpretam si valorizam arta in functie de toti acesti itemi, dar pana si perceptia noastra in fata unui tablou este determinata de ceea ce prealabil avem in minte. Ochii nostrii “gandesc”!

Indiferent ce as crede cu privire la aceasta tema, argumentul de mai sus nu e solid. Faptul ca “asta facem tot timpul” nu inseamna ca asta si este ceea ce TREBUIE sa facem. Arta, asemeni moralei, are normativitatea ei. Daca se intimpla ca unii procedeaza intr-un anumit fel in arta si morala, asta nu inseamna ca ei si procedeaza corect, adica in acord cu standard inerente celor doua domenii. Evident ca persoana de care aminteam mai sus “interpreteaza” arta ca sursa de liniste psihica, i.e., ca terapeutica. Dar asta nu inseamna ca propriul artei este acela de a linisti anxietati in the first place. Exista in arta ceva mai mult, care se cere lecturat intr-un mod adecvat, spre exemplu in felul in care trebuie inteles mesajul cuiva care ne adreseaza o intrebare. Aici e pertinent exemplul dat de István cu privire la Nagel, care nu intelegea intrebarea profesoarei respective. Evident ca Nagel se straduia – in mod corect, as zice eu – sa priceapa ce voia sa spuna respective individa. E o chestie de minima adecvare la o situatie tipica de comunicare. Potrivit logicii argumentului tau, Nagel ar fi putut, spre exemplu, sa se multumeasca cu tonul vocii calde a respectivei si sa neglijeze in fapt ceea ce doamna intentiona sa ii transmita. La fel si in cazul operei: cineva a conceput-o ca sa dea glas unei idei care nu putea fi exprimata in alt fel (si asta cred ca e un adevar foarte important). Sarcina receptorului, in acest caz, e aceea de a face drumul lung al experientei operei respective, pentru a ajunge la “acel ceva” intentionat de autor. Atentie, asta nu inseamna ca receptorul nu aduce cu sine lumea sa aparte in actul receptarii, sau ca intentia autorului va fi recuperata in exact acelasi fel in care a manifestat-o autorul insusi. Insa, clipa de clipa, ceea ce trebuie sa aiba in vedere receptorul IN PRIMUL RIND este ce anume ii spune opera de arta.

6. Afirmi, mai mult, ca

Ceea ce se numeste “functia estetica” a artei este doar una dintre functiile artei (no more no less). Nu este o conditie necesara si nici suficienta pentru ca ceva sa fie numit ‘arta’.

Dar a spune asta e foarte riscant. Daca functia estetica nu este o conditie necesara pentru existenta artei, ce deosebeste atunci o ranga de “Pasarea Maiastra”?

7. Legat de Nabokov si Riefenstahl:

As spune ca folosesti notiunea de “continut imoral” cu doua sensuri diferite:

(a) in cazul romanului Lolita, cred ca, prin “continut imoral”, te referi la faptul ca Nabokov alege sa trateze o situatie imorala ca tema a scrierii sale (cred ca nu trebuie sa existe restrictii pentru un autor, in acest sens);

(b) in cazul “Triumfului Vointei”, cred ca, prin “continut imoral”, te referi la faptul ca Riefenstahl ar vrea, prin elaborarea unei teme istorice, sa faca un punct propagandistic (care se intimpla sa fie si imoral).

De fapt, trebuie sa recunosc ca nu am vazut decit partial acest film (aparut in 1934). Imi amintesc insa de o discutie purtata cu o foarte buna prietena evreica in legatura cu acest film. Ideea era ca poti lua foarte bine ca tema chiar ascensiunea nazismului, daca prin asta vrei sa dai sens acestui fenomen istoric (nu altceva face Hannah Arendt, dar in alt context decit cel artistic). Dar daca tu, ca artist, SPUI explicit audientei ce ar trebui sa creada (anume ca hitler ar fi un zeu, ca e bine sa te alaturi partidului unic, etc.), atunci incep sa am dubii ca ceea ce ai produs, desi are straiele obisnuite ale unei opera de arta cinematice, chiar si este o opera de arta.

Prezenta unor tehnici inovatoare nu e marca suficienta, si nici macar necesara, a unei opera de arta. Prezenta unor tehnici noi, sa zicem, in filmul “300” (cel despre momentul Termopile) nu face din acest film automat o opera de arta stricto sensu. Il poate face mai atractiv pentru o anumita audienta, fascinata de efecte speciale. In treacat fie spus, am motivele mele sa cred ca acest film chiar este un “text” propagandistic. Dar cred ca poti face un punct propagandistic si fara sa (pretinzi ca) faci arta. Pot sa iti spun: “Crede in oprimarea muncitorilor!” si sa imi fac inteles punctul chiar si fara sa produc o opera de arta in acest sens. Daca cineva precum Upton Sinclair exploreaza fenomenul oprimarii in societate (a se vedea, de exemplu, romanul The Jungle), intentia lui e sa iti faca prezente in minte conditiile de viata mizerabile in care traiesc anumiti indivizi din anumite clase sociale, cu o bogatie de detalii pe care tu, ca cititor, trebuie sa le urmaresti cu fidelitate. Concluziile (i.e., tipurile de interpretari), de orice natura ar fi acestea, trebuie sa le traga (produca) cititorul si numai cititorul. Artistul nu trebuie sa ii spuna acestuia (si nici nu ii spune, de altfel, in cazul lui Upton Sinclair) ce anume sa creada sau sa simta.

8. Despre valentele politice ale artei

Andrei, tu spui ca:

teoreticienii artei feministe chiar asta vor sa spuna, ca mesajul ‘politic’ si ‘lupta sociala’ sint importante intr-o opera de arta.” Mai mult, spui ca nu judeci “niciodata o opera de arta doar folosind criteriul estetic”.

Am avut o discutie pe aceasta tema chiar cu autoare feministe. Chestiunea “mesajului politic” priveste un anumit tip de lectura, anume cel tropologic, in care pot explora motivatiile ascunse sau efectele unei opere de arta in viata unei comunitati. Desigur ca pot face psihanaliza sau genealogie si sa detectez motivatii ascunse in Nabokov si Lolita lui. Desigur ca pot face si analiza marxista cu privire la Madame Bovary (recent re-lecturata de mine, de altfel) si sa expun inegalitatile de clasa prezente acolo. Dar sa fac EXCLUSIV asta, sau sa trec in graba peste textul insusi (cu toate detaliile lui minutios elaborate de Flaubert, de ex., cu privire la Emma si tribulatiile ei), inseamna, cred, sa fac o nedreptate crasa operei de arta. Si asta e ceva ce chiar autoarele feministe accepta (a se vedea, de exemplu, Rita Felski, in Literature after Feminism, 2003, p. 36). Nabokov insusi sugereaza, in citeva interviuri (a se vedea colectia intitulata Strong Opinions), ca e foarte bine sa explorezi cit mai multe dimensiuni ale unei opere, dar asta numai dupa ce ai facut, cu rabdare, experienta pe care autorul acesteia te invita sa o faci. Ba chiar aceasta explorare ar putea lumina si mai bine relatiile de gen din Madame Bovary, spre exemplu, relatii mai subtile care ar putea fi trecute cu vederea in graba cu care unii tin sa aplice acestei scrieri o schema de interpretare prestabilita. Cred ca e clar, din ce am spun pina acum, ca nici eu nu judec o opera “doar folosind criteriul estetic”. Se intimpla doar ca am ferma convingere ca acesta ESTE criteriul potrivit artei IN THE FIRST PLACE. Ideea de pluralitate a interpretarilor, pe care se intimpla de asemenea sa o sustin, imi permite sa acomodez diferite lecturi ale aceluiasi text, dar cred ca exista un nivel al intepretarii fara de care intram in deriva hermeneutica.

Written by iulian

Martie 9, 2009 at 5:29 pm